- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Opinii Opinii
- Publicat: 27 Iunie 2025 27 Iunie 2025
- Creat: 27 Iunie 2025 27 Iunie 2025
- Accesări: 2124 2124
Index articole
CAPITOLUL I
*************
MUNTELE DINTRE NOI...
==========================
11 decembrie TRISTEŢE
--------------------------------
Prima ta zi de depărtare, prima mea zi de singurătate. Ce trist e fără tine! Şi altădată depărtarea ta de mine, depărtarea mea de tine, m-au aruncat în braţele tristeţii. Dar singurătatea şi tristeţea de atunci erau de scurtă durată.
Când scriu aceste rânduri e seară târziu. Bănuiesc că tu te pregăteşti de culcare. Te aşteaptă un drum lung la capătul căruia vei fi departe...
Deci, noapte bună.!
Drum bun!
12 decembrie NELINIŞTE
------------------------------------
A doua zi fără tine.
Când într-una din zilele toamnei care trecu mi-ai spus în glumă să-ţi scriu câteva rânduri ca să-ţi dovedesc că m-am gândit la tine, nu bănuiam că va veni vremea când această preocupare mă va domina atât de mult.
Ca de obicei e noapte târziu când scriu aceste rânduri. Desigur că tu ai ajuns în staţiune. Poate te odihneşti după drumul care, cu siguranţă, a fost obositor. Poate te gândeşti la mine, aşa cum mă gândesc eu la tine, martor fiindu-mi aceste rânduri... Dar oricum eşti departe, departe. De abia ai plecat şi am început să număr zilele ca atunci când ai fost în străinătate. Pe atunci iubirea mea era pe la începuturi şi credeam că este o iubire solitară, una din acele iubiri născute să trăiască într-o singură fiinţă.
Tu ştii că eu sunt un veşnic neliniştit, veşnic în căutare de ceva, de ceva care îmi lipseşte. O nelinişte maladivă mă devorează continuu. În căutările mele generate de marile mele nelinişti te-am descoperit pe tine. Dar nu m-am liniştit. Tu, la rândul tău fără voia ta, fără voia mea, m-ai aruncat iaraşi pe tărâmul marilor nelinişti. De aceea nu cred ca o fiinţă atât de sensibilă şi delicată ca tine poate să stea mereu alături de perimetrul unei nelinişti fără a fi atrasă în interiorul lui. Dar să nu ne plângem: o viaţă de om neliniştită are şi ea frumuseţile ei, şi în plus, este trăită şi nu vegetată. Şi fiindcă m-am apucat să-ţi vorbesc de nelinişte am să-ţi redau alte gânduri cu acelaşi subiect notate în jurnalul meu (“nesentimental”).
***
Perioadele de nelinişte ale unor oameni sunt determinate de cauze majore care le tulbura echilibrul sufletesc.
Alţii au o sensibilitate excesivă mereu generatoare de nelinişte. Sunt unii oameni care se străduiesc şi reuşesc să-şi ascundă cu grijă stările de nelinişte. Alţii le exteriorizează cu bună ştiinţă.
Am avut ocazia să cunosc oameni neliniştiţi plecând de la neliniştea măruntă cauzată de lipsa unui obiect banal până la nelinişti, să le spunem capitale, generate fie de neadaptarea la condiţiile de mediu, nerealizarea pe plan profesional şi mai ales pierderea sau despărţirea de persoana iubită. Unele au căutat un sprijin în mine destăinuindu-mi-se. Mereu mi-am pus întrebarea: oare mă considerau pe mine o persoană perfect echilibrată, capabilă să rămână deasupra micilor sau marilor evenimente ale vieţii, şi să le dea oricând un sfat eficient, dezinteresat, rece ? Sau poate intuiau permanenta mea nelinişte şi sperau ca neliniştea lor să fie tratată cu... nelinişte ?
Neliniştea mea aproape permanentă face parte din zestrea mea genetică, dar şi viaţa mi-a oferit un şir neîntrerupt de prilejuri care mi-au rupt permanent fragilul meu echilibru sufletesc.
