Scris de Lilian Iordache Lilian Iordache

Categorie: Istorie Locala Istorie Locala

Creat: 19 Mai 2026 19 Mai 2026

Accesări: 190 190

Vă rugăm să evaluați Nota 1 Nota 2 Nota 3 Nota 4 Nota 5  

Cuvântul ,,necropolă" provine din greacă, însemnând literal „orașul morților” și se referă la un cimitir de mari dimensiuni, subteran sau la suprafață, specific mai ales civilizațiilor antice.

Descoperită în urma săpăturilor arheologice desfășurate între 1960 și 1976, necropola de la Căldăraru, Cernica este cea mai veche din România (peste 7.000 de ani) și una dintre cele mai mari și mai timpurii necropole neolitice extramurale (din afara zidurilor cetății, a așezarilor celor vii) din sud-estul Europei. Aceasta se află la aproximativ 1,5 km nord de satul Căldăraru, pe promontoriul de pe malul vestic al lacului Cernica, între Pădurea Căldăraru și apa acestui lac. 

Acest adevărat oraș al morților, este mai cunoscut în străinătate decât în România și in Cernica. În cele ce urmează încercăm să îl prezentam publicului larg, atat prin imagini înregistrate în timpul cercetarilor arheologice, cât și prin descrierea semnificației și importanța acestuia pentru istoria universală, națională și locală. 

Prezentarea acestei necropole, are la bază munca asiduă din teren, de peste 15 ani, precum și cercetarile susținute ale arheologilor și specialiștilor în istorie care au contribuit la dezvăluirea fizică și prin studiile lor de peste 50 de ani, la clarificarea aspectelor științifice, antropologice și istorice ale descoperirilor din această necropolă. Toate aceste studii sunt anexate,  pot fi consultate mai jos și de asemenea pot fi descărcate in format .pdf din arhiva locală a portalului voxcernica.ro

De asemenea, cele de mai jos reprezintă o continuare firească a seriei de articole și prezentări - pe înțelesul tuturor - a sit-urilor și descoperirilor arheologice de pe teritoriul comunei Cernica, care pot fi regăsite in cadrul rubricii de "Istorie locala" a acestui portal.

Considerată încă de la primele cercetări publicate drept una dintre cele mai vaste necropole preistorice cunoscute în Europa și în lume, necropola de la Cernica, Căldăraru este astăzi importantă nu doar prin numărul mormintelor descoperite, ci și prin noile datări a vechimii acestora pe baza de radiocarbon, care o plasează printre cele mai timpurii exemple bine datate, de cimitir separat de așezarea celor vii, din neoliticul sud-est european și nu numai.

Există locuri în care pământul nu păstrează urmele doar ale unei epoci, ci straturi întregi de istorie. La Căldăraru, Cernica, un asemenea loc se află sub ceea ce a fost odata satul medieval Mărăcineni și Mănăstirea Iezărul-Vorniceasa, a Chiajnei, soția marelui vornic Cernica, ctitorul Mănăstirii Cernica. Aici arheologii au descoperit una dintre cele mai importante necropole preistorice din România, cu o vechime de mai bine de 7.000 de ani.

Cercetările spcializate cu radiocarbon au permis datarea vechimi mai precis a acestei necropole: folosirea necropolei ar fi început cel mai probabil între 5355–5220 î.Hr., potrivit modelului cronologic preferat de cercetători, și s-ar fi încheiat fie între 5190–5080 î.Hr., fie între 5070–4940 î.Hr., în funcție de probabilitățile statistice ale modelului de estimare.¹

Asta înseamnă că necropola este cu mult mai veche decât Mănăstirea Cernica, decât satul medieval Mărăcineni, decât Mănăstirea Tânganu sau Iezărul a vornicesei Chiajna, decât orice document istoric păstrat despre aceste locuri. Înainte ca numele Cernica, Tânganu, Mărăcineni sau Căldăraru să existe în documente, pe această terasă de lângă lacul actual, trăiau oameni, "în carne și oase" care cultivau pământul, creșteau animale, făceau ceramică, purtau podoabe, întrețineau schimburi la distanță și își îngropau morții după reguli precise.

A se citi si 

Manastirea Tanganu - Cernica, inca un loc unde pamantul vorbeste despre Cernica medievala.

Necropola de la Căldăraru–Cernica nu este doar o simplă descoperire cu „schelete”. Este o "arhivă" umană de mari proporții. În ea se păstrează, în tăcerea pământului, felul în care o comunitate din epoca de piatră de acum peste 7.000 de ani, își înțelegea viața, moartea, corpul, familia, apartenența, teritoriul și memoria.

Prin cercetările efectuate aici², au fost descoperite, pe lângă această necropola neolitică și rare urme aurignaciene din paleoliticul superior, două așezări neolitice — una Dudești și alta Boian —,  urme ale culturilor Glina III și Tei din epoca bronzului, vestigii getice din perioada Latène, urme de locuire din secolul al VI-lea și numeroase monumente ale unui sat și așezământ medieval.³ din secolul XVI-XVII si prima jumatate a secolului XVIII.

Necropola neolitică este stratul cel mai spectaculos al acestui sit arheologic mult mai amplu. Aici nu se află doar „morminte vechi”, ci o întreagă istorie pe verticală: paleolitic, neolitic, epoca bronzului, epoca fierului, perioada getică, epoca prefeudală, Evul Mediu și epoca modernă timpurie.

IMAGINI: Promontoriul de la Căldăraru, între Pădurea Căldăraru și lacul Cernica, locul în care se suprapun necropola neolitică, satul medieval Mărăcineni și Mănăstirea Iezărul.

Care este semnificația termenului „extramural” din limbajul specialiștilor arheologi?

Studiul publicat în Radiocarbon, 2018 (a se vedea bibliografia de mai jos) introduce o idee importantă: necropola de la Cernica face parte din fenomenul apariției cimitirelor extramurale în neoliticul sud-est european.⁴

Termenul „extramural” poate suna tehnic, dar sensul este simplu: morții încep să nu mai sunt îngropați în interiorul perimetrului așezării unde au locuit, sub locuințe sau lângă case, ci într-un spațiu separat, dedicat lor, aflat totuși aproape de lumea celor vii.

Aceasta este o schimbare uriașă în istoria comunităților preistorice. Nu mai vorbim doar despre o groapă de mormânt.

Vorbim despre apariția unui loc permanent al morților, folosit repetat, recunoscut de comunitate și foarte probabil fiind considerat un loc încărcat de semnificații.

Cercetătorii arată că, în neoliticul timpuriu și mijlociu din sud-estul Europei, mormintele cunoscute sunt puține, adesea în interiorul așezărilor și de obicei fără inventar funerar bogat. În neoliticul târziu și la începutul epocii cuprului, apar însă mari cimitire separate de așezări, iar Cernica se numără printre cele mai timpurii exemple bine datate ale acestui fenomen.⁵

La Cernica vedem nu doar unde erau îngropați morții, ci și cum o comunitate începea să creeze un loc separat și dedicat, pentru odihna strămoșilor lor.

La momentul descoperirii, necropola de la Cernica a produs o impresie uriașă în lumea arheologică. Profesorul doctor docent, arheologul și istoricul român Gheorghe Cantacuzino (1900–1977), descendent al celebrei familii princiare Cantacuzino, cel căruia i se atribuie descoperirea acestei necropole, o considera una dintre cele mai întinse și mai importante necropole neolitice cunoscute atunci în Europa. Și avea motive serioase: 379 de morminte, o suprafață de aproximativ 12.000 mp și un număr excepțional de schelete păstrate dintr-o comunitate de peste 7.000 de ani.

Astăzi, după apariția unor studii noi și după comparații mai largi cu alte situri din sud-estul Europei, putem prezenta lucrurile mai exact.

Cernica nu este singura mare necropolă neolitică din această parte a Europei. În Dobrogea, de exemplu, există o altă necropolă neolitică, cea a cuturii Hamangia, de la Cernavodă (unde a fost descoperite statuetele „Gânditorul” și „Femeia șezând”), cu 400-500 morminte precum și cea de la Durankulak - Bulgaria cu peste 1200 morminte.⁶

Cu toate acestea, necropola de la Cernica rămâne una dintre cele mai mari și mai importante descoperiri de acest fel din spațiul carpato-balcano-danubiano-pontic. Prin prisma noilor datări radiocarbon, valoarea sa la nivel european devine și mai evidentă: situl se afirmă drept una dintre cele mai timpurii și mai extinse necropole cunoscute în care comunitatea a separat spațiul funerar de cel al așezării. Cernica devine astfel un punct de referință cronologic, fiind considerabil mai veche decât marea necropolă de la Durankulak (Cca. 5.000–4.900 î.Hr.) si cea de la Cernavodă (Cca. 5.000 – 4.600 î.Hr.). De asemenea este mai veche decat multe alte necropole, de acest tip, din alte zone ale lumii.

