- Scris de Lilian Iordache Lilian Iordache
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Creat: 29 August 2024 29 August 2024
- Accesări: 1746 1746
Actualizare 08-nov-2024- Noi fotografii vechi cu elevii clasei a-IV-a, promotia 1958, a invatatorului Teodor Petcu, scoala Caldararu, Cernica, precum si mai multe fotografii cu mai multi sateni din acei ani. Reamintim celor care detin asemenea fotografii vechi, sa ni le comunice pentru a fi publicate. In cazul in care recunoasteti pe cineva in aceste foto, va rugam sa ne comunicati numele lor.
Articol initial - 29-08-2024
Mai jos va prezentam un reportaj de acum aproape 70 de ani, din satul Căldăraru, Cernica din data de 23-sep-1955, realizat de A. Dumitrașcu, redactor la ziarul "Steagul Roșu".
Cu ocazia prezentarii acestui reportaj, vom prezenta si pe invatatorii, profesorii si alt personal al scolii din Caldararu, sau personal medical si care au profesat si activat incepand cu anul 1945 si pana in anii desfiintarii acestei scolii (2007-2010) si transformarea acesteia in cresa in septembrie 2023.
Pe masura ce vom primii noi date si informatii despre acest sat și aceasta școală, acest articol va fi completat sau corectat în consecință. Rugam pe cei care doresc sa contribuie cu fotografii vechi despre scoala si personalul acesteia, sau sa contribuie cu povestile si amintirile lor, sa ne contacteze. A se vedea si galeria FOTO de mai jos.
Relatarea pe care v-o prezentam astazi a rezultat in urma unei plimbari de cateva zile, prin acest sat, timp in care acest redactor, a reusit sa inteleaga cate ceva din din istoria, precum si despre viata si munca locuitorilor acestuia.
Autorul povesteste de asemenea in relatarea sa, despre cei mici de la gradinita, despre școlarii acestui sat, precum si despre invatatorul de la acea vreme, Teodor Petcu si care, împreună cu sotia sa, D-na Filofteia Petcu, asa cum ii spuneam noi, au predat dupa anul 1945 pana in anul 1973, generatiilor intregi de copii din acest sat, copii care acum, au peste 60 de ani.
De asemenea autorul mai vorbește despre Tanti Aristiţa (Oprea), care era soră de ocrotire sanitară /asistentă medicală în satul Căldăraru.
Nu foarte vorbăreață, (sau cel puțin așa mi-o aduc eu aminte) Tanti Aristița era una dintre cele mai respectate și îndrăgite locuitoare din satul Caldararu.
Aceasta a s-a stins din viață acum cațiva ani, la varsta de peste 90 de ani. Toti locuitorii din satul Caldararu si nu numai, au beneficiat de asistența medicală și blândețea Tanti Aristiței, de mâna fină a acesteia - în special, la injecțiile cu polidin / moldamin (eram fericiti daca se "băga” și cu xilină - pentru atenuarea durerii) / penicilina etc., precum și de finețea calmul, și de bunătatea acesteia. Eu personal, nu îmi aduc aminte de vreo raceală, cu "gâlcile" cât casa în gât, care, pe lângă ceaiurile de tei ale mamei, să nu fi fost tratată atunci când era cazul și de mainile fine ale Tanti Aristiței. O alta persoană care mai facea "injectii" și dădea sfaturi medicale bune,pe vremea aceea, era Tanti Sica care era căsătorită cu nea Gheorghe Bulgaru și locuia lângă Brezaie, vis-a-vis de Litra ( nea Gheorghe și tanti Lilița).
De asemenea, până in anul 1972 (când a plecat din sat, mutându-se în Giurgiu), mai acorda asistență medicală și mai făcea injecții și Tanti Olguța (care era asistenta medicală la Dispensarul din Cernica), soția lui Petre Bratu, frate cu Nea Tică, Nea Marin și Sandu, unii din fii lui Nea Tudorică (Chiabac) și ai Țaței Bica și care locuia vis-a-vis de Florinel al lui Pișunică, de lângă aleea spre cimitirul satului.