Oare câţi dintre aceia cu care viaţa mă pune în contact îşi dau seama de permanenta mea stare de nelinişte ? Puţini... Nici nu ar putea pentru că nimeni nu are cheile cu care este ferecat un suflet omenesc.
Atunci când cineva mi se adresează cu intenţia de a-mi cere un sfat util, într-o situaţie delicată îl ascult cu toată atenţia, încep să-i simt neliniştea, şi încet, încet o transfer în perimetrul neliniştilor mele. În majoritatea cazurilor reuşesc să dau sfaturi oportune. Dar oportunitatea sfaturilor mele se lasă dublată de un fenomen: transferând neliniştile lor în sfera neliniştilor mele mi le sporesc pe ale mele. Şi dacă pentru acele persoane, care mi se adresează am o afecţiune mai aparte, nu mă mai debarasez aproape niciodată de neliniştile ei.
S-a întâmplat ca după un sfat-două persoana respectivă să revină pe linia de plutire (sau poate numai aparent, cine stie!). Dar, vai, eu am rămas cu neliniştile ei. Dar ce mai conta neliniştea unei persoane cufundată în oceanul meu de nelinişti, mereu bântuit de furtuni răscolitoare. Mi s-a întâmplat ca după un timp să-i reamintesc trecutele-i nelinişti. Le uitase... Eu nu. Transformasem neliniştile altora în neliniştile mele. Reuşisem să dau un sfat util să le alung neliniştile temporare, dar îm sporisem (cu ceva) neliniştile mele permanente. Cu un ochi râdeam: făcusem unei fiinţe apropiate un bine, cu celălalt plângeam: îmi sporea continuu desaga neliniştilor permanente.
De ce oare nu puteam să mă eliberez de balastul de nelinişti ale altora şi să rămân cu neliniştile generate de interiorul meu ?
Când îmi reamintesc de vreo persoană îmi reactualizez neliniştile curente cu trecutele lor nelinişti. Poate viaţa mea ar fi fără sens, prea searbădă fără toate acestea.
Câteodată îmi reproşez această permanentă întoarcere la trecut. Altadată mă bucur, mă simt un om mai deosebit cu această bogăţie trecută pe care o port cu mine.
14 decembrie POVESTITORUL
-----------------------------------------------
Înainte de plecare mi-ai spus că iţi place cum povestesc eu. Am să-ţi transcriu câteva din gândurile mele. Este ca şi cum eu aş povesti iar tu ai asculta...
*
* *
Despre aspiraţia spre puritate
-------------------------------------
Omul a fost întotdeauna un visător. Aspiraţia spre puritate, spre curăţenie sufletească au constituit întotdeauna o cale de urmat pentru oamenii sensibili.
Afară bate vântul; este noapte târziu; Victor Socaciu îmi şopteşte cu vocea lui inegalabilă, cuvinte tulburătoare despre dragoste; eu m-am aplecat asupra acestor file ca să-ţi vorbesc despre oameni şi sentimente.
Întotdeauna am fost un visător. Mi-am umplut momentele de tristeţe şi melancolie cu gânduri luminoase generate de visurile mele interminabile. Câteodată mi-am reproşat această viaţă dublă: cea reală şi cea a visurilor. Pe cea reală mi-a rezervat-o soarta; pe cealaltă mi-am făcut-o eu. Pe cea reală n-am putut să mi-o fac aşa cum mi-am dorit eu (oare câţi reuşesc!). Pe cea a visurilor mele mi-am făurit-o ca o copie fidelă a propriilor mele dorinţi. Tot ce a fost murdar în prima le-am spălat în zece ape sufleteşti şi le-am trecut imaculate în perimetrul invizibil al celei de a doua. Dacă prima este pe măsura mediului şi a oamenilor în mijlocul cărora trăiesc, cea de a doua este pe măsura sufletului meu. Lumea visurilor mele este pură.
