Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja

Categorie: Istorie Locala Istorie Locala

Creat: 31 August 2022 31 August 2022

Accesari: 2870 2870

În jurul anului 1960 s-au produs ample schimbari în învatamântul românesc. Care, normal, au avut în aria lor de cuprindere si comuna Cernica..

Dar înainte de a intra în detaliile subiectului sa prezentam organizarea teritoriala din acele timpuri. Altminteri este greu de înteles demersul nostru.

România avea 16 regiuni care erau împartite pe raioane. Comuna Cernica si cele vecine faceau parte din regiunea Bucuresti, raionul Branesti, evident cu resedinta în localitatea care dadea numele raionului. Existau atunci comunele Cernica (Cernica, Caldararu, Tânganu), Balaceanca (Balaceanca, Posta), Fundeni-Frunzanesti, Branesti. Precizam ca contopirea comunelor Cernica si Balaceanca s-a produs în urma reorganizarii teritoriale din anul 1968 sub denumirea de Cernica, judetul Ilfov.

Foto 1: Profesor Rotaru Petre Mihai si clasa. Sursa: Parohia Balaceanca

Pâna în anul scolar 1959/60 învatamântul primar obligatoriu era de 4 clase. Ciclul doi (clasele 5-7, precizam, era benevol !) era organizat doar în satele resedinta de comuna.

Asadar pentru, de exemplu Tânganu, scoli pentru ciclul doi existau în Cernica, Fundeni si cunoscuta scoala (cu internat ! ) din Balaceanca, ctitorie a lui Eftimie Diamandescu.

Datorita accesului (mai) usor multi dintre elevii din Tânganu, care au dorit sa urmeze ciclul doi, au ales îndeosebi Balaceanca, apoi Fundeni si, relativ mai putini, Cernica.

Din anul scolar 1959/1960 a aparut o directiva superioara prin care s-a hotarât ca toti elevii de ciclul doi sa urmeze aceste cursuri numai, si numai la scolile de pe raza comunei…

Foto 2: Masa festiva in vechea scoala de la Balaceanca - construita de Eftimie Diamandescu. Sursa: Parohia Balaceanca

Dar reforma a continuat: în anul scolar 1960/61 a fost înfiintat ciclul 2 si la scoala din Tânganu si a devenit obligatoriu învatamântul de 7 ani. Mai mult decât atât din anul scolar 1961/62 s-a trecut la învatamântul primar obligatoriu de 8 clase.

Semnatarul acestor rânduri a început clasa a 5-a la scoala din Balaceanca… dar (dupa o luna!) a fost transferat fortat la cea din Cernica… Acolo s-au întâlnit elevi din cele 3 sate : Cernica, Tânganu, Caldararu… Din Tânganu a fost ultima generatie care a învatat “în deplasare”… Asa cum am spus mai sus, din anul 1960, a fost extins si ciclul doi în satul Tânganu.

Întâlnirea elevilor din cele 3 sate a dus la multiple confruntari : performante la învatatura, fotbalistice, unele sentimentale (asociate vârstei de 13-14 ani) !, ba chiar si dispute fizice. Dar mai ales umoristice. Cei din Cernica erau… ROGOJINARI, cei din Caldararu… OSTRETARI, cei din Tânganu… URZICARI, iar cei din Balaceanca, DOVLECARI si GRADINARI… Denumiri care tineau de istorie si de preocuparile curente.. ale locuitorilor satelori comunei Cernica, din acele timpuri…! Asupra acestor porecle vom reveni cu un addendum la articolul click aici: 107 pagini de istorie fotbalistica a comunei Cernica.

Trecute vremuri... 

31 august 2022

Vasile Bolboja               

A se citi si:

 Clasa a V-a an scolar 1956-1957. Scoala Gimnaziala nr. 1. Cernica.

Recunoasteti aceasta imagine istorica? Click fotografie pentru raspuns.

Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja

Categorie: Istorie Locala Istorie Locala

Creat: 27 Martie 2024 27 Martie 2024

Accesari: 1015 1015

VA RUGAM NU EZITATI SA NE TRIMITETI FOTOGRAFIILE DVS. VECHI PENTRU A FI PUBLICATE.

Actualizare 06-apr-2024 - Recurs La Memorie - Poezie + Fotbal Cernicas Scolar - 1962

La Scoala elementara din Cernica, în anul scolar 1961-1962, în clasa a 7- a aparut o eleva deosebita. Numele ei Crihan Mihaela. Era fata unui inginer agronom repartizat la defunctul IAS Fundeni. Locatia familiei sale era fostul conac *al lui Udrea*, situat pe soseaua Cernica- Balaceanca … Acum, acolo este amplasata noua mega-constructie… LIDL… Si o precizare importanta, ferma boiereaca, de pe timpuri, era înconjurata de pomi frunctiferi de soi..