Țața Bica, de altfel o bunătate de mătușă, care șchiopăta de un picior și vorbea un pic peltic, așa cum mi-aduc aminte, nu prididea să ne primească cu bucurie în curtea sau pe prispa ei bătrânească, de câte ori avea ocazia, când treceam pe acolo, venind prin curtea lui Nea Tică și Tanti Georgeta, sau de la cea a Tanti Anicăi și lui Nea Marin (vis-a-vis de Răzvănel al lui Pasache).
Tanti Olguța, fata Mamașei (Arhilei Maria), a rămas fără tată la 9 ani, acesta înecandu-se în Mureș. Mamașa s-a reîntors în Căldăraru (la sora ei Tanti Irina Iosif), cu Tanti Olguța, venind din comuna Vladimirescu de lângă Arad, unde Mamașa a trăit împreună cu soțul ei, Serghei, deținut politic, de origine rusă. Pe Mamașa au dat-o de mică slugă la niște boieri, de prin Buzău, aceasta povestind despre cum o băteau aceștia și intr-un final viața a dus-o în zona Arad-ului, unde s-a casatorit cu Serghei, din Basarabia, ce mai tarziu, a devenit detinut politic si moare in conditii suspecte existand suspiciunea ca a fost omorat de comunisti. Mamașa, cum ii spuneau toși copii era renumită pentru mâncarea pe care o facea. Nici o nuntă din sat nu se făcea fără ca dânsa să nu fie bucătar. Tanti Olguța, de curând a ramas văduvă. Soțul dânsei Petre Bratu a lucrat in M.A.I. fiind milițian și apoi polițist timp de 30 de ani. Împreună, au trei băieți și o fată și toți locuiesc în Giurgiu.
Album FOTO: Olguța și Petre Bratu, țața Bica, Chiabac. Țața Mița, clasa -a- IV-a invatator Petcu si elev Bratu Petre (al treilea de la dreapta la stanga, rand de sus), Stefania Ionescu.
Mulți dintre noi de aducem aminte cu drag și de Tanti Irina, sora Mamașei, o femeie foarte cumsecade, foarte bisericoasă, prietenă bună cu mama și care a rămas specială în amintirile mele în special pentru faptul ca a mers pe bicicletă (pe vremea aceea, pe foarte puține femei în vârstă, din Câldăraru, le puteai vedea mergând pe bicicletă) până la o vârstă de peste 80 - 85 de ani, dacă nu mă înșel. Tanti Irina, soția lui Nea Mituș (pompier) a plecat dintre noi la peste 90 de ani.
Răcelile predominau pe timpul iernii, când manușile legate cu șnur (să nu le pierdem) sau „cipicii” (ciorapi) croșetații de andrelele mamaii din lână groasă, nu mai faceau față apei intrate in ghete de la zăpezile de pe derdelușurile dispărute ale satului sau de la gheața de pe lacul Cernica sau de pe balta de la Vele Rea, fosta vale langa actuala Halta Caldararu / noul nod rutier de autostrada. Din păcate, din cauza vremii si care caracterizeaza iernile blande actuale, dar și din cauza tratamentului prea rapid al soselelor din acest sat (cu cenusa, sare, etc), copiii din ziua de astazi, nu mai stiu ce insemna sa fii fericit, pe derdelusurile "patriei" sau pe patinoarul natural de pe lacul Cernica sau de pe Vele Rea.