Meseria pe care care am îndrăgit-o a fost cea a visurilor mele. Meseria visurilor mele nu a fost o constantă. Ea a variat în funcţie de vârstă, de preferinţe momentane, de satisfacţiile şi insatisfacţiile legate de meseriile mele reale din viaţă reală.
Copiilor mei le voi dori calităţile copiilor visurilor mele.
Femeia pe care am iubit-o cel mai mult a fost cea a visurilor mele. Ea a avut toate calităţile: generoasă, frumoasă, iubitoare,...
Numai MAMA din viaţa reală a fost întocmai ca aceea a visurilor mele. Nu este nevoie să-mi visez o Mamă. Trebuie numai să mi-o amintesc aşa cum era. Nu trebuie să-i adaug nici o calitate din panoplia visurilor mele. Singura problemă este să nu-i le uit. Dacă la celelalte mă gândesc cuprins numai de o melancolie, aş spune logică, generată de neputinţa omului de a le îndeplini intocmai, la MAMA mă gândesc cu durere. Poate datorită faptului că îngemănarea dintre vis şi realitate este totală.
Între cele două lumi ale mele am încercat întotdeauna să stabilesc, în ambele sensuri, multiple canale de comunicaţie. Din lumea reală am reuşit să strecor multe acolo sus în lumea de vis. Invers prea puţin. Pentru că lumea visurilor mele este mult prea frumoasă, mult prea curată, mult prea ireală, pentru a coborî întocmai în lumea reală. Filtrul meu sufletesc a putut să elimine ingredientele până la idealizare. Lumea înconjurătoare nu a putut să înglobeze în interiorul ei visurile mele.
Aspiraţia spre puritate este o calitate a omului. Nu sunt mulţi aceia care o au.
Sunt oameni pentru care murdăria vieţii reale nu reprezintă un impediment ci o cloacă în care se afundă cu plăcere, tocmai pentru a-şi acunde murdăria proprie într-una mai mare.
16 decembrie PROTECŢIE
----------------------------------------
Un tragic accident m-a făcut să mă gândesc îndelung la relativitatea raportului dintre viaţă şi moarte. Trecerea de la una la alta se face dureros de rapid. Câteodată sunt suficiente câteva fracţiuni de secundă de neatenţie pentru trecerea de la fiinţă la nefiinţă.
Mi-am reamintit de o discuţie a noastră, în care tu mă întrebai ce aş face dacă ţi s-ar întâmpla ceva... Atunci nu am dat prea mare importanţă cuvintelor tale. În general nu mă gândesc la posibilitatea unor întâmplări funeste. Deseori gândurile mele sunt triste, dar tristeţea gândurilor mele este generată de despărţiri sentimentale, nu fizice...
Acea întâmplare m-a făcut să-mi readuc în memorie cuvintele tale, altminteri sortite uitării. Aş vrea ca pe tine, iubita mea, să te ştiu invulnerabilă, să ştiu departe de tine toate bolile lumii. În preajma ta aş dori să existe, să-ţi dea târcoale permanent, gândurile mele. Şi dacă suferi vreodată aceasta să se datoreze excesului meu de zel, dragostei mele pătimaşe...
17 decembrie ADUCERI AMINTE
----------------------------------------------
Foarte grele, pentru mine, aceste zile de sfârşit de an. Dar nimic nu mă împiedică să mă gândesc la tine. Nu mă face să uit că astăzi se-mplinesc două luni de când ţi-am soptit, cu glas tremurător, încărcat de emoţie, primul “Te iubesc”.
Au trecut două luni...
Parcă au trecut doi ani...
Şi câte s-au întâmplat în acest interval !
Câte cuvinte de dragoste ne-am şoptit!
În acest interval au fost de toate: cuvinte de dragoste, sărutări, lacrimi, tristeţi, bucurii...
Au trecut două luni de dragoste adevărată.
Ţi-aminteşti ?
Ţi-am spus că este posibil ca destinele noastre să se despartă pentru totdeauna, eu urmând să-mi încerc norocul în viaţă undeva departe de tine. După o amiază tristă şi o noapte nedormită păreai pe altă lume. Atunci m-ai convins, fără vorbe, că norocul meu este lângă tine, că norocul nostru este unul lângă altul.