     Mihaela era total deosebita de localnicele noastre eleve.  Avea o culoare a pielii de portelan, finuta, delicata îmbracata modern cu fustita si codite…,

   În curtea spatioasa a Scolii din Cernica se juca, în fiecare bucatica de  timp liber fotbal, curse de alergari pe circa 40 metri si uitatul, azi, jocul de viteza si abilitate, *Uliul si porumbeii*. Vom reveni cu amanunte…

    Pe autorul acestor amintiri îl bântuia, îl nelistitea pe atunci, un …talent poetic…! Asa ca s-a pus pe treaba pentru expunerea… talentului… si  a compus o poezie despre… Mihaela.. Care începea cam asa :

         Hai  la ciresele

         Si mai bune si mai rele

         Oferite de o fetita

         Cu codite si-o fundita…

     *Opera* a fost mediatizata colegilor .  Dinu Mihai (elev din Caldaraaru)

a luat foaia cu poezia si a plasat-o … direct pe banca din fata ocupata de Mihaela…! Aceasta s-a ridicat în picioare si-a schimbat culoare de portelan în alta cu nuante… rosietice…a luat foaia cu pricina (poezia) si s-a oprit în cancelarie… Acolo a depus *opera* chiar pe masa exigentului director, profesorul de matematica, Monaru Ion… Autorul a înlemnit…! Se astepta la o urechiala zdravana completata cu ceva palme… Pe vremea aceia asemenea corectii erau admise si apreciate de …parinti… în educarea odraslelor…Dar surpriza, corectia nu s-a produs, caci urma o vizita a elevilor (precizam ca era primavara anului 1962) în padurea Cernica din imediata apropiere..

   Acolo, fete si baieti, viorele si ghiocei, toporasi .. alte flori si …, voie buna… ! Evident ca a fost luata si o minge de fotbal… Ba chiar fost gasita si o poienita unde s-a încins o mini-partida de fotbal… Bucuria baietilor dar… severul director a dictat …*Poetul nu are voie sa joace*…Acesta a stat deoparte cu lacrimi în ochi, privit cu compasiune si … ironie de frumoasele codane (aveau în jur de 14 ani !)..  Si asa a  fost frânt, din start !, un posibil talent poetic din comuna noastra…

   Istoria noastra comunala consemneaza “vârfuri” de tot felul: medici, ofiteri, avocati, actori, istorici, ingineri, preoti, ziaristi, fotbalisti, economisti, profesori, … etc.    Nu si…  poeti…!

3 aprilie  2024                      Vasile Bolboja

Va recunoasteti parintii si bunicii? Clase de elevi ai anilor '50-'60 din Cernica, Tanganu, Caldararu, Balaceanca, Posta.

Articol initial 27-03-2024

Continuam sa va prezentam fotografii din istoria comunei noastre de data aceasta una document de la Scoala comunala Cernica…De retinut ca în acei ani existau doua comune Cernica (satele Caldararu, Cernica, Tînganu) si Balaceanca (satele Balaceanca si Posta) . Scoala comunala de 7 clase elementare era cea de la Cernica. Asadar în fotografia noastra regasim elevi din cele trei sate. Începând cu anul scolar 1960-61 s-a înfiintat Scoala elementara de 7 clase în Tânganu iar din anul scolar urmator 1961-62 s-a generalizat învatamântul elementar de 8 clase.

Precizam ca fotografia a fost realizata în vara anului 1961si cuprinde elevi nascuti în jurul anului 1948 la terminarea clasei a 5-a. O parte dintre elevele din fotografie au abandonat clasele urmatoare. Au continuat doar Tudor Gheorghita si Gherase Maria din Cernica si Florica si Gherghina Musat (verisoare) din Tânganu… .
Vom prezenta pe cei identificati prin rând si pozitia pe care o ocupa.

Rândul de sus de la stânga la dreapta:
Petre Gheorghe (Târu) (1) - Cernica
Alecu Gheorghe (2) - Cernica
Neacsu Constantin (3) - Cernica
Oprea Dumitru (5) - Cernica
Tache Alexandru (6) - Caldararu
Dinu Mihai (7) - Caldararu
Manea Dumitru (8) - Cernica, viitorul cunoscut si regretat fotbalist
Arghirescu Constantin (9) - Caldararu
Nastase Adrian (10), fiul unui tehnician agronom locuitor langa Manastirea Cernica
Dumitrica Florea (11) - Tânganu
Stoica Vasile (12) - Tânganu

Rândul de la mijloc de la stânga la dreapta
Stanciu Alexandru (1) -Tânganu
Frangulea Fratila (2) - Cernica
Matei Constantin (5) - Tânganu
Gheorghe Florea (Goreata) (6) - Caldararu
Stoian Vasile (7) - Tânganu
Gheorghe Constantin (Titel) (8) - Cernica
Pârvu D. Nicolae (9) - Tânganu
Pavel Constantin (10) - Caldararu
Bolboja Vasile (11) - Tânganu

Rândul trei de la stânga la dreapta
Ionita Constanta (3) - Cernica
Tudor Gheorghita (4) - Cernica
Ivan Ecaterina (5) - Cernica
Musat Florica (6) - Tânganu
Musat Gherghina (7) - Tânganu

Asezate prima Oros Maria - Cernica
A doua Gherase Maria - Cernica

Si pentru ca facem… recurs la memorie sa prezentam si alte detalii generate de aceasta fotografie.