De obicei, aceste derdelușuri se "produceau" instant dupa ninsoare, pe panta domoala de la intrarea din sat, pe cea care incepea de la Biserica, pa langa Ou al lui Chilpea si in continuare in valea (pe langa unul din puturile istorice ale satului) lui Luci al lui Nata / Costel Grasu' al lui Arghir, pana in santurile de pe lunca, pe panta de langa fosta Cooperativa a lui Nea' Mișu, până sus la Ciulama / Nea' Niculae a lui Troștă, sau pe panta de la Vele Rea. Plecam dimineața și ne mai vedeau părinții seara, uzi leoarcă, dar îmbujorați, fericiți, înfometați și moleșiți de la căldura sobelor care ne cuprindea și de la lemnele care trozneau în foc.
Cine mai stie acum sa mai faca "cazemate" din blocuri de zăpada (sau chiar „oameni de zăpadă”), sa se mai arunce de pe acoperis in zapada abundenta, să mai pună cățelul la trasul saniei, sa mai dea la peste la copca, sa transforme cornierul in patine artizanale sau textolidul (material din textile presat pentru fabricarea materialelor izolatoare, fabricat pe vremuri la fosta și actuala fabrică I.C.M.E de lângă București, pe Drumul între Tarlale) in fasii pentru scandurile de lemn improvizate pentru a le face schiuri. Cine mai traverseza iarna, lacul Cernica, călare pe un bloc de gheață împins cu o prăjină să ajungă mai repede la școala din Cernica sau cine mai pune vele (pânze improvizate) la sanie să fie plimbați de la un mal la altul al lacului, de crivățul pe care nu l-am mai simțit „suflând” de atâția ani?
Dupa anii '50, o multime de săteni au început să-și câștige existența, (pe lângă activitățile tradiționale obișnuite agricultura / grădinăritul, creșterea animalelor, prelucrarea trestiei și a stufului, fabricarea rogojinilor, etc.) lucrând ca muncitori la această fabrică (tatăl meu a intrat ucenic strungar la 16 ani in 1949 si a lucrat 45 de ani fără întrerupere - cu excepția armatei de 3 ani, la aceași - această fabrică - dovada este un fel de monedă jubiliară primită la pensionare), sau la altele din estul Bucureștiului, fabrici înșirate de la Cățelu până la Pantelimon. Iernile grele au fost trecute și multe case din Căldăraru au fost încălzite și cu deșeurile de la tamburii (pe ei se înfășurau cablurile electice pentru livrarea acestora) pe care le primeau muncitorii ca prime în natura pentru munca lor, de la această fabrica. De asemenea multe dușumele și acareturi din curte au fost construite și cu lemnul / scândurile mai bune recuperate de la acești tamburii aduși cu mândrie în camioane, an de an de părinții noștrii. Noi, ca și copii nu eram deloc bucuroși când aceștia soseau și erau descărcați în fața portii. Trebuiau în primul rând să fie cărați în curte. După aceea, aveam la dispoziție tesla, scoaba, ciocanul, și ranga cu care scoteam zecile de cuie, unul câte unul, pentru a desfăce zecile de scânduri, una dupa alta, de pe ficeare tambur mai mic sau mai mare (intre 1.5 si 2 m). Și acum mai descopăr prin grădina cuiele ruginite aruncate aiurea odată cu cenușa din sobele „hrănite” ani de-a rândul cu aceste resturi de scânduri.
În continuare, mă folosesc de prezentarea acestei relatari despre satul Caldararu, si tin sa va spun mai multe și despre Dl. Teodor Petcu care era originar din Brănesti (cu obârșie din familiile de bulgari care au emigrat în Brănești intre anii 1800-1830) iar D-na Petcu Filofteia era din Pietroșița. Aceasta familie de învățători, și-au început și sfârșit cariera, in aceasi localitate, la scoala veche din Caldararu.
Denumirea satului vecin, Branesti vine de la cuvantul "brana" si înseamnă "poiană".
Imagine stanga: Extras solicitare publicată in Romania Libera la 6-martie-1976 de invatator Teodor_Petcu
Prin “mâinile” acestor respectați învățători au trecut o mulțime de generații, aceștia activând până la pensionarea, din anul 1973 respectiv 1968, la vârsta de 65 de ani respectiv 60.