Au trecut doar două luni....
Când îţi scriu aceste rânduri mă las dominat, nefiresc, de tristeţe. Şi aşa cum se întâmplă câteodată, în momente de recul sufletesc, mă gândesc la “lucruri” triste. Ce aş face dacă tu m-ai uita, dacă ai veni cu alte gânduri ? Dacă ai ajunge la concluzia că iubirea ce ţi-o ofer este o himeră ? Încerc să alung aceste gânduri. Nu, sigur te gândeşti la mine. Poate visezi şi tu ca şi mine, să fim amândoi acolo în munţi, departe de lume, departe de timpul care ne-a făcut să ne naştem prea departe unul de altul, şi care ne împiedică să ne realizăm visurile noastre de dragoste şi viaţă.
Au trecut numai două luni...
La mulţi ani, iubita mea !
19 decembrie LINIŞTE
-----------------------------------
După o săptămână de singurătate absolută (singurătate = fără tine) a sosit aici la mine primul semn de la tine. Şi aici la mine sunt câini cu blană moale, câteodată şi zăpadă albă şi pufoasă, păsări în vârfuri de pomi dar nu şi atâta linişte câtă la tine. Mi-a părut bine că în această perioadă măcar tu ţi-ai găsit liniştea pe care o căutai. Şi în timp ce tu îmi scrii de linişte, eu, cu câteva pagini mai înapoi am făcut o lungă pledoarie despre omeneasca şi permanenta mea stare de nelinişte.
*
Nu ştiu dacă ai observat dar atunci când ne mai certăm mă intristez şi mă las dominat de un sentiment de resemnare. Niciodată nu m-am supărat pe tine ci pe mine. Nu m-am supărat pe tine pentru că faptele nu au fost atât de importante ca să aibă o influienţă decisivă asupra sentimentelor noastre şi nici nu sunt atât de absurd ca să cred că doi oameni, care, chiar dacă se iubesc, nu se mai pot certa din când în când. Ceea ce mă doare şi mă întristează este faptul că micile noastre discuţii îmi lasă impresia că pătează albul imaculat cu care sufletul meu a înconjurat această iubire târzie. Şi atunci mă supăr pe mine că n-am lăsat o portiţă prin care să treacă şi să se ducă în pustii acele vorbe de prisos.
20 decembrie SINCERITATE
-----------------------------------------
Azi am fost mai nervos şi mai ales mai neliniştit ca oricând. Această stare de surescitare m-a făcut să mă gândesc la lucruri mai puţin plăcute. Unul dintre ele, şi cel mai important, este acela că sunt un om dificil. Tu nu mă cunoşti şi în această ipostază. Nu ai avut timpul necesar. Nu se ştie dacă-l vei avea vreodată... Atunci când, realmente, sunt un om dificil, mă gândesc că dacă viaţa noastră ar fi legată zi de zi, ai simţi din plin acest mare defect. Atunci nu aş putea să mă ascund de tine. În acele momente, în care mă simt un om dificil ştiu că toate visurile noastre de fericire ar deveni utopice. Şi gândul că ai fi nefericită cu mine mă întristează. Şi în acele momente mă gândesc că poate, e mai bine să fii departe de mine. Aproape instantaneu începe să mă domine gândul că nu te merit că tu îmi atribui calităţi pe care eu nu le am şi că, într-un fel, chiar fără voia mea, îţi înşel buna credinţă. Atunci departe de mine, mi te inchipui dacă nu fericită, cel puţin mulţumită, iar eu mă consolez cu gândul că trebuie să-mi suport singur defectele.
Singura fiinţă care m-a suportat aşa cum sunt a fost MAMA mea. Ea îmi ştia, ca nimeni alta, defectele şi calităţile. S-a străduit şi a reuşit să mă înţeleagă întotdeauna probabil şi datorită faptului că s-a simţit, întotdeauna, implicată în apariţia acestui amalgam de calităţi şi defecte într-o singură fiinţă...
