Manastirea Cernica

Documentul „Mănăstirea Cernica” (1969), scris de I. L. Georgescu și Roman Stanciu, oferă o descriere detaliată a istoricului, arhitecturii și mediului natural al Mănăstirii Cernica. Această mănăstire este situată la doar 12 km de București, în mijlocul unui peisaj pitoresc, dominat de păduri și lacuri. Mănăstirea Cernica se află pe două insule formate de râul Colentina, insulele Sf. Gheorghe și Sf. Nicolae, unde sunt amplasate biserici și alte construcții monastice.

Documentul oferă detalii despre restaurarea hrisovului Mănăstirii Cernica, care datează din 29 mai 1608 și a fost emis de domnitorul Radu Vodă Șerban. Acest document este crucial în înțelegerea momentului întemeierii Mănăstirii Cernica, inițial cunoscută ca „Grădiștea Floreștilor”. Hrisovul atestă donațiile de pământuri și sate făcute mănăstirii de către vornicul Cernica Știrbei și soția sa, jupâneasa Chiajna.

Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul satului Căldăraru, comuna Cernlca, S.A . Ilfov din punctul numit Vorniceasa, au dus la identificarea fostului sat Mărăcinenl si a complexulul monahal de maici Iezărul, fondat de jupanița Chiajna, soţia marelui Vornic Cernica, la începutul secolului al XVII-lea, pe locul unei mai vechi biserici. Rezultatele deosebit de fructuoase ale acestor cercetări ne-au îndemnat, în perioada 1967-1969, sa efectuăm săpături arheologice în cuprinsul actualei mănăstiri Cernica.

In vol umul de fatei sunt publicate 454 de documente. Din aceste documente circa 300 sunt documente inedite, niciodata Nina azi publicate: Restul documentelor au fost publicate inainte vreme in fragmente sau se, gasesc in reviste azi greu accesibile cercetlitorilor. Din total u! documentelor. 290 sunt traduse dupa originale redactate in limba slavond, 164 de documente cirilice sunt serse cu litere in limba romana i publicate in transcriere.

Mănăstirea Cernica, mănăstire de monahi de la înființarea ei, ca și în prezent, este o mănăstire însemnată, dar nu pentru niscaiva comori de știință sau de artă—monumentele pe care le-a lăsat în această privință i s-au luat în mai multe rânduri aproape toate—nici pentru vechimea ei (vom vedea că sunt alte mănăstiri mai vechi), nici pentru stilul ei arhitectonic (întâia ei clădire sau vreo inscripție de la ea ne mai păstrându-se), nici în sfârșit prin vreun deosebit rol cultural al ei din trecut. Totuși, această mănăstire este însemnată prin așezarea ei, am putea zice unică, prin împrejurările politice și bisericești în care s-a întemeiat, apoi printr-un șir de voievozi, boieri și ierarhi care au avut un rol în istoria ei, iar unii sunt renumiți în istoria țării și a literaturii românești. De exemplu, după Mihai Viteazul, pomenit de mai multe ori în actele mănăstirii, a fost Simeon Moghila, pomenit în al doilea hrisov al mănăstirii, Radu Vodă Șerban, care i-a dat întâiul hrisov, succesorul său Radu Mihnea, Matei Basarab și alții. Apoi, dintre boieri: Cantacuzinii, Ghiculeștii, Grecenii, Năstureii, Krețuleștii, Filipeștii și alții, iar dintre ierarhi: mitropoliții Luca, Grigore I, Ștefan și alții.

Îndrumătorul „În Arhivele Centrale, volumul I, partea I”, pe care îl publicăm, cuprinde prezentarea fondurilor arhivistice provenite de la instituțiile ecleziastice - mitropolii, episcopii, mănăstiri, schituri și biserici - fonduri ce se păstrează în depozitele Arhivelor Centrale ale Direcției generale a Arhivelor Statului. În epoca feudală, Biserica reprezenta un mare latifundiar. În această privință, Alexandru Xenopol spune: „pe când vedem țările române împărțindu-se în partizi, fiecare cu domnul ei în frunte... Biserica singură rămâne prietena tuturor domnilor și tuturor partizilor, trăgând foloase din nemărginita dărnicie a tuturor.”

Nenumărate sunt documentele prin care se dăruiesc mănăstirilor moșii, sate, venituri, scutiri de dări și slujbe etc., astfel că la secularizarea averilor mănăstirești, aproape o treime din totalul teritoriului ambelor țări române era în mâinile lor. Această putere economică determina și rolul foarte însemnat pe care l-a jucat Biserica în conducerea treburilor politice ale acestor țări. După secularizarea averilor mănăstirești, la 24 august 1864, în depozitele Arhivelor Statului au intrat cele mai vechi documente din Țara Românească și Moldova, scrise în diferite limbi, cu sigilii în chinovar sau ceară roșie, dar toate cuprinzând informații foarte importante pentru istoria poporului român. Numărul documentelor mănăstirești intrate în Arhivele Statului din București după 1864 este foarte mare și acestea acoperă o perioadă de cinci secole, care începe cu anul 1374 și până aproape de sfârșitul secolului al XIX-lea. Cea mai mare parte a lor privește epoca feudală. Printre acestea se află cel mai vechi document original din Țara Românească, documentul din 1374 de la Vladislav voievod, scris pe pergament (fig. 1), precum și cel mai vechi document pentru Moldova, care datează din 1392, de la Roman voievod (fig. 2). Numărul documentelor de importanță deosebită pentru istoria patriei și a poporului român este foarte mare, iar problemele la care se referă au fost semnalate în lucrarea de față.