Cu alte cuvinte, importanța necropolei de la Cernica nu stă doar în faptul că este foarte mare. Stă și în faptul că este foarte veche, poate cea mai veche raportat la dimensiunle sale, foarte bine cercetată și foarte importantă pentru înțelegerea unui moment major din istoria omenirii: apariția cimitirelor organizate, separate de locuințe, ca locuri ale memoriei, ale strămoșilor și ale comunității.

O necropolă posibil mai mare decât cea cercetată

Dimensiunea necropolei este deja impresionantă: 379 de morminte, pe o suprafață de aproximativ 12.000 mp. Dar există un detaliu care merită subliniat: cercetarea arheologică nu pare să fi epuizat întregul potențial al zonei.

Gheorghe Cantacuzino arăta încă din 1967 că, până la sfârșitul anului 1966, fuseseră descoperite 320 de morminte și că fusese cercetată doar puțin peste jumătate din suprafața totală estimată a necropolei. În 1968, Cantacuzino și Sebastian Morintz menționau 340 de morminte descoperite până la sfârșitul anului 1967 și subliniau că pe același promontoriu fuseseră deschise 107 șanțuri arheologice, într-un teren care pornea de la pădure și cobora spre lac.⁷

Studiul Radiocarbon, 2018, adaugă o informație importantă: așezarea din apropiere nu a fost cercetată complet, iar pădurea a împiedicat extinderea săpăturilor mult spre sud-vest; testele făcute în zona împădurită indicau că așezarea se continua în acea direcție.⁸

Această observație confirmă ceea ce memoria colectivă locală a sugerat adesea: spre Pădurea Căldăraru, în imediata vecinătate a zonei cercetate, este posibil să mai existe urme arheologice importante. Nu putem afirma categoric că acolo se află alte morminte nedescoperite, dar este corect să spunem că situl nu a fost epuizat integral.

Prin urmare, necropola de la Cernica poate fi mai mare decât necropola cunoscută prin săpături. Ceea ce s-a descoperit este deja excepțional. Ceea ce poate rămâne sub pădure ține încă de partea nespusă a acestui „oraș al morților”.

Arheologii căutau Mănăstirea Iezărul a vornicesei Chiajna și au dat peste noua epocă de piatră (neoliticul)

Povestea descoperirii începe în anul 1960. Profesorul Gheorghe Cantacuzino a început cercetări arheologice pe promontoriul de la Căldăraru pentru a identifica locul unde existase, în secolele XVII–XVIII, Mănăstirea Iezărul, ctitorie a jupânesei Chiajna, a doua soție a marelui vornic Cernica.⁹

Imagine: Inelul sigilar are pe placa superioară a verigii o inscripție inversată, cu litere chirilice, de la dreapta la stânga: „KЄЖNᶐ БOPNIЧᶐC x” (Kejna
Vorniceasa) si cercel cu verigă de aur și peruzea de culoare verzui-albăstruie - sursa cartea ,,Așezarea medievală din zona lacului cernica pe baza cercetărilor profesorului gheorghe cantacuzino din anii 1960 – 1976”:

Deci cercetarea în această zonă nu a pornit cu căutarea vestigiilor preistorice. Arheologii nu au venit inițial să caute o necropolă neolitică. Au venit să caute un așezământ medieval: satul Mărăcineni, biserica Iezărul, cimitirul medieval, urmele unei lumi legate de vorniceasa Chiajna și de moșia Mărăcineni a postelnicului Radu Captariu atestată începând cu a doua jumătate  a secolului al XVI-lea.

Dar în campania din 1961, sub stratul medieval și pe langă cimitirul care deservea această așezare, au fost descoperite morminte mult mai vechi. Au fost descoperite schelete întinse pe spate sau chircite, aparținând unei comunități neolitice. Din acel moment, situl de la Căldăraru nu mai era doar locul unui sat si al unei mănăstiri dispărute, ci devenea unul dintre cele mai importante situri preistorice din România si Europa.

Aceasta pare a fi una dintre ironiile frumoase ale arheologiei: cauți un sat si o mănăstire medievală și descoperi un cimitir preistoric de acum 7.000 de ani.

Satul Mărăcineni și Mănăstirea Iezărul: Evul Mediu de deasupra necropolei

Necropola neolitică de la Cernica nu se află într-un loc izolat de restul istoriei locale. Ea face parte dintr-un complex arheologic în care, mult mai târziu, au existat satul medieval Mărăcineni al Postelnicului Radu Captariu și Mănăstirea Iezărul a vornicesei Chiajna.

Studiul lui Gheorghe Cantacuzino despre așezările medievale muntene arată că săpăturile de pe promontoriul de pe malul drept al lacului Cernica au scos la lumină două așezări și o necropolă din epoca neolitică, o așezare din epoca bronzului și apoi un complex feudal. Acest complex feudal a fost transformat ulterior în Mănăstirea Iezărul, atestată documentar la 3 octombrie 1615, fiind întemeiată de vorniceasa Chiajna pe moșia Mărăcineni.¹⁰

Complexul medieval cuprindea biserica Iezărul, beciul mare cu o construcție alăturată, clopotnița, cimitirul format împrejur, urme de locuire, urme de viață gospodărească, terasări pe pante și un material arheologic bogat și variat.¹¹ - a se vedea mai jos planul complexului arheologic.

Cartea arheologilor Trohani–Vintilă readuce în prim-plan tocmai această parte medievală a sitului. Volumul pornește de la cercetările profesorului Gheorghe Cantacuzino din anii 1960–1976 și de la o redactare monografică predată de acesta Institutului de Arheologie în 1972, dar rămasă multă vreme necunoscută publicului larg.¹²

Așadar, la Căldăraru vorbim de un complex arheologic rar cu trei monumente istorice importante: un cimitir neolitic de acum 7.000 de ani, un sat medieval dispărut, o mănăstire ctitorită de vorniceasa Chiajna.

SCHITA: Peste stratul neolitic, același promontoriu a păstrat urmele satului medieval Mărăcineni și ale Mănăstirii Iezărul-Vorniceasa.

Șantierul de la Căldăraru: muncă de ani, nu descoperire de o zi

În spatele descoperirilor de la Căldăraru, se află ani de muncă grea, campanii de lucrări succesive, șanțuri, planuri, carnete, desene, obiecte inventariate, schelete ridicate cu grijă, comparații și  dispute științifice și reveniri asupra materialului documentar.

Lucrările au impus deschiderea și săparea a 110 șanțuri, în campanii care durau trei-patru luni în fiecare vară și toamnă.¹³

Când publicul cititor vede astăzi o imagine cu un schelet sau cu o podoabă, trebuie să înțeleagă că în spatele ei sunt luni și ani de muncă: săpături, măsurători, desene, fotografii, comparații, depozitare, restaurare, studiu de laborator și publicare.

O necropolă de peste 370 de morminte nu se cercetează printr-un gest singular ci cu multă răbdare. Din păcate, în zilele noastre munca arhelogilor nu mai este recunoscută, apreciată și prețuită la adevarata sa importanță pe care o are din perspectivă culturală și istorică și de asemenea, domeniul arheologic rămânând printre cele mai sub-finanțate. 

Gheorghe Cantacuzino: profesorul care a deschis dosarul Cernicăi subterane

În centrul acestei istorii se află profesorul doctor docent, arheologul și istoricul român Gheorghe Cantacuzino (1900–1977). Provenit dintr-o familie importantă în istoria României, descendent al celebrei familii princiare Cantacuzino, format la București, Lausanne, Paris, Roma și Milano, acesta a participant la săpături arheologice în Franța, Italia, Africa de Sud și România, sub îndrumarea unor profesori precum Vasile Pârvan și Jérôme Carcopino.¹⁴

Cantacuzino nu a fost doar un arheolog de birou. A fost omul de teren care a lucrat ani la rând la Căldăraru, Cernica, a urmărit stratigrafia acestui loc, a desenat planuri, a identificat relația dintre așezări, morminte și construcțiile medievale. El a văzut repede că la Căldăraru nu se află doar o mănăstire dispărută, ci un complex arheologic major.

Numele lui și al altor arheologi și istorici se leagă de studiile fundamentale despre această necropolă preistorică, despre locul ei în neoliticul românesc și european.

Pentru istoria locală a Cernicăi, Cantacuzino este figura centrală a descoperirii științifice. El este cel care a deschis pământul și a arătat că sub memoria medievală a locului există și o preistorie majoră.

