Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja

Categorie: Istorie Locala Istorie Locala

Creat: 05 Decembrie 2020 05 Decembrie 2020

Accesări: 3040 3040

A M I N T I R I  T Â N G Ă N E N E - E L E N A

VASILE BOLBOJA - 2010

   Anul 1967...

   Aveam 19 ani. Împliniţi. Eram la vârsta marilor... visuri. Visam, zi şi noapte, să apară zâna mea. Zâna viselor mele... pământene... Adică o fată frumoasă, sensibilă, delicată, romantică, nu neapărat cultă, dar nici o...primitivă. Să mă copleşească cu o căldură feminină (specifică sexului frumos...), să aibă o voce caldă, liniştitoare. Şi o condiţie eliminatorie: să fie din Tânganu... Dar în localitatea viselor şi speranţelor mele se putea găsi aşa ceva?

  Descarca in PDF

     Eram elev clasa a X-a la liceul seral “23 August” de pe strada Pescăruşului... Circa o treime dintre “cursanţii seralişti” erau fete. Eram “simpatizatul” lor. Rog să nu fiu acuzat de lipsă de modestie dar nu pot trece peste nişte “fapte” şcolare. În acel liceu am stabilit performanţe care pot fi egalate. Niciodată depăşite. Am trecut examenul de admitere la liceul seral cu cea mai mare medie. În toţi cei patru ani de liceu am luat premiul întâi pe instituţia de învăţământ. Atunci în funcţie de media anuală se acordau trei premii generale pe liceu. Un “vârf” faţă de cele trei premii clasice pe fiecare clasă... Am absolvit examenul de bacalaureat cu cea mai mare medie pe liceu...

       Înainte de anumite ore (istorie, în primul rând, profesor era renumitul Aurel Roman, autor de teorii istorice, manuale şcolare, studii istorice, remarcabil istoric, căzut în disgraţie datorită interpretărilor prea... personale a evenimentelor istorice în contradicţie cu “suflul nou” apărut la începutul anilor ‘60) eram asaltat de colegele mele pentru a le explica, în pauză, cu vocea mea, cu cunostinţele mele, lecţia care urma. Eram un fel de vedetă. Nimic nu impiedica pe sentimentalul de... Tânganu să se apropie, să se împrietenească, să iubească pe una dintre ele... Şi nu toate erau... de ocolit. Aveau servicii, absolveau un liceu, care, pe vremea aceea nu era chiar la îndemâna oricui... mai ales pentru fete... Dar nu m-a atras niciuna... Gândurile mele, obsedantele mele gânduri, se întorceau inevitabil, invariabil spre... Tânganu. Visam să îmi găsesc “o pereche” acolo unde mă născusem. Număram zilele săptămânii cu o ardoare, cu o tenacitate, care azi mi se par... nepământene.

   - Luni era ziua cea mai tristă (plecasem de acasă, de lângă părinţi şi prieteni, din satul meu iubit care, pentru o săptămână, rămânea în gândul şi visele mele).

   - Marţi, era ziua indiferenţei: trecuse şocul zilei de luni, sâmbăta era prea departe pentru a mă gândi la ea, la satul meu, la părinţii mei, la prietenii mei.

   - Miercuri era ziua de echilibru când se năşteau speranţele: luni rămăsese în urmă, sâmbăta era undeva într-un viitor... mai apropiat.

   - Joi era ziua care mă apropia de fericire, de acea mirifică zi de sâmbătă când evadam din acel oraş insuportabil înspre centrul universului meu. Adică Tânganu, cu prietenii mei, cu vecinii mei, cu MAMA mea, cu fete (unele) frumoase, cu meciurile de fotbal de pe terenul sătesc, cu filmele de la “căminul cultural” din fosta cârciumă “a lui Stăncioi”, cu duminicile (unele) cu reuniuni de dans în care eu eram pe post de.... anonim, cu balurile de la Fundeni, unde eu (din motive... personal/artistice) nu participam... decât foarte rar. Nimic şi nimeni nu putea să mă convingă că în alt colţ de lume exista pentru mine un interes mai mare. Deci sâmbăta era nici prea departe ca să mă întristez şi nici prea aproape ca să mă bucur excesiv...