Familia de învatătorii precedentă din acest sat, Stan Leu și Virginia Leu, si despre care puteti afla mai multe in articolele indicate mai jos, le-au fost nași de cununie. Invatatorul Stan Leu este cel care a scris Monografia satului si scolii Caldararu, si unde puteti gasi detalii de dinainte de 1945.
Dl. si D-na Petcu, au avut doi copii, Mioara si Petre Traian Forin Petcu, inginer, actualmente pensionar locuitor în satul Căldăraru. Multumim D-lui Florin Petcu, pentru faptul ca o buna parte din datele din acest articol cu privire la familia Petcu si din fotografiile de mai jos, au fost furnizate de dansul.
Întâmplător, acești învățători și de asemenea buni grădinari și gospodari, mi-au fost vecini, i-am cunoscut destul de bine și personal, când eram copil și am beneficiat de ceea ce acum se numește "meditații" din partea D-nei Petcu, dar pro-bono. Pe vremea aceea, aveam de asemenea liber la traversarea prin curtea lor, pentru a ajunge pe cealalta strada, fară ocolire, iar pomii fructiferi ne stateau la dispozitie, fară "îngrădire". Din ceea ce mai știu, după ce au venit în Căldăraru, aceștia și-au construit casa și gospodaria pe un teren cumpărat de la unul din fiii străbunicului meu (din neamul lui Moceaca) acesta, mutandu-se înspre nord-vestul satului Căldăraru.
Acestia au trait pana la o vârstă înaintată și sunt înmormantați în cimitirul din acest sat.
În aceasta perioadă au mai activat ca învațatori, D-na Budileanu Ana (și fostă secretar de partid pe comună) și Păcuraru Paraschieva.
După 1973 au predat următorii profesori și învățători:
Directoare Ștefan Domnița – latină, română (sotia poetului Ion C. Stefan.),
Prof. Andrei Nicolae -geografie și istorie (poreclit "Pârțică),
Prof. Vlad Victor - sport, Prof. Constantinescu Paul - engleză, franceză și muzică.
Prof. Topor Nadia - matematică și fizica,
Înv. Viorica Popescu,
Înv. Ana Paraschiv (Lili),
Prof. Bucur Safta - română,
Ina Constantin -chimie, anatomie,
Prof. Nastasia Petru (“Gicuță”),matematică,
Dulubei Maria (biologie),
Leonte Glicherie (matematică),
Măndici Maria (agronomie- “D-ra Inginer”),
Gheorghe Andrei (muzica, din Cernica),
Invatator Lascu Nicolae,
Spumă Constanța,
Maria Mihalache,
Educatoare Geta Andrei.
Foto- Tanti Lenuta - femeie de servici - scoala Caldararu 1973 -1993
La aceasta lista trebuie sa o adaugam pe Tanti Lenuța, femeia de serviciu de la aceasta școală. Tanti Lenuta i-a avut ca invatatori chiar pe D-na si Dl. Petcu. Dis-de-dimineata pana seara tarziu, Tanti Lenuța se ocupa cu curatenia acestei scolii, a gradinitei, bibliotecii, salii de sport si a toaletei. Era o femeie foarte frumoasa, inaltă, destul de tacuta, foarte muncitoare, blanda cu copii si se comporta cu o eleganta iesita din comun, in ciuda ocupatiei sale si in ciuda rochiei negre, terne si lungi si a baticului asemenea, cu care se imbraca fie vara fie iarna. Iarna, întotdeaua, sobele si salile de clasa erau calde si curate, datorita Tanti Lenutei. La sfarsitul anului scolar, toti elevii participau la spalatul parchetului din aceste sali, cu perii aduse de acasa. In ultima perioada a vietii, ca si mama mea de altfel, Tanti Lenuta, practica un alt cult religios decat cel ortodox, dar acest lucru nu a împiedicat-o, sa-si castige respectul pentru munca grea si eforturile ei depuse pentru acesta scoala.