• Prima dintre cele doua profesoare din fotografie este Paun Rodica, diriginta clasei. Ulterior s-a casatorit cu directorul scolii, exigentul profesor de matematica, Monaru Ion.

• Majoritea covârsitoare a fetelor era(u) din Cernica. Doar cele doua Musat (Florica si Gherghina) din Tânganu s-au încumetat sa faca naveta Tânganu - Cernica. Deasemenea din Cernica au terminat cele 7 clase, Gherase Maria si Tudor Gheorghita… Nu avem stiinta sa fi fost vreo eleva din Caldararu…
• Lipsesc sau nu i-am identificat noi elevi cunoscuti precum Iordache Dumitru (Caldararu), Pârvu T. Nicolae si Tanase Florea (Tânganu),
• Ca o curiozitate în clasa a 7-a am avut o noua colega Crihan Mihaela ! Era fata unui inginer agronom care avea repartizata locuinta de serviciu în fostul conac al lui Udrea, azi disparut, înlocuit de mega depozitul LIDL… Era o fata frumoasa, cocheta, eleganta, finuta, modern îmbracata care a atras, imediat, atentia… baietilor locali…! Vom reveni cu o amintire legata de aceasta aparitie insolita…!

26 martie 2024 Vasile Bolboja

A se citi si:

Reportaj despre scoala, invatatorii si satul Caldararu, Cernica. 1945 - 23-sep-1955 - prezent

Recurs la memorie – Scoala mica din Tanganu - 1959

Scoala veche din Manolache nr. 38 - Cl. I-IV si amintiri colaterale. Monografia Comunei Catelu 1967.

Opinii. NICOLAE ANDREI scoala generala din Caldararu comuna Cernica, judetul Ilfov.18-feb-1976

Clasa a V-a an scolar 1956-1957. Scoala Gimnaziala nr. 1. Cernica.

Situatia scolara in anul 1948 la scoala Caldararu.

Scoala Caldararu, Cernica. Amintiri, amintiri.

Recunoasteti aceasta imagine istorica? Click fotografie pentru raspuns.

Invatamantul cernicas in jurul bornei 1960.

S-a stins un dascal minunat ! Rotaru Petre Mihai.

Scris de Administrator Administrator

Categorie: Istorie Locala Istorie Locala

Creat: 03 Septembrie 2022 03 Septembrie 2022

Accesari: 2366 2366

Provocare pentru cernicasi. Va recunoasteti bunicii si strabunicii din aceasta fotografie?!

In premiera, va prezentam fotografia clasei a V-a a Scolii Gimnaziale nr.1 Cernica, Raionul Branesti, Regiunea Bucuresti promotia 1956-1957. cu elevi din Cernica, Caldararu si Tanganu.

Va invitam si pe Dvs sa ne trimiteti fotografiile Dvs vechi, relevante si interesante pentru comuna Cernica inclusiv cu explicatiile de rigoare in vederea publicarii.

Elevii (Randul de sus: De la stanga la dreapta)

Elevii (Randul de jos: De la stanga la dreapta)

Total: 6 profesori si 17 elevi

Lista de mai sus a fost redactata in anul 2018

Sursa fotografii: Foto documentata de Dl. ALEXANDRU CONSTANTINESCU  (Sandu lui Pripigica) din satul Tânganu, Cernica si caruia ii multumim pe aceata cale.

A se citi si:

Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja

Categorie: Istorie Locala Istorie Locala

Creat: 21 Martie 2024 21 Martie 2024

Accesari: 872 872

Continuam sa va prezentam fotografii din istoria comunei noastre pe principiul ca o “poza face cât sute de cuvinte”..si usor accesibile vizitatorilor portalului nostru…

Asadar prezentam o fotografie cu o parte dintre elevii de la Scoala Mica din Tânganu care a functionat între anii 1954-1965… Dupa acest an a fost integrata în Scoala Mare din Tânganu ale carei origini se situeaza undeva în jurul anului 1850…! Precizam ca fotografia a fost realizata în vara anului 1959.