   - Vinerea eram în extaz: calcule legate de depărtarea de luni şi de apropierea de sâmbătă erau inutile şi... contraproductive, pentru că totul era evident: a doua zi era sâmbătă. Se ştie că la liceul seral ziua de vineri era ultima zi de cursuri dintr-o săptămână...

   - Sâmbătă era ziua marilor speranţe: urma ca la sfârşitul zilei de muncă, cu trenul de/spre Olteniţa, din arhaica gară Titan (acum devenită istorie... îndepărtată) să descind în Halta Tânganu. Şi acum după atâţia amar de ani simt aceleaşi emoţii covârşitoare. Mă întâlneam, fericit, la gara Titan cu prietenii, cu vecinii, cu consătenii, cu colegii de navetă de pe linia ferată Bucureşti-Olteniţa, coboram la Tânganu, îmi vedeam părinţii (pe MAMA...), mâncam în fugă şi fugeam spre terenul de fotbal (unde mă confruntam, fotbalistic!, cu majoritatea prietenilor), apoi mă duceam, invariabil, la film (unde întâlneam şi fetele din Tânganu, totuşi, cam inaccesibile mie, dar nu conta, ele erau acolo şi eu... deasemenea). Tentativele mele de a mă apropia de vreuna dintre ele erau sortite, invariabil, eşecului. De ce insistam când era, îmi era şi mie destul de clar că un succes sentimental era mult mai facil în altă parte decât în satul meu natal îmi este şi azi, după atâţia ani, greu de dat o explicaţie plauzibilă... Încăpăţânare? Nici vorbă... Ambiţie? Nici atât... Vreo dragoste adolescentină, mistuitoare, devoratoare care să mă urmărească permanent? Aş... Atunci? Cred că este vorba de acea stabilitate înăscută de ţăran, care dacă m-ar fi trădat şi m-aş fi alimănit în marele oraş, fie şi sentimental, m-aş fi considerat un dezrădăcinat, un neica-nimeni, un coate-goale. Unul căruia i se putea oricând spune: “să îşi ia izmenele şi să plece...”. Aceasta a fost marea mea obsesie... Şi rădăcinile unui ţăran sunt profunde. Inclusiv sentimental/erotice...

     Cred că este cazul, acum, aici, să amintesc, totuşi!, două nume – “din afară”.

     Martac Ana a fost o colegă de liceu între anii 1965/68 (deci 3 ani) “nici frumoasă, nici urâtă”. Era o fată fragilă, finuţă, provenită dintr-o familie modestă din împrejurimile Bucureştilor, care locuia cu chirie în marele oraş. Avea o faţă prelungă, cu o bărbie prea proeminentă pentru o fată, şatenă spre blondă, delicată, sensibilă... Liceul industrial “23 August” pe care îl urmam avea o particularitate care azi pare poveste: învăţam în două schimburi:

       - Varianta I: schimbul I la serviciu (7 - 15.15), programul la liceu între orele 18-21 (şi în unele zile până la 22);

       - Varianta II (săptămâna următoare) la liceu dimineaţa între orele 8.30-11.30 (câteodată până la 12.30) la serviciu schimbul II (15.15 - 23.30).

       În săptămânile când eram schimbul II la serviciu, de obicei, sâmbătă mă duceam la film “pe bulevard “ (“6 Martie” unde erau vreo 6 cinematografe). Într-o luni i-am povestit lui Any (cum îi spuneam noi) că sâmbătă am fost  la film cu nişte prieteni. A ripostat imediat şi ferm: “Pe mine de ce nu m-ai luat, Vasea, ce îţi era ruşine cu mine...!” Şi acum, după atâţia ani, mă întreb: oare chiar mi-ar fi fost ruşine cu ea? În nici un caz, dar această invitaţie „de sâmbătă”, putea naşte obligaţii „duminicale” şi adio întâlnirile ipotetic/visate cu fetele din Tânganu...