Tanti Lenuța, cu numele de fata Vasile Elena, fiica lui Vasile Petre ( Petrică Gogea) și a lui Vasile Maria (tușa Bica) s-a născut în 20 ianuarie 1941 și a decedat în 1993 de cancer, la 52 de ani. S-a angajat ca femeie de serviciu la școală după tușa Floarea ("Plăcintoaia") care locuia vis-a-vis de școală, și după Tanti Lenuța a venit ca femeie de serviciu tanti Lenuța Grasa ( "Balena", așa cum îi ziceau copiii, mama lui Costel, Vioricai si lui Gabriel ("ai lui Doctoru'„). Aceasta din urmă, după anii '90 a lucrat și ca bucătăreasă la fosta tabară de copii si sportivi din pădurea Caldararu, lângă centura București și lângă „la explozie”- fosta baterie 8-9 Cernica - click aici). Pentru mai multe porecle din satul Caldararu click aici.
Foto: Tudor M. Tudor ( Tudorica al lui Marin Străinu) - soțul tanti Lenuței.
Vasile Petre ( Petrică Gogea) a fost mult timp paznic la cooperativă la magazinul lui nea Vali, iar sotia acestuia Maria "trăgea" copiii mici la burtică de ,"cui" așa cum ziceau femeile și "veneau mamele cu copiii de departe că se făceau copiii bine și nu mai plângeau". Tanti Lenuța are patru copii, doua fete si doi baieti, dintre ei, Teodora (59 ani, doi copii si 2 nepotei), Remus (57 ani, o fata studenta la litere). Casa batraneasca a acestora din Caldararu, a fost vanduta.
Dintre acesti invatatori si profesori, Dl. Prof. Andrei Nicolae, de geografie si istorie, locuia chiar langa scoala, si se remarca pentru metodele sale foarte dure de indreptare a comportamentelor nedorite sau gresite, sau pentru educarea / indreptarea unor elevi mai putini silitori. Pe vremea aceea corecțiile fizice nu erau o excepție de la regula, ci chiar regula, ceruta cateodata si de parinti.
De fapt nimeni nu se plangea la parinți pentru "incasarea" unor "duble" - specialitatea casei, unor rigle / linii / nuielute la palma, sau mai stiu eu ce altceva. Si eu am trecut prin asa ceva si sincer, acum privind in trecut, despre acele timpuri nu am retinut decat aspectele pozitive / "romantice" cu privire la aplicarea acestor corectii fizice. Acum, lucrurile stau cumva exact invers si de multe ori, profesorii sunt calcati in picioare, ca de, am "progresat" si asa sunt timpurile. Dl. Andrei Nicolae, mi-a fost chiar diriginte din clasa a V-a pana intr-a VIII-a si sincer nu sunt suparat ca tot timpul am avut doar premiul II. Poate daca incasam mai tare, promovam la premiul I..glumesc, bineinteles!
De asemenea, dom' profesor s-a mai facut remarcat ani de-a randul prin modul foarte "vigilent" și "hotărât" prin care pazea cei trei falnicii nuci din curtea scolii, si pe care noi copii, ii calaream si ii bateam toata ziua si toata toamna.