Sebastian Morintz: omul așezărilor neolitice

Alături de Gheorghe Cantacuzino trebuie amintit Sebastian Morintz, cercetător principal la Institutul de Arheologie și coautor al studiului din 1968 despre descoperirile arheologice de la Cernica. Cercetările arheologice sistematice au fost conduse de Cantacuzino în zona necropolei eneolitice și a complexului medieval, iar Sebastian Morintz s-a ocupat de cercetarea așezărilor neo-eneolitice.¹⁵

La Căldăraru, Cernica, pe acest loc, nu vorbim doar despre un cimitir. Avem și lumea celor vii: așezări, bordeie, gropi, vetre, ceramică, unelte, urme de viață cotidiană.

Morintz subliniază în cercetările sale această legătură: necropola nu poate fi înțeleasă fără așezările din jurul ei. Morții aparțin unei comunități de vii, iar cercetarea așezărilor ne ajută să vedem mai bine această comunitate.

Eugen Comșa: monografia și marea discuție Dudești–Boian

După moartea lui Gheorghe Cantacuzino, sarcina publicării monografice a necropolei i-a revenit lui Eugen Comșa. El a ordonat materialul, a reluat datele și a propus o interpretare diferită de cea inițială în privința încadrării culturale.

Cantacuzino și Morintz consideraseră că mormintele cu schelete întinse pe spate aparțin fazei Bolintineanu a culturii Boian, iar mormintele cu schelete chircite aparțin fazei Giulești. Comșa a propus altă interpretare: mormintele întinse pe spate aparțin fazei Cernica a culturii Dudești, iar mormintele chircite aparțin culturii Boian.¹⁶

Studiul Radiocarbon, 2018 arată de ce discuția rămâne dificilă: în doar foarte puține morminte s-a găsit ceramică, iar lipsa ceramicii face grea încadrarea culturală clasică.¹⁷ De aceea, datarea cu radiocarbon devine atât de importantă. Ea nu rezolvă singură toate problemele de interpretare culturală, dar oferă un cadru cronologic mult mai solid.

Pentru cititorul obișnuit, discuția Dudești–Boian poate părea prea tehnică. Dar ea este foarte importantă. Ea arată că necropola de la Cernica se află într-un moment de tranziție între două lumi neolitice. Nu avem o ruptură simplă, de tipul „un popor pleacă și altul vine”, ci o succesiune de comunități, practici, influențe și tradiții care se ating.

Comșa a dat necropolei o formă monografică. Interpretarea lui a devenit un reper inevitabil, chiar dacă discuțiile au continuat pe această temă.

George Trohani și Camelia-Mirela Vintilă: dosarul medieval readus la lumină

În istoria recentă a cercetărilor de la Căldăraru, George Trohani și Camelia-Mirela Vintilă au un rol important. Volumul lor din 2026, ”Așezarea medievală din zona lacului Cernica pe baza cercetărilor profesorului Gheorghe Cantacuzino din anii 1960–1976”, readuce în circuitul public partea medievală a sitului, adică exact motivul pentru care începuseră cercetările.¹⁸

A se citi si:

Cartea care redeschide dosarul Cernicăi medievale: la Palatul Suțu a fost lansat volumul despre satul dispărut de la Căldăraru, Mănăstirea Vorniceasa-Iezerul și cercetările lui Gheorghe Cantacuzino

Cartea arată că descoperirile despre locuirea medievală din acest loc fuseseră doar parțial făcute publice, în timp ce restul materialelor documentare au rămas multă vreme inedite. Gheorghe Cantacuzino predase în 1972 o redactare monografică intitulată ”Așezarea medievală din zona Lacului Cernica”, însă originalul nu mai este astăzi localizat. Autorii au lucrat pe baza unei copii dactilografiate, cu pagini lipsă, fără ilustrație și fără note bibliografice, donată de Zoe Greceanu-Cantacuzino.¹⁹

George Trohani este prezentat în volum ca „ucenic al distinsului profesor” Gheorghe Cantacuzino, iar împreună cu Camelia-Mirela Vintilă a studiat și fotografiat o parte importantă din arhiva Cantacuzino, donată Arhivelor Statului în 1978.²⁰

Această muncă de recuperare este importantă. Dacă Gheorghe Cantacuzino este descoperitorul și marele interpret al sitului, George Trohani este unul dintre cei care au păstrat firul dintre șantierul vechi, arhiva Cantacuzino și cercetarea de azi. Iar Camelia-Mirela Vintilă leagă această recuperare de cercetarea muzeală contemporană, inclusiv prin studiile sale despre podoabele și inelele din os descoperite în necropolă.

Localnicii mai în vârstă din Căldăraru: martori, gazde și păstrători ai memoriei șantierului arheologic

Șantierul arheologic nu a existat rupt de actualul sat Căldăraru. A existat lângă locuitorii săi și lângă gospodăriile lor, care vedeau cum pământul de lângă lac era deschis de arheologi.

De aceea, istoria necropolei nu este doar istoria profesorului Cantacuzino și a echipei sale. Este și istoria acestor localnici din Căldăraru care au prins acele săpături, au lucrat efectiv ca zilieri plătițî sau voluntari, sau doar le-au văzut, le-au povestit mai departe sau au intrat, într-un fel ori altul, în contact direct cu oamenii de știință.

Acest șantier a rămas ca o întâlnire neașteptată între lumea satului și arheologie. Unii localnici erau elevi pe vremea cercetărilor și își amintesc cum se desfășurau lucrările pe teren, nu de puține ori ajutand și ei la lucrări sau cu diverse servicii. Alții au păstrat povești auzite de la părinți sau bunici. Au existat și familii care au găzduit arheologi în casele lor, iar aceste lucruri trebuie reținute și menționate în istoria acestui loc și acestei comune.

Unde se situează neoliticul și eneoliticul în istoria recunoscută a omenirii?

Pentru a înțelege mai bine necropola de la Cernica, trebuie să coborâm mult mai mult sub timpul documentelor scrise.

Preistoria este perioada dinaintea apariției scrisului într-un anumit spațiu. Pentru teritoriul României, ea cuprinde mai multe mari etape: paleoliticul, mezoliticul, neoliticul, eneoliticul, epoca bronzului și epoca fierului.

Paleoliticul este epoca foarte veche a vânătorilor și culegătorilor, a uneltelor cioplite din piatră și a comunităților mobile. Mezoliticul este o perioadă de tranziție, după ultima glaciațiune, când oamenii continuă să vâneze, să pescuiască și să culeagă, dar într-un mediu schimbat.

Neoliticul aduce una dintre cele mai mari transformări din istoria omenirii: oamenii încep să cultive plante, să crească animale, să facă vase din lut ars, să locuiască mai stabil și să își organizeze comunitățile într-un mod mai complex.

De aceea, neoliticul nu trebuie înțeles doar ca „noua epocă de pietră”. Denumirea vine de la uneltele din piatră șlefuită, mai bine finisate decât cele paleolitice, dar adevărata noutate nu este doar tehnică. Marea schimbare este modul de viață. Omul nu mai depinde exclusiv de ce vânează sau culege. Începe să producă și să depoziteze hrană. Începe să lege comunitatea de un teritoriu. Începe să construiască locuințe mai durabile și să dezvolte reguli sociale și rituale mai complexe.

Eneoliticul, numit și calcolitic sau „epoca cuprului”, marchează etapa în care oamenii încep să folosească tot mai mult cuprul, fără ca piatra, osul, cornul sau silexul să dispară. Cuprul intră treptat în viața comunităților, mai ales prin obiecte de prestigiu, podoabe și, mai târziu, unelte.

Necropola de la Cernica aparține acestei lumi de tranziție. De aceea, în literatura de specialitate apar uneori formulări precum „neolitic”, „neo-eneolitic” sau „eneolitic”. Pentru publicul larg, diferențele pot părea derutante. În realitate, ele arată că situl se află la granița dintre neoliticul dezvoltat și începuturile lumii eneolitice.

Cultura Dudești și cultura Boian: nume moderne pentru lumi preistorice

Când spunem „cultura Dudești” sau „cultura Boian”, nu trebuie să ne imaginăm popoare cunoscute după nume, cum vorbim despre daci, romani sau greci.

O cultură arheologică este un nume dat de specialiști unui ansamblu de descoperiri asemănătoare: ceramică, unelte, locuințe, podoabe, figurine, tipuri de așezări și moduri de înmormântare.

Cultura Dudești este una dintre culturile neolitice importante din sudul României. Numele vine de la descoperirile din zona Dudești, astăzi parte a Bucureștiului. În literatura de specialitate, cultura Dudești a fost împărțită tradițional în mai multe faze, între care Malul Roșu, Fundeni și Cernica. Totuși, unii cercetători au atras atenția că această împărțire trebuie folosită cu prudență, pentru că argumentele stratigrafice nu sunt întotdeauna suficiente, iar complexele analizate sunt prea puține pentru concluzii rigide.²¹

Faza Cernica este importantă tocmai pentru că situl de la Cernica a oferit materiale esențiale pentru înțelegerea acestei etape. Eugen Comșa a propus ca marea majoritate a mormintelor cu schelete întinse pe spate să fie atribuite fazei Cernica a culturii Dudești.