   Am plecat în armată în toamna lui 1968 şi mi-am părăsit colegii cu care absolvisem primii 3 ani de liceu. La întoarcere (în februarie 1970) m-am întâlnit, întâmplător, în zona fostei alimentare (altminteri celebre) de lângă calea ferată Bucureşti-Olteniţa care deservea muncitorii de la “23 August”, “Republica” şi altele cu ... Any Martac. Devenise... Teodorescu (se căsătorise cu un ins pe care îl ştiam din vedere, ursuz, dur...), născuse un băieţel şi a vorbit cu mine “pe fugă” şi a plecat “în fugă”, se grăbea să ajungă la fiinţa pe care o născuse... Eu eram îmbrăcat modest cu vechii mei pantaloni negri care deveniseră anacronici şi ... scurţi, cu vechiul meu pardesiu negru de fâs, timid, derutat, neacomodat cu viaţa de... civil, vorbeam monosilabic, nespecific... mie... Repeta obsedant, derutant pentru mine: “Vasea, tu eşti deştept şi ajungi departe...”. Eu nu terminase liceul iar proiectata mea “carieră” era sub un serios semn de întrebare. Întrerupsesem liceul timp de 2 ani (1968-1970) între clasele a XI-a şi a XII-a şi reluarea, cu succes, a activităţii şcolare era un mare semn de întrebare... Dar ea credea in mine! Şi acum când aştern aceste gânduri/rânduri pe hârtie (electronică...) sunt profund emoţionat de credinţa unei anonime colege în ...virtuţile mele de ... licean. Apoi peste vreo 2-3 ani m-am mai întâlnit, fugitiv, cu ea în tramvai: era îmbrăcată cu un pulover alb, de lână, se implinise, era o femeie în adevăratul sens al cuvântului. Mi s-a părut frumoasă, frumoasă şi m-a... impresionat.... Am vorbit despre ea cu excepţionalul meu prieten, colegul nostru de liceu, regretatul Cristel Marian, care, cu umorul lui specific a spus: “Anuşca a noastră s-a făcut a naibii de frumoasă!” (lucra ca pontatoare la FMUAB, unde am lucrat şi eu vreo 3,5 ani şi unde a lucrat, până a trecut “dincolo” şi veselul şi spiritualul meu prieten).

      În primii 2 ani de liceu 1965-1967 (clasele IX-X) am fost coleg de bancă cu amintitul, mai sus, Cristel Marian. În 1967 acesta a plecat militar eu am continuat liceul cu o... colegă de bancă: Elena Popa. Era o fată inimoasă, sufletistă, “spirt”, nu prea fotogenică, dar cu un corp plăcut, bine proporţionat. Avea o problemă majoră de sănătate: era bolnavă de plămâni. Când am întrebat-o cât de mare era “pata” ei pe plămânul drept “m-au luat apele”: mi-a arătat un cerc cu diametrul de vreo 7-8 cm! Am stat alături în bancă un an de muncă şcolară. Profesoara noastră de matematică, diriginta clasei, d-na Dumitrescu Alexandrina... a insistat, discret, pentru o apropiere. Eu am plecat în armată în toamna anului 1968 (deşi începusem clasa a XII-a) şi deci am părăsit liceul. Şi pe Elena Popa.... Acolo, în armată, am primit un pachet care a făcut senzaţie în unitatea militară. O fată (era chiar ea...) mi-a trimis un pachet care conţinea din abundenţă dulciuri. În special ciocolată.... Dar drumurile noastre nu s-au mai întâlnit. Am aflat că s-a căsătorit cu un anume Vânătoru, pe care îl ştiam, îi aţinea calea, un ins grăsuliu, blond, pistruiat... Restul a devenit ...uitare...