Rândul de sus de la stânga la dreapta:

Toma Vasile - Tânganu Moara
Stoian Vasile - Tânganu Mic
Simion Maria (Bacaliu) - Tânganu Moara
Bolboja Vasile - Tânganu Mic

Bolboja Gherghina - Tânganu Mic
Învatatoarea Anisoara Budileanu - vezi detalii mai jos..
Ciulica Maria - ulterior s-a mutat cu familia în Caldararu
Grasunu Ion - Tânganu Moara
Dumitrica Florea - Tânganu Mic

Rândul de la mijloc de la stânga la dreapta
Stoica Niculina - Tânganu Centru
Eleva neidentificata din Tânganu Moara
Tane Zizi (Ziza) - Tânganu Centru
Constantin Maria (Artagosu) - Tânganu Mic
Ion Constantin (Godacel) -Tânganu Mic
Constantin Gherghina (Artagosu) - Tânganu Mic
(sora geamana cu Constantin Maria)

Asezati de la stânga la dreapta
Popescu Aurica (Pelicanu) - Tânganu Mic
Bibica Elena - Tânganu Centru
Ivan Vasilica - Tânganu Centru
Dumitrica Sinela - Tânganu Centru
Dumitrica Tudorita - Tânganu Mic
Nenciu Elena - Tânganu Moara

Învatatoarea Anisoara Budileanu a predat la Scola Mica între anii 1957-1961 apoi a fost transferata la Scoala elementara din Caldararu. A fost o inimoasa iubitoare si sustinatoare a sportului. A fost principala initiatoare si sustinatoare a efemerei echipe de fotbal Unirea Tânganu care, alaturi de Victoria Tânganu, a evoluat în jurul anului 1960 în competitiile locale.

Detalii despre Scoala Mica din Tânganu (File de istorie) si evolutia fotbalului local (Microistorie fotbalistica) pot fi gasite in continuare în portalul nostru…

21 martie 2024

Vasile Bolboja

A se citi si:

Satul Tanganu-File de istorie ilfoveana

107 pagini de istorie fotbalistica a comunei Cernica.

Pastila cu amintiri si...istorie locala...(1)

In cautarea originilor proprii si a istoriei locale...Blogul anului 2016

Cernica si satele sale la 1885. Geografie, statistica si istorie economica.

Recurs La Memorie - Sapaturile De La Manastirea Tânganu 1961-1966

Scoala Mica din Tanganu. Serbari scolare de altadata.

Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja

Categorie: Istorie Locala Istorie Locala

Creat: 08 Ianuarie 2023 08 Ianuarie 2023

Accesari: 1812 1812

Actualizare: 24-ian-2023

24 IANUARIE 1959

Continuam seria de amintiri cu privire la Scoala Mica din Tanganu. 

24 ianuarie 1959… Se împlinea un secol de la una dintre cele mai importante evenimente din istoria multiseculara a României : Unirea Principatelor. Evenimentul a fost onorat de Scoala Mica din Tânganu cu o serbare deosebita.

 

A fost prezentata o sceneta “Mos Ion Roata si Unirea” pe un text binecunoscut al marelui povestitor, Ion Creanga. Pentru rolurile din sceneta au fost distribuiti cei 5 baieti din clasa a IV-a.

Rolul lui Ion Roata a fost interpretat de subsemnatul, cel al boierului de Stoian Vasile (fost militian), iar ceilalti 3 – Ion Constantin (Godacel), Dumitrica Florea (zis Verde) si Stoica Vasile (Silica) în rolurile de tarani.Toate bune si frumoase pâna când ne-a fost prezentata costumatia cu care trebuia sa fim îmbracati pe scena.

Pentru “boier” a fost adus de doamna învatatoare, Gheorghita Bortes, de la un teatru din Bucuresti, o splendida uniforma de… boier…iar noua celorlalti ni s-au procurat niste camasi taranesti existente, înca, atunci, în Tânganu… Si cum elevul nostru devenit… boier se falea excesiv cu noua sa îmbracaminte. Noi, ceilalti, ca adevarati tarani, ne-am rasculat si dupa repetitii îl alergam pâna acasa…! Acesta s-a plâns doamnei învatatoare, i-a spus ca renunta la rol.

Ne-am ales cu câteva urecheli zdravene plus ceva lovituri la palma cu nelipsita linie si revolta… a încetat…!

Serbarea s-a bucurat de succes. Spectatorii nostri din acele trecute timpuri au fost fermecati de limbajul nostru cu accente moldovenesti. Mai ales atunci când se pronunta cuvântul “cheatra” evident pentru localnicul nostru “piatra”…

Asadar mai prezentam o amintire din acele timpuri care, ele însele, au devenit... istorie...!

23 ianuarie 2023 Vasile Bolboja

 

1955-1961

Trecuta acum în amintiri, Scoala Mica din Tânganu a avut un rol esential în alfabetizarea celor “fara… carte” si mai ales pentru scolarizarea atât de necesara a copiilor lor..

Scoala Mica a deservit partea sudica a satului Tânganu (care are 3 km) si a facilitat, în acele timpuri accesul copiilor din sud-centrul satului. Asa s-a nascut Scoala Mica din Tânganu Mic (Gâgâlicea) continuat, peste calea ferata de Tânganu- Moara… Precizam - scoala era pozitionata în… centrul satului Tânganu .

Acea cladire este acum locatia gradinitei de copii din Tânganu.
Între anii 1955-1961 se organizau serbari scolare de Craciun-Anul Nou, de ziua Unirii (24 ianuarie), de sarbatoarea dubla 1-8 Martie si firesc de sfârsit de an.

