- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Accesări: 33562 33562
ÎNCEPUTURI ŞI ... ISTORIE
--------------------------------------
Septembrie 1955...
Superbă lună de toamnă...
Eu aveam 7 ani şi 6 luni. Era vremea să încep o viaţă nouă. Aceea de şcolar. Alături de copiii din Tânganu Mic zis şi Gâgâlicea plus cei din istoricul Tânganu Moară. Ne-am prezentat la "Şcoala Mică". Să precizăm că satul Tânganu avea atunci, în anul 1955, două şcoli: "Şcoala Mare" şi "Şcoala Mică". Necesitatea înfiinţării a două şcoli are mai multe explicaţii. Satul Tânganu a fost întotdeauna unul important pe "traseul" Bucureşti-Olteniţa. Istoria lui ese fabuloasă.
Nu se cunoaşte un an precis de "naştere / atestare" documentară a satului nostru. De exemplu, surata sa dinspre apus, satul Bălăceanca, a fost atestat documentar în anul 1592. Satul Fundeni în anul 1735. Nu intrăm in detalii istorice. Unii spun că denumirea satului nostru, Tânganu, s-ar trage de la călugării din Mănăstirea Tânganului ctitorită de Radu cel Frumos şi construită în partea de nord a localităţii în jurul anului 1475. Aceştia s-ar fi "tânguit-tânguire" = a jeli, a deplânge, a compătimi pe cienva (definiţie din DEX). Desigur se are în vedere şi sensul colateral de "rugăciune-tânguire" specific vieţii călugăreşti. Alţii spun că denumirea ar fi venit de la "târguire" ("tocmeală" –conform DEX) adică pre-întelegerea dintre negustori privind preţurile cu care vor intra în oraşul de alături, Bucureşti (atestat documentar la 20 septembrie 1459). Era vorba de negustorii care veneau din partea de est a oraşului, din Bărăgan şi chiar de mai departe, Brăila, Buzău, Galaţi. Istoricul local, C. Săvescu nu exclude posibilitatea ca satul nostru să-şi fi tras numele de la vreun...om. Să-l cităm: "Cine va fi fost acel Tânganu – dacă acest nume va fi fost al unui om – care şi-a eternizat numele cu numele satului întemeiat poate de dânsul, şi în ce timp a trăit, niciodată nu se va şti". Ceea ce nu este exclus: era în spiritul şi obiceiurilor acelor vremuri de a se da numele localităţii care se crea în jurul proprietăţii unui localnic înstărit.
Prima variantă ne pune în binecunoscuta dilemă mondială : "Cine a fost primul: oul sau găina?". Dacă acei călugări de la Mănăstirea Tânganului se "tânguiau" înseamnă că satul care a preluat denumirea de la acele rugăciuni-jeluiri monahale s-ar fi născut mai târziu. Ori Mănăstirea Tânganului a preluat şi nu a dat denumirea satului aflat în apropiere. Şi cea de a doua variantă pare neverosimilă: "Oraşul lui Bucur" proaspăt înfiinţat în 1459, era o localitate mai mult decât modestă şi nu constituia, în anul 1475, o aşa de rapidă atracţie pentru negustorii din estul Munteniei. Cea mai probabilă variantă, şi noi optăm pentru ea, rămâne acea a lui C. Săvescu. Adică denumirea vine de undeva dintr-un trecut premergător mănăstirii. Cert este că în anul 1475, Radu cel Frumos, fratele vestitului voievod Vlad Ţepeş, a construit aici în partea de nord a localităţii, deja existente, o mândreţe de mănăstire care a dăinuit fizic, prin bisericuţa sa, până în anul 1853. Atunci a fost construită biserica actuală din Tânganu cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Ruinele mănăstirii si ale micuţei biserici au "supravieţuit" până aproape de sfârşitul secolului 19. Deci mănăstirea a luat denumirea satului de la sud, Tânganu. Ceea ce atestă, indubitabil, că pe atunci satul exista. De altfel surse istorice confirmă că între Bucureşti şi Olteniţa, Tânganu era unul dintre cele mai importante sate. "Catagrafia" (recensământul) din 1810 consemna existenţa a 110 case cu un număr de 467 locuitori (400 români, 61 "sudiţi" şi 6 "nemţeşti") ceea ce atestă un sat considerabil pe vremea când Bărăganul era locuit de mici cătune. Aceste cătune erau în jurul unor hanuri precum cele din zona Fundenilor de azi : Zoicaru, Băduleasa, Roşia, Lilieci, Perişorul şi altele.
Istoria satului Tânganu este complexă. În partea de sud a existat din vechi timpuri micuţul sat Tânganu Moară independent de Tânganu Mare. Acesta se afla în drumul istoric dinspre sud-estul Munteniei (zonele Călăraşi, Mănăstirea, Olteniţa) către Bucureşti. Trecea peste râul Dâmboviţa apoi urmau Bălăceanca, Glina, Căţelu, Dudeşti...deci Bucureşti. Avea două mici cârciumi şi un modest han. Între Tânganu Mare şi Tânganu Moară era un spaţiu nelocuit de circa 2 km. La jumătatea acestor 2 km a fost construită, în jurul anului 1905, calea ferată Bucureşti-Olteniţa. În partea de nord a căii ferate s-a născut Tânganu Mic zis şi Gâgâlicea. Cele 104 loturi de casă de câte circa 2.000 mp au fost trasate şi vândute / repartizate către viitorii "tângăneni" înainte de 1900 în conformitate cu reforma agrară din 1864 de pe timpul lui Cuza cu o explicabilă întârziere, generată de disputele politice din acele timpuri. Nu intrăm în prea multe amănunte istorice. Înainte de 1940 dintre cele 104 loturi erau ocupate cu case vreo 6-8. După anul 1950 şi mai ales după 1961, când a fost creat GAC Tânganu situaţia s-a schimbat radical. Noua proprietară colectivă a acordat, cu largheţe, acele loturi consătenilor noştri pentru construirea de case. Şi aşa se face că pe la sfârşitul anilor 1980 aproape toate acele "vetre" (cum le spuneau localnicii) au fost ocupate. Astfel acel perimetru plasat de la "Moara lui Nelu " (Ion Georgescu) până la calea ferată a fost ocupat de case noi.. Azi există aici circa 100 case.
În condiţiile de atunci, când se pornise un ambiţios program naţional de alfabetizare s-au căutat căi de realizare a acestui program. Cum satul Tânganu, împreună cu sateliţii săi, Tânganu Mic şi Tânganu Moară, se întindeau pe lungimea a peste 3 km era greu, foarte greu pentru a "sensibiliza" o mentalitate moştenită din perioada interbelică prin care băieţii trebuiau să absolve 4 clase iar fetele o clasă ca să poată (măcar) să se iscălească. Aşa au facut Mama mea şi soacra mea. Dar în afară de iniţialele numelor, cu care semnau, nu au reuşit ceva mai mult în ale scrisului. Însă, împreună cu experienţa de viaţă, au devenit foarte bune socotitoare ale veniturilor familiilor lor. Altminteri o necesitate...indispensabilă gospodinelor noastre de atunci şi de azi... În schimb băieţii au învătat să scrie, să citească, să socotească şi unii dintre ei s-au îndrăgostit, în principal de istorie, în secundar de geografie. Un accent deosebit se punea, în şcolile elementare interbelice, pe caligrafie. Aşa se face că funcţionarii din acele timpuri: fie la primărie, fie la notariate sau în alte domenii privind administraţia locală aveau un scris frumos, caligrafic, inteligibil, ordonat.
Şcoala cea mică se afla în fosta casă a "Coanei Marioara" plasată, atunci, în anii 1950, cam la mijlocul satului, într-o curte mare cu livadă şi grădină înfloritoare. Făcea parte din grupul de proprietari greci existenţi în toată Muntenia, deci şi în Tânganu. Numele familiei proprietăţii: Panaiot. Atunci când a fost construită acea arătoasă casă era plasată spre partea de sud a Tânganului Mare. Casa propriu-zisă avea o sală de intrare unde se ajungea urcând o scară cu câteva trepte. Din acea sală plasată spre apus se intra într-un hol orientat pe direcţia răsărit-apus. Pe fiecare parte a holului se aflau câte 2 camere. Cele dinspre nord au devenit nişte mici săli de clasă (cu câte 9-10 bănci) iar cele dinspre sud au fost atribuite celor două învăţătoare pentru uzul personal. În jurul clădirii erau mulţi şi diferiţi pomi fructiferi de soi: meri, peri, nuci, pruni, corcoduşi. În partea de sud, către lunca Ciulunica, era curtea propriu-zisă folosită de noi pentru fotbal şi alte jocuri. Acolo s-a născut marea mea dragoste pentru fotbal. În partea de apus către aceiaşi luncă Ciulunica era o grădină de legume şi zarzavat îngrijită de noi, elevii şi de Domnişoarele învăţătoare. În partea de răsărit în curtea şcolii era o construcţie-anexă destul de solidă, la bază avea spaţii zidite (coteţe si cotineţe) pentru creşterea păsărilor sau a porcilor, iar la partea superioară era un pătul tradiţional din scânduri (şipci) încrucişate pentru depozitarea, în special a porumbului. Şcoala avea în partea de sud, pe lunca Ciulunica, un lot atribuit ei, care era dat "în parte" îndeosebi vecinului din partea de răsărit (alăturat cu amintita, mai sus, construcţie), nea Niculaie Dumitrică. Şi cum Domnişoarele învăţătoare erau niste gospodine pricepute foloseau cu eficienţă cele atribuite şcolii şi creşteau, în special păsări. Ba împreună cu acelaşi vecin, câteodată, creşteau, evident "în parte ", şi un porc.