   Dar eu visam la frumuseţile local-tângănene... Repet obositor această propoziţie dar ea a fost obsesia acelor ani ai mei... Dar lor nu le păsa de băiatul acela modest fizic (corect: fotogenic) , slab dansator, timid, care în discuţiile (mă rog, câte erau...) bătea câmpii cu poveşti despre dragoste, luna de pe cer, florile de vişin şi alte năzbâtii sentimentale, care se potriveau ca nuca în perete cu pragmatismul fetelor. Şi atunci fetele erau practice nelăsându-se influienţate de “cai verzi pe pereţi” în detrimentul unei solide baze materiale, băiat “de familie bună” (ceea ce nu prea era cazul meu), prezentabil (aşijderea), fâşneţ precum Cătălin din “Luceafărul” lui Eminescu şi bun dansator (cu care să se laude pe la nunţi, petreceri, baluri, reuniuni dansante, etc.). Fetele de atunci nu se prea omorau cu cartea. Unele dintre ele s-au oprit la doar... 4 clase. Majoritatea s-a oprit la 7-8 clase elementare. Foarte puţine au urmat liceul la zi şi... tot atâtea la seral. Altminteri era foarte greu pentru o fată de la ţară să aibă serviciu, să locuiască cu chirie în Bucureşti şi să urmeze cursurile liceale serale. Şi nu era cazul “frumoaselor” ci mai degrabă al acelora mai modeste fizic care, în contrapartida, pentru echilibru, erau mai ambiţioase. Mă repet dar trebuie să subliniez două dintre calităţile esenţiale pe care trebuia să le aibă un băiat: să fie fotogenic şi să fie un bun dansator cu care să îi fie drag fetei să “iasă cu el în lume” (aşa cum spuneam la dansuri, baluri, nunţi, petreceri, revelioane, botezuri, ceaiuri...). Urmasem toţi o şcoală profesională care ne asigura un loc de muncă cert, deci o bază materială decentă şi... aproximativ... egală. “Studiile înalte”, eventual absolvirea sau frecventarea cursurilor unui liceu, mai mult încurca decât ridica stacheta unui băiat. Era considerat un “intelectual” încrezut în stare să pună în încurcătură pe frumoasa locală. Una dintre consătence, cu o dotare fizică foarte modestă mi-a spus clar, direct, fără nici o ezitare, că sunt “urât” (comparativ cu prietena mea, întâmplător atunci aveam...), că ea nu s-ar fi uitat la mine şi că îşi doreşte un bărbat care “să o bată de trei ori pe zi dar ei să-i fie drag să iasă cu el în lume”. Viaţa ei, cu un asemenea crez, a fost un eşec lamentabil. A avut o familie cu vreo trei copii, a fost părăsită de soţ....

     ...Era primăvara cea frumoasă a anului 1967. Mă apropiam de finele anului şcolar al clasei a X-a, un succes după un an de muncă, urma o vacanţă binemeritată în care, ce fericire!, in fiecare zi aş fi venit acasă, la Tânganu. Era prin aprilie, luna vişinilor în floare. Am aflat că una dintre fetele “de vârf” ale acelor ani, Elena, evident din Tânganu, după care eu tânjeam, s-a certat cu prietenul ei cu care era împreună de o bună perioadă de timp. Am încercat o apropiere, în repetatele plimbări, dintr-o duminică de pe “Corso tângănean” (şoseaua principală între bodega lui “nea Mitică” şi biserică), plimbări tradiţionale în fiecare duminică prin faţa “cinematografului” sătesc care avea locaţia în fosta “cârciumă a lui Stăncioi”. Se folosea expresia tradiţională “Vrei să fim prieteni”. Am încercat “marea cu degetul” şi surpriză!, am fost acceptat şi conform uzanţelor acelor ani, am condus-o spre casă. Nu m-am debarasat, nici nu aveam cum, de sentimentalismul meu exacerbat, vorbindu-i de “frumuseţea florilor de vişin” care ne îmbătau cu mirosul lor în dreptul căruia împărţeam nevinovate şi stângace sărutări adolescentine... A fost aşa de frumos... ca un vis... ireal şi irepetabil. Şi irepetabil a fost... Am mai spus şi în alte însemnări am fost şi am rămas un mare iubitor de muzică uşoară şi tuturor evenimentele majore din viaţa mea (bucurii sau tristeţi) le-am asociat câte o melodie din acei ani. Menirea lor era de a menţine mereu proaspătă starea de sentimentalism generată de acele evenimente. Melodia acelei primăveri era cea lansată de duetul Margareta Pâslaru-Dan Spătaru “Ale tale”. “Ale tale, ale tale sunt pe lume florile// Ale tale, ale tale sunt şi sărutările”. Desigur, florile erau de... vişin, sărutările...