Cultura Boian este o altă mare cultură neolitică din Muntenia și zona Dunării de Jos. Ea urmează, în linii mari, după cultura Dudești și precedă cultura Gumelnița, una dintre cele mai importante civilizații eneolitice ale spațiului carpato-balcanic. Evoluția culturii Boian este împărțită în mai multe faze: Bolintineanu, Giulești, Vidra și Spanțov. Pentru necropola de la Cernica, cele mai importante sunt primele două: Bolintineanu și Giulești.

Studiul cu radiocarbon arată că așezarea din apropierea necropolei a oferit materiale Dudești târzii — faza Cernica — și Boian timpuriu — faza Bolintineanu —, precum și descoperiri sporadice atribuite fazei următoare a culturii Boian.^₂₂

Această diferență de interpretare este importantă, dar nu trebuie să sperie cititorul. Ea arată că necropola de la Cernica se află într-un moment de tranziție între lumea Dudești și lumea Boian. Nu avem o ruptură simplă, de tipul „un popor pleacă și altul vine”, ci o succesiune de comunități, practici, influențe și tradiții care se ating.

Cât de mare era necropola?

Sursele de specialitate folosesc cifre ușor diferite: 369, 372, 374, 378 sau chiar 380 de morminte, în funcție de stadiul cercetărilor si a rapoartelor cercetărilor, de mormintele conservate, descrise, pierdute sau reconstituite pe planuri.

La Cernica au fost descoperite peste 370 de morminte neolitice, iar în literatura recentă se folosește cel mai des cifra de 378 de indivizi îngropați în necropolă.²³

Studiul Radiocarbon, 2018 explică foarte bine de ce cifrele diferă: monografia menționează 374 de morminte, dar descrierea efectivă ajunge la 378; alte două morminte au fost identificate la recompilarea planului, iar unul dintre ele aparține așezării, nu necropolei propriu-zise. De aceea, autorii consideră cel mai probabil că 378 de indivizi au fost îngropați în cimitirul propriu-zis.²⁴

Mai important decât diferența de numărătoare este faptul că necropola de la Cernica era foarte mare pentru epoca ei. Ea reprezintă în fapt o arhivă umană rară pentru epoca neolitică din această parte a Europei.

Cât de veche este necropola? Ce aduce nou modelarea din studiul Radiocarbon, 2018?

Până recent, discuția despre vechimea necropolei de la Cernica depindea mult de comparații culturale: ceramică, poziția scheletelor, tipuri de podoabe, relația cu așezările Dudești și Boian.

Studiul publicat în Radiocarbon, 2018 schimbă nivelul de precizie al discuției. Cercetătorii au folosit 25 de datări radiocarbon provenite de la 21 de morminte și încă șase datări din patru contexte ale așezării din apropiere.²⁵

Apoi au folosit o metodă statistică numită modelare bayesiană. Pe înțelesul tuturor, aceasta nu înseamnă doar „citirea” unor date radiocarbon izolate, ci combinarea lor într-un model cronologic mai coerent, care estimează când a început, cât a durat și când s-a încheiat folosirea cimitirului.

Modelul preferat de autori, indică începutul folosirii necropolei între 5355–5220 î.Hr. și sfârșitul folosirii fie între 5190–5080 î.Hr., fie între 5070–4940 î.Hr..²⁶

Aceasta este o precizare foarte importantă. Nu mai spunem doar „acum aproximativ 7.000 de ani”. Putem spune că necropola de la Cernica aparține intervalului de la sfârșitul mileniului al VI-lea și începutul mileniului al V-lea î.Hr., într-o perioadă în care în sud-estul Europei se schimbau profund practicile funerare.²⁷

Cernica în harta marilor necropole neolitice din sud-estul Europei. Noile datări radiocarbon o plasează printre cele mai timpurii exemple bine datate de cimitir extramural.

O necropolă folosită o generație? Două? Poate mai multe?

Studiul Radiocarbon, 2018 nu oferă doar o dată de început și una de sfârșit. El încearcă să estimeze și durata folosirii necropolei.

Potrivit modelului terestru preferat, folosirea cimitirului ar fi putut dura fie 30–155 de ani, fie 165–345 de ani, în funcție de probabilitățile modelului.²⁸

Pentru publicul larg, această diferență poate părea mare. Dar ea ne ajută să înțelegem un lucru: necropola nu a fost rezultatul unei întâmplări. Nu a fost un cimitir folosit câțiva ani și abandonat. A fost un loc al morților revenit în mod repetat în viața comunității, timp de mai multe generații, poate timp de 

Dacă acceptăm o medie de două-trei înmormântări pe an, cei aproximativ 378 de indivizi ar putea corespunde unei folosiri îndelungate a cimitirului de către o comunitate stabilă sau de către un grup de comunități apropiate.²⁹

Cum erau îngropați morții?

Toate mormintele neolitice de la Cernica sunt de inhumație. Asta înseamnă că trupurile erau îngropate în pământ, nu arse.

Nu s-au descoperit morminte de incinerație.

Gropile erau simple, fără movile ridicate deasupra. Nu s-au găsit sicrie propriu-zise. Este posibil ca trupurile să fi fost acoperite cu piei, rogojini sau alte materiale organice care nu s-au păstrat în timp.

Majoritatea defuncților erau depuși întinși pe spate. Un număr mai mic era așezat chircit sau flexat pe o parte. Studiul recent precizează că mormintele cu poziție flexată sunt puține — aproximativ 20 din totalul de 378 — și că unele ar putea fi mai corect descrise ca schelete întinse pe spate, dar cu membrele inferioare ușor flexate.³⁰

Mult timp s-a discutat dacă mormintele întinse și cele chircite aparțin unor etape culturale diferite. Studiul recent arată că nu există dovezi clare că cele două tipuri de depunere nu ar fi putut fi folosite și în același timp.³¹

Pentru omul de azi, aceste detalii pot părea tehnice. Dar în arheologie, poziția trupului este un limbaj. Mâinile, picioarele, capul, orientarea corpului, obiectele așezate lângă el — toate pot spune ceva despre ritualul comunității.

Moșteniri mai vechi: între mezolitic și neolitic

Unul dintre cele mai interesante lucruri din studiul Radiocarbon, 2018 este ideea că la Cernica ar putea fi vizibilă o combinație între practici neolitice și tradiții mai vechi, de tip mezolitic.

În mezoliticul de la Porțile de Fier și din zona Dunării, morții erau adesea depuși întinși pe spate. Odată cu apariția comunităților neolitice în sud-estul Europei, devine mai frecventă poziția flexată, pe o parte, considerată de unii cercetători ca având origini orientale.³²

La Cernica însă, majoritatea mormintelor sunt cu schelete întinse pe spate. Această situație poate indica o conservare, o adaptare sau o reinventare a unor moduri mai vechi de tratare a morților.

Oamenii de la Cernica trăiau în neolitic, dar felul în care își îngropau morții putea păstra ceva din memoria rituală a lumilor mai vechi.

„Rezervația celor morți”: cimitirul separat de lumea celor vii

Unul dintre cele mai importante aspecte ale necropolei de la Cernica este faptul că ea se afla separat de așezarea celor vii.

Gheorghe Cantacuzino vorbea despre o „rezervație a morților” separată de zona locuită. Studiul recent confirmă importanța europeană a acestei schimbări: apariția cimitirelor extramurale în neoliticul târziu înseamnă apariția unui spațiu permanent, separat și vizibil pentru morți.³³

Deci, oamenii de la Cernica nu își îngropau morții la întâmplare. Ei le rezervau un loc special, organizat, probabil încărcat de semnificații.

Această separare arată că moartea nu era doar un eveniment individual. Era o problemă a comunității, a memoriei, a teritoriului și a ordinii simbolice.

Studiul Radiocarbon, 2018 formulează chiar o interpretare mai largă: asemenea cimitire pot fi legate de revendicarea unui teritoriu, de crearea unei identități comunitare și de construirea unor genealogii lungi, în care strămoșii și pământul devin inseparabile.³⁴

Cu alte cuvinte, la Cernica nu pute vedea doar morți. Vedem apariția unui loc separat si dedicat odihnei strămoșilor.

Morminte grupate: familii, clanuri, neamuri?