La Şcoala Mică veneau elevii din clasele elementare 1-4 din partea de sud a satului: Tânganu Moară, Tânganu Mic (Gâgâlicea) şi cei din jurul şcolii celei mici. Distanţa de la Tânganu Moară până la şcoala cea mică era de 2 km. Ceilalţi elevi din Tânganu Mare (cum apare în unele documente istorice pentru a fi delimitat de suratele sale mai mici sdin sud) se şcoleau, evident, la... "Şcoala Mare", plasată înspre nord în partea locuită compact de tângănenii noştri.
Şcoala Mare a fost construită înspre sfârşitul secolului 19 şi aici au fost şcoliţi
străbunicii, bunicii şi părinţii noştri pe care părinţii lor se încumetau să-i trimită "la carte" şi urmau între 1 si 4 ani "de şcoală". Nu ne propunem ca în rândurile noastre să facem istoria acestei şcoli legendare pentru satul nostru. Mai spunem că unul dintre longevivii învăţători a fost Paraschiv Popescu, fiul preotului Hristea Radulescu, care a profesat la şcoala din Tânganu, între anii 1880-1915. Hristea Radulescu a fost unul dintre cei doi preoţi (alături de Şerban) care au slujit, între anii 1853-1894 în nou înfiinţata biserică din Tânganu, cu Hramul Adormirii Maicii Domnului. Apoi Ion Grigore Popescu a fost preot paroh la biserica din Tânganu între anii 1914-1964 şi concomitent, învăţător la amintita şcoală între anii 1914-1940. Pe vremea din care încep amintirile noastre învăţători erau: Iliescu Elena, Olga Duca, Storceac... În dorinţa-program de a alfabetiza întreaga populaţie a ţării, s-a pornit, în anii de început '950, de "la bază". Adică de la copii. Şi astfel s-a simţit nevoia de a găsi două locaţii pentru longevivul sat, care se întindea pe lungimea a peste 3 km. Apariţia unei "şcoli mici", în acei ani de început ai şcolarizării populaţiei României a fost o necesitate. Din câte îmi amintesc eu, "Şcoala Mică" a avut şi un sediu, într-o altă casă particulară. Începând, probabil, cu anii 1953-54 s-a fixat în amintita locaţie: casa "Coanei Marioara"...
ACEI ANI MINUNAŢI ... DE ELEV
------------------------------------------------
Deci septembrie 1955. După acestă scurtă prezentare a istoriei şi a situaţiei învăţământului din Tânganu la mijlocul "obsedantului deceniu", cum este prezentat în lumea politică şi literară, să intrăm în perimetrul subiectului nostru. Prima învăţătoare a fost Domnişoara Lica, una dintre fiicele preotului-învăţător amintit mai sus, Ioan Grigore Popescu. Acesta mai avea încă o fiică, Marioara şi 3 băieţi. Amintirile mele despre Domnişoara învăţătoare, Lica, sunt foarte vagi, învăluite în ceaţă. După câteva săptămâni s-a retras, era bolnavă, din câte se spune, de plămâni, o boală destul de frecventă în acei ani şi în scurt timp ne-a părăsit trecând în lumea de dincolo. Se mai spune că, necăsătorită fiind, a fost îmbrăcată în mireasă, conform tradiţiilor timpului. Trist este că şi cea de a doua fată a preotului Ion Grigore Popescu, Marioara, a murit tânără se pare de aceiaşi boală....
În locul celei plecate departe de noi şi de lumea pământeană a venit o tânără învăţătoare de 23 ani. Numele dumneaei: Borteş Gheorghiţa. Tângănenii noştri, respectuoşi, i se adresau cu apelativele "Domnişoara Gica" sau "Domnişoara învăţătoare" care au fost mult mai des folosite decât oficialul "tovarăşa învăţătoare". Le vom folosi şi noi, consecvent, în însemnările următoare.
Alături de mine s-au prezentat ca proaspeţi elevi de clasa I-a: Ion Constantin-Godăcel, Stoian Vasile-Oţetaru, Dumitrică Florea-Verde, Stoica Vasile-Silică şi o fetiţă din Tânganu Moară, Simion Maria-Bacaliu.
Timp de un an a fost singura învăţătoare pentru toate cele 4 clase care numărau, fiecare, în medie în jur de 4-6 elevi. Modul de desfăşurare a programului celor 4 clase care, atenţie!, se desfăşura în acelaşi timp, pare neverosimil. Domnişoara Gica începea, de exemplu, citirea cu clasa 1-a iar celelalte 3 clase rămâneau în aşteptare. Aşteptarea era însă, una activă: eram obligaţi fie să citim lecţiile la materiile din program (citire, istorie, geografie, etc.) sau ni se dădeau "de lucru" exerciţii de aritmetică sau să lecturăm un text stabilit de dumneaei. Şi astfel, când se trecea de la o clasă la alta, pe rând celelalte rămâneau în aceiaşi aşteptare... activă. Şi astfel toţi am prins dragul cititului şi ... lucram mai puţin acasă, pentru că în această rotaţie unii rezolvau şi temele pentru a doua zi. Evident cei harnici şi ordonaţi. Căci acasă fiecare dintre noi îşi ajutau părinţii la treburi gospodăreşti, mai ales la păscutul animalelor (în special a vacilor, numeroase în acele timpuri). Şi încă ceva: nu aveam un program riguros. Domnişoara învăţătoare hotăra ad-hoc ce materie abordează, în acel moment, cu fiecare clasă. În felul acesta eram obligaţi să fim pregătiţi permanent la oricare dintre materii. De exemplu eu, pe parcursul celor 4 clase elementare, citeam zilnic de câte două ori fiecare lecţie la toate materiile indiferent de programul de a doua zi. Altminteri, aşa cum am spus ceva mai sus, nici nu aveam o programă riguroasă. Această metodă, de a citi zilnic lecţiile de doua ori, am menţinut-o şi în clasele V-VII. Şi astfel nu eram niciodată "prins cu stângul" şi repetarea lecţiilor în zile diferite asigura o mai bună memorare.
Aşa am ajuns coleg de ... clasă cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, regretatul Stanciu Marin-Marinuş. El era născut în 1945, eu în 1948. El era în clasa a 4-a, eu în clasa a 1-a. Atunci când Domnişoara invăţătoare se necajea pe cei din clasele superioare (eu fiind în clasa a 1-a) la orele de aritmetică, pentru că nu ştiau "să socotească" mă întreba pe mine care, terminând cele date de lucru în acest timp, eram "pe fază" şi răspundeam... prompt. Această "preocupare" mi-a adus laude dar şi critici plus ceva ghionturi de la cei prinşi nepregătiţi...
Din anul şcolar 1956/1957 alături de Domnişoara învăţătoare a fost adusă o altă tânără învăţătoare, Anişoara Budileanu. Cele 4 clase au fost împărţite între cele două învăţătoare astfel : clasa 1-a împreună cu clasa a 3-a erau în pregătirea unei învăţătoare iar clasa a 2-a şi clasa a 4-a în cea a celeilalte învăţătoare. S-a petrecut un fapt incredibil pentru cei de azi: timp de 2 ani am fost coleg de clasă cu sora mea, născută în 1950, deci cu 2 ani mai mică. Şi astfel eu am fost în clasa a 3-a şi ea în clasa a 1-a, deci în aceiaşi clasă cu mine. În anul următor eu am fost în clasa a 4-a, ea în clasa a 2-a, deci tot împreună. În clasă erau circa 9-10 bănci dispuse pe 3 rânduri cu câte 3-4 bănci. Noi cei 6 elevi din clasa a 3-a şi apoi din clasa a 4-a am ocupat cele 3 bănci de la fereastră dispuşi astfel: în prima bancă Ion Constantin-Godăcel cu Dumitrică Florea, Stoica Vasile-Silică în banca a 2-a cu Simion Maria-Bacaliu, eu cu Stoian Vasile în banca a 3-a. Cei din clasa a 1-a erau mai mulţi şi ocupau celelalte 2 rânduri de câte 3 bănci. Coincidenţă: în rândul din mijloc, sora mea împreună cu Maria lui Ciulică (erau mai înalte) au ocupat ultima bancă deci în dreptul meu. Recunosc: din când în când îi mai dădeam câte un "ajutor frăţesc"... suflându-i discret unele răspunsuri la întrebări... mai grele...