        Luni am plecat la gazda mea din Bucureşti reluînd travaliul serviciu-liceu, fericit că, in sfârşit, îmi găsisem o prietenă pe măsură. Era una dintre cele mai frumoase fete din Tânganu, calmă, senină, cu o voce cu nişte inflexiuni muzicale care nu se pot uita (şi nu le-am uitat...), de familie, relativ, bună (dar pentru mine nu conta prea mult). Era elevă la o Şcoală profesională de industrie uşoară... Am aşteptat, cu nerăbdare, cu speranţă, duminica următoare. Eram supărat pe activitatea mea liceală pentru că nu o puteam întâlni în cursul săptămânii fie şi în timpul navetei pe care toţi o făceau cu “trenul de Olteniţa” ce trecea foarte aproape de casa mea. Mă temeam că lipsa mea de o săptămâna să nu fie speculată de alţii... Pe la mijlocul săptămânii m-au cuprins indoielile: dacă ea mă va uita, dacă se întoarce la vechiul ei prieten (eram Stan Păţitul...), dacă alţi pretedenţi îi solicitau prietenia, dacă nu reuşisem să o impresionez... Oare succesele mele şcolare erau cunoscute de ea şi o vor impresiona într-un fel! Doar eram premiantul unui cunoscut liceu bucureştean şi era un avantaj în faţa pretendenţilor la sentimentele frumoasei din Tânganu!... Era obişnuita mea premoniţie care nu m-a părăsit niciodată în viaţă. Cei care mă cunoşteau foarte bine spuneau despre mine că eram un fel de “cobe” (adică unul care “cobean”/prevedeam numai... întâmplări rele...) Dar a venit şi mult aşteptata duminică. Parcă trecuse o veşnicie... Sâmbăta am fost schimbul doi aşa ca o preîntâlnire “de sâmbătă”, în avanpremierea celei tradiţionale de duminică, nu a fost posibilă... Dar a venit şi ziua cea mare: “a fi sau a nu fi” prietenul Elenei... Debutul plimbărilor pe “Corso tângănean” a fost... semnificativ: în locul bezelelor, a zâmbetelor complice transmise de cei care ... erau “prieteni”... eu am avut parte de... priviri întoarse în altă parte decât modesta mea fiinţă, de grimase când, din întâmplare, privirile mele insistente se întâlneau cu ale ei... Am prins un moment când am încercat, tardiv, inutil (îmi dădudem seama că, pentru mine, totul era pierdut) să schimb câteva vorbe. Nu îmi amintesc cum am abordat-o eu. Reţin doar că ea a întors capul în altă parte decât unde era trista mea fiinţă şi a spus un evaziv, cu o voce moale, străină ei, derutată, un: “Lasă-mă în pace...” Şi, ce puteam face? Am lăsat-o. A urmat o împăcare cu vechiul ei prieten G. Mai tărziu, prietenii mei (Sava Ion, Constantinescu Alexandru, Matei Ion, Tache Mircea, Iordache Marin...) au spus, ca dacă un tandem tângănean (fată-băiat) se ceartă era musai necesar să intervin eu pe lângă sexul frumos şi împăcarea lor era fapt împlinit... Le-am acceptat, cu bărbăţie, ironiile... Mai trăisem asemenea “întâmplări” sentimentale şi ei le ştiau. Eram un veteran (“prieten de serviciu temporar”) în asemenea experienţe... sentimental/tângănene... cu un final fericit... pentru alţii...