Conform studiilor publicate, mormintele nu erau distribuite uniform. Ele formau grupuri distincte, separate prin spații libere. Studiul recent descrie două mari nuclee ale necropolei: unul nordic, cu 174 de morminte, și unul sudic, cu 204 morminte, plus unele morminte izolate spre est, vest și centru.³⁵

Cantacuzino interpretase această distribuție ca posibil semn al unor grupuri sociale bazate pe rudenie: familii extinse, clanuri sau neamuri. Studiile ulterioare au reluat observația, analizând distribuția mormintelor și inventarele funerare ca posibile indicii ale organizării sociale.

Totuși, studiul Radiocarbon, 2018 nu a identificat un model cronologic clar al dezvoltării spațiale a necropolei. Cu alte cuvinte, nu putem spune simplu că un grup de morminte este mai vechi și altul mai nou.³⁶

Nu putem ști cum se numeau aceste grupuri. Nu știm dacă oamenii de atunci gândeau familia așa cum o gândim noi astăzi. Dar putem spune că morții nu par așezați haotic.

Cimitirul avea o logică internă. Într-un fel, necropola este oglinda comunității vii.

Morții și soarele

Un aspect care a atras atenția cercetătorilor este orientarea mormintelor. Multe schelete sunt orientate pe direcții care par să aibă legătură cu răsăritul soarelui.

Într-o sinteză despre viața spirituală a comunităților Dudești-Cernica, Bolintineanu și Boian-Giulești, se arată că majoritatea mormintelor sunt orientate între VSV și VNV, iar această orientare a fost pusă în legătură cu direcția răsăritului soarelui și cu variațiile mișcării aparente a soarelui.³⁷

Nu putem spune simplist că oamenii de la Cernica aveau o religie solară organizată. Dar putem spune că soarele, lumina și răsăritul par să fi avut o semnificație în ritualul funerar.

Pentru o comunitate neolitică, soarele nu era un simplu decor al cerului. El însemna lumină, căldură, ritm al zilei, anotimpuri, recoltă și viață.

Trupul era pus în pământ. Dar ordinea lui era raportată la cer.

Ce mai spun scheletele: vârstă, sex, comunitate

Necropola de la Cernica nu este importantă doar prin numărul mormintelor, ci și prin faptul că oferă o imagine rară asupra unei întregi populații neolitice.

Sergiu Constantin Enea, analizând necropola ca studiu de caz pentru structuri sociale neolitice și eneolitice, pornește de la datele antropologice disponibile pentru 302 indivizi. În această serie apar 142 de bărbați, 122 de femei și 38 de indivizi nedeterminabili. Cea mai numeroasă categorie este cea a maturilor între 30 și 60 de ani, cu 175 de cazuri, adică aproape 58% din totalul analizat.³⁸

Studiul Radiocarbon, 2018 observă și el că mormintele includ un număr relativ echilibrat de bărbați și femei adulte, cu vârste de la copii până la indivizi de aproximativ 60 de ani. Această distribuție poate sugera că în necropolă era inclusă o parte largă a comunității.³⁹

Dar există o nuanță foarte importantă: copiii sunt subreprezentați. Într-o epocă în care mortalitatea infantilă era probabil ridicată, faptul că numărul copiilor din necropolă este mic arată că nu toți copiii comunității erau îngropați acolo sau că scheletele lor s-au conservat mai greu.⁴⁰

Aceste cifre trebuie citite cu prudență. Ele nu reprezintă neapărat întreaga populație reală, ci populația păstrată, descoperită și analizabilă.

Totuși, datele arată că nu avem de-a face cu câteva schelete întâmplătoare, ci cu o comunitate întreagă, cu copii, adolescenți, adulți, maturi și vârstnici.

Inventarul funerar: ce luau morții cu ei?

Prin „inventar funerar” înțelegem totalitatea obiectelor descoperite într-un mormânt: podoabe, vase, unelte, obiecte de os, scoici, dinți perforați, mărgele, ofrande de hrană sau alte depuneri.

La Cernica, inventarul funerar este variat, dar nu apare în toate mormintele. Unele morminte sunt sărace sau fără obiecte. Altele au inventare bogate, mai ales podoabe.

Sergiu Constantin Enea atrage atenția că bogăția unui mormânt trebuie analizată cu prudență: una este să descriem diferențele dintre inventarele funerare și alta este să le transformăm automat în diferențe social-economice. În cele 119 morminte cu inventar funerar au fost descoperite peste 550 de obiecte, confecționate din materiale diverse, unele locale, altele aduse de la mari distanțe.⁴¹

Nu orice mormânt bogat înseamnă automat și că aparținea unui „șef”, „preot” sau „conducător”. Poate fi vorba despre statut familial, rol, ritual, vârstă, sex, apartenență sau obiecte purtate în timpul vieții și depuse apoi împreună cu defunctul.

Nu doar podoabe: vase, ofrande, cercei din cupru și o statuetă feminină

Inventarul funerar de la Cernica nu se reduce doar la mărgele și brățări. În unele morminte au fost depuse vase întregi sau fragmente, unelte, resturi osteologice interpretate ca ofrande alimentare, podoabe, pandantive, brățări, mărgele și inele.

Un detaliu spectaculos este apariția unor perle sferice sau ovoidale din minereu de cupru, purtate la urechi ca cercei.⁴²

Studiul Radiocarbon, 2018 atrage atenția că mărgelele verzi din cupru sau malachit descoperite în unele morminte, inclusiv Mormântul 267 și Mormântul 29, pot reprezenta unele dintre cele mai timpurii utilizări ale cuprului în Europa.⁴³

Un alt caz de mare interes este Mormântul 101, unde a fost descoperită o statuetă din os lustruit, reprezentând un personaj feminin cu pântec și sâni proeminenți, capul fiind rupt. Asemenea obiecte deschid discuții despre feminitate, fertilitate, simboluri și credințe greu de reconstituit astăzi.

Aceste obiecte nu sunt simple „lucruri” puse lângă morți. Ele sunt indicii despre credințe, identitate, relația cu trupul, prestigiu și roluri simbolice.

Podoabele: bijuterii, identitate și memorie

Una dintre cele mai spectaculoase părți ale descoperirilor necropolei de la Cernica este lumea podoabelor.

Pentru noi, contemporanii, podoaba înseamnă adesea frumusețe, modă sau accesoriu. În preistorie, însă, podoaba era mult mai mult decât atât. Ea putea indica identitatea unei persoane, apartenența la un grup, vârsta, sexul, statutul sau legăturile comunității cu alte grupuri.

Studiul Monica Mărgărit – Camelia-Mirela Vintilă subliniază că podoabele sunt esențiale pentru înțelegerea individului și a felului în care corpul era tratat în preistorie. Ele erau purtate în contact direct cu corpul și puteau funcționa ca o extensie simbolică a acestuia. În necropola de la Cernica au fost identificate 370 de podoabe, provenite din 67 de morminte.⁴⁴

Cu privire la aceste podoabe, arheologia devine o chestiune aproape intimă. O mărgea, o brățară, un inel de os sau o piesă cusută lângă cap nu ne spun doar ce obiect avea mortul lângă el. Ne spun ceva despre corpul viu pe care acel obiect fusese purtat.

Podoabe și obiecte depuse în morminte datate radiocarbon de la Cernica. Unele au fost purtate în timpul vieții, nu făcute special pentru înmormântare.

Spondylus: scoica de prestigiu a neoliticului

Un nume revine mereu în studiile despre necropola de la Cernica: Spondylus.

Spondylus este o scoică marină, folosită intens în neoliticul european pentru realizarea podoabelor. Din valvele ei se făceau mărgele, brățări, nasturi, pandantive și elemente de centură.

La Cernica, podoabele din Spondylus sunt numeroase și variate: mărgele bilobate, trilobate, tubulare, fusiforme, biconvexe, cilindrice, brățări, nasturi și elemente de centură. Studiul Mărgărit–Vintilă menționează, între altele, 92 de mărgele bilobate, 13 trilobate, 34 tubulare, 58 fusiforme, 21 cilindrice, 4 elemente de centură, 2 brățări și 3 nasturi.⁴⁵

De ce contează atât de mult această scoică?

Pentru că nu era o materie primă obișnuită de pe malul lacului Cernica. Prezența ei indică relații de schimb la distanță. Fie direct, fie prin schimburi succesive între comunități, asemenea materiale ajungeau din zone îndepărtate în interiorul continentului.

Enea arată că pentru proveniența valvelor de Spondylus există opinii diferite, care converg spre două mari areale: Marea Egee sau Marea Neagră; în oricare dintre variante, distanța față de Cernica este semnificativă.⁴⁶

Oamenii de la Cernica nu trăiau izolați. Prin obiectele pe care le purtau, ei erau legați de rețele mai largi, care puteau coborî spre Dunăre, Balcani, Marea Egee sau spațiul pontic.

O scoică ajunsă la Cernica acum 7.000 de ani este, într-un fel, o hartă mică a lumii neolitice.