Atunci când, din diferite motive obiective (şedinţe la forurile superioare, etc.), lipseau Domnişoarele învăţătoare erau înlocuite de un învăţător ciudat, Pavel. Toate calculele aritmetice se făceau în... bomboane care erau aşteptate de ceilalţi copii amatori de ... dulciuri. Era binecunoscută mustrarea-îndemn: "socoteşte mai repede că uite cum plâng copiii după bomboane!". Şi încă o amintire legată de dânsul. Trenul era singurul mijloc de transport al acelor timpuri. Drumul până la gară (începând din dreptul lui Mocanu) era în vremuri de ploi, toamna şi primăvara, desfundat. Se folosea următorul traseu: pe mergea pe şosea până prin dreptul casei mele şi apoi pe o potecă mai puţin noroioasă, pe drumul de lângă grădina lui Gheorghe Dumitrică se ajungea la gară. Într-o zi, domnul învăţător Pavel se ducea la gară pe acest traseu, trenul a fluierat plecarea din gara Fundeni, dumnealui s-a grăbit şi a scurtat drumul prin fundul curţii lui Gheorghe Dumitrică, a ajuns în curtea propriu-zisă şi s-a trezit între doi câini legaţi de o parte şi de alta. Au rămas stupefiaţi când s-au trezit cu grăbitul învăţător hărţuit între cei doi câini, l-au salvat şi în... mare viteză a prins trenul care tocmai poposise în gara noastră. Multă vreme ne-am amintit, cu haz, de această întâmplare hazlie a ciudatului învăţător.
Viaţa mea de elev la "Şcoala Mică" a fost unică, arhaică, fabuloasă. Desigur se poate spune că orice copilărie (mai ales în mediul rural, precum acela din anii "950), pentru orice sexagenar (ca mine) are un caracter de unicitate. Şi amintirile mele din acei ani de excepţie, 1955-1959, atunci când am fost elev la Şcoala Mică, sunt marcate de amintiri duioase, dulci, unele triste, sentimentale, încărcate şi de istorie. În rândurile următoare voi înşira unele dintre acele amintiri atât de dragi mie. Dar sunt, sigur şi acelora care le-au trăit. Pentru că eu, aşa cum am mai spus, nu am trăit într-un clopot de sticlă. Am trăit în mijlocul Oamenilor maturi şi a Copiilor de atunci şi fără ei rândurile mele ar fi seci, neinteresante, golite de sentimente... Aşa că, în continuare, voi încerca, atât cât memoria mă ajută, să reproduc şi alte amintiri legate de Şcoala Mică, de Domnişoara Gica, de Domnişoara Anişoara, de colegii mei, care împreună, ne-am îmbogăţit, reciproc !, viaţa ...
FOTBALUL ACELOR TIMPURI
-------------------------------------------
Oarecum surprinzător, am descoperit fotbalul, aşa cum am mai spus în alte însemnări, pasiunea mea de o viaţă, în clasa 1-a în curtea şcolii celei mici. Să ne amintim: eram în anul 1955, Televiziunea Română nu se înfiinţase (data "nasterii": 31 decembrie 1956 şi oricum televizoarele, în Tânganu, au apărut mai târziu) iar fotbalul local era practicat de o mână de oameni despre care am scris, în detaliu, în alte scrieri ale noastre care au avut ca teme acest sport. În curtea şcolii, în partea de sud era suficient spaţiu pentru o "miuţă la două porţi" cum se spune. Spaţiul porţilor era delimitat de două perechi de căciuli mai arătoase. Bineînţeles că mingea folosită era una de cauciuc mai mare sau mai mică după posibilităţile noastre de atunci. Pe mine m-au plasat în poartă (predestinare, mai târziu am ajuns – pentru scurtă vreme între anii 1967-1968 - portarul echipei de fotbal a satului Tânganu) şi eram nedumerit de ce atunci când mingea trecea pe lângă mine dar şi printre cele două căciuli unii dintre jucători strigau entuziasmaţi : "Ăla e !". Pare neverosimil dar acestea erau timpurile, acesta era nivelul nostru de copii săraci în ale fotbalului care la nivel urban şi naţional era destul de avansat. Deşi eram doar la "o asvârlitură de băţ" de Bucureşti. Dar s-a născut un miraj, o vrajă, care pe unii dintre noi, precum Costică Godăcel, Dumitrică Florea sau Stoian Vasile nu ne-a părăsit toată viaţa.
Între timp a fost înfiinţată, şi cu contribuţia învăţătoarei Anişoara Budileanu, îndrăgostită de fotbal, echipa tângăneană, devenită istorie, Unirea Tânganu. Care avea în dotare o minge de fotbal adevărată. Mingea era în "păstrare" la Domnişoara învăţătoare, Anişoara Budileanu. Această echipă a "funcţionat" aproximativ între anii 1958-1960 şi a grupat jucătorii de fotbal care proveneau cam din aceiaşi zonă precum elevii Şcolii Mici. Adică Tânganu Moară (Tănase – Cacabela), Tânganu Mic (Ion Nicolae-Godac, Preda Constantin-Creţu) sau din jurul şcolii (fraţii Dumitrică, Gogu şi Puiaţă, fraţii Mamonu: Costică, Marin, Ion, apoi State Vasile, Ion Baraitan, fraţii Bocea şi alţii). Dar despre această meteorică, enigmatică echipă am scris în detaliu în însemnările noastre intitulate "Microistorie fotbalistică tângăneană".
Sediul, sufletul, spiritul noi echipe erau Şcoala Mică şi...Domnişoara Anişoara Budileanu. Şi noi, micuţii elevi de la Şcoala Mică, profitam de prezenta miraculosului obiect rotund în camera Domnişoarei pentru a ne fi dat şi nouă "spre folosinţă" în pauze. Altminteri spaţiul alocat sportului, prin program, era comasat şi folosit de noi, băieţii, pentru fotbal. Să mai precizăm că mingile de fotbal "adevărate" din acea vreme erau deosebit de rezistente. Un asemenea "obiect rotund" nu se deteriora, precum astăzi după câteva zeci de meciuri. Şi tot legat de fotbal câteva amintiri.
Cel mai talentat dintre noi, a fost, evident, Costică Godăcel. Eu am fost mereu un ambiţios. Şi la învăţătură dar şi la fotbal. Imi plăcea postura de învingător, aşa cum am fost în toate şcolile pe care le-am urmat. Ca să fiu învingător şi la fotbal căutam, mereu, să fiu în echipă cu Costică Godăcel. Şi reuşeam adesea să fiu cu el în echipă şi de multe ori eram învingători. Într-unul dintre meciuri, pârdalnicii de adversari au învins echipa din care făceam parte eu şi Costică. Nici în ruptul capului nu vroiam să mă recunosc învins şi căutam fel de fel de motive-subterfugii pentru a justifica înfrângerea, evident dând vina pe alţii decât pe echipa mea. Atunci Costică, cu calmul lui proverbial, m-a apostrofat: "Ce vrei, mă, au fost mai buni ca noi". Lovitura dată de coechipierul meu m-a şocat şi am început să plâng cu sughiţuri. Am fost de râsul micii noastre şcoli mai ales ca şi fetele s-au raliat celor care se amuzau pe seama "plângăciosului"! Ba chiar şi Domnişoara învăţătoare m-a întrebat, în derâdere: "Ce-ai păţit, măi, Vasile ?". Mi-a rămas adânc întipărită acea întâmplare drept pentru care am reprodus-o în aceste amintiri.
Era toamnă. A fost cules porumbul de pe lotul şcolii (aşa cum am mai spus lotul era în sudul şcolii, înspre lunca Ciulunica). Acesta a fost lucrat "în parte" cu Niculaie Dumitrică, iar partea care se cuvenea şcolii a fost depozitată în pătulul aflat deasupra construcţiei care avea la bază cotineţe şi coteţe zidite pentru animale şi păsări. În acel pătul se ajungea pe o scară solidă de lemn. Domnişoarele învăţătoare, bune gospodine creşteau păsări hrănite cu porumbul care li se cuvenea. Normal, ne puneau pe noi elevii să curăţăm ştiuleţii de porumb. Ne suiam în pătul prin scara de lemn şi ne aşezam pe curăţat în nişte coşuri de nuiele. Ni s-a promis că dacă curăţăm un coş ni se dă mingea de fotbal pentru o miuţă. Entuziasmaţi de promisiune şi dornici de fotbal am umplut coşul (prea) repede. Şi atunci Domnişoara Gica ne-a mai dat încă o porţie. Adică încă un coş. Eu, faţă de colegii mei, am protestat. Vasile Stoian a coborât, tăcut, pe scară şi s-a dus, drept, la Domnişoara Gica, i-a spus tărăşenia, aceasta a venit, a urcat pe scara şi a decis: Vasile (adică eu) să coboare şi să nu mai cureţe nici un ştiulete. Fără alte comentarii. Am coborât ruşinat înjurându-l, în gând, pe turnător. Ceilalţi au curăţat rapid şi cel de-al doilea coş şi drept răsplată li s-a dat promisa minge pentru o miuţă... prelungită. Mie mi s-a interzis să joc. Am stat deoparte şi cât a durat miuţa... am plâns.