În anotimpurile friguroase acestea se organizau în sala centrala a cladirii continuata cu o alta de la intrare. Serbarile erau vizionate de multi consateni (parinti dar si doritori de spectacole în acele vremuri) pentru ca aveau un farmec deosebit cu episoade deosebite, variate si interpretate de micii scolari. (vom reveni cu amanunte).

Dar sa ne concentram pe sarbatoarea de Craciun - Anul Nou de la granita dintre anii 1958/59.

Copiilor li se dadeau de Anul Nou cutiute ornate, deosebit de frumoase (pastrate multa vreme ca amintiri). Erau realizate manual de învatatoarea Bortes Gheorghita ajutata de prietene locale, printre care d-na Silvia (Cotomeaga)..

În acel spectacol am avut onoarea sa recit poezia lui Nicolae Militaru

MAMA

Am venit aseara Mama, din satucu-i de departe
Sa mai vada pe fecioru-i, astazi “domn cu multa carte”
A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit în prag
Mi s-a umezit privirea de iubire si de drag..

Succesul a fost deosebit, emotionant…..

Nu stiam atunci ca autorul, Nicolae Militaru nascut în Dobreni-Ilfov (1886-1959) era închis si acuzat de legionarism. Era un poet interzis iar curajul de pune un elev sa o recite apartine învatatoarei de exceptie, GHEORGHITA BORTES ..

Epilog – în vara anului 1959 Nicolae Militaru s-a stins din viata, în închisoare la 74 ani…

4 Ianuarie 2023 Vasile Bolboja

 

A SE CITI SI:

Amintiri, sarbatori, copilarie

Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja

Categorie: Opinii Opinii

Accesari: 3386 3386

Acum în preajma Noului An, a Sarbatorilor de Iarna, o întâmplare de demult de prin "obsedantul deceniu" ne-a îndemnat sa asternem pe hârtie amintirile copilariei noastre din acei ani grei.

În acele timpuri, toti învatatorii si profesorii se straduiau sa ofere copiilor si parintilor saraci, câteva momente de destindere. Si printre acestea, la mare pret, erau spectacolele oferite de scolile din localitate cu ocazia sarbatorilor încetatenite: 7 Noiembrie, Anul Nou, Unirea Principatelor (pe 24 ianuarie), 8 Martie-Ziua Femeii, Sarbatoarea de sfârsit de an scolar.

Era o lume saraca, muncita, dornica de orice spectacol. Inclusiv, si, mai ales!, acela oferit de odraslele lor care luasera calea învataturii, în speranta unei vieti mai bune.Cele mai gustate erau, evident, spectacolele oferite de elevi de Anul Nou si cele de sfârsit de an. În spectacolele de Anul Nou scoala

oferea elevilor mici cadouri.

La sarbatorile de sfârsit de an: carti. Cei mai premiati primeau pâna la 10 (zece) carti, evident, pe teme scolare.

Cu care se delectau toata vara iar în anul urmator aveau o, relativ, solida pregatire scolara. Printre cadourile oferite de Anul Nou se numarau, acolo unde semnatarul acestor rânduri a efectuat clasele primare, mini-cosulete pregatite de doamna (pe atunci "tovarasa") învatatoare si alte fantezii din hârtie creponata. Desigur, pentru premianti nu lipseau jucariile specifice copilariei: ursuleti, iepurasi, motanei, ratuste...

La sarbatoarea de Anul Nou, din anul 1959, am primit un cadou cu totul si cu totul deosebit: o minge din cauciuc cu un diametru de circa 25 cm. A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit în viata mea!

Fericit am dormit cu mingea mea cea draga lânga perna. A fost o iarna grea. Lânga casa mea cea singuratica, de la margine de sat, iarna a creat un troian care avea directia: sud-vest... Pleca chiar din vârful casei mele acoperite cu trestie... Cred ca eu, si micii mei prieteni, am fost "protocronisti" în ale fotbalului: degajam, cu strajnicie, rotundul obiect din ... vârful unei case... (de aici, probabil, si dragostea mea permanenta pentru fotbal). Sora mea mai mica a primit un cadou ciudat: o cutie pe care scria "Loto" cu numere de la 1 la 90 si 6 cartonase cu câte 15 numere diferite.

Ni s-a explicat regulile jocului: fiecare îsi alegea un numar de cartonase, în functie de numarul de jucatori. Daca erau 2 jucatori fiecare alegea câte 3 cartonase, daca erau 3 jucatori fiecare alegea câte 2 cartonase, etc..

Într-o... caciula se introduceau cele 90 de numere, cineva le extragea, le striga, cel care avea numarul respectiv îl aseza pe cartonasul sau si primul care completa cele 15 numere pe fiecare cartonas era declarat câstigator. Intuitie de competitori (sau simplificare!) noi, copiii, asezam toate cele 90 numere pe ceva plat si îsi alegea fiecare numerele existente pe cartonasele sale. Si era declarat câstigator acel "vitezist" care completa primul toate cartonasele. Si astfel am transformat norocul în competitie: cine avea abilitatea de a alege mai repede numerele de pe cartonasele sale.