O groaza de amintiri si de aventuri diurne sau nocturne ne leaga pe noi, locuitorii satului Caldararu de acesti nuci si care copii fiind, nu mai pridideam sa ne aratam curajul, incercand sa ne cataram pe crengile lor cat mai sus cu putinta. Fumatul pe ascuns printre crengile si frunzele lor era o placere exotica si racoroasa in verile toride. Parca si acum imi aduc aminte de furnicile care treceau de zor pe langa noi si care isi vedeau de treaba nestingherite. Dar cel mai interesant era cand pregateam atacul de bataie al nucilor la momentul culesului. Prindeam momentele cand dom' profesor, nu era in zona si atunci tabaram cu bete si cu pietre pe nucii generosi si plini de nuci. Unul statea la panda, unii aruncau cu betele in cuiburile de nuci, altii culegeau si altii transportau marfa pretioasa peste gardul scolii si totii cuprinsi de emotia lucrului nepermis. Apogeul era atins, in momentul in care dom' profesor aparea pe neasteptate, cu o falca in cer si una in pamant, iar noi nu stiam pe unde sa fugim si sa scapam si nu care cumva sa plecam fara pungile cu nucile stranse cu atata munca. Rasplata binemeritata ne-o luam in seara respectiva, mancand pofticiosi din miezul de nuca proaspat si aromat, dar si la scoala cand eram nominalizati la...pedepse mai mult sau mai putin....frugale.
Nici unul din acesti nuci nu au supravietuit pana astazi, ultimul fiind lovit de traznet in 2009 si taiat in 2015. Unul era in marginea de est a scolii, chiar langa dom' profesor, unul in mijlocul curtii scolii la un capat al terenului de fotbal (vezi foto mai jos) si unul langa scena de langa cancelarie in parte de vest a cladirii scolii.
Nici dom' profesor nu a supravietuit pana la acest moment. Ultima oara am stat de vorba cu dansul, in curtea scolii, intlanindu-ne cu ocazia alegerilor trecute (2020- parca) si mi s-a parut foarte agil, prezent si lucid pentru varsta inaintata pe care o avea atunci (cred ca spre 90 de ani). Am schimbat cateva amintiri, mi-a povestit cate ceva cu mandrie de cei doi baieti ai lui, acum deja adulti in toata firea si de atunci nu l-am mai vazut niciodata.
Iar dintre cei din lista de mai sus, din ceea ce stiu, foarte putini mai sunt in viata: Înv. Viorica Popescu, acum in Balaceanca, Înv. Ana Paraschiv (Lili), Prof. Nastasia Petru (“Gicuță”) – Bucuresti care are peste 90 de ani si inca se mai ocupa cu albinăritul în mica gradină de la Caldararu, educatoare Geta Andrei, pensioanara / sotia profesorului Nicolae Andrei, in Caldararu.
Mai jos o galerie de fotografii cu aceștia și cu mai mulți învățători din perioada până în 1973 precum și după acești ani. Rugăm pe cei care dețin fotografii vechi cu acești învățători sau fotografii vechi cu școlarii claselor lor, să ne contacteze.
Scoala din Caldararu a functionat cu clasele V-VIII pana in anul 2007 si ulterior dupa cativa ani au fost desfiintate si clasele I-IV. Dupa o lunga perioada de nefunctionare, din motive variate, (parintii s-au plans de lipsa invatatorilor si profesorilor de calitate, preferand sa ii trimita la scolile din Bucuresti, iar autoritatile au invocat numarul mic de copii cu care nu s-au mai putut alcatui clasele si de asemenea au fost invocate probleme bugetare) cladirea acestei scoli a fost renovata si transformata in cresa in anul 2023. Parintii din acest sat nu sunt deloc fericiti cu statutul acestei foste scolii din Caldararu, in conditiile in care cei mici, sunt forțați de imprejurari, sa devina navetisti de la 6 ani, trebuind sa inceapa clasa a-I-a, la scoala din Cernica sau la alte scoli din Bucuresti.
Pentru mai multe detalii privind istoria scolii din Caldararu si din celelalte sate a se citi articolele relevante din rubrica "Istorie Locala" si de asemenea cartea Comuna Cernica - File de istorie - Editia I - 2024).
"Însemnări dintr-un sat" - A. Dumitrașcu - Steagul Roșu - 23-sep-1955
Dintre toate satele aciuiate de-o parte şi de alta a drumului ce duce spre Olteniţa, — satul Căldăraru este poate cel mai puţin întins. Un punct minuscul abia arată pe harta regiunii că nu departe de malul drept al Colentinei cea cu ape molcome, se află un mănunchi de aşezări omeneşti.