   Nu pot spune că nu am suferit. Nu pot spune că am trecut “fără păs” peste acest nou eşec. Pentru că Elena a fost cea mai mare simpatie a mea dinainte de armată. Era speranţa mea de a avea o prietenie tângăneană stabilă pe care mi-o doream atât de mult. Şi conform obiceiurilor acelor timpuri o prietenie adolescentină, sau, mă rog, una premergătoare plecării în armată a băiatului, avea un scenariu cu un deznodământ clasic. Urma o schemă cu două variante: prietenia rezista, depărtarea întărea sentimentele, scrisorile intrau în recuzită, liberarea şi revederea erau furtunoase, emoţionante pentru toată lumea: îndrăgostiţi, părinţi, rude, prieteni, vecini, consăteni... şi în scurt timp idila intra în fază terminală: căsătoria. Căci băiatul cu “armata făcută” devenise “bărbat” capabil să întreţină şi să conducă o familie. A doua varianta: sentimentele erau puerile, fusese o joacă de adolescenţi, fata profita de despărţirea de “iubit” şi îşi găsea alte drumuri în viaţă, băiatul îşi trăia drama despărţirii în armată departe de evenimentele pe care nu le mai putea influienţa. Ca unul care am făcut armata am cunoscut acolo ambele variante.

       Nu pot nega că, instinctiv, eram şi eu la cei 19 ani ai mei, înscris pe un drum asemănător şi cu toate intenţiile mele ferme de a continua studiile nu am părăsit drumul căutat şi urmat de tinerii tângăneni de vârsta mea. Altminteri nu era chiar o raritate ca bărbaţi căsătoriţi să urmeze studii liceale sau universitare. Ba chiar era o normalitate. Eu însumi am avut, în timpul uceniciei la uzina “Electronica”, un muncitor coordonator, Vătafu Tiberiu, căsătorit care urma cursurile liceale (evident la seral) şi ulterior a urmat Politehnica. Parcă era ceva “programat” în capul fiecăruia dintre noi să ne preocupe găsirea perechii înainte de armată. De ce atâta grabă contraproductivă nu ne dăm seama azi? Explicaţia cea mai plauzibila este, desigur, că acestea erau obiceiurile împământenite plus dorinţa şi presiunea părinţilor, a rudelor, a prietenilor. Este foarte posibil că dacă acea prietenie a mea ar fi rezistat “intemperiilor...” s-ar fi înscris în canoanele timpului şi s-ar fi finalizat cu o căsătorie.

     Am vorbit cu vărul meu Gheorghe Gheorghe, regretatul Gogu al lui Mitu Penii, unul dintre cei mai chipeşi băieţi ai acelor ani, cu un succes şi o experienţă pe măsură în domeniul ne prea accesibil mie: cel al fetelor. Mi-a spus că nu aveam nici o şansă: prietenul ei din acea vreme, G., provenea dintr-o familie al cărui tată avea o meserie renumită în comuna noastră, ceea ce îi conferea un avantaj lui şi ei, o probabilă şi posibilă situaţie materială peste media celorlalţi competitori. Deci şi a mea... Sincer, nu am crezut nici un moment că avantajul prietenului ei era unul material. Am crezut că eu eram vinovatul pentru că nu am reuşit să o... cuceresc, să o impresionez. Întotdeauna mi-am asumat eşecurile. Prietenii mei spuneau că era un fel de autoflagelare... Ştiu doar că era un bun medicament pentru... resemnare... şi pentru a merge înainte cu meseria, cu şcoala, cele două mari suporturi concrete, materiale, care m-au ajutat să trec peste eşecurile sentimentale...