Dar jocurile copilariei noastre erau multiple. Se jucau: "popicul", "masuta", "porcuta", "furatul pepenilor", alaturi de mai cunoscutele "uliul si porumbeii" sau "de-a v-ati-ascunselea (pitita)... Si, desigur, regele jocurilor, acela care avea sa devina etern: fotbalul. Mai practica copiii nostri, azi, asemenea jocuri? Nici vorba.... Fiecare dintre ei se ascunde în case pentru ceva jocuri pe, ati ghicit!... calculator. Si contactul direct, necesar, revigorant, uman copilaresc, deconectant, dintre copiii nostri se reduce considerabil. Si atunci când se întâlnesc imita jocuri de pe calculator cu mutanti, teleportati, supermani, spidermani, etc. Care le insufla o nota de agresivitate daunatoare. Si copii nostri devin insensibili, inadaptabili, înstrainati. De parca i-am angaja pe toti în serviciile speciale sau în legiunile straine.

Ca doar n-o sa mai vorbeasca de... lacatusi, ingineri, strungari, tehnicieni sau agronomi. Si atunci apare necesara, si inevitabila, întrebarea: catre ce se îndreapta copiii nostri?

File de istorie: Scoala mica din Tanganu.

Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja

Categorie: Istorie Locala Istorie Locala

Accesari: 33679 33679

ÎNCEPUTURI SI ... ISTORIE
--------------------------------------
Septembrie 1955...
Superba luna de toamna...
Eu aveam 7 ani si 6 luni. Era vremea sa încep o viata noua. Aceea de scolar. Alaturi de copiii din Tânganu Mic zis si Gâgâlicea plus cei din istoricul Tânganu Moara. Ne-am prezentat la "Scoala Mica". Sa precizam ca satul Tânganu avea atunci, în anul 1955, doua scoli: "Scoala Mare" si "Scoala Mica". Necesitatea înfiintarii a doua scoli are mai multe explicatii. Satul Tânganu a fost întotdeauna unul important pe "traseul" Bucuresti-Oltenita. Istoria lui ese fabuloasa.

 

Nu se cunoaste un an precis de "nastere / atestare" documentara a satului nostru. De exemplu, surata sa dinspre apus, satul Balaceanca, a fost atestat documentar în anul 1592. Satul Fundeni în anul 1735. Nu intram in detalii istorice. Unii spun ca denumirea satului nostru, Tânganu, s-ar trage de la calugarii din Manastirea Tânganului ctitorita de Radu cel Frumos si construita în partea de nord a localitatii în jurul anului 1475. Acestia s-ar fi "tânguit-tânguire" = a jeli, a deplânge, a compatimi pe cienva (definitie din DEX). Desigur se are în vedere si sensul colateral de "rugaciune-tânguire" specific vietii calugaresti. Altii spun ca denumirea ar fi venit de la "târguire" ("tocmeala" –conform DEX) adica pre-întelegerea dintre negustori privind preturile cu care vor intra în orasul de alaturi, Bucuresti (atestat documentar la 20 septembrie 1459). Era vorba de negustorii care veneau din partea de est a orasului, din Baragan si chiar de mai departe, Braila, Buzau, Galati. Istoricul local, C. Savescu nu exclude posibilitatea ca satul nostru sa-si fi tras numele de la vreun...om. Sa-l citam: "Cine va fi fost acel Tânganu – daca acest nume va fi fost al unui om – care si-a eternizat numele cu numele satului întemeiat poate de dânsul, si în ce timp a trait, niciodata nu se va sti". Ceea ce nu este exclus: era în spiritul si obiceiurilor acelor vremuri de a se da numele localitatii care se crea în jurul proprietatii unui localnic înstarit.

Prima varianta ne pune în binecunoscuta dilema mondiala : "Cine a fost primul: oul sau gaina?". Daca acei calugari de la Manastirea Tânganului se "tânguiau" înseamna ca satul care a preluat denumirea de la acele rugaciuni-jeluiri monahale s-ar fi nascut mai târziu. Ori Manastirea Tânganului a preluat si nu a dat denumirea satului aflat în apropiere. Si cea de a doua varianta pare neverosimila: "Orasul lui Bucur" proaspat înfiintat în 1459, era o localitate mai mult decât modesta si nu constituia, în anul 1475, o asa de rapida atractie pentru negustorii din estul Munteniei. Cea mai probabila varianta, si noi optam pentru ea, ramâne acea a lui C. Savescu. Adica denumirea vine de undeva dintr-un trecut premergator manastirii. Cert este ca în anul 1475, Radu cel Frumos, fratele vestitului voievod Vlad Tepes, a construit aici în partea de nord a localitatii, deja existente, o mândrete de manastire care a dainuit fizic, prin bisericuta sa, pâna în anul 1853. Atunci a fost construita biserica actuala din Tânganu cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Ruinele manastirii si ale micutei biserici au "supravietuit" pâna aproape de sfârsitul secolului 19. Deci manastirea a luat denumirea satului de la sud, Tânganu. Ceea ce atesta, indubitabil, ca pe atunci satul exista. De altfel surse istorice confirma ca între Bucuresti si Oltenita, Tânganu era unul dintre cele mai importante sate. "Catagrafia" (recensamântul) din 1810 consemna existenta a 110 case cu un numar de 467 locuitori (400 români, 61 "suditi" si 6 "nemtesti") ceea ce atesta un sat considerabil pe vremea când Baraganul era locuit de mici catune. Aceste catune erau în jurul unor hanuri precum cele din zona Fundenilor de azi : Zoicaru, Baduleasa, Rosia, Lilieci, Perisorul si altele.

