Imagine: Jasmine Ana Iordache

A M I N T I R I  T Â N G Ă N E N E - E M M A

VASILE BOLBOJA - 2010

Primăvara lui 1972...

       Eram student anul I, deci “boboc”, mă străduiam să devin cu adevărat “student”. La ASE, ale cărui cursuri serale le urmam, se spunea că acela care promovează anul I devine “student”, iar acela care promovează anul II devine “economist”... Deci mă pregăteam de primul an, foarte important din viaţa mea şcolară.

 Descarca in PDF

     La seral studenţii trebuiau să prezinte adeverinţe din “câmpul muncii” prin care să ateste că lucrau în domeniul economic, condiţie eliminatorie pentru aspirantul la diploma de economist. La o verificare de rutină, în care fiecare trebuia să precizeze locul de muncă, colega mea, Emanuela Blajinu, a pronunţat “Cooperativa de consum Dragomireşti”. Nimeni nu a dat vreo atenţie acestei precizări. Eu, ca vechi ilfovean, am sesizat că era vorba de o localitate din Ilfov, mai ales că una dintre surorile lui tata se căsătorise acolo. Am întrebat-o, discret, ce legătură are cu satul Dragomireşti. S-a uitat temătoare la mine, apoi imprejur şi mi-a făcut un semn să vorbesc încet. Mi-a spus că era din Dragomireşti, că lucra, fictiv, la cooperativa de consum din localitate şi că nu vrea să se afle că era “de la ţară”. Reticenţe de fată... Eu nu am ascuns niciodată provenienţa mea rurală. Încet, încet ne-am împrietenit în sensul real al cuvântului. Era odraslă de profesori: tatăl său de muzică (parcă), mama sa de matematică, ambii cu catedre în localitatea ilfoveană de pe cealaltă parte a Bucureştiilor (vest) faţă de esticul meu... Tânganu. Avea un frate mai mare, student la zi la Politehnică, şi o sora mai mică, elevă la un liceu pedagogic. Era îmbrăcată în negru şi am aflat tragedia prin care trecuse: tatăl său decedase cu vreo 6 luni în urmă de cancer (leucemie). Era dezorientată, timidă, tristă, speriată. Mi-am dat seama că tatăl său fusese un adevărat stâlp al familiei şi dispariţia lui lăsase un gol uriaş din toate punctele de vedere. Fusese şi directorul şcolii din localitate. Am înţeles că ea era slăbiciunea tatălui său, altminteri un fenomen cvasigeneral, fetele iubesc taţii, iar acestea sunt febleţea lor. De aceea era răsfăţată, alintată, ingenuă. Dar pilonul copilăreştilor ei gesturi dispăruse...Cu sensibilitatea mea deosebită, care nu m-a părăsit nici acum la bătrâneţe, m-am apropiat de ea, am încurajat-o, i-am făcut rost de cursurile care îi lipseau, am acoperit-o (eram şef de grupă şi, se stie, acesta făcea prezenţa) când lipsea mai ales la ultimele ore. Făcea naveta la Dragomireşti şi trebuia să prindă ultima cursă IRTA pe care o lua de undeva din partea de vest a Bucureştilor (dincolo de celebra APACA...) aşa că de multe ori, la ultima oră, se făcea nevăzută...

   Apropierea dintre noi era evidentă. Discutam destul de des, ocupam locuri alăturate la cursuri sau seminarii. Eram un fel de “protector masculin” atât de necesar în acea perioadă atât de dificilă pentru ea. Era exact ce se potrivea pentru sufletul meu de fiu de ţăran trecut prin multe ...

   Într-o seară (doar eram la “seral”) nu am făcut un seminar (între orele 20-22) şi am invitat-o la un film la ultracentralul “Luceafărul”. Filmul a fost prea lung, a trecut de ora 22, pe noi ne-a furat “peisajul” (să nu credeţi cumva că era vorba de scene sentimentale...) am întârziat aşa că era în pericol să nu prindă ultima cursă IRTA către Dragomireşti... A intrat în panică, a început să plângă, eu m-am simţit vinovat, dar nu m-am descumpănit, am încercat imposibilul: să ajungem la timp la ultima cursă IRTA. Am început o cursă contracronometru... către vestul Capitalei aproape de miezul nopţii... Precizare importantă: pe atunci nu erau telefoane mobile, iar cele fixe erau doar în Capitală... Norocul a fost de partea celor... insistenţi: a prins, în ultimul minut, o cursă IRTA (altminteri...întârziată) aşa că a ajuns, cu bine, acasă... Traversarea, de către mine, a Bucureştilor (când cu curse de noapte, când pe jos) către cartierul Balta Albă (unde locuiam, cu chirie, împreună cu bunul meu prieten, Sandu Constantinescu) a fost o... croazieră de noapte scăldată în dulci iluzii... Am ajuns pe la ora 2 noaptea, epuizat şi... fericit...