Se pare insă că de la întemeiere satul numără multe veacuri.
Printr-un zapis de la 1608, biv-vel vornicul Cernica (n.r. Cernica Știrbei, fost mare dregător - funcționar al lui Mihai Viteazul, ctitor / continuator al Manastirii Gradistea Florestilor denumita ulterior, dupa numele acestuia - Manastirea Cernica) , după ce cumpărase pe pungi de galbeni aceste locuri de la Radu Captaru (n.r. de fapt 30.000 de aspri (monedă turcească de argint, cu circulație în Țările Române între secolele XV-XIX) la inceputul secolului XVII.), — le închina minăstirii care avea să-i poarte numele, trecînd in actul de danie, laolaltă cu iezerul, moara şi alte acareturi şi numărul clăcaşilor de pe păminturi.
Poate că din vremea aceea şi-a făcut mare faimă meşteşugul neîntrecut al clăcaşilor in făuritul căldărilor ghintuite de aramă, — de unde mai apoi s-a tras şi numele satului (n.r. este doar o presupunere a autorului acestui reportaj, de la acea vreme. Pentru mai multe detalii privinde originea numelui satului Caldararu, a se citi Comuna Cernica - File de istorie - Editia I - 2024).
Amănunte mai multe nu ne spune istoria. Este insă destul de lesne de închipuit cit de aspră te era viaţa iobagilor minâsti- reşti, cărora nici dreptul de a cere strămutarea pe altă moşie nu le era îngăduit.
Aşa au trecut anii. Generaţii au văzut lumina zilei prin geamurile afumate ale căsuţelor de chirpici şi, din tată în fiu, noii născuţi veneau pe lume moştenind ca pe un blestem soarta de iobagi. Deprindeau apoi să ciocănească arama roşie şi-şi treceau astfel viaţa trudind la căldări, pînă ce boala, foametea şi arareori bătrineţea le dăruiau insfîrşit odihna în cimitirul de la capătul satului.
Am colindat prin Căldăraru în aceste zile frumoase de început de toamnă, cînd merii dau în pirg şi foile porumbului cu ştiuleţi zdraveni şi bob împlinit prind culoarea ruginei.
Pe ogoarele întovărăşirii „24 Septembrie - ziua Constituţiei“, care adună astăzi mai toate familiile satului, oamenii o porniseră odată cu zorii să răstoarne prima brazdă şi să arunce în urma plugului cele dintîi boabe. Se nimerise să pic în sat tocmai la începutul arăturilor de toamnă cînd plugarii dau chiot vesel şi-şi urează ca anul să fie bun şi rivna lor s-o răsplătească pămintul cu rod îmbelşugat.
Munceau cu voioşie şi nădejde strănepoţii generaţiilor de clăcaşi .,lipiţi pămîntului", care trudiseră pe aceste tocuri sub ameninţarea cumplitului harapnic vătăşesc.
In bătătura şcolii elementare cîteva zeci de copii se zbenguiau în voie. Era „recreaţia mare". După cîteva minute i-am intâlnit în clasă, aşezaţi in bănci doi cite doi, - cu obrajii rumeni şi privirile agere, in-trecîndu-se in ridicarea degetelor.
La clasa a IV-a era oră de ştiinţele naturii. 23 de şcolari, băieţi şi fele, adică toţi ctţi se aflau înscrişi în catalog, — au ascultat numai ochi şi urechi, cuvintele învăţătorului Teodor Petcu. Titlul lecţiei era „APA".