Istoria satului Tânganu este complexa. În partea de sud a existat din vechi timpuri micutul sat Tânganu Moara independent de Tânganu Mare. Acesta se afla în drumul istoric dinspre sud-estul Munteniei (zonele Calarasi, Manastirea, Oltenita) catre Bucuresti. Trecea peste râul Dâmbovita apoi urmau Balaceanca, Glina, Catelu, Dudesti...deci Bucuresti. Avea doua mici cârciumi si un modest han. Între Tânganu Mare si Tânganu Moara era un spatiu nelocuit de circa 2 km. La jumatatea acestor 2 km a fost construita, în jurul anului 1905, calea ferata Bucuresti-Oltenita. În partea de nord a caii ferate s-a nascut Tânganu Mic zis si Gâgâlicea. Cele 104 loturi de casa de câte circa 2.000 mp au fost trasate si vândute / repartizate catre viitorii "tânganeni" înainte de 1900 în conformitate cu reforma agrara din 1864 de pe timpul lui Cuza cu o explicabila întârziere, generata de disputele politice din acele timpuri. Nu intram în prea multe amanunte istorice. Înainte de 1940 dintre cele 104 loturi erau ocupate cu case vreo 6-8. Dupa anul 1950 si mai ales dupa 1961, când a fost creat GAC Tânganu situatia s-a schimbat radical. Noua proprietara colectiva a acordat, cu larghete, acele loturi consatenilor nostri pentru construirea de case. Si asa se face ca pe la sfârsitul anilor 1980 aproape toate acele "vetre" (cum le spuneau localnicii) au fost ocupate. Astfel acel perimetru plasat de la "Moara lui Nelu " (Ion Georgescu) pâna la calea ferata a fost ocupat de case noi.. Azi exista aici circa 100 case.