     Se apropia sesiunea de vară şi din partea ei a venit o propunere, oarecum surprinzătoare: să învăţăm împreună pentru unele examene... Era o propunere care nu se putea, nu puteam să o refuz. Pentru această “colaborare” a vorbit cu mama sa şi a fost de acord cu condiţia... normală: să fiu prezentat familiei. Am ales două materii mai dificile: istoria economică unde eu eram “tare” şi matematica unde eram aproximativ egali (doar mama sa era profesoară de matematică...dar de “elementară”). Primul dintre cele două examene programat era cel de istorie şi am convenit să îl pregătim la mine acasă, cel de matematică era ultimul şi urma, conform planificării noastre, să-l pregătim la ea acasă. Am plecat împreună la casa ei din Dragomireşti să o “preiau” la mine pentru pregătirea examenului de istorie economică. Am luat cursa IRTA “de Dragomireşti” şi am ajuns la ea, acasă, unde, întâmplător, nu era nimeni. Avea o casă frumoasă pentru acele timpuri: în forma de “L” cu vreo 4 dormitoare, bucătărie, cămară, cu toate anexele necesare. Era învelită cu tablă (destul de rar pe vremea aceea) şi finisată. Avea o grădină de circa 1000 mp nu prea îngrijită. Se vedea că dispăruse “sufletul” acelei gospodării infloritoare. Îmi amintesc perfect: Emanuela mi-a pregătit nişte ouă ochiuri, pe care le-a “prăjit” prea mult şi cu o ingenuitate şi sinceritate năucitoare şi-a cerut scuze că ea... “nu se prea pricepe la bucătărie”. Eram tineri, eram nematerialişti, eram (sau eram doar eu....) sensibili şi acele scuze spuse cu un zâmbet nevinovat m-a infiorat (vorba unui prieten de mai târziu) pe... şira spinării. Era aşa de nostimă când îşi mărturisea defectele că şi acum, după atâţia ani, simt (aproape) aceleaşi emoţii...aşa că, atunci şi acum, am iertat-o şi am înţeles-o... A venit şi mama ei de la şcoala din localitate unde preda, era, ca şi fiica ei, o femeie derutată, marcată de pierderea irecuperabilă a soţului său. Şi-a dat, fără absolut nici o problemă, consinţământul să meargă la mine acasă pentru a pregăti împreună pârdalnicul examen de istorie la care ea nu se simţea în apele ei, pe când eu eram, parcă, născut nu din ţărani ci din istorici... La televizorul lor (ei aveau...) a cântat duetul celebru al acelor vremuri Olimpia Panciu – Marius Ţeicu: “Frumoasele duminici” cu un, aveam să aflu mai tarziu, “videoclip”, cu cei doi mergând pe malul unei piscine. Visam, nu mă ascund, să vină şi vremea unor frumoase duminici... şi pentru mine. Începutul era promiţător...A fost melodia lait-motiv pentru mine, în acea atât de îndepărtată vară a anului 1972. Aşa cum, spre finele aceluiaşi an, o altă melodie celebră a formaţiei Moody Blues, “Nopţi în satin alb”, a devenit imnul sufletului meu... Toate evenimentele importante din viaţa mea au fost marcate de melodii-simbol în funcţie de starea mea sufletească, fie bucurie, fie tristeţe, fie nostalgie. Mereu voi reveni, în însemnările mele, la acele melodii care mi-au marcat momentele importante din viaţă şi care, prin reamintirea lor, reuşesc să mă readucă, miraculos!, la sentimentele şi la starea sufletească a acelor trăiri, a acelor sentimente, a acelor fapte de demult...

   Şi am purces spre Tânganu...

   Drumul a fost lung, doar am traversat Bucureştii, plus marginile vest-est ale judeţului Ilfov. Când am ajuns în Tânganu, surpriză. Neplăcută. O furtună de vară a produs inevitabilele întreruperi de curent electric. Casa mea? Era de o modestie stupefiantă poate chiar întristătoare. Avea trei camere din pământ (cocoloaşe), adică tradiţionalele două camere laterale şi o “tindă” în mijloc, plus o “aplecată” pe laterala din vest. Şi... acoperişul era din trestie... Prietenul meu, Sandu Constantinescu, mi-a spus că am avut un curaj nebun să aduc o colegă de facultate într-o asemenea “locaţie”. Azi, nici eu nu-mi explic un asemenea curaj care semăna a inconştienţă. Până la urmă inconştienţa mea, după cum se va vedea mai târziu, s-a dovedit... utilă. A trecut, cu ingenuitatea ei (aproape) caracteristică, peste “zestrea” mea materială (evident nu aveam nici televizor, aragaz sau frigider)... Dar mâncarea nu a constituit o problema. MAMA mea era o bucătăreasă remarcabilă şi pe deasupra un suflet nobil, cald, prietenos, cuceritor. A fost singurul punct luminos într-un context nefavorabil... care a impresionat-o pe “Puica”. Aşa îi zicea MAMA mea care aflase de la mine că aşa o numeau mama şi sora ei, nume care îi plăcea foarte mult. De, era un nume “de-al nostru”, ţărănesc. Eu îi ziceam pe numele ei din catalogul de la facultate, Emanuela. Ea, îşi spunea şi îi plăcea, “boiereşte”, Emma. Totul decurgea normal, învăţam pe rupte, eu aveam un program strict şi nu era loc pentru pauze... neprogramate. Pentru recreare am făcut o vizită la sora mea, în cartierul bucureştean Căţelu, deplasarea s-a făcut cu trenul pe ruta Bucureşti-Olteniţa. Pentru a face “faţă” onorabil, MAMA mea s-a îngrijit să avem mereu carne la masă recurgând la frigiderul surorii mele, deşi distanţa era apreciabilă, dar legătura era directă prin acelaşi tren de Olteniţa.