Cred că aici este cazul să povestesc şi o altă "păţanie fotbalistică" petrecută peste 3 ani în alt context. Eram în clasa a 7-a la Şcoala Elementară din Cernica. În clasa noastră a fost repartizată, în acel an şcolar 1961/1962, fata unui inginer agronom angajat la IAS Fundeni, care avea în folosinţă şi toată lunca Dâmboviţei şi a Colentinei. Lunca era, evident, şi pe teritoriul comunei noastre Cernica. Ferma de stat avea unul dintre sediile-anexă în "conacul lui Udrea" aflat în partea stânga în drumul spre Căldăraru (spre calea ferată). În acel sediu, fostă conac, exista şi o bogată livadă cu meri, peri, vişini, cireşi, pruni şi alţi pomi fructiferi. Pe noua noastră colegă o chema Crihan Mihaela. Avea un ten incredibil de alb, faţă de colegele noastre indigene bătute de soare şi de vânt. Era finuţă, frumuşică, cu două codiţe cochete de şcolăriţă, cu fundiţe rosii. Cum pe vremea aceea mă bântuiau ceva talente poetice i-am dedicat o poezie din care îmi mai aduc aminte doar versurile prin care chipurile ea era vânzătoare de fructe: "Cu codiţe şi fundiţă / Şi c-o mini... rochiţă / Strigă: cireşele, cireşele ! / Şi mai bune şi mai rele!". Le-am arătat "producţia mea poetică" colegilor mei, regretatul Dinu Mihai din Căldăraru, fără nici un cuvânt, a luat foaia de hârtie cu poezia de pe banca mea şi i-a pus-o Mihaelei în faţă. Îmi amintesc perfect: culoarea feţei ei de o albeaţă incredibilă s-a înroşit, a luat foaia cu "versurile" şi s-a dus cu ele direct la temutul director, Monaru Ion. Acesta a chemat imediat "poetul" la dânsul şi am scăpat relativ uşor: o urecheală zdravănă şi o palmă, două. Dar ghinion: tocmai atunci a fost organizată o excursie cu toată şcoala în pădurea Cernica aflată în apropiere. Acolo veselie mare, cules de flori, hârjoneli cu fetele (eu împlinisem deja 14 ani...în jurul acestei vârste erau şi ceilalţi colegi de clasă) şi... şi... fotbal într-o poiană găsită de noi, amatorii... Am spus noi ? Numai de ei, amatorii de fotbal, pentru că d-l director a decretat... directorial: "poetul să stea deoparte". Şi iarăşi m-au năpădit lacrimile. Spre ruşinea mea pentru că frumuşelele codane (şi în acei ani la şcoala din Cernica aveam câteva colege, în clase diferite, foarte frumoase!) îşi dădeau ghes arătând spre "poetul plângăcios". A fost şi un câştig: m-am lăsat definitiv de poezie şi m-am îndreptat către proză. Şi o paranteză necesară: cu ceva timp mai înainte am scris pentru vecina mea, Constantin Ştefania - Fănuţa lui Drină, pe atunci elevă la Şcoala Mică o poezie în binecunoscutul stil facil, simplist, al acelor vremuri. A fost apreciată de Domnişoarele învăţătoare şi a recitat-o la o serbare... Şi, pe atunci, chiar credeam ca voi ajunge... poet. Din fericire pentru mine şi din păcate pentru prietenul şi colegul meu de clasă, Costică Godăcel, acesta a comis o boacănă şi a făcut ca atenţia să fie distrasă de la "poet": l-a lovit drept în frunte cu un obiect contondent din pădure (se pare o ghindă) pe unul dintre colegii noştri, din câte ne amintim noi, Tache Alexandru din Căldăraru. Şi lovitura nu a fost chiar "o joacă de copii"... pentru că a ieşit un alt scandal.
ÎNTÂMPLĂRI ... COPILĂREŞTI
-------------------------------------------
Eram în clasa a 1-a. Toate cele 4 clase eram în acelasi timp şi în aceiaşi clasă sub "bagheta" unicei învătătoare din acel an, Gheorghiţa Borteş. În rândul de la geam erau plasaţi cei din clasa a 4-a din care făceau parte, printre alţii, amintitul Stanciu Marin-Marinuş, Ioniţă Gheorghe (Gogu lui Ivan Necu), Simion Florică (Ghiurică). Ultimii doi erau din Tânganu Moară. Într-una din zile, Stanciu Marin-Marinuş a venit la şcoală şi cu fratele său mai mic, Ionică (născut în 1949, deci viitor şcolar). Nu a avut cu cine să-l lase acasă. Părinţii lor erau pe câmp la lucrările agricole. Erau alte timpuri, oarecum greu de înţeles acum. L-a aşezat pe Ionică în banca a 2-a de la geam lângă fratele sau. La un moment dat nu l-a mai văzut nimeni pe... Ionică. A fost repede descoperit: se băgase sub bancă şi ronţăia liniştit, imperturbabil, nişte biscuiţi. Îi era foame...
Noi cei din clasa a 1-a învăţam să socotim până la 10. Am făcut buchete de câte 10 beţişoare care ne ajutau să buchisim tainele socotitului. Elevii din clasei a 1-a, ocupau rândul din mijloc. Cele zece betişoare erau legate cu o aţă. Am avut inspiraţia să împing un beţişor în faţă şi să-i arăt lui Costică Godăcel, care era în banca din faţa mea, cum se fumează, simulând că trag fumuri de ţigară din snopul de beţişoare. Domnişoara învăţătoare m-a văzut, oricum clasa era mică şi era uşor de observat (aproape) orice gest şi vorbe spuse, chipurile, mai încet, m-a chemat la dânsa şi m-a întrebat ce am făcut. Evident, nu am recunoscut şi atunci l-a întrebat pe Costică să spună tărăşenia. Acesta, a spus, nonşalant, "Domnişoară, mi-a arătat cum se fumează"! Eu eram cu faţa întoarsă spre el şi mă gândeam cu câtă uşurinţă m-a trădat colegul meu. În momentul în care am întors, ruşinat, capul spre Domnişoara învăţătoare, m-am trezit cu o palmă serioasă pe obrazul care era, întâmplător spre Dânsa. A fost prima (şi ultima!) palmă primită în clasa 1-a. Nu şi ultima pe parcursul celor 4 ani... Dar aceasta mi-a rămas adânc întipărită în memorie. Drept pentru care am reprodus-o în amintirile noastre.
Şi o altă amintire legată tot de Costică Godăcel. Eram în clasa a 3-a, exerciţiile date ca temă pentru acasă erau rezolvate la tablă, noi verificam dacă le făcusem bine şi Donmişoara învăţătoare ne verifica rezultatele de pe caiete. Costică a greşit unul, două, trei exerciţii la rând. Dânsa s-a uitat mai atent şi a observat că Costică simula corectând o... temă trecută. A primit o corecţie fizică destul de severă.
Am amintit ceva mai sus de pedepsele care ni se aplicau nouă, micilor elevi. Ele au fost reale. Dealtfel era o practică obişnuită în învăţământul nostru şcolar încă de pe vremea lui Ion Creangă (a se revedea povestea cu "Calul bălan") sau Barbu Ştefănescu-Delavrancea ("Domnul Vucea"). Şi această practică, spre binele nostru, s-a perpetuat şi în anii de după război, ani care fac obiectul rândurilor noastre. Să nu creadă cineva că chiar se producea maltratarea elevilor aşa cum se întâmplă astăzi, real sau închipuit, în mintea elevilor şi (mai ales) a părinţilor. Să recunoaştem că se practicau uşoare pedepse fizice. Una dintre cele mai frecvente consta în aplicarea unor, relativ uşoare, lovituri cu linia la palmă. Nu durerea fiizică era pedeapsa cea mai mare ci ruşinea de a fi pedepsit în faţa clasei. Pentu că, pe atunci, mai exista ruşine şi la copii. Apoi se mai întâmpla să ne fie aplicată şi câte o palmă aşa cum am retatat şi noi mai sus. Şi încă o pedeapsă (cea mai grea) pe timpul meu aplicată destul de rar: să stăm în genunchi în colţul clasei, dar eu nu am nici o amintire de vreun elev pedepsit astfel. În nici un caz "pe coji de nucă" aşa cum am auzit eu şi care cred că este poveste. Doar nu venea învăţătorul cu coji de nucă în buzunar, tocmai pregătite să fie strat sub... genunchii elevului pedepsit. Mai era şi o pedeapsă (destul de frecventă) ca elevul neascultător să fie "tras de urechi", fie efectiv, fie... ameninţat verbal.. Desigur se aplicau şi pedepse morale: să nu mai participe elevul în cauza la jocurile elevilor cuminţi (exemplu la fotbal aşa cum mi s-a întâmplat mie, dar şi la alte jocuri).
Lecţie de geografie. Tema: cursurile principalelor râuri din România pe care trebuia să le arătăm cu indicatorul pe hartă. (Azi elevii din clasa a 4-a nu cunosc nici măcar vecinii României !). Eram în clasa a 3-a şi toţi cei 5 colegi ai mei s-au încurcat teribil aşa că s-au ales cu ceva... "tras de urechi" Eu m-am descurcat destul de bine deşi, la un moment dat, m-am încurcat teribil... "pe cele 3 Crişuri". Şi ne-a fost trasată următoarea sarcină: ca în fiecare dimineaţă, înainte de începerea orelor, Domnişoara Gica să ne găsească în faţa hărţii repetând temele geografice din program, eu fiind numit responsabil. Dar noi ne-am "orientat" şi am descoperit un joc deosebit de atractiv : pe rând desemnam câte un "nume geografic" de pe hartă (râu, localitate, vârf de munte, deal, etc. ) pe care ceilalţi trebuiau să-l găsească. Am ajuns la perfecţiuea de a găsi rapid acele nume aşa încât s-a apelat la "şmecherii". Una dintre ele: cel care era la rând să desemneze numele care trebuia căutat de ceilalţi se uita într-o anumită parte a hărţii, spre derută, când în realitate acesta se afla în cu totul altă parte. Apoi metoda s-a schimbat: cel ce desemna numele de găsit se uita chiar în zona unde se afla, ceilalţi derutaţi se uitau în altă parte. Aceste oscilaţii făceau farmecul jocului nostru geografic. Este de la sine înţeles ca în felul acesta ne familiarizam cu noţiunile geografice care, la toţi ! ne-au rămas întipărite in minte.