Podoabele nu erau făcute doar pentru mormânt

Una dintre cele mai importante concluzii ale studiului Mărgărit–Vintilă este că majoritatea podoabelor analizate prezintă urme de uzură. Asta înseamnă că nu au fost fabricate special pentru a fi puse în mormânt. Ele fuseseră purtate în timpul vieții.⁴⁷

Unele piese erau tocite. Altele erau reparate. Altele fuseseră înlocuite. În podoabele compozite, piesele rupte și irecuperabile au fost înlocuite pe parcursul „vieții” podoabei.

Această observație schimbă totul.

Podoabele de la Cernica nu sunt simple obiecte funerare. Sunt obiecte biografice. Au atins corpul celor vii. Au fost purtate la gât, pe cap, pe brațe, pe haine sau la centură. Au fost văzute de ceilalți. Au făcut parte din imaginea unei persoane.

Când au ajuns în mormânt, ele nu au început o poveste. Au încheiat una.

O posibilă căciulă cusută cu mărgele

Un detaliu deosebit de sugestiv apare în cazul mărgelelor descoperite în zona craniului. În unele morminte, poziția mărgelelor bilobate sau trilobate din Spondylus permite ipoteza existenței unei bonete sau căciuli cusute cu asemenea piese.

În cazul Mormântului 22, de exemplu, dispunerea pieselor la nivelul craniului a fost interpretată ca posibil indiciu al unui acoperământ de cap ornamentat.⁴⁸

Textilele, pielea sau fibrele vegetale nu s-au păstrat. Dar mărgelele au rămas. Din ele putem ghici conturul unei haine dispărute.

Arheologia lucrează adesea așa: din obiecte mici, reconstituie gesturi mari.

Mormântul 43: centură, brățări și podoabe purtate

Mormântul 43 este unul dintre cazurile interesante pentru înțelegerea podoabelor. În zona pubiană a scheletului a fost descoperită o valvă de Spondylus, interpretată ca posibil element de centură. Piesa prezenta perforații și urme de folosire intensă, ceea ce sugerează un sistem de prindere. În același mormânt apar și alte podoabe, inclusiv brățări din Glycymeris.⁴⁹

Haina nu s-a păstrat. Centura nu s-a păstrat. Firul de prindere nu s-a păstrat. Dar piesa a rămas acolo unde fusese purtată.

Asemenea descoperiri ne ajută să nu mai vedem scheletul ca pe un obiect anatomic, ci ca pe urmele unei persoane îmbrăcate, împodobite, pregătite pentru ritualul de trecere.

Inelele din os: obiecte mici, întrebări mari

Inelele din os descoperite în necropola de la Cernica au fost studiate separat de Camelia-Mirela Vintilă. Articolul său arată că aceste obiecte se află în colecția Muzeului Municipiului București și că, potrivit monografiei și carnetelor de săpătură, 14 morminte aveau asemenea podoabe în inventar.⁵⁰

Nu trebuie să ne imaginăm automat inelele exact ca pe cele moderne. Unele puteau fi purtate pe degete, altele puteau funcționa ca piese de prindere, accesorii vestimentare sau obiecte cu rol simbolic.

Important este că osul era o materie primă locală, spre deosebire de scoicile marine. Asta permite o comparație interesantă: unele podoabe veneau de departe, altele erau produse local; unele erau rare, altele mai accesibile; unele imitau poate forme prestigioase din materiale mai greu de obținut.

Femeile moarte la naștere: drama umană din spatele tabelelor

Una dintre cele mai tulburătoare descoperiri de la Cernica este reprezentată de mormintele unor femei moarte în timpul nașterii. Sunt menționate patru cazuri: M158, M251, M256 și M303.

Într-o sinteză privind viața spirituală a comunităților Dudești-Cernica, Bolintineanu și Boian-Giulești, aceste patru schelete sunt considerate o descoperire arheologică unică în Europa neolitică. Defunctele au fost îngropate la distanță de celelalte morminte, practic în afara necropolei propriu-zise.⁵¹

Aici, arheologia devine foarte umană.

Dincolo de termeni precum „rit funerar”, „inventar”, „orientare” sau „stratigrafie”, aceste morminte vorbesc despre o realitate dură: nașterea era un moment periculos. O femeie putea muri aducând pe lume un copil. Comunitatea o îngropa apoi potrivit unor reguli speciale.

În aceste cazuri, necropola nu mai este doar un sit. Devine o arhivă a durerii omenești.

Mormintele cu schelete așezate pe torace: cazuri speciale, nu povești de senzație

În necropola de la Cernica au fost descoperite și morminte cu schelete așezate pe torace și burtă, cu fața spre pământ. Gheorghe Cantacuzino a dedicat un studiu special acestor cazuri, în principal mormintelor 149, 237A și 318.⁵²

Aceste morminte sunt importante pentru că se abat de la regula majoritară. Majoritatea morților erau întinși pe spate; aici, trupurile sunt așezate cu fața în jos.

În Mormântul 149, de exemplu, scheletul era culcat pe torace, iar Cantacuzino nota posibilitatea ca brațele să fi fost legate și existența unei mutilări rituale prin lipsa oaselor picioarelor.⁵³

Asemenea depuneri pot indica un tratament funerar special. Dar nu trebuie transformate automat în povești cu „strigoi neolitici” sau în explicații senzaționaliste. Putem spune doar că avem un ritual diferit, a cărui semnificație exactă rămâne discutabilă.

Între neolitic și Evul Mediu: o scurtă etapă getică

Între lumea neolitică și lumea medievală, promontoriul de la Cernica a cunoscut și o locuire getică, redusă, dar importantă.

Emil Moscalu arată că, în cursul săpăturilor, au fost descoperite două semibordeie și câteva gropi menajere Latène. Resturile getice sunt puține cantitativ, dar au avantajul de a proveni din complexe închise, mai puțin deranjate de amenajările ulterioare.⁵⁴

Locuirea pare să fi fost sezonieră, aparținând unui grup uman restrâns. Totuși, ea confirmă încă o dată că promontoriul de la Căldăraru nu a fost un loc folosit o singură dată, ci un spațiu revenit periodic în atenția comunităților umane.

Ce s-a întâmplat cu scheletele după descoperire?

Aceasta este una dintre cele mai firești întrebări: au fost scheletele îngropate la loc sau au fost duse la muzeu?

Răspunsul trebuie formulat prudent. Nu există, în sursele consultate, o listă publică simplă cu traseul tuturor scheletelor. O parte a materialului osteologic a fost prelevată pentru cercetare antropologică. Unele schelete au fost demontate și trimise pentru studiu la specialiști. Câteva au fost păstrate pentru expunere muzeală. 

Done Șerbănescu arată explicit că scheletul din Mormântul 284 (a se vedea imagine mai jos) se află expus la Muzeul Civilizației Gumelnița din Oltenița și că din el a fost prelevat fragmentul de femur pentru datarea radiocarbon de la Poznan.⁵⁵

Mai vechile mențiuni ale lui Cantacuzino indică faptul că unele schelete au fost duse în muzee sau instituții din București: la Institutul de Arheologie, la Muzeul Satului și la Muzeul de Istorie al Orașului București.⁵⁶

Prin urmare, nu se poate spune că toate scheletele au fost reînhumate. Cel puțin o parte a materialului osteologic a intrat în circuitul cercetării științifice și al expunerii muzeale. Alte surse menționează că majoritatea acestor schelete neolitice sunt in depozitele unor muzee din Romania.

Cea mai mare parte a osemintelor descoperite in cimitirul feudal al Mănăstirii Iezerul au fost depuse, într-o criptă comună in cimitirul actual al Mănăstirii Cernica in 1962.

Despre poveștile locale cu schelete uriașe și oseminte dispărute

În jurul sitului de la Căldăraru, denumit simplu de localnici ,,la morți” au circulat și încă circulă numeroase povești locale.

Unele vorbesc despre schelete umane de dimensiuni neobișnuite, despre care s-a spus că ar fi avut peste trei metri. Altele spun că, în pronaosul bisericii descoperite, pe lângă scheletul atribuit Doamnei Chiajna, ar fi fost găsite două schelete fără cap, iar armata ar fi fost chemată să le preia.

Asemenea povești nu trebuie disprețuite. Ele spun ceva despre impactul pe care descoperirile l-au avut asupra comunității.

Dar trebuie separate de documentul științific și tratate cu prudență.

În literatura arheologică consultată nu există confirmarea unor schelete de trei metri sau a unor scenarii spectaculoase de tip militar. Istoria reală a necropolei este suficient de importantă încât nu are nevoie de exagerări.

Dimpotrivă, tocmai rigoarea cercetării face situl mai valoros. Acolo unde legenda vorbește despre „uriași”, arheologia demonstreazâ și prezintă existența unei comunitați neolitice reale.