       Prietenul meu, Cristian Niţă îmi spunea, mult mai târziu, că o relaţie mai îndelungată între un bărbat şi o femeie implică şi.... sentimente. Aşa a făcut natura. Relaţii sincere, dezinteresate sentimental-sexuale nu pot fi decât între persoane de acelaşi sex. Acum vremurile s-au schimbat, şi vorba unui alt prieten: “Când doi se iubesc, sexul nu contează...”. Într-una dintre zile am încercat să o mângâi, tandru, şi ea mi-a spus nişte vorbe care au marcat profund tot ceea ce a urmat: “Să nu te îndrăgosteşti de mine că eu nu sunt sentimentală...sunt foarte rece!”. Mi-a povestit că a avut un prieten înalt, brunet, frumos, cu care se mândrea să apară oriunde şi oricând.... Îşi amintea de zilele frumoase când se plimbau împreună şi el o ţinea, protector şi tandru, de mână... De ce nu mai sunt prieteni? El nu avea studii... Care? Student în nici un caz... Nu am îndrăznit să o întreb dacă absolvise liceul... Sensibilitatea, timiditatea şi mândria mea de ţăran m-au oprit să intru în detalii stânjenitoare, neelegante...

       După vreo 4 sau 5 zile de pregătire, într-o dimineaţă, Puica şi-a privit, îngrozită, picioarele şi mi-a arătat nişte punctuliţe mici, roşii, “implantate” pe sănătoasele ei gambe... La început n-am înţeles nimic. Apoi ea a început să plângă, eu eram foarte derutat. Şi trist. În ciuda sărăciei evidente, a mea şi a familiei mele, totul decurgea cel puţin aşa cum îmi dorisem, nu îi lipsea (aproape) nimic: mediu prietenos, mâncare la nivelul ei de acasă, pregătirea decurgea cu rigurozitatea mea de ţăran... Exista şi un minus: confort scăzut, dar ce conta confortul pe parcursul a câtorva zile!. Peste tot trona MAMA mea cu delicateţea, blândeţea şi sufletul ei de înger pentru ca Puica, colega băiatului ei, să se simtă bine în mediul nostru atât de sărăcăcios... Şi Emanuela a apreciat-o foarte mult. Nu era, totuşi un ... munte de gheaţă... Aveam să aflu imediat motivul lacrimilor ei: tatălui său, în timpul bolii, i-au apărut asemenea pete roşii pe corp ca semn evident al leucemiei. Trecuse mai puţin de un an de la marea tragedie a familiei sale şi frica i se cuibărise în suflet. Eu, cu inconstienţa acelor ani, cu curajul tinereţei mele, nu am crezut, nici un moment, că pe Emanuela o păştea vreo boală incurabilă. Am condus-o imediat acasă urmând ca fiecare să ne pregătim, separat, şi să ne întâlnim la examen.