Eu am fost un bun elev dar nu întotdeauna prea cuminte. Într-o zi de sfârşit de primăvară am găsit în grădina de legume nişte urzici. Am cules câteva fire şi le-am urzicat / băşicat pe câteva dintre colegele mele. Acestea m-au reclamat la Domnişoara Gica şi m-am ales cu cea mai zdravănă urecheală şi cu ceva palme din partea dânsei. A fost cea mai dură ":corecţie fizică" pe care am primit-o din partea Dumneaei în cei 4 ani. Şi n-am uitat-o.
În clasa 1-a Domnişoara Gica a pus pe fiecare elev (băiat) să-şi aleagă câte un pom pe care să-l îngrijească. Evident rolul era unul educativ: să îndrăgim pomii, deci natura, dar şi practic, să îi curăţăm de crengi uscate iar primăvara să-i văruim. Ordinea în care fiecare a optat pentru un pom fructifer a fost, normal, începând cu clasa a 4-a şi terminând cu clasa 1-a. Eu am ales ceea ce mai rămăsese: un măr chiar lângă poarta de la intrare. Au râs toţi de mine, că din acel măr toţi copiii vor fura fructe pentru că le este la îndemână, lângă poartă, lângă gard. Ca de obicei am tras un plâns zdravăn. M-a încurajat vărul meu, Gheorghe Gheorghe, Gogu lui Mitu Penii. Locuia la doar 2 case de şcoală, era cu 2 ani mai mare decât mine şi, evident, cunoştea foarte bine toţi pomii din livadă şi curtea şcolii. Mi-a spus că "mărul meu" face nişte mere foarte gustoase. Şi aşa a fost. Stanciu Marin – Marinuş, era în clasa a 4-a, a avut, deci, prioritate, a ales un falnic măr chiar de la fereastra clasei noastre. Şi toamna, când începeam anul şcolar, făcea nişte mere mari, roşii, la care ne uitam din clasă, cu poftă de copii, în timpul orelor şi ne străduiam în pauze să le doborâm prin scuturare, căţărare sau aruncând cu pietre sau bulgări. Un falnic corcoduş a fost ales de Stoian Vasile. "Producea" nişte corcoduşe grozav de gustoase, cum n-am mai întâlnit niciodată la un asemenea pom fructifer. În partea de sud, lângă terenul nostru de fotbal era un nuc uriaş. Acesta a dăinuit până înspre anul 2010 când s-a uscat şi a fost... sacrificat. Acum mai există doar un... plop uriaş aflat lângă gardul dinspre nord, de la strada Vlad Ţepeş al actualei grădiniţe....
Pe vremea începuturilor noastre, manualele şi rechizitele şcolare se cumpărau de către părinţii elevilor. Ulterior s-a luat o hotărâre, la nivel de stat (un HCM), prin care învăţământul a fost declarat gratuit. Şi cele enumerate mai sus au fost primite gratuit de fiecare elev. A fost o mare uşurare pentru bugetul destul de sărac al părinţilor noştri. Pe vremea când noi derulăm amintirile noastre cărţile şi rechizitele şcolare erau procurate prin Domnişoarele învăţătoare. Acestea făceau liste, colectau banii necesari de la părinţii elevilor, se deplasau în Bucureşti şi procurau rechizitele necesare. Situaţia mea era, pe atunci, una foarte dificilă. Mama mea (tata era... departe de noi) nu avea banii necesari pentru procurarea celor necesare. Şi atunci a intervenit Domnişoara Gica şi, prin contribuţie proprie, mi-a asigurat cele necesare continuării cursurilor elementare. Precizez că un caiet de matematică sau dictando costa 1,10 lei. Pentru serviciul atât de necesar, făcut nouă, Mama mea o răsplătea pe Domnişoara Gica, din când în când, cu o sticlă din gustosul lapte de la vaca noastră. Şi atunci s-a născut o prietenie exemplară între Mama mea şi Domnişoara Gica. O prietenie care a străbătut, ca un fir roşu ... viaţa Mamei mele...atâta ttmp cât Dumnezeu i-a hărăzit să vieţuiască pe acest Pământ...
Dar: "Foaie verde lobodă / Gura lumii slobodă" s-a svonit că eu aş fi favorizat de Domnişoara învăţătoare pentru că o răsplăteam cu... lapte. Şi într-o zi a sosit, în micuţa noastră şcoală, tatăl lui Stoica Vasile-Silică, pentru noi: "nea Puică". Avea o bâlbâială naturală, care, oarecum surprinzător, îi dădea un farmec personal, mult apreciat de consătenii noştri. Pentru că avea şi o sinceritate şi un umor personal deosebit. A început în stilul lui caracteristic: "Don...donşoara am auzit că... că băiatu' meu este... este cel mai... mai... prost". Domnişoara învăţătoare ne-a supus la o probă practică în faţa nedumeritului părinte: am citit fiecare acelaşi text. Ordinea, ca valoare, era următoarea: după mine urmau: Stoian Vasile, Ion Constantin-Godăcel, Dumitrică Florea, Simion Maria şi Stoica Vasile-Silică. Nea Puică, altminteri un om cinstit, a recunoscut, cu ţărănească sinceritate, că "al meu...este...este cel mai.. mai prost". Şi că "ăla al... al lui Tărtăcuţă este cel... cel mai deştept". Ba chiar m-a gratulat cu un "Bravo, Vasile !". Şi fiindcă am pomenit de "Nea Puică" este cazul să amintim că era un vânător recunoscut în acele timpuri, cu puşcă şi autorizaţie legale. Dar... surpriză: în micuţul nostru colţ de sat a apărut o veste trăznet: casa lui nea Puică... "a fost spartă"! Adică în limbaj actual "a fost călcată de hoţi". I s-au furat din casă lucruri mobile de valoare. Hoţii au venit, se pare cu o căruţă, prin spatele grădinii, prin proprietatea vecină, pe atunci, un lot de casă nelocuit al lui Frăţilă. Cu toată eficacitatea declarată a Miliţiei de atunci, hoţii nu au fost prinşi. S-a zvonit că cei care au făcut hoţia ar fi colegi de ai lui nea Puică din expediţiile vânătoreşti comune şi cunoşteau bine casa partenerului lor şi a... vecinului nostru.
La sfârşitul acestui mini-capitol plin de fapte şi de inocente întâmplări şcolăreşti trebuie să amintesc şi o "treabă serioasă" a acelor timpuri: sarcina "tovarăşelor învăţătoare" de a şcolariza pe analfabeţii din zona de cuprindere a şcolii. Şi astfel, după orele de program ale micilor şcolari, cele două învăţătoare îi şcolarizau şi pe cei maturi. În amintirea noastră, a celor atât de mici pe atunci, au rămas imaginile cu părinţii, vecinii, rudele noastre mature care veneau pe înserat să buchisească scrierea, citirea şi socotelile. Femeile, câte au fost atunci, veneau cu ... "lucru de mână". Adică împleteau călduroase flanele şi mănuşi, călduroşi ciorapi... în timp ce urmăreau explicaţiile Domnişoarelor învăţătoare. Sunt fapte, întâmplări, oameni ce par din timpuri foarte îndepărtate. Nu este chiar aşa: de atunci au trecut doar între 50-60 ani.
SERBĂRILE DIN ALTE TIMPURI
-----------------------------------------------
Un capitol cu totul şi cu totul aparte, în acei ani petrecuţi la Şcoala Mică, l-au constituit serbările susţinute de noi, micuţii elevi de pe atunci. Serbările din acea vreme erau mult, mult mai complexe, mai bogate decît cele, fugitive, de azi. Şi erau mult vizionate de părinţi dar şi de cei care nu aveau copii-elevi. Veneau, pur şi simplu, să vadă spectacolul susţinut de noi. Şi nu-i dezamăgeam. Să ne amintim contextul. Pe atunci de-abia se înfiinţase televiziunea română şi în satul nostru nu exista decât un singur televizor: cel al lui CosmaTudor – nea Cocoş. Repetăm: amintirile noastre au ca arie de cuprindere 1955-1959 iar televiziunea română a fost înfiinţată la finele anului 1956. Şi oamenii acelor timpuri erau mult mai simpli, mai direcţi, care munceau din greu, niciodată viaţa pe tărâmurile noastre nu a fost uşoară şi "gustau" cu plăcere, cu interes, cu satisfacţie, spectacolele de orice fel. Nu numai serbările noastre ci şi caravanele care prezentau filme, fie în "Moara lui Nelu" fie în curtea unui gospodar, cum a fost, dacă îmi amintesc bine, în cea a lui Ion Radu, erau adevărate evenimente locale.. Apoi mai erau periodicele spectacole organizate pe "maidanul" din centrul satului. Veneau echipe de dansuri populare, brigăzi artistice specifice acelor vremuri, solişti de muzică populară (Ion Creţu, Rodica Bujor, etc.) întreceri sportive, cum ar fi meciurile demonstrative de box într-un ring improvizat.