Acolo unde zvonul mărește „misterul”, cercetarea științifică arată morminte, podoabe, ritualuri, datări cu radiocarbon și legături culturale la distanță tocmai pentru a demonta astfel de zvonuri.

De ce este aceasta necropolă importantă pentru România?

Necropola de la Cernica rămâne importantă din mai multe motive.

În primul rând, prin dimensiune. Peste 370 de morminte înseamnă o arhivă umană excepțională pentru neoliticul din România.

În al doilea rând, prin vechime. Vorbim despre un cimitir folosit probabil în intervalul aproximativ 5355–4940 î.Hr., adică în plin neolitic târziu al sud-estului Europei.

În al treilea rând, prin caracterul extramural. Cernica este unul dintre cele mai timpurii exemple bine datate de cimitir separat de așezare, fenomen care marchează o schimbare majoră în relația dintre vii, morți, strămoși și teritoriu.

În al patrulea rând, prin ritual. La Cernica se pot studia poziții ale corpului, orientări, legarea picioarelor, depuneri speciale, morminte chircite, morminte întinse pe spate, cazuri de femei moarte la naștere și morminte cu schelete pe torace.

În al cincilea rând, prin podoabe. Spondylus, Dentalium, Glycymeris, osul, dinții, malachitul și cuprul arată existența unor relații de schimb, a unor gusturi, a unor semne de identitate și, probabil, a unor diferențe sociale.

În al șaselea rând, prin poziția ei în discuția europeană. Cernica nu mai este doar un sit local sau național. Prin studiile recente, ea intră în discuția largă despre apariția cimitirelor extramurale în neoliticul Europei de sud-est.

De ce este importantă și pentru Cernica?

Pentru comuna Cernica, necropola de la Căldăraru este mai mult decât un obiect de studiu. Este o piesă centrală de identitate locală.

Cernica este cunoscută prin mănăstirea Cernica, prin lacul și pădurea cu același nume, prin satele sale și prin memoria medievală a locului. Dar necropola arată că acest teritoriu are o istorie mult mai veche.

Înainte de satul Mărăcineni, înainte de Iezărul Chiajnei, înainte de satul Tânganu medieval, înainte de Mănăstirea Cernica, înainte de orice document scris, aici au trăit oameni care și-au construit așezări, și-au purtat podoabele, și-au îngropat morții și au organizat un cimitir de mari dimensiuni.

Pentru Cernica de azi, această descoperire schimbă scara timpului. Comuna nu mai este doar o localitate de la marginea Bucureștiului. Este un teritoriu cu o preistorie majoră.

Iar acest lucru merită cunoscut, povestit, predat în școli, inclus în trasee culturale, prezentat în expoziții și readus în memoria comunității.

Epilog

Necropola de la Căldăraru–Cernica nu este doar o descoperire arheologică. Este o întâlnire cu oamenii care au trăit aici acum aproximativ 7.000 de ani.

Nu le știm numele. Nu le cunoaștem limba. Nu știm ce povești spuneau copiilor, ce cuvinte rosteau la moarte sau cum își numeau locul. Dar le-au fost descoperite gesturile.

Îi vedem în felul în care și-au așezat morții. În mărgelele de lângă craniu. În brățările din scoici marine. În inelele din os. În femeile moarte la naștere. În scheletele depuse cu fața spre pământ. În picioarele legate. În podoabele purtate în viață și depuse în mormânt.

Îi vedem și prin ceea ce noile datări radiocarbon ne spun: că acest cimitir nu este doar mare, ci foarte timpuriu; nu este doar local, ci european; nu este doar o adunare de morminte, ci un moment din istoria apariției locurilor permanente dedicate morților, în sud-estul Europei.

Îi vedem și prin munca celor care i-au scos la lumină: Cantacuzino, Morintz, Comșa, Trohani, Vintilă, Mărgărit, Șerbănescu, Enea, Kogălniceanu, Stratton, Borić, Whittle și toți ceilalți cercetători care au continuat să întrebe pământul de la Căldăraru ce mai are de spus.

Căldăraru nu păstrează doar urmele unei mănăstiri dispărute și satului Mărăcineni. Păstrează un oraș tăcut al morților neolitici, unul dintre cele mai importante din România și din sud-estul Europei.

Și poate că, dincolo de zona cercetată, spre Pădurea Căldăraru, acest oraș tăcut nu și-a spus încă toată povestea.

Iar această istorie nu mai aparține doar specialiștilor. Aparține acum și Cernicăi.

Glosar rapid pentru cititor

Preistorie – perioada dinaintea apariției scrisului într-un anumit spațiu.

Promontoriu – porțiune de teren mai înaltă, înaintată spre o apă sau spre o zonă joasă.

Aurignacian - principala cultură a Paleoliticului superior (epoca de piatra târzie) în Europa

Neolitic – ,,noua epocă de piatră”,  perioada în care oamenii trec la agricultură, creșterea animalelor, ceramică, așezări stabile și comunități mai complexe.

Eneolitic / Calcolitic – perioada de tranziție dintre neolitic și epoca bronzului, când începe folosirea cuprului, fără ca piatra, osul și silexul să dispară.

Cal BC – ani înainte de Hristos, calibrați calendaristic pe baza datărilor radiocarbon.

Modelare bayesiană – metodă statistică prin care mai multe datări radiocarbon sunt combinate într-un model cronologic coerent.

Cultură arheologică – nume dat de specialiști unui grup de descoperiri asemănătoare: ceramică, unelte, locuințe, podoabe, ritualuri și moduri de înmormântare.

Cultura Dudești – cultură neolitică din sudul României, anterioară culturii Boian; faza Cernica este importantă pentru interpretarea necropolei de la Cernica.

Cultura Boian – cultură neolitică din Muntenia și zona Dunării de Jos, cu faze precum Bolintineanu, Giulești, Vidra și Spanțov.

Glina III - (cunoscută și ca Glina III-Schneckenberg) este o cultură preistorică de la începutul Epocii Bronzului (secolele XVIII - XVI î.Hr.), răspândită pe teritoriul României, în special în Muntenia, Oltenia, sudul Moldovei și sud-estul Transilvaniei

Cultura Tei - cultură arheologică din Epoca Bronzului, situată în sudul României și nordul Bulgariei, datând din jurul anului 2.000 î.Hr. până în secolul al XIV-lea î.Hr.

Cultura La Tène - a reprezentat o cultură europeană a epocii fierului.

Necropolă – cimitir vechi; literal, „oraș al morților”.

Cimitir extramural – cimitir separat de zona locuită, dar aflat de obicei în apropierea așezării.

Inhumație – îngroparea corpului, spre deosebire de incinerație, care presupune arderea lui.

Inventar funerar – totalitatea obiectelor depuse în mormânt.

Stratigrafie – studiul straturilor de pământ, prin care arheologii stabilesc succesiunea locuirilor și a evenimentelor.

Spondylus – scoică marină folosită în neolitic pentru podoabe de prestigiu.

Dentalium – scoică tubulară, folosită pentru realizarea mărgelelor.

Glycymeris – scoică din care se puteau realiza brățări.

Radiocarbon – metodă de datare bazată pe carbonul 14, folosită pentru materiale organice, precum osul.

 

Bibliografie selectivă

Gheorghe Cantacuzino, „Necropola preistorică de la Cernica şi locul ei în neoliticul românesc şi european”, SCIV, 18/3, 1967.

Gheorghe Cantacuzino, Sebastian Morintz, „Descoperirile arheologice de la Cernica şi importanţa lor pentru cunoaşterea vechilor culturi din ţara noastră”, Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie, VI, 1968.

Gheorghe Cantacuzino, „The Prehistoric Necropolis of Cernica and Its Place in the Neolithic Cultures of Romania and of Europe in the Light of Recent Discoveries”, Dacia, N.S., XIII, 1969.

Gheorghe Cantacuzino, „Morminte cu schelete aşezate pe torace din necropola neolitică de la Cernica şi semnificaţia acestui ritual preistoric”, Muzeul Naţional, II, 1975.

Gheorghe Cantacuzino, „Unele probleme istorice privind aşezările medievale muntene în lumina cercetărilor arheologice de la Cernica”, SCIV, XIV/2, 1963.

Gheorghe Cantacuzino, George Trohani, „Cercetările arheologice de la Cernica–Mănăstire”, Cercetări Arheologice, IV, 1981.

Eugen Comșa, Gheorghe Cantacuzino, Necropola neolitică de la Cernica, Editura Academiei Române, București, 2001.

George Trohani, Camelia-Mirela Vintilă, Așezarea medievală din zona lacului Cernica pe baza cercetărilor profesorului Gheorghe Cantacuzino din anii 1960–1976, Editura Muzeului Municipiului București, București, 2026.