   A venit şi ziua examenului de istorie economică (10.06.1972) eu, evident, m-am prezentat, profesor era un bătrânel simpatic de peste 60 de ani, M. Ionescu, care, aveam să aflu puţin mai târziu, era un sentimental. Prima surpriză (neplăcută): Blajinu Emanuela nu s-a prezentat la examen! A doua surpriză (plăcută): am făcut parte din prima serie de 6 studenţi care a intrat la examen (doar eram cu litera “B”) am fost primul examinat şi am luat cu uşurinţă nota 9. Cum am ieşit de la examen am plecat, glonţ, direcţia Dragomireşti. Acolo nu am găsit-o pe Emanuela şi mi s-a spus că era la o matuşă din Chiajna, o localitate aflată în drumul dinspre Dragomireşti spre Bucureşti. Aşa că am purces de îndată spre... Chiajna şi am găsit-o, într-adevăr, pe Emanuela, la o mătuşă, era bine-merci, în nici un caz bolnavă, doar uşor derutată şi mi-a spus că de la plecarea de la mine nu s-a mai pregătit şi ca atare nu s-a prezentat la examen pentru a evita un eşec... previzibil. Am lăsat-o să se pregătească pentru următorul examen, să lase pe cel de istorie în grija mea şi am plecat degrabă pe drumul de întoarcere către Bucureşti. Am prins pe d-l profesor când examina ultimii studenţi, am intrat cu un curaj de care nu mă credeam în stare în sala de examinare, am profitat de nota mare (cea mai mare din grupă) pe care o căpătasem la începutul examinării grupei şi i-am povestit despre colega mea care, din cauza bolii, nu putea participa la examen. Galant, sentimental, d-l profesor s-a uitat peste planificarea proprie a examenelor sale de la ASE şi-a stabilit ca Emanuela să se prezinte la examen la o dată ulterioară (ultimul din planificarea domniei sale) împreună cu o altă grupă. Victorios m-am întors imediat la Chiajna, unde Emanuela a primit vestea cu o indiferenţă întristătoare, care se va dovedi tipică. Dar eu, atunci, nu am dat prea multă importanţă acestui amănunt, altminteri important. L-am pus pe seama derutei, a morţii tatălui, a presupusei ei boli, a labilităţii ei psihice...

     I-am pus la dispoziţie toate rezumatele pregătitoare pentru examenul de istorie economică şi în ziua stabilită de d-l profesor ne-am prezentat, evident împreună, la examenul altei grupe. A intrat în sala de examen şi s-a întors victorioasă: a luat examenul fără probleme cu o notă modestă (6, dacă îmi amintesc bine, oricum la seral nu conta nota, pentru că noi nu aspiram la burse sau locuri la cămin...) fără a i se pune prea multe... intrebari...ca să mă exprim elegant... În schimb sentimentalul profesor trecut de mult de propria lui tinereţe a spus nişte vorbe care, mie, atunci (şi acum!...), mi s-au părut memorabile: “Domnişoară, pentru dumneata a pledat foarte frumos un tânăr...”. Am fost şi sunt şi acum, peste atiţia ani, mândru de cuvintele unui profesor peste care, cu siguranţă, s-a aşezat atotputernica uitare...

   A venit rândul meu să mă duc la ea acasă pentru pregătirea examenului de matematică. Se reconfortase fizic şi psihic, fusese doar o sperietură. Atunci i-am cunoscut toată familia. Aşa cum am mai spus sora sa, elevă la Liceul Pedagogic, era total diferită de Emanuela. Aveau acelaşi fizic “sănătos”, mai puţin fotogenică, dar o bună gospodină, pragmatică, pricepută, harnică, se ocupa, alături de mama sa, de treburile familiei văduvite prin dispariţia tatălui. În schimb Emanuela era mofturoasa familiei. Îmi amintesc că le chinuia cu pretenţiile ei legate de... mâncare. La un moment dat mama sa a propus să ne pregătească varză nouă (şi pentru familia ei un oaspete pentru mai multe zile constituia o problemă...). Emanuela a spus că ei nu îi place, le-a pus pe cele două gospodine (mama şi sora sa mai mică) în evidentă încurcătură şi atunci am intervenit eu şi am spus că îmi place foarte mult acea mâncare şi că, în calitatea mea de oaspete, doresc... varză nouă... A înghiţit găluşca cu aceiaşi ingenuitate năucitoare pentru un... sensibil... şi a fost nevoită să mănânce varză. Nouă. Îmi era milă de săracele femei şi nu era momentul pentru mofturi gastronomice. M-am plimbat prin grădină, în care se vedea lipsa celui care o întreţinuse până atunci. Îmi amintesc şi un amănunt (chiar amănunt) oarecare: Emanuela mi-a atras atenţia că, atunci când mă rad, să nu cumva să arunc resturile de la bărbierit pe frumoasa iarbă din faţa casei. Oare ce a crezut despre mie? Într-o zi a apărut şi fratele ei, Iulian, student la Politehnică. Retineţi: era înalt, brunet, frumos...