Aveam un program clar de serbări: cea de Gerilă (oficial) şi Anul Nou (şi totuşi în mediul nostru de la margine de lume se folosea şi cea neoficială de "Crăciun", nu ne împiedica nimeni, cum se insinuează azi), de ziua Femeii, combinată cu cea a Mărţişorului şi serbarea de sfârşit de an. În vreo 3 ani (1956-1957-1958), oficial, se sărbătorea şi 7 Noiembrie, evident fără amploarea celorlalte, iar în anul 1959 am sărbătorit, cu mult fast, 100 de ani de la istoricul act al Unirii Principatelor Române.
Pregătirile pentru serbări începeau cu circa o lună înainte. Domnişoarele învăţătoare (evident în primul rând Domnişoara Gica) alegeau cu grijă poeziile care trebuiau recitate, cântecele cântate de cor sau individual, textele umoristice specifice vârstei cântate + recitate şi vedeta spectacolelor: nelipsitele piese de teatru adaptate de dumnealor sau (au fost şi asemenea cazuri) chiar creaţii proprii.
Iarna spectacolele se organizau în holul central. Scena era plasată în capătul dinpre răsărit al holului iar spectatorii se plasau în continuarea holului şi în sala de la intrare. Nu este fabulaţie: trebuia să se vină din timp pentru a se ocupa un loc bun. Vara era mai simplu: scena era plasată în partea de sud a clădirii în unghiul format de sala de la intrare şi una dintre camerele rezervate domnişoarelor învăţătoare. La serbările de Anul Nou, la sfârşitul trimestrului 1, ni se dădeau cadouri: coşuleţe miniaturale realizate de dumnealor. Erau împodobite cu hârtie creponată colorată. Erau foarte frumoase. Şi toţi le păstram acasă aşezate la loc de preţ până când hârtia cea frumos colorată ... se decolora. Evident nu lipseau nici bomboanele şi alte mici cadouri specifice vârstei noastre..
Să intrăm în detaliile câtorva dintre aceste serbări care erau adevărate şi complexe spectacole..
Să ne oprim la serbarea, desfăşurată cu un fast deosebit în anul 1958. Evenimentul central, cu totul deosebit, a fost punerea în scenă, cu forţe proprii, a celebrei poezii a lui Dimitirie Bolintineanu, "Muma lui Ştefan cel Mare". Graţie unor realaţii de prietenie, prin naveta cu trenul, cu unii dintre ofiţerii care aveau serviciul la unitatea militară de la "Antiaeriană", am fost ajutaţi de aceştia. Astfel ei, prin "mijloace specifice", au construit un foarte frumos castel din carton colorat unde, prin desene sugestive, erau simulate chiar şi cărămizile. Eu aveam rolul lui Ştefan cel Mare şi trebuia ca atunci când Mama îmi spunea "Du-te la oştire, pentru ţară mori..." să sun din goarnă adunarea oştirii. Vreo două săptămâni m-am chinuit cu o goarnă de împrumut să învăţ să sun. Nici vorbă să reuşesc. Altminteri, mult mai târziu, prin anii 1968-70, când am efectuat stagiul militar, mi-am dat seama că era greu, foarte greu să înveţi a suna din goarnă, fără profesori şi într-un timp aşa de scurt. Până la urmă a fost găsită soluţia salvatoare: a fost adus gornistul de la unitatea militară, eu doar am simulat cu goarna între buze, sunetul real fiind al profesionistului gornist. "Figura" a ţinut, mulţi minunându-se cât de bine căntă "al lui Tărtăcuţă" cu... goarna. Să mai amintesc că frumoasa domniţă care "plânge şi suspină" era Vasilica Petrică (a lui Coţomeagă) care avea niste superbi ochi albaştri. Şi fiindcă am amintit despre Vasilica, încă o amintire hazlie: recita o poezie şi când era pe la mijlocul demersului său poetic, deodată, surprinzător, s-a aplecat şi şi-a ridicat... pârdalnicul de ciorap care căzuse, spre amuzamentul spectatorilor.
Mare serbare de Anul Nou la graniţa dintre anii 1958/1959. Evident că spaţiul prezentat mai sus ("de iarnă") a fost arhiplin. Şi spectatorii au participat, după părerea mea la cel mai reuşit spectacol din acei ani. Pe post de Moş Gerilă a fost regretatul Stoian Tudor – Dudă al lui Petre Stoian. A fost un Moş Gerilă deosebit, a avut umor, a fost spontan, a fost la înălţime. Când a venit rândul unui elev din Tânganu Moară să-şi ia cadoul, acesta a apărut tuns cu nişte pronunţate "scări" (nu precum cele moderne de azi). Prompt, inspirat, nea Dudă a decretat ca în Tânganu Moară se tunde "în scări", o nouă modă (premoniţie !) spre deliciul spectatorilor. Eu am recitat celebra poezie "Mama" de interzisul poet în acei ani, Nicolaie Militaru. A fost ilfovean de-al nostru născut la Dobreni. Coincidenţă tristă: a fost arestat în prima luna a anului 1959 fiind învinuit de legionarism. A murit în închisoarea de la Ocnele Mari la mijlocul acelui an, 1959. Avea 74 ani. Evident că arestarea nu a avut nici o legătură cu poezia dumnealui recitată de mine. Când am început cu "A venit aseară mama din sătucu-i de departe / Ca să-şi vadă pe feciorul astăzi domn cu multă carte / A bătut sfios la uşa, grabnic i-am ieşit în prag / Mi s-a umezit privirea de iubire şi de drag..." multora dintre spectatori li s-au "umezit" ochii şi au lăcrimat... Şi ceilalţi au fost la înălţime... Eram "tare" la recitări însă nu aveam "voce". Pentru rolurile cântate era preferat colegul nostru de clasă, Stoian Vasile dar şi alţii. Domnişoara Gica avea o relaţie, prin cunoştinţele dumneaei, la unul dintre teatrele de copii din Bucureşti de unde putea, oricând, împrumuta costume specifice deosebit de frumoase. De exemplu, Stoian Vasile a fost îmbrăcat, interpretând un rol cântat într-un frumos şi arătos... motan. Spre necazul şi invidia mea de bun recitator şi... atât. Şi Vasile Stoian avea talentul şi îndrăzneala de a-şi pune în evidenţă calităţile şi... costumul. La acea serbare eu am primit cel mai frumos cadou posibil: o minge portocalie de cauciuc cu un diametru de circa 25 cm. Multe nopţi am dormit cu ea lângă perna mea. Am "bătut-o" cu prietenii mei, în special cu Costică Godăcel până în mijlocul verii. A îmbătrânit, s-a spart şi în cel din urma s-a rupt. Noi terminasem clasa a 4-a şi ne-am luat zborul către alte zări... Sora mea a primit un joc "Loto" Era o cutie cu 90 numere din lemn inscrise pe un fel de... nasturi din lemn (precum pool-urile de la table) şi 6 cartoane cu câte 15 numere diferite de la 1 la 90. Se împărţeau cartoanele la participanţi (dacă erau 2 câte 3 cartoane fiecare, dacă erau 3 câte 2 cartoane, etc...) se extrăgeau numerele dintr-o căciulă sau un fes şi cine îşi completa primul cartoanele era câştigator. Dar noi, inventivi, am folosit o altă formulă. Aşezam toate numerele pe o suprafaţă plană şi ne completam cartoanele alegându-ne singuri numerele. Câştigător era cel care avea dexteritatea, viteza, "ochiul" cel mai agil. Şi o curiozitate: şi acum am acea cutie în care îmi ţin... ustensilele de ras.
O altă serbare de succes a fost cea ocazionată de împlinirea a 100 ani de la Unirea Principatelor Române, pe 24 ianaurie 1959. A fost una fastuoasă. Au fost prezentate poezii şi cântece cu caracter patriotic dar "sarea şi piperul" l-a constituit piesa-etalon "Moş Ion Roată şi Unirea". Rolul lui Moş Ion Roată mi-a fost încredinţat mie, cel al boierului lui Stoian Vasile, iar ceilalţi Costică-Godăcel, Dumitrică Florea şi Stoica Silică au fost... ţărani. Repetiţiile au debutat imediat ce am început şcoala după vacanţa de iarnă. Toate bune şi frumoase până când Domnişoara Gica ne-a adus costumele cu care trebuia să ne îmbrăcăm. Când am văzut ce costum i-a dat "boierului" Vasile am rămas înmărmuriţi. Era foarte frumos. Niciodată nu mai văzusem aşa ceva. Era plin de fireturi colorate, nasturi strălucitori, epoleţi galbeni şi multe alte accesorii strălucitoare. Nouă ni s-au repartizat nişte ...cămăşi ţărăneşti procurate din satul nostru. Am murit de ciudă mai ales că lui Vasile îi plăcea să se făleasca cu el. Normal, repetiţiile le făceam după ore. Atunci noi, "ţăranii" am pus la cale o... revoltă împotriva... "boierului" Vasile. Şi îl alergam de la şcoală până acasă (circa 1 km) motivând că noi suntem niste... ţărani revoltaţi şi săraci. În realitate eram roşi de invidie. Vasile s-a prezentat la Domnişoara Gica, s-a plâns de tratamentul nostru... ţărănesc, ne-am ales cu o urecheală zdravănă şi ne-am acceptat... soarta. Evident că la serbare toată lumea era cu ochii pe Vasile (şi chiar ştia să se facă văzut!) iar eu m-am revanşat prin interpretarea rolului lui Moş Ion Roată, folosindu-mă de expresii neaoş-moldoveneşti cum ar fi "cheatră", "pişiorul", etc., gustate de spectatori.