21 decembrie FULGI DE NEA
-------------------------------------------
Fulgi de nea au căzut azi acoperind totul cu o mantie albă. Ce albă şi curată este zăpada, ca dragostea noastră. Albul imaculat al zăpezii a acoperit şi sufletul meu îmbrăcându-l în şapte mantii. Ca şi dragostea noastră.
Totul părea ca într-o lume de vis. Numai vântul cu adierea lui ce făcea să i se îmbujoreze obrajii celor ce i se opuneau, tulbura acea linişte misterioasă. De-aş fi şi eu liniştit şi curat ca liniştea ce mă înconjoară în această feerie ! Inima în loc să rămână rece şi senină, începe să bată cu putere, impresionată ca şi-n alte dăţi de aduceri aminte. Albul imaculat al zăpezii îmi aduce aminte de tine.
Curată şi prietenoasă e zăpadă. Ca tine.
*
Am văzut la televizor pe Joe Dassin. Cântecele interpretate îţi sunt cunoscute şi ţie. Versurile lor sunt foarte frumoase. Cred că unul dintre cântece a fost scris şi compus după despărţirea de soţia sa. Versurile se potriveau foarte mult unei despărţiri. Am început să scriu despre muzică dintr-un motiv bine intemeiat. Pentru mine unele melodii au semnificaţii aparte. De exemplu melodia “Ninge-ntr-una” a lui Salvatore Adamo îmi impune o anume stare sufletească indiferent unde şi când aş asculta-o. Ultimii ani îmi sunt presăraţi cu melodii-reper : “Băieţii plâng” cu Richard Anthony, “Nu am vârsta” cu Gigliola Ginquetti, “Doamne, cât te iubesc” cu Domenico Modugno, “Te iubesc” cu Roberto Carlos, “Septembrie” cu Peppino di Capri, “Dir-la-da-da-“ cu Dalida, “San Francisco” cu Scott Mc Kenzie, “Iertare” cu Caterina Casseli, “Trecea condorul” cu Simon & Garfunkel, melodiile Beatles-ilor, ale lui Salvatore Adamo şi multe altele au marcat, la vremea lor o anume stare sufletească pe care mi-au conservat-o şi pe care mi-o redau intactă ori de câte ori le reaud.
Melodia care-mi leagă amintirile de tine (deja avem amintiri!!) este: “Nopţi în satin alb” cu Moody Blues. Să rămână melodia noastră de preţ. Când peste ani o vom asculta, indiferent ce vom fi atunci, indiferent dacă vom fi sau nu împreună să ne aducem aminte cu drag, sau cu tristeţe, de ceea ce este acum.
22 decembrie DIVERSE (1)
--------------------------------------
De obicei, mă gândesc în cursul zilei, despre ceea ce urmează să-ţi scriu seara în “Jurnalul sentimental”. Azi m-am aplecat asupra foilor de hârtie fără să am în cap un subiect anume. Oare chiar nu am despre ce să-ţi scriu? Dacă aş fi în criză de inspiraţie aş umple paginile jurnalului de sus până jos cu: “TE IUBESC” şi sunt sigur că ţie ţi-ar plăcea. Atunci când vreau să “discut” cu tine, chiar şi prin “intermediar”, am întotdeauna ce să-ţi spun în afară de “Te iubesc” care rămâne liantul nostru şi al milioanelor de cupluri din lumea întreagă.
*
* *
Am citit în revista “Săptămâna” pagini intitulate “LABIŞ INEDIT”. Mi-au plăcut foarte mult. Este publicată poezia “Cântec de lebădă” scrisă, mai bine zis dictată de Labiş unui prieten, când, după tragicul accident de tranvai din 10 decembrie 1956, îşi trăia ultimele zile pe un pat de spital. Versurile acelea redau zbuciumul sufletesc ale acestui genial poet, visurile lui de iubire, speranţa că viaţa lui va mai fi, apoi resemnarea în faţa morţii iminente. Totul este scris cu candoarea celui care de-abia a depăşit vârsta adolescenţei, nealterată încă de micile şi marile mizerii ale vieţii.