     A venit şi examenul de matematică. Eu, Ciorleanu Ştefan, colegul nostru, care era la a doua facultate (prima absolvită era... matematica) eram favoriţi cerţi de a fi “integralişti” şi Emanuela Blajinu (repet fiică de profesoară de matematică; nu susţinuse, încă, examenul amânat de istorie economică)... Un examen aparent uşor, era ultimul, o profesoară ce părea “accesibilă”, m-am dus relaxat, am intrat la examenul scris unde nota 8 ne scutea de examenul la oral, la care se putea participa numai dacă cel care luase o asemenea notă dorea să o... îmbunătăţească... La seral se întâmpla foarte rar aşa ceva încât notele nu contau. Subiecte inaccesibile, doar o singură notă de 8 obţinută de... Ciorleanu Ştefan care (iată şi excepţia!) s-a ambiţionat să intre şi la oral nu pentru o mărire de notă (inutilă) ci pentru a dovedi că era, totuşi... un absolvent al Facultăţii de Matematică. Aşa că toate cele trei “vedete” au intrat la examinarea orală, în prima serie. Primul care a răspuns a fost Ciorleanu Ştefan, s-a încurcat apoi... s-a descurcat şi a... rămas cu nota 8, surprinzător pentru un ante-absolvent de matematică. Atunci noi, cei care eram în sală, am intrat în panică şi ne-am considerat victime sigure. Inclusiv eu, mai ales că unul dintre cele două subiecte îmi era cam străin. Şi cu un singur subiect se lua doar nota 4. Întâmplarea a făcut ca eu şi Emanuela să fim examinaţi în acelaşi timp, împărţind tabla pentru expunerea cunostinţelor noastre vizavi de subiectele extrase. Am expus, cu mult entuziasm, primul subiect insistând (un truc!) pentru a face impresie, profesoara a trecut cu dezinvoltură peste cunostinţele mele de prim subiect şi s-a cramponat de subiectul al doilea cel aproape inaccesibil. Îmi amintesc că, la un moment dat, am scris pe tablă două formule pe care le bănuiam a fi cele adevărate, profesoara m-a întrebat care este cea adevărată, eu am arătat ezitant cu creta... printre ele, dumneaei mi-a zis “cu mai mult curaj”, am nimerit-o pe cea reală, a mormăit a nemulţumire şi mi-a dat salvatorul...5. Acel examen a fost “cuiul anului” (şi al întregii mele “activităţi” de student, altminteri nu am fost niciodată într-o asemenea dificultate: a fost singurul “5” obţinut în cei 5 ani de studenţie) şi nu a fost luat decât de vreo 5-6 studenţi. Colega mea din dreapta, Emanuela Blajinu, nu a trecut hopul aşa că s-a ales cu o restanţă. Aşa cum am spus, ulteriorul examen de istorie economică a fost trecut cu ... succes. Să mai precizez că unul dintre cei 5-6 promovaţi (Mincovici Gabriel) a trecut datorită notei din examenul scris. Copiase după Ciorleanu Ştefan luase 6 şi cu 4 din oral a atins media salvatoare de 5...

     Şi aşa a urmat o vară liniştitoare pentru mine ca student, neliniştoare, tot pentru mine, ca prieten al colegei mele care avea (totuşi) doar o singură restanţă. De care ea nu se prea sinchisea. Copilărie? Inconştienţă? Siguranţă (era totuşi fată de profesoară de matematică şi avea cunostinţe în domeniu care o plasau între primele 4-5 locuri dintr-o grupă de 24 de studenţi)? Oboseală? Resemnare după grele încercări prin care trecuse şi ea nu era, în nici un caz, pregătită să le reziste?. Nu pot răspunde la nici una dintre întrebări...

      A urmat vara fierbinte a anului 1972. Eu, integralistul, am schimbat preocupările studenţeşti cu unele cât se poate de practice: am reconstruit, din temelii, vechea, primitiva şi rustica mea casă. A fost prima din seria de 4, următoarele s-au produs în anii 1978, 2007,2008... Printre altele am schimbat acoperişul de trestie cu unul de ţiglă... Emanuela nu o va mai vedea niciodată în noua înfăţişare, aşa că, probabil, amintirile despre mine vor fi indisolubil legate de casa aceea din cocoloaşe şi trestie...