Şi în fine să rememorăm şi ultima serbare: cea din vara anului 1959. Era cântecul de lebădă al clasei mele. Serbarea s-a desfăşurat în aer liber în locul descris mai înainte. Punctul principal de atracţie, alături de obişnuitele recitări de poezie, cântece corale sau interpretate individual a fost o piesa intitulată probabil "Petrică şi prietenii săi". Eu eram, în acea piesă, Petrică cel neajutorat. Eram în mijlocul scenei, aşezat jos, turceşte. În partea dreaptă erau "cei buni": muncitorul, profesorul, mesteşugarul, doctorul şi altii. In partea stângă erau "cei răi": leneşul, hoţul, mincinosul, puşcăriaşul, etc. Fiecare căuta, cu argumentele lui, să mă atragă de partea grupului său. Normal, piesa avea cu "happy end" şi după multe ezitări, într-un final fericit, am ales partea dreapta şi m-am alăturat de cei buni.
Să mai precizăm că la serbăruile de vară se înmânau şi premiile pentru fiecare clasă. Erau premii individuale (nu ca azi în grup) şi foarte, foarte rar s-a întâmplat ca un loc pe podium sau menţiune sa fie ocupat de doi elevi. Altminteri nici nu-mi amintesc despre vreun asemenea caz. Premiile în cărţi erau consistente: pentru premiul I elevul primea între 5-10 cărţi, care evident nu erau cumpărate de ... părinţi. Probabil şcoala avea un fond destinat acestor premieri la care mai plusau, cu siguranţă, şi Domnişoarele învăţătoare. Şi toţi, în timpul verii citeam cărţile primite, şi chiar mai făceam schimb între noi. Erau cărţi din literatura română clasică şi contemporană (poezie şi proză) dar şi din literatura universală. Îmi amintesc că printre cărţile primite au fost două volume consistente cu opera completă a lui Dimitrie Bolintineanu. Conţineau şi primele două romane originale publicate din literatura română: "Elena" şi "Manoil". Erau scrise în stilul romantic al acelor timpuri (influienţat de cei din literatura franceză) care m-au impresionat profund. Multe dintre cărţile primite de premianţi erau de poezie românească de unde si dragostea mea şi altora dintre micuţii de atunci pentru poezie.
VIZITE ŞCOLĂREŞTI
-----------------------------
Noi, copiii acelor ani, eram izolaţi. Foarte, foarte rar descindeam către marele oraş deşi era foarte aproape, circa 10 km pe calea ferată până la Căţelu sau 14 km pe şosea până în cartierul mărginaş, Pantelimon. Şi ne întrebăm ce şansă aveau să viziteze marele oraş cei aflaţi la 100 km sau chiar mai mult?
Una dintre preocuparile Domnişoarelor învăţătoare, Gica şi Anişoara, era acea de a ne dezvolta orizontul, nu numai cel al bagajelor de cunoştinţe şcolare cu care să pornim în viaţă ci şi cel, să-i zicem, "spaţial - teritorial". O binevenită metodă de a ne dezvolta, nouă, micuţilor elevi... orizontul ... teritorial erau vizitele.
Să începem cu... începutul. Cred că prima vizită am făcut-o la Căminul cultural din comuna învecinată, Fundeni, care deţinea, floare rară pe atunci, un televizor. Întrucât posibilitatea da a achiziţiona un televizor de către un locuitor din mediul rural era extrem de limitată, politica acelor timpuri de popularizare a noilor realizări tehnice era de a plasa televizoare în locuri publice. Altminteri şi un relativ usor şi eficace mod, al acelor timpuri, de a face reclamă eforturilor de culturalizare a populaţiei. Aşadar, într-o duminică, ne-am încolonat... şcolăreşte şi am parcurs cei circa 2,5 km până la Căminul cultural care era plasat către nord-vestul satului Fundeni, aproape de gara CFR, deci înspre satul nostru. Acolo, la orele dimineţii, am vizionat obişnuitele, încă de pe atunci, programe pentru copii. Dacă îmi aduc bine aminte era o emisiune din binecunoscutul serial "Căpitanul Val-Vârtej" unde în rolul baronului Munchhausen era distribuit fermecătorul actor Nicolae Gărdescu ca şi Tudorel Popa în cel al lui Paganel. Şi desigur nelipsitele desene animate. Contactul cu televizorul a fost fascinant. Era o vrajă, ceva mirific, care nu poate fi explicat copiilor de azi născuţi şi crescuţi în faţa... televizorului.
O altă vizită memorabilă a fost, bineînţeles, în Bucuresti. Ne-am îmbrăcat frumos, şi emoţionaţi am purces în oraşul de care, în viitor, fiecare dintre noi, aveam să ne legăm, decisiv!, destinul. Am fost fascinaţi de tot: de multitudinea de maşini, de casele înalte şi înghesuite una în alta (că la noi erau mici şi rare), de multitudinea de reclame (la noi, acasă... nici vorbă de aşa ceva), de furnicătura de oameni care umblau de colo până colo, aparent fără nici o treabă (părerea noastră) şi de... tramvaie. În periplul nostru ne-am suit într-unul dintre ele şi când a pornit, oarecum brusc, eu nepregătit m-am lovit, destul de evident, de o bară de susţinere spre râsetele celorlalţi. Am vizitat parcuri, am văzut un film, de la care am ieşit năuciţi, trebuindu-ne ceva minute pentru a ne "transfera" din lumea filmului în cea reală de...oraş. Şi apoi ceva timp ca să realizăm că eram departe de casa noastră, lumea noastră ţărănească.. Şi nu pot, nu trebuie să evit o problema personală. Doar sunt amintirile mele. Era vara şi trebuia să ne încălţăm corespunzător anotimpului. Adică cu sandale sau tenişi. Eu aveam... sandale. Numai că erau sandale de ...fată. Adică decupate la călcâi. Pe atunci toate sandalele de fete erau decupate la călcâi, cele de băieţi aveau partea din spatele călcâiului... întreagă. Sandalele au fost aduse de Mama de la fata avocatului nostru Mihăilescu din Bucureşti, pe nume Monica. Scrupulozitate de copil (moştenită şi de nepotul meu, Andrei): credeam ca toţi bucureştenii se uită la sandalele, la călcâiul meu şi râd de mine! De aceea am cerut Domnişoarei Gica să mă plaseze în mijlocul micului nostru grup de "pui de ţărani" pentru a mă feri de privirile scrutătoare şi critice (credeam eu, în naivitatea mea) ale bucureştenilor.
Nelipsite erau şi excursiile în împrejurimi. Mai ales în pădurea din apropierea satului nostru. Acestea se produceau primăvara, superbe ore petrecute într-un mediu ambiant proaspăt inverzit din care culegeam: ghiocei, brânduşi, viorele, toporaşi, brebenei. Şi mai ales parfumatele micşunele. Unii culegeau şi untişor din care mamele lor preparau o gustoasă "ciorbă de primăvară". Era evident, veselie multă, exuberanţă copilărească, voie bună, toate pline de farmecul oricărei copilării...
Următoarea excursie memorabilă organizată de Şcoala Mică s-a produs după... ce eu am părăsit băncile acelei şcoli. Eram elev în clasa a 6-a la Şcoala Elementară din Cernica şi am fost "invitatul special" (dacă pot folosi această expresie) al fostei mele şcoli, evident, graţie Domnişoarei Gica. Excursia a fost una complexă desfăşurată pe parcursul a două zile, cu o noapte de cazare la renumitul liceu din Bucureşti, "Mihai Viteazul". Programul a fost complex: vizite la obiective importante printre care Muzeul Antipa, Muzeul de Istorie al Muncipiului Bucureşti, parcuri, precum Cismigiu şi... Palatul Pionierilor. Acolo ne-am perindat prin multitudinea de săli cu diferite destinaţii (croitorie, desen, pictură, lucrări practice, creaţii literare, muzică, etc.) şi la un moment dat am poposit în "Sala de lectură". Era una confortabilă cu diverse piei de animale aşternute pe jos, pentru comoditatea lecturii, şi cu un fotoliu impozant. În acel fotoliu s-a aşezat Popescu Aurel, Aurică al lui Tudorică Învăţătoru, dar a venit ghidul şi a spus că acel fotoliu este rezervat aceluia dintre noi care va spune o poveste. Doar eram în "sala de lectură" a celui mai renumit locaş al elevilor-pionieri din România. Şi în acel fotoliu de onoare am stat eu care le-am povestit elevilor mei consăteni două povestiri de Fraţii Grimm printre care şi "Croitoraşul cel Viteaz". Eram mai mare cu cel puţin un an decât ceilalţi, eram deja la o altă şcoală, aveam altă îndrăzneală, alt curaj, aşa că, normal, am fost, fie-mi iertată lipsa de modestie, vedeta acelei excursii. Depăşisem, într-o oarecare măsură, timiditatea mea proverbială. Altminteri firesc: când te întorci în "locurile natale şcolare" de la o şcoală superioară, în care eşti chiar premiant, ai cu totul alt curaj. Precum l-am avut eu atunci... Şi cred că, Domnişoara Gica, cu intuiţia dumneaei, a prevăzut că vor fi situaţii în care trebuie să aibă un elev de vârf, un lider...