*
* *
Se apropie sărbătorile de iarnă. Când ne vom reîntâlni pe de o parte ne vom bucura ca nişte copii, iar pe de altă parte ca nişte oameni maturi ne vom spune: avem deja un an de dragoste. Şi apoi vom adăuga: am trecut dragostea noastră dincolo de pragul unui an. Şi pe urmă ne vom ura reciproc : La multi ani! Ştii tu, numai oamenii maturi adună anii...
*
* *
Vezi, iubita mea, subiecte ne sunt la îndemână. Aş putea continua toată noaptea. Ti-aş povesti despre câte-n luna şi stele. Mi-aş închipui că tu eşti aici lângă mine. Şi m-ai privi cum scriu, cu ochii tăi cei negri, cu surâsul tău copilăresc în colţul gurii. Aş avea atâtea să-ţi povestesc... Dacă aş confunda realitatea cu inchipuirea aş întinde braţele ca să te prind între ele şi să te strâng la piept.
24 decembrie ÎNDOIALĂ
--------------------------------------
Poate că tu m-ai şi uitat. Mi-am amintit de cuvintele tale după ce ai venit din străinătate: “Nu m-am gândit la nimeni în timpul călătoriei. Doar la mama din când în când”.
Poate că albul imaculat al zăpezii, câinii cu blană moale, liniştea de acolo m-au scos din gândurile tale. Dar nu-i nimic. Pentru mine este minunat că exişti. Pentru că te iubesc. Nu ştiu de ce dar aşa dintr-odată m-a cuprins îndoiala; poate că rândurile mele nu-ţi vor trezi interesul. S-ar putea ca rândurile mele să-ţi pară puerile. Rândurile în care eu am pus atâta suflet... Şi în loc să-ţi dovedesc o dragoste patimaşă care să te cuprindă şi pe tine în vârtejul ei, să mă aleg cu zâmbete condescedentare. Dar, la dragoste se răspunde cu dragoste...
*
* *
În lipsa ta am început să rememorez unele din amintirile care ne leagă. Ţi-aminteşti: într-o seară de toamnă, pe când lumina zilei pălea, făcând loc înserării noi doi ne plimbam fericiţi. Sunt sigur că-ţi aminteşti. Nu, tu nu mă poţi uita. Şi nici amintirile care ne leagă.
25 decembrie AŞTEPTARE
----------------------------------------
Aşteptarea mea continuă. Au trecut exact două săptămâni de când ţi-am auzit pentru ultima oară vocea la telefon. Niciodată nu ai fost atâtea zile departe de mine. Parcă a trecut o veşnicie. Ce lung e timpul când aştepţi. Atât de mult mi se pare că a trecut de când nu te-am văzut încât amintirile mele legate de tine riscă să se transforme în vise frumoase. Şi visele frumoase sunt prea frumoase pentru a fi adevărate. Acum îmi explic cum se poate uita cineva la care ţii foarte mult. La început, totul este dureros şi greu de suportat. Mai apoi, odată cu trecerea timpului, amintirile despre cel iubit capătă o aureolă de vis. Si visele, ca orice vis, se suportă mai uşor pentru că se află la îngemănarea dintre real şi ireal. Se produce încet, încet o transformare din ce în ce mai accentuată a realităţii în vis. Şi visul devine din ce în ce mai neclar. Timpul lucrează, lucrează. Îşi aşează valul de ceaţă peste chipuri dragi.
Iubita mea eu doresc ca tu să nu devii, pentru mine un vis. De aceea te aştept.
Vino...