      Am continuat să ţinem legătura pe toată perioada verii. Au fost lungi discuţii despre viaţă, despre aspiraţii, despre sentimente. Îmi vorbea mereu de acel misterios prieten înalt, brunet, frumos. Eu eram de statură mijlocie, şaten, iar în ceea ce priveşte frumuseţea mea mă consolam cu gândul că este trecătoare pentru oricine... Îmi povestea mereu, mereu de clipele frumoase când se plimbau împreună, el ţinând-o strâns, drăgăstos şi protector de mână. Dar acea prietenie murise pentru că el nu avea... studii. Aşa cum am mai spus bunul meu simţ ţărănesc, mândria mea, tot ţărănească, nu mi-au permis să cer alte detalii despre misteriosul şi “regretatul” ei prieten... Eu eram real, acolo lângă ea. Era nevoie de alte argumente? Puteam să-i ofer altceva decât prezenţa mea, prietenia mea, protecţia mea... şi într-un sens mai larg... sufletul şi inima mea? Mi-am adus aminte de fratele ei care întrunea exact acele calităţi. Nu cumva îl luase pe fratele ei drept model? Pretenţiile ei erau clare şi... cât se poate de feminin/pragmatice: casă şi buletin de oraş, soţ cu studii superioare, înalt, brunet, frumos... Şi, Doamne!, cât de departe eram de pretenţiile ei. A trebuit să lupt cu mine însumi pentru a nu mă îndrăgosti de ea. Mi-a fost greu dar nu am capotat într-un sentimentalism păgubitor. Eram (şi sunt) un sentimental, un romantic incorigibil. Probabil că Dumnezeu, MAMA sau natura mi-au inoculat un vaccin salvator... pentru echilibru: acela de a nu mă îndrăgosti fără speranţă. Aşa că niciodată nu am înţeles sentimentele unilaterale. Poţi admira o femeie frumoasă, deosebită, o poţi respecta, îi poţi face diferite servicii, cadouri, dar să o iubeşti în disperare iar ea să te trateze cu indiferenţă sau chiar dispreţ, este contraproductiv, traumatizant, inechitabil... Îmi era clar că o dragoste cum mi-aş fi dorit eu nu era posibilă. Eu nu îi puteam oferi nici confortul material de care avea nevoie şi nici cel fizic pe care şi-l dorea. Cel intelectual era ignisifiant... Dacă insistam mă înhămam la o “muncă” pe viaţă în care ambii am fi pierdut. În nici un caz nu o puteam face fericită. Dar cum fericirea permanentă este iluzie nici măcar nu o puteam face să fie mulţumită lângă mine. Iar eu nici atât... În acea vară fierbinte am lăsat faptele să curgă fără să încerc să le influenţez. Melodia verii era ”Paşii mei” cântată de Aurelian Andreescu preluată, dacă nu mă înşel, după Bee Gees. Paşii mei m-au purtat pe drumurile lungi ale Dragomireştilor. Dar fără speranţă... Atunci de ce? Voi explica mai târziu. Mi-am făcut timp să-i procur (de la colegii noştri) toate subiectele de la examenul de matematică restant, evident rezolvate. Ea s-a odihnit (că doar nu lucra la cooperativa de consum din localitate; adeverinţa era fictivă; cine verifica aşa ceva!) şi în iulie a plecat cu familia la mare. Mi-a trimis o vedere cu următorul text: “Multă sănătate şi urări de bine de pe litoralul românesc! Cu drag, Emma.   PS. Eu vin pe 30 de la mare. Vino neapărat pe la mine! Eu.” Data 26 iulie 1972. Recunosc: atunci m-am gândit, pentru prima dată serios, că este posibil ca prietenia dintre noi să ia o întorsătură sentimentală decisivă. Rândurile ei mi s-au părut generatoare de speranţe şi până la întoarcerea ei m-am legănat în vise frumoase şi iluzii înălţătoare. Poate că “brunetul înalt şi frumos” era un şiretlic de care se foloseşte orice fată inteligentă (şi ea era inteligentă) pentru a stârni gelozii masculine şi se mulţumea cu... mult mai puţin. Adică cu modesta mea fiinţă... Speranţele nu mor niciodată şi în ciuda rezervei mele, cum spuneam innăscute, totul putea lua o altă întorsatură dacă ea se schimba şi îşi îndrepta gândurile spre mine. Aşa că, înarmat cu toate subiectele de matematică rezolvate, am purces degrabă, când sorocul zilei de 30 iulie 1972 s-a împlinit, pe diagonala Tânganu-Dragomireşti, via Bucureşti. Visam să mă primească sentimental, să-mi sară de gât, să mă îmbrăţişeze, să mă sărute tandru ca pe ...   brunetul din amintirile ei... Adică să fie altfel decât îmi spuse mai inainte despre răceala ei sentimentală. Era acasă în pat, în camera ei. Am intrat, am salutat-o, am privit-o şi am... aşteptat. Dacă nu o sărutare, măcar un cuvânt ales. A zis doar atât: “Ai venit!”... Nu s-a mişcat din pat aşa culcată cum era, n-a făcut vreun gest... de orice fel. Puteam să fac eu un gest... de tandreţe. Poate că ea îl aştepta. Puteam, atunci, să o acoper cu sărutări, să îi spun că o iubesc, că o voi face fericită, că ne potrivim, că provenim din acelaşi mediu rural auster, să îi fac jurăminte de fidelitate, de ataşament. Că până şi părinţii noştri au ceva comun, tatăl ei a dispărut al meu a revenit după 10 ani. Că mă voi strădui să-i ofer confortul pe care şi-l doreşte şi pe care îl merită. Că suntem tineri, entuziaşti, că vom absolvi o facultate care ne va deschide drumuri noi în viaţă. Dar n-am făcut nimic din toate acestea... Şi nu regret. În viaţa austeră dusă până atunci am învăţat că nu trebuie să forţez porţi sentimentale. Dacă într-o familie de nivelul nostru, fără conotaţii materiale dominante nu se pleacă din start cu sentimente profunde este puţin probabil ca acestea să se cimenteze pe parcurs. De obicei ele se perimează...I-am spus, entuziast, de subiectele de examen cu care venisem înarmat şi mi-a spus, plictisită, să i le pun pe masă. Atunci am înţeles, irevocabil, că a murit totul, că nimic nu mai este posibil şi m-am hotărât să ies onorabil din această pseudopoveste de dragoste. Fără patimă, fără reproşuri, fără lacrimi şi evident fără sentimentalism inutil. Bărbăteşte. Ambiţia mea, care m-a ajutat atât de mult în viaţă a fost pusă la grea încercare... şi nu m-a dezamăgit...Trebuia să dovedesc că sunt un fiu de ţărani care ştie să fie şi domn. Chiar dacă nu eram înalt, brunet, frumos... Si acum după atâţia ani mă întreb de unde am avut atâta putere. Pentru că era frumoasă, era studentă, era fiică de intelectuali, avea o situaţie materială net superioară mie, avea un farmec aparte, avea o ingenuitate în stare să tulbure un sentimental ca mine, o fragilitate care cerea protecţie de la un bărbat care se dorea “adevărat”... Aşa cum mă credeam eu... Am însoţit-o la examenul restant pe care l-a luat fără probleme. Am dus-o în comuna Pantelimon la un croitor de haine de blană, foarte la modă atunci, unde îmi făcusem şi eu una mai înainte. Croitorul chiar i-a luat un preţ mai mic datorită mie. Am continuat să o protejez la facultate atât cât am putut: să-i fac rost de cursurile lipsă, să o încurajez. Îşi revenise din şocul dispariţiei tatălui său. Timpul, prin trecerea lui inexorabilă, este un bun medicament pentru răni de orice fel.