EPIILOG
------------
Micro-istoria noastră despre Şcoala Mică se apropie de sfârşit. Face parte din eforturile noastre de a vorbi, de a scrie despre vremuri, fapte, instituţii, oameni din trecute vremuri. Subiectul nostru. este o particică din istoria de sute de ani a satului Tânganu. Şi va face parte din proiectata istorie a satului Tânganu... Şcoala Mică a mai funcţionat până în anul 1964. Apoi a fost integrată în Şcoala Mare. Misiunea Şcolii Mici, pe parcursul a peste 10 ani, de liant între componentele întinsului nostru sat şi între generaţii se încheiase. S-a intrat în alt stadiu al vieţii noastre...
În anul 1961 Domnişoara Gica a găsit alte drumuri ăn viaţă. S-a transferat în Bucureşti, şi-a completat studiile în domeniile pe care ni le-a insuflat, în special mie: istorie-geografie. Domnişoara Anişoara Budileanu a fost transferată în alt sat al comunei noastre, Căldăraru, unde a activat încă mulţi ani. Domnişoara Gica a activat, normal, în învăţământ, în Bucureşti, până la pensionare.
În locul dumnealor a venit, ca învăţătoare, doamna Ghimpu Vasilica. În anul şcolar 1964/1965 s-a transferat împreună cu elevii la Şcoala Mare.
Noi, elevii, "cei şase absolvenţi" ai clasei a 4-a, ne-am urmat drumurile noastre şcolare şi în viaţă. Patru dintre noi, Dumitrică Florea, Stoian Vasile, Stoica Silică şi subsemnatul am optat pentru Şcoala Elementară de 7 clase din comuna vecină, Bălăceanca. Precizez că până în 1968 existau doua comune: Cernica (cu satele Cernica, Căldăraru şi Tânganu) şi Bălăceanca (cu satele Bălăceanca şi Poşta). Noi cei care am absolvit clasa a 4-a am fost ultima generaţie care am dat examen de absolvire, deoarece până atunci era obligatoriu doar învăţământul de 4 clase. Si graţie acestei prevederi unele fete nu au mai continuat studiile în ciclul doi elementar. Singura fată dintre noi, cei de la Şcoala Mică, Simion Maria s-a oprit la 4 clase. Şi alte fete de la Şcoala Mare s-au oprit aici: Sava Elena, Zanea Constanţa, Tache Aneta şi altele. Noi am optat pentru această variantă, şcoala din Bălăceanca, pentru că era mai aproape de satul nostru, unii dintre noi aveam rude în acel sat şi din tradiţie: o parte dintre absolvenţii de 4 clase de la ambele şcoli din Tânganu au urmat clasele 5-7 tot la Bălăceanca. Să numim câţiva dintre ei::Stanciu Marin-Marinuş, Badea Ştefan (al lui Buchi), Pârvu Gheorghe (Gigi Geană), State Vasile (Pocăitu), Muşat Gheorghe, Ivan Tudor şi alţii. Ion Constantin-Godăcel a optat pentru şcoala din comuna Fundeni deoarece avea rude în acel sat.. Am urmat, circa o lună, cursurile în şcolile alese. Dar lovitura de teatru: s-a luat o hotărâre "la nivel înalt" ca fiecare să urmeze ciclul doi numai în comuna unde locuia dacă aceasta avea şcoală elementară de ciclul doi. Măsura a fost luată deoarece, atunci, multe comune aveau cel puţin o şcoală cu clasele 1-7. Şi, oricum, celor din jurul Bucureştilor li se infiinţase şcoli de ciclul doi. Precizăm că, între timp, învăţământul elementar de 7 clase a devenit obligatoriu. Şi am fost obligaţi să ne transferăm la Cernica. Şi dacă drumul până la Bălăceanca era de circa 2,5 – 3 km, cel până la şcoala din Cernica era de 4,5 km. Drumul până la Bălăceanca trecea peste apeductul betonat („penducta" cum i se spunea popular) care tranzita Dâmboviţa. Transporta apa din canalul de irigaţie spre satul Poşta.
Dar Şcoala Mică, aşa cum am mai spus, şi-a continuat existenţa până în anul 1964, deservind jumătatea de sud a satului Tânganu
În următorii ani, cadrul sistemului naţional de învăţământ s-au mai întâmplat şi alte evenimente notabile. Noi, adică cei născuţi în anul 1948, în Tânganu, am fost ultima generaţie care am urmat ciclul elementar de 7 clase "in deplasare". Următorii (cei născuţi în 1949) au urmat ciclul doi la Şcoala Mare devenită Şcoala Elementară de 7 clase. Mai mult: cei născuţi în 1950 au urmat, evident tot la Şcoala Elementară din Tânganu, ciclul de 8 clase care devenise obligatoriu.
Cred că este cazul ca în afara celor 5 colegi ai mei, omniprezenţi în amintirile noastre, să mai amintim câteva nume de elevi care au absolvit sau început cele 4 clase la "Şcoala Mică": Stanciu Ionică, Popescu Aurică-Învăţătoru, Stoian Alexandra (Sanda lui Dudă Petre Stoian) împreună cu fratele său Stoian Constantin, Ion (Măndică) Maria, surorile Dumitrică Tudoriţa si Dumitra (Mita), Radu Florica (Leaca), State Ion (Pocăitu), Stoica Ion (al lui Nae Negru), State Dumitru-Mituş, Stănică Marin (al Gudinii), Iordache Tudorică (al Angelei Babilicuţii), Ciupă Elena, Marcu Marioara şi sora sa Culiţa (Boaţă), fraţii „Arţăgosu": Constantin Gheorghe (Gogu) cu surorile sale gemene, Gherghina (Gina) şi Maria (Mia), Gheorghe Nicolina (Culina Penii), Constantin Ştefania (Fănuţa lui Drină), Stan Ştefan (Fane al lui Gege), Dumitru Lenuţa (Bibică), Maria Ciulică, Bolboja Gherghina, Nenciu Ion, Stan Leonora, Dinu Constantin (Mesada) şi alţii. Un capitol aparte îl constituie aceia care au plecat dintre noi pe drumul fără întoarcere: Stanciu Marin-Marinuş, Simion Florică (Ghiurică), Preda Vicuţa (fata lui Sandu Bălaie), Nicoi Tudor (Dodu lui Cioflică), Ciobanu Gheorghe (Tipurică), Noanea Mihail (Mişu lui Marin Petre Stoian), Toma Vasile-Rudaru , Ioniţă Gheorghe-Gogu şi sora sa Gica (Ivan Necu), Gheorghe Gheorghe (Gogu lui Mitu Penii), Grăsunu Ion, Zizi si Ion Dinu (fraţii Tane), si alţii.
Se cuvine a fi menţionate şi cele trei prietenii, de exceptie!, cu femei-mame din satul nostru, ale Domnişoarei Gica, prietenii care, fizic, s-au sfârşit odată cu... trecerea lor în lumea de dincolo. Cele trei sunt: Bolboja Dumitra, Mama mea (1923 - 1975), Marcu Floarea (1927 - 2010) şi Petrică Silvia (născută în 1931), soţia consăteanului nostru, Petrică Tudor (Roşu lui Coţomeagă) pentru care noi, tângănenii, foloseam apelativul „Doamna Silvia", care a trecut în cele veşnice în anul 2014...
Odată cu comasarea celor două şcoli, localul fostei Şcoli Mici a devenit grădiniţă. Şi sub acest nou "blazont" îşi contiuă activitatea şi astăzi, pregătind pe cei mici pentru asaltul următor: viaţa de elev. Îşi urmează drumul predestinat: acela de a educa pe copiii mici. Precum am fost noi, cei din timpuri care par imemoriale.
Noi am făcut "recurs la memorie" şi am aşternut: pentru dvs, pentru noi şi pentru generaţiile următoare rândurile de mai sus....
Următorul pas: mini-monografia satului Tânganu...
Notificare comentarii
Pentru un dialog civilizat, articolele si comentariile care contin expresii vulgare, injurii catre alti utilizatori sau incita la violenta, ura, sunt defaimatoare, ofensatoare, promoveaza produse sau servicii, sau nu au legatura cu subiectul comentat, vor fi sterse. Responsabilitatea pentru articole si comentarii revine autorului acestora.