Este greu de închipuit cite lucruri interesante, care să incinte inimile copiilor, se pot spune despre apa pe care o cunoaştem cu toţii atit de bine. S-a vorbit despre fintinile comunei, despre oceanele nesfirşite ale globului, despre Dîmboviţa care udă hotarul satului, despre deşerturile şi oazele Saharei, despre nori şi canalizare, despre ploi şi hidrocentrale... La sfirşilul lecţiei, cind. învăţătorul a filtrat un pahar cu apă de baltă, schimbîndu-l în apă limpede ca lacrima, copiii au înțeles pe deplin „minunea".
Şi cind clopoţelul a sunat de miezul zilei, ei au pornit cu ghiozdanele in spate pe uliţele satului, mai luminaţi şi cu sufletul încintat de vorbele învăţătorului.
Colindînd satul, ai să dai uşor de grădiniţa de copii, aflată intr-o clădire albă, nu departe de şcoala elementară. Sint patru ani de cind prin ferestrele larg deschise ale grădiniţei răsună glasurile cristaline ale copiilor.
Poeziile pe care le rostesc în cor, cîntecete şi jocurile lor umplu uliţa de voioşie. Priveşti ţincii zdraveni şi isteţi ce cresc ca nişte tulpini de flori sub ochii satului, şi nu-ţi vine să crezi că sînt mlădiţe de clăcaşi mînăstireşti, sînge din sîngele celor ce n-au avut copilărie şi au fost vinduţi pe-un galben la iarmaroc, aşa cum se tirguiesc vitele de povară.
Străbătind uliţa ai să vezi hambare noi in curţi, clădite de membrii întovărăşirii, pentru adăpostirea recoltei bogate pe care o obţin de un şir de vreme, de cind muncesc laolaltă; ai s-o intîlneşti pe tovarăşa Aristiţa Oprea, soră de ocrotire sanitară, care aleargă cit e ziua de lungă, veghind la sănătatea locuitorilor.
Ai să afli că frigurile de baltă nu mai seceră vieţile, că in locul cîrciumilor de odinioară se află în sat magazine doldora de mărfuri, că la cooperativa de împletit trestie oamenii capătă bani buni pentru munca lor.
Cunoscînd toate acestea, îţi vei da seama că noua orînduire a oamenilor liberi a prins rădăcini adinei şi în vechiul sat de clăcaşi mînăstireşti de pe malul Colentinei."
A. DUM1TRAŞCU
Galerie foto: familia de invatatori Petcu, anumite clase de elevi, precum si alti invatatori si profesori începând cu anii '70.
Descrierea fiecarei fotografii se regaseste la subsolul acesteia.
Monografie istorica a satului Caldararu. Invatator Stan Leu. 1936-1944 - navigare stanga dreapta foto sau click pentru a intra in galeria foto:
A se citi si:
Monografie istorica a satului Caldararu. Invatator Stan Leu. 1936-1944
Istoria bisericii ortodoxe din satul Caldararu-Cernica. Avocat Constantin N. Popescu
Un sat intr-o carte: Maracineni-Caldararu. Avocat Constantin N. Popescu. 1963
Ce povesteste o monografie a satului Caldararu, Cernica, din anii 1930?
Opinii. NICOLAE ANDREI şcoala generală din Căldăraru comuna Cernica, judeţul Ilfov.18-feb-1976
Situatia scolara in anul 1948 la scoala Caldararu.
Scoala Caldararu, Cernica. Amintiri, amintiri.
Recunoasteti aceasta imagine istorica? Click fotografie pentru raspuns.
Recurs la memorie. Scoala comunala Cernica - Caldararu - Tanganu. 1961. Clasa a 5-a.
Recurs la memorie – Scoala mica din Tanganu - 1959
Scoala veche din Manolache nr. 38 - Cl. I-IV si amintiri colaterale. Monografia Comunei Catelu 1967.
Scoala Mica din Tanganu. Serbari scolare de altadata.
File de istorie: Scoala mica din Tanganu.
Abonare pentru a fi notificat cu privire la comentariile noi
Raportati
Comentariile mele