     Într-o zi, inainte de cursuri, am invitat-o la binecunoscuta cofetărie “Casata” din apropierea ASE-ului. Eram relaxat, nu mai exista nicio speranţă pentru o continuare sentimentală. Eram resemnat. Aşa cum am mai spus în aceste rânduri nu mi-am făcut prea multe iluzii într-o frumoasă poveste de dragoste... cu excepţia primirii acelei vederi de la mare. I-am spus, printre altele, în stilul meu sentimental, că mi-a făcut o mare plăcere să fim împreună în acele momente grele pentru amândoi (depăşirea primului an de studenţie deci devenisem, cum am mai spus... “studenţi”), că sunt bucuros că a trecut peste necazurile ei, că sunt mulţumit de modesta mea contribuţie in echilibrul nostru, de paşii pe care îi facem, împreună, înainte. “Mi-am făcut datoria mea de coleg fidel dar acum drumurile noastre se despart, dar rămânem mai departe ceea ce am fost şi până acum: nişte prieteni adevăraţi. Şi oricând ai nevoie de ajutorul meu, sunt dispus, în numele acestei prietenii unice, să te ajut atât cât pot, cu atâta putere câtă mi-a dat MAMA mea, pe care tu ai cunoscut-o”. Atunci a spus cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit de la ea: “NE CUNOAŞTEM DE 5 MINUTE”. A fost iarăşi un moment crucial, în care puteam să mă întorc, să încerc să leg firele invizibile, niciodată continui, ale unei prietenii platonice şi paradoxale. De ce n-am făcut-o, deşi am fost foarte aproape de acest gest crucial? În afară de cele arătate mai înainte, de nepotriviri materiale şi fizice a mai apărut ceva foarte important: surprins de răceala ei sentimentală căutasem şi găsisem alte drumuri... sentimentale. Aşa că drum de întoarcere nu mai exista decât sacrificând altceva (sau pe altcineva... nevinovat). Ori ea avusese tot timpul pentru a ne cunoaşte mai mult decât “de 5 minute”. Regrete? Nu putem şti ce ne rezervă viaţa pe fiecare dintre variantele pe care le-am putea alege atunci când suntem la răscuce de drumuri. Aşa că regretele sunt tardive şi inutile...

   Am rămas buni prieteni (aproape) pe tot parcursul toamnei lui 1972. Ne apropiam de examenele de iarnă şi m-a întrebat, surprinzător!, dacă le putem pregăti împreună.. I-am răspuns negativ. Apoi m-a întrebat cu cine fac revelionul... I-am răspuns:

   - Cu prietena mea.

   - Ai o prietenă?

   - Da...

   Mi-a cerut detalii. I-am răspuns sincer (şi cu oarecare mândrie) că nu are studii înalte... (Şi m-am gândit la frumosul ei prieten de altădată care era în aceiaşi situaţie ca prietena mea de atunci...)

   Într-una din zilele de sfârşit de toamnă studenţească târzie şi friguroasă am participat la un seminar în aceiaşi bancă. Atunci s-a născut un dialog, scris!, între noi, printre explicaţiile asistentului universitar. Am păstrat ciorna şi o redau integral, fără nici o modificare, aşa cum a fost ea “redactată la cald” cu atâţia amar de ani în urmă..

Emma: Ca să te cucerească oricare ar fi făcut aşa! Dar pe urmă fi sigur că ai să te sufoci cu ea! N-ai să poţi spune orice idee ce-ţi trece prin cap fără să te reţină faptul că ea se uită ca....