Done Șerbănescu, „Considerații privind datarea necropolei neolitice de la Cernica, județul Ilfov”, Buridava, XII/1, 2015.

Monica Mărgărit, Camelia-Mirela Vintilă, „New information from old collections. Reevaluation of personal adornments made of hard animal materials from the necropolis of Cernica”, Studii de Preistorie, 12, 2015.

Camelia-Mirela Vintilă, „Inele din os descoperite în necropola de la Cernica – Mănăstirea Iezerul”, Revista de Cercetări Arheologice și Numismatice, IV, 2018.

Sergiu Constantin Enea, „Noi propuneri de analiză a necropolelor eneolitice. Studiu de caz: necropola de la Cernica”, Carpica, XXXVIII.

Raluca Kogălniceanu, „Utilizarea testului χ² în arheologie. Studiu de caz – necropola neolitică de la Cernica”, Arheologia Moldovei, XXVIII, 2005.

Susan Stratton, Seren Griffiths, Raluca Kogălniceanu, Angela Simalcsik, Alexandru Morintz, Cristian Eduard Ștefan, Valentin Dumitrașcu, Christopher Bronk Ramsey, Olaf Nehlich, Nancy Beavan, Dušan Borić, Alasdair Whittle, „The Emergence of Extramural Cemeteries in Neolithic Southeast Europe: A Formally Modeled Chronology for Cernica, Romania”, Radiocarbon, 2018.

Vox Cernica, articolele din rubrica „Istorie locală” privind Căldăraru, Mărăcineni, Mănăstirea Iezărul, imaginile de arhivă ale sitului și lansarea volumului Trohani–Vintilă.Cantacuzino menționează traseul unor schelete către instituții muzeale din București. 

Note de subsol

1. Studiul Stratton et al. folosește 25 de datări din 21 de morminte și șase datări din patru contexte ale așezării, apoi propune un model cronologic pentru începutul, durata și sfârșitul folosirii necropolei. 

2. George Trohani, Camelia-Mirela Vintilă, volumul despre așezarea medievală de la Căldăraru–Cernica, cu localizarea promontoriului și descrierea zonei lacului. 

3. Trohani–Vintilă enumeră urmele paleolitice, neolitice, ale epocii bronzului, getice, din secolul VI și medievale descoperite pe promontoriu. 

4. „Extramural cemetery” este termenul-cheie al studiului Stratton et al., care interpretează Cernica în contextul apariției cimitirelor separate de așezări în sud-estul Europei. 

5. Studiul explică schimbarea de la morminte rare, intramurale, spre cimitire mari, separate, în neoliticul târziu și începutul epocii cuprului. 

6. Comparația numerică dintre Cernica, Sultana-Valea Orbului, Popești, Andolina, Vărăști, Curătești, Durankulak și Cernavodă apare în introducerea studiului Stratton et al. 

7. Cantacuzino și Morintz descriu promontoriul, cele 107 șanțuri și caracterul excepțional al descoperirilor. 

8. Studiul Stratton et al. precizează că limitele așezării nu sunt cunoscute complet, pădurea împiedicând extinderea săpăturilor spre sud-vest. 

9. Trohani–Vintilă arată că cercetările au pornit de la identificarea Mănăstirii Iezărul. 

10. Cantacuzino, studiul despre așezările medievale muntene, indică transformarea complexului feudal în Mănăstirea Iezărul. 

11. Același studiu enumeră biserica, beciul, clopotnița, cimitirul și celelalte componente medievale. 

12. Trohani–Vintilă explică existența manuscrisului Cantacuzino din 1972 și recuperarea sa parțială. 

13. Trohani–Vintilă menționează aproape 110 șanțuri și campanii de trei-patru luni vara și toamna. 

14. Portretul biografic al lui Gheorghe Cantacuzino apare în volumul Trohani–Vintilă. 

15. Rolul lui Cantacuzino și al lui Sebastian Morintz în cercetarea necropolei și a așezărilor este prezentat în studiul Mărgărit–Vintilă. 

16. Discuția dintre încadrarea Cantacuzino–Morintz și reinterpretarea Comșa este reluată în studiile despre podoabe și datare. 

17. Stratton et al. subliniază că lipsa ceramicii face dificilă încadrarea culturală. 

18. Trohani–Vintilă, volumul din 2026. 

19. Descrierea copiei dactilografiate și a lipsurilor manuscrisului apare în introducerea volumului. 

20. Trohani este prezentat ca ucenic al profesorului Cantacuzino, iar arhiva Cantacuzino este menționată ca sursă de lucru. 

21. Despre dificultățile împărțirii culturii Dudești în faze, vezi studiul despre comunitățile Dudești-Cernica. 

22. Stratton et al. descriu așezarea din apropiere și materialele Dudești / Boian. 

23. Stratton et al. folosesc cel mai probabil cifra de 378 indivizi îngropați în cimitir. 

24. Explicația diferențelor dintre 374, 378 și 380 apare în nota studiului Stratton et al. 

25. Datele despre cele 25 de probe din 21 de morminte și cele șase probe din așezare apar în rezumatul studiului. 

26. Modelul preferat fără corecții pentru rezervor de apă dulce oferă intervalele 5355–5220 cal BC și 5190–5080 / 5070–4940 cal BC. 

27. Analiza izotopică și discuția despre efectul de rezervor de apă dulce apar în secțiunea privind dieta și corecțiile radiocarbon. 

28. Durata estimată a folosirii necropolei este discutată în concluziile studiului Stratton et al. 

29. Autorii discută posibilitatea ca 378 de morminte să corespundă unei rate de două-trei înmormântări pe an. 

30. Stratton et al. indică numărul redus al mormintelor flexate și precizează că unele ar putea fi descrise drept întinse cu membre ușor flexate. 

31. Studiul arată că nu există dovezi clare că mormintele întinse și cele flexate nu ar fi putut fi contemporane. 

32. Introducerea studiului compară tradițiile mezolitice de depunere întinsă pe spate cu tradiția neolitică flexată. 

33. Tema apariției cimitirelor separate este centrală în studiul Stratton et al. 

34. Interpretarea privind strămoșii, pământul și identitatea comunitară apare în secțiunea despre cimitire emergente și relații sociale. 

35. Descrierea celor două nuclee, nordic și sudic, apare în prezentarea necropolei din studiul Stratton et al. 

36. Autorii precizează că rezultatele nu indică un model spațial clar al dezvoltării cronologice. 

37. Orientarea mormintelor și interpretarea astronomică sunt prezentate în capitolul despre viața spirituală a comunităților Dudești-Cernica / Boian. 

38. Datele antropologice pentru 302 indivizi sunt sintetizate de Sergiu Constantin Enea. 

39. Stratton et al. discută distribuția pe sexe și vârste. 

40. Subreprezentarea copiilor este menționată în interpretarea socială a necropolei. 

41. Analiza inventarului funerar și prudența interpretării bogăției apar la Sergiu Constantin Enea. 

42. Perlele din minereu de cupru purtate la urechi sunt menționate în capitolul despre viața spirituală. 

43. Studiul Stratton et al. menționează posibila importanță timpurie a mărgelelor de cupru / malachit. 

44. Mărgărit–Vintilă oferă analiza podoabelor din materii dure animale. 

45. Tipologia podoabelor din Spondylus apare în tabelul studiului Mărgărit–Vintilă. 

46. Discuția despre proveniența Spondylus apare în analiza lui Enea și în studiul Mărgărit–Vintilă. 

47. Concluzia privind urmele de uzură și purtarea în timpul vieții aparține studiului Mărgărit–Vintilă. 

48. Ipoteza bonetei ornamentate apare în studiul Mărgărit–Vintilă. 

49. Mormântul 43 și elementul de centură din Spondylus sunt analizate în studiul Mărgărit–Vintilă. 

50. Camelia-Mirela Vintilă, articolul despre inelele din os. 

51. Cazurile femeilor moarte la naștere sunt menționate în capitolul despre viața spirituală. 

52. Cantacuzino, studiul despre mormintele cu schelete așezate pe torace. 

53. Descrierea Mormântului 149 apare în același studiu. 

54. Emil Moscalu, „Locuirea getică de la Cernica”. 

55. Done Șerbănescu menționează Mormântul 284 și Muzeul Civilizației Gumelnița. 

56. Cantacuzino menționează traseul unor schelete către instituții muzeale din București. 

SCHELETE SI MORMINTE

HARTI SIT COMPLEX ARHEOLOGIC

SCHITE SANTURI SI SAPATURI, MORMINTE, ETC.

CERAMICA

 

PODOABE FUNERARE

AȘEZAREA MEDIEVALĂ - SAT MĂRĂCINENI și MĂNĂSTIREA IEZERUL (IEZĂRUL)

• Mai departe