26 decembrie DIVERSE (2)
----------------------------------------
În sfârşit ai dat un semn de viaţă! După atâta aşteptare în momentele în care mă aşteptam cel mai puţin, vocea ta mi-a adus imensa bucurie de a te asculta. “Reîntâlnirea” cu tine, prin intermediul vocii tale, mi-a adus bucurie şi tristeţe. Dar nu despre tristeţe vreau să-ţi scriu acum când, probabil, se derulează ultimele file ale jurnalului meu sentimental... Mult mai bine şi mai potrivit este să-ţi spun câteva cuvinte: am convingerea că meriţi cu prisosinţă toată dragostea mea. Sper să nu mă dezamăgeşti.
******************************************************************
“Voi cei care stiţi că meritaţi dragostea mea aveţi grijă să nu mă ucideţi”
a spus, cândva, Geo Bogza. ******************************************************************
Îţi aminteşti de Mariana Alcoforado şi scrisorile ei portugheze ? Poate că drumurile mele de dragoste seamănă cu ale ei. Dar există şi o mare deosebire. Chemările ei au rămas fără răspuns. Chemările mele te găsesc pe tine. Şi încă o altă mare deosebire: chemările ei (“cele mai frumoase din literatura universală”) au intrat în literatură. Chemările mele nu au decât un singur cititor: pe tine.
*
* *
Tot ce am scris până acum este direct, fără transcriere, cu excepţia celor copiate din jurnalul meu personal. Deci sunt posibile greşeli de exprimare sau în graba mea de a-ţi spune cât mai multe poate am mai omis câte un cuvânt. Nu am avut timp să le corectez. Probabil că ai observat ştersăturile. Recitind, totuşi, odată o pagină am descoperit că uitasem un “NU” care schimba complet tot sensul cuvintelor mele.
*
* *
Ţi-am mai spus: câteodată mă las dominat de îndoială. Oare tu mă iubeşti cu adevărat ? De cele mai multe ori răspunsul meu este afirmativ. Câteodată, destul de rar, răspunsul meu nu mai are fermitatea dintotdeauna. Am spus: răspunsul meu la întrebarea mea. Răspunsul tău la întrebarea mea îl bănuiesc mereu acelaşi: da. Atunci de ce-i fac loc în sufletul mei, îndoielii ? Este ceva ce ţine seama de construcţia mea sufletească şi de experienţa mea de viaţă. Oricând poate interveni altcineva şi mă poate alunga ca pe un intrus. Ar fi dreptul lui, e dreptul tău să alegi. În acest caz nu mi-ar mai rămâne decât resemnarea şi retragerea. Dar să nu fiu nedrept cu tine: până acum ţi-am simţit din plin constanţa sentimentală. Să nu adun nori imaginari deasupra iubirii noastre. Dacă fac loc indoielii este pentru că nu există iubire profundă asupra careia să nu planeze un nor negru, măcar unul ? Atunci când nu îţi imaginezi un pericol ce ameninţă o dragoste înseamnă că este una oarecare. Indoiala face casă comună cu dragostea adevărată. O dragoste trebuie apărată cu orice preţ. Pentru ca sistemul de apărare să funcţioneze ireproşabil trebuie din când în când, alarmat. Dacă tu m-ai dezamăgi castelul iluziilor mele ar deveni de nisip. Ar însemna să mă consolez cu gândul că ceea ce caut eu este de negăsit şi că visurile mele de viaţă şi dragoste sunt prea utopice pentru o lume aşa de pământeană.
*
* *
S-ar putea ca aceste rânduri să încheie jurnalul meu sentimental. Nu vreau să închei înainte de a te asigura, încă odată, de sinceritatea lor. Ele au fost pornite din inimă. Mâna care le-a aşternut a fost cel mai neînsemnat lucru. Am să-ţi fiu recunoscător că mi-ai oferit această unică posibilitate de a mă comporta, de a mă exprima, aşa cum sunt eu. În interior. Doar cinci zile mai sunt până când eu şi tu şi dragostea noastră vor trece împreună peste graniţa altui an.
******************************
LA MULŢI ANI, IUBITA MEA !
**************************
 Jurnal-sentimental-dedicat-Estelei-Panait.pdf | [ ] |
Abonare pentru a fi notificat cu privire la comentariile noi
Raportati
Comentariile mele