   VB: Ai prea puţină experienţă ca să te ascult... I-ar faptul că m-a cucerit aşa cum spui tu “n-are valoare”. Calităţile oamenilor sunt invizibile pentru unii, inestimabile pentru alţii...

   Emma: Sau poate m-am înşelat eu când de multe ori am văzut că unele gânduri ce mă frământau pe mine erau şi-n capul tău şi nu puteau deci să-i treacă şi ei prin cap pentru că într-un fel ea este limitată...

   VB: Adevărat! Nu înţeleg? Probabil că ne simţim mai în largul nostru când vorbim de alţii (Mondial....) şi stângaci atunci când a trebuit să vorbim de noi... Lucrurile sunt mult, mult mai complicate decât apar la prima vedere. Explicaţiile sunt lungi şi cred într-un fel inutile pentru tine din moment ce între noi nu a fost ABSOLUT NICIODATĂ altceva decât o afecţiune pur prietenească. Tu ai fost, într-un fel un prieten de-al meu neajutorat...

   Emma: Oh!

   VB: Într-un anume fel; bineînteles nu generalizat.

   Emma: Eu nu ceream explicaţii pentru mine ci mă gândeam la tine.

   VB: MULTUMESC MULT.

   Emma : Fără ironie!

   VB: Discuţia “mută” a denaturat. Îmi pare rău. Începutul a fost frumos. De-altfel dacă îţi aminteşti primele afinităţi se datoresc tot: Mondialului, Irwin Allen, O. Panciu, etc., etc.

   Emma: Ai dreptate!

   Acestea au fost ultimele fapte, ultimele cuvinte “palpabile”...

 Era, deci, o toamnă târzie a anului 1972 când s-a produs această discuţie decisivă care a consemnat o ruptură definitivă. Restul a devenit...istorie ...personală.  

   Emanuela a continuat să fie colega mea pe parcursul anului universitar 1972/1973. S-a împrietenit cu un băiat (Mihalache, parcă îl chema) înalt, frumos dar blond... Apoi profitând de notele bune obţinute în anul doi a trecut la cursuri de zi aşa că drumurile noastre s-au despărţit definitiv... N-am mai aflat nimic despre ea...

     Epilog

   Am lucrat, în acei ani, în cadrul unui serviciu mecano-energetic şi drumurile profesionale m-au dus la Întreprinderea Tehnometal din Bucureştii Noi. Acolo l-am întâlnit, surprinzător, pe tânărul inginer Blajinu Iulian. Am schimbat câteva cuvinte protocolare, am întrebat politicos de Emanuela, fosta mea colegă de la “seral” şi mi-a spus că este bine-merci la “zi”. Fără alte detalii..

     Prin anii 1977-78 echipa de fotbal a Tânganului a avut un meci de fotbal în... Dragomireşti. Am însoţit-o special ca să aflu detalii despre Emanuela. Autocamionul nostru a trecut destul de aproape de casa ei (era plasată la vreo 100 metri de şoseaua principală) dar n-am avut îndrăzneala să cobor şi să le fac o vizită surpriză... La terenul de fotbal am întrebat un localnic despre familia profesorilor Blajinu şi mi-a spus că toţi cei trei copii plecaseră (probabil se căsătoriseră, nu a putut să-mi precizeze) în Bucureşti şi în casa părintească nu mai locuia decât mama lor. Singură... Nimeni nu a putut să-mi spună dacă eventualul soţ al Emanuelei era înalt, brunet, frumos...

     Acum când aştern aceste amintiri pe hârtie au trecut atâţia ani. Şi poate Emanuela este o bunică respectabilă, poate este un prosper om de afaceri, poate este o modestă (ca şi mine) pensionară, poate este plecată în cele ţări streine. Cine ştie unde o fi purtat-o paşii (va mai amintiţi de melodia “Paşii mei”). Sau poate norocul. Eu de aici, tot de la Tânganu, tot de pe locaţia aceea modestă în care am primit-o în acea îndepărtată vară a lui 1972 îmi amintesc, cu nostalgie, de acele “întâmplări” de demult... Deh, imaginaţie de aviator, stabilitate de ţăran...

                               *****   SFARSIT   *****

                                          TÂNGANU  

                                            2010

Adaugă comentariu
Pentru un dialog civilizat, articolele si comentariile care contin expresii vulgare, injurii catre alti utilizatori sau incita la violenta, ura, sunt defaimatoare, ofensatoare, promoveaza produse sau servicii, sau nu au legatura cu subiectul comentat, vor fi sterse. Responsabilitatea pentru articole si comentarii revine autorului acestora.
Campurile de mai jos marcate cu * sunt obligatorii.


Codul de securitate
Refriseaza codul / Introduceti codul in campul de mai jos

Vox Cernica TV