     Rănile (din dragoste) sunt făcute pentru a fi vindecate de... timp, care este cel mai bun medicament, completat de resemnare... Am iubit-o pe Elena este întrebarea legitimă după aceste sincere mărturisiri târzii? Cel puţin în cazul meu, aşa cum am spus în altă parte nu există dragoste fără... reciprocitate... Despre ce dragoste poate fi vorba dupa o întâlnire pe o uliţă a anului 1967 unde sub “privirea gingaşă” a unui vişin înflorit au fost schimbate câteva săruturi (aproape) adolescentine? Eu aveam 19 ani, Elena doar 16. Pentru o dragoste adevărată trebuie sentimente consistente, probate pe o perioadă mai lungă de timp în care “combatanţii” să treacă şi peste nişte (eventual) obstacole care să le cimenteze sentimentele (bunăoară, opoziţia părinţilor, a prietenilor, depărtarea, diferenţe materiale evidente, poate o boală...). A fost, desigur, o mare simpatie şi dorinţă din partea mea de a avea ca prietenă una dintre cele mai frumoase, sensibile, delicate fete din Tânganu. Până la o dragoste adevărată mai era cale lungă. Care s-a întrerupt din faşă...

     Eu mi-am văzut de principalele mele ocupaţii extrasentimentale: şcoala şi serviciul, Elena nu şi-a continuat... prietenia cu G. Am aflat şi am încercat, nu îmi mai amintesc exact prin ce mijloc (probabil printr-un intermediar care i-a prezentat re-disponibilitatea mea, mărturisită intr-un context oarecare!, în nici un caz printr-o abordare directă) o reapropiere. Surpriza a fost totală: am fost abordat (prin vara anului 1968) direct, dur de noul ei prieten V. chiar la intrarea arhaică (un adăpost de lemn) din cinematograful nostru plasat, cum spuneam, în fosta cârciumă a lui Stăncioi cu : “Ce, bă, nu stii că “Elena” este prietena mea?”. Am fost atât de surprins de violenţa lui V. că nici nu îmi amintesc ce am răspuns sau dacă am răspuns...

     EPILOG

     Eu am plecat în armată în octombrie 1968.

     Elena s-a căsătorit cu V.

     M-am întors din armată în februarie 1970.

     Elena era... o tânără văduvă. V. plecase dintre noi în urma unei boli de inimă.

     În vara anului 1970, la revenirea mea din armată, am descoperit, prin prietenii mei, un excelent mijloc de distracţie: ştrandul Cernica pe care, în sezon, îl frecventam duminică de duminică. Într-una din aceste duminici am întâlnit-o pe Elena (însoţită de cumnata ei) şi am petrecut acea zi împreună, în trei. Era tot frumoasă, se împlinise, era o femeie în toată puterea cuvântului. Paranteză: după eşecul tentativei mele de prietenie din 1967, bunul meu prieten din acele timpuri (şi nu numai), Gică Vărăşteanu a văzut-o pe Elena undeva prin zona uzinei “23 August” şi a decretat: “Este frumoasă dar este prea slăbuţă; nu prea are corp”. Pe mine nu m-au interesat, atunci, formele ei fizice ci frumuseţea, sufletul, vocea ei deosebită. Era o copilă şi avea timp să se împlinească. Ceea ce s-a şi întâmplat după cum am constatat în vara lui 1970... Am vorbit, am glumit, ne-am simţit bine dar nici un moment nu m-am gândit să încerc o reînnoire a legăturii de altădată. Prietenul meu Sandu Constantinescu, cu care am comentat acea îndepărtată situaţie şi m-am întrebat şi l-am întrebat ce m-a oprit să mă reapropii de ea, gest care, cu siguranţă, ar fi fost decisiv pentru destinul nostru, deci pentru amândoi, a spus că în acele timpuri, pentru acele mentalităţi, acest mariaj nu era posibil. Un băiat necăsătorit nu se căsătorea cu una fostă... decât în situaţii excepţionale. Ceea ce nu era cazul nostru.

     Aşa că fiecare ne-am urmat destinul. Separat.

      

               ****       SFARSIT   ****

                           TÂNGANU

                          

                              2010

• Prec
• Mai departe