Satul Balaceanca..

: Scris de Ciotoran Niculae Ciotoran Niculae; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 24 Octombrie 2009 24 Octombrie 2009; Accesări: 28847 28847

Evaluare utilizator: 4 / 5

Prima pecete folosita de alesii satului Balaceanca in actele oficiale dateaza de la 1830, când satele din Țara Românească foloseau sigilii proprii / semne oficiale în raporturile cu autoritățile.

Aceasta aparținea satului Bălăceanca și indica vechea încadrare administrativă: Satul Bălăceanca, aflat în județul Ilfov, plasa Dâmbovița. Textul este redat în română scrisă cu alfabet chirilic vechi, nu rusă propriu-zisă, folosit înainte de generalizarea alfabetului latin în administrația românească.

Această pecete era, în esență, „semnătura oficială” a satului Bălăceanca. Nu era un ornament, ci un instrument administrativ prin care comunitatea sătească își autentifica înscrisurile.

Transcriere:

Жуд. Илфовъ. Пласа Дъмбовица.
Сатул Бълъчеанка

În alfabet latin / română actuală:

circumferință - Jud. Ilfov. Plasa Dâmbovița.
Centru - Satul Bălăceanca.

Adică, pe înțelesul de azi:

Județul Ilfov, Plasa Dâmbovița, Satul Bălăceanca.

Pecetea se aplica pe documente ale satului: jalbe, adeverințe, mărturii, acte de stare locală, înscrisuri către autorități, documente privind problemele comunității, conflicte cu proprietari sau arendași, obligații, hotare, biruri, situații administrative. În studiile de sigilografie se arată că aleșii satului aveau în grijă documente privitoare la problemele satului, iar Regulamentul Organic cerea validarea documentelor prin semnătura aleșilor satului.

Foarte important: o jalbă sau un înscris nu era doar o hârtie semnată de niște oameni. Când era semnată de locuitori, de aleșii satului și purta sigiliul, devenea o exprimare oficială a comunității. Un studiu despre sigiliile sătești din județul Buzău arată că numeroase jalbe ale locuitorilor împotriva proprietarilor și arendașilor erau autentificate prin semnături și prin aplicarea sigiliului, ceea ce transforma documentul într-o „expresie oficializată” a unei stări de fapt.

Într-o vreme în care satul ieșea treptat din logica exclusivă a moșiei și intra în mecanismele administrației moderne, pecetea era garanția că un document nu vorbea în numele unui om izolat, ci în numele satului.

Această pecetea arată că satul Bălăceanca nu era doar o așezare rurală, ci și o comunitate recunoscută administrativ. După Regulamentul Organic, satul a început să funcționeze mai clar ca unitate administrativă. Un studiu despre emblemele sigiliilor sătești¹ notează că, înainte, satele erau organizate mai degrabă în logica proprietății boierești, mănăstirești sau domnești, dar prin Regulamentul Organic satul devine oficial unitate administrativă și începe să își exercite „dreptul sigilar”.

Asta face semnificația pecetei foarte valoroasă: ea marchează trecerea satului din lumea veche, dominată de moșie, boier, preot și obște, spre o administrație modernă, cu acte, plăși, județe, primării și evidențe.

Simbolul central pare reprezintă o biserică ortodoxă veche, flancată de figuri religioase (arhierei/ierarhi), element grafic specific sigiliilor parohiale sau comunale din acea epocă.

Este posibil ca desenul din centru să reprezinte biserica satului Bălăceanca. Sau, după practica sigiliilor sătești din Țara Românească, să reprezinte emblema județului, nu o stemă proprie a satului. Studiul citat arată că sigiliul sătesc cuprindea emblema județului, numele județului, numele plășii și apoi numele satului; iar în Țara Românească stemele de pe aceste sigilii nu erau specifice localităților rurale, ci județelor din care făceau parte.

Limba română s-a scris cu alfabet chirilic vreme de secole, iar trecerea oficială la alfabetul latin s-a produs în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, prin documente administrative din 1860; conform sursei citate, tranziția a mai durat aproximativ un deceniu.

Bibliografie

1. Sigilii săteşti din judeţul Buzău (1835-1864)

A se citi si:

Premiera absoluta. Atestare documentara sat Balaceanca.

Monografie istorica sat Balaceanca. Invatator Vasile Badicioiu. 1946