În conditiile de atunci, când se pornise un ambitios program national de alfabetizare s-au cautat cai de realizare a acestui program. Cum satul Tânganu, împreuna cu satelitii sai, Tânganu Mic si Tânganu Moara, se întindeau pe lungimea a peste 3 km era greu, foarte greu pentru a "sensibiliza" o mentalitate mostenita din perioada interbelica prin care baietii trebuiau sa absolve 4 clase iar fetele o clasa ca sa poata (macar) sa se iscaleasca. Asa au facut Mama mea si soacra mea. Dar în afara de initialele numelor, cu care semnau, nu au reusit ceva mai mult în ale scrisului. Însa, împreuna cu experienta de viata, au devenit foarte bune socotitoare ale veniturilor familiilor lor. Altminteri o necesitate...indispensabila gospodinelor noastre de atunci si de azi... În schimb baietii au învatat sa scrie, sa citeasca, sa socoteasca si unii dintre ei s-au îndragostit, în principal de istorie, în secundar de geografie. Un accent deosebit se punea, în scolile elementare interbelice, pe caligrafie. Asa se face ca functionarii din acele timpuri: fie la primarie, fie la notariate sau în alte domenii privind administratia locala aveau un scris frumos, caligrafic, inteligibil, ordonat.
Scoala cea mica se afla în fosta casa a "Coanei Marioara" plasata, atunci, în anii 1950, cam la mijlocul satului, într-o curte mare cu livada si gradina înfloritoare. Facea parte din grupul de proprietari greci existenti în toata Muntenia, deci si în Tânganu. Numele familiei proprietatii: Panaiot. Atunci când a fost construita acea aratoasa casa era plasata spre partea de sud a Tânganului Mare. Casa propriu-zisa avea o sala de intrare unde se ajungea urcând o scara cu câteva trepte. Din acea sala plasata spre apus se intra într-un hol orientat pe directia rasarit-apus. Pe fiecare parte a holului se aflau câte 2 camere. Cele dinspre nord au devenit niste mici sali de clasa (cu câte 9-10 banci) iar cele dinspre sud au fost atribuite celor doua învatatoare pentru uzul personal. În jurul cladirii erau multi si diferiti pomi fructiferi de soi: meri, peri, nuci, pruni, corcodusi. În partea de sud, catre lunca Ciulunica, era curtea propriu-zisa folosita de noi pentru fotbal si alte jocuri. Acolo s-a nascut marea mea dragoste pentru fotbal. În partea de apus catre aceiasi lunca Ciulunica era o gradina de legume si zarzavat îngrijita de noi, elevii si de Domnisoarele învatatoare. În partea de rasarit în curtea scolii era o constructie-anexa destul de solida, la baza avea spatii zidite (cotete si cotinete) pentru cresterea pasarilor sau a porcilor, iar la partea superioara era un patul traditional din scânduri (sipci) încrucisate pentru depozitarea, în special a porumbului. Scoala avea în partea de sud, pe lunca Ciulunica, un lot atribuit ei, care era dat "în parte" îndeosebi vecinului din partea de rasarit (alaturat cu amintita, mai sus, constructie), nea Niculaie Dumitrica. Si cum Domnisoarele învatatoare erau niste gospodine pricepute foloseau cu eficienta cele atribuite scolii si cresteau, în special pasari. Ba împreuna cu acelasi vecin, câteodata, cresteau, evident "în parte ", si un porc.
La Scoala Mica veneau elevii din clasele elementare 1-4 din partea de sud a satului: Tânganu Moara, Tânganu Mic (Gâgâlicea) si cei din jurul scolii celei mici. Distanta de la Tânganu Moara pâna la scoala cea mica era de 2 km. Ceilalti elevi din Tânganu Mare (cum apare în unele documente istorice pentru a fi delimitat de suratele sale mai mici sdin sud) se scoleau, evident, la... "Scoala Mare", plasata înspre nord în partea locuita compact de tânganenii nostri.
Scoala Mare a fost construita înspre sfârsitul secolului 19 si aici au fost scoliti
strabunicii, bunicii si parintii nostri pe care parintii lor se încumetau sa-i trimita "la carte" si urmau între 1 si 4 ani "de scoala". Nu ne propunem ca în rândurile noastre sa facem istoria acestei scoli legendare pentru satul nostru. Mai spunem ca unul dintre longevivii învatatori a fost Paraschiv Popescu, fiul preotului Hristea Radulescu, care a profesat la scoala din Tânganu, între anii 1880-1915. Hristea Radulescu a fost unul dintre cei doi preoti (alaturi de Serban) care au slujit, între anii 1853-1894 în nou înfiintata biserica din Tânganu, cu Hramul Adormirii Maicii Domnului. Apoi Ion Grigore Popescu a fost preot paroh la biserica din Tânganu între anii 1914-1964 si concomitent, învatator la amintita scoala între anii 1914-1940. Pe vremea din care încep amintirile noastre învatatori erau: Iliescu Elena, Olga Duca, Storceac... În dorinta-program de a alfabetiza întreaga populatie a tarii, s-a pornit, în anii de început '950, de "la baza". Adica de la copii. Si astfel s-a simtit nevoia de a gasi doua locatii pentru longevivul sat, care se întindea pe lungimea a peste 3 km. Aparitia unei "scoli mici", în acei ani de început ai scolarizarii populatiei României a fost o necesitate. Din câte îmi amintesc eu, "Scoala Mica" a avut si un sediu, într-o alta casa particulara. Începând, probabil, cu anii 1953-54 s-a fixat în amintita locatie: casa "Coanei Marioara"...

ACEI ANI MINUNATI ... DE ELEV
------------------------------------------------
Deci septembrie 1955. Dupa acesta scurta prezentare a istoriei si a situatiei învatamântului din Tânganu la mijlocul "obsedantului deceniu", cum este prezentat în lumea politica si literara, sa intram în perimetrul subiectului nostru. Prima învatatoare a fost Domnisoara Lica, una dintre fiicele preotului-învatator amintit mai sus, Ioan Grigore Popescu. Acesta mai avea înca o fiica, Marioara si 3 baieti. Amintirile mele despre Domnisoara învatatoare, Lica, sunt foarte vagi, învaluite în ceata. Dupa câteva saptamâni s-a retras, era bolnava, din câte se spune, de plamâni, o boala destul de frecventa în acei ani si în scurt timp ne-a parasit trecând în lumea de dincolo. Se mai spune ca, necasatorita fiind, a fost îmbracata în mireasa, conform traditiilor timpului. Trist este ca si cea de a doua fata a preotului Ion Grigore Popescu, Marioara, a murit tânara se pare de aceiasi boala....
În locul celei plecate departe de noi si de lumea pamânteana a venit o tânara învatatoare de 23 ani. Numele dumneaei: Bortes Gheorghita. Tânganenii nostri, respectuosi, i se adresau cu apelativele "Domnisoara Gica" sau "Domnisoara învatatoare" care au fost mult mai des folosite decât oficialul "tovarasa învatatoare". Le vom folosi si noi, consecvent, în însemnarile urmatoare.
Alaturi de mine s-au prezentat ca proaspeti elevi de clasa I-a: Ion Constantin-Godacel, Stoian Vasile-Otetaru, Dumitrica Florea-Verde, Stoica Vasile-Silica si o fetita din Tânganu Moara, Simion Maria-Bacaliu.
Timp de un an a fost singura învatatoare pentru toate cele 4 clase care numarau, fiecare, în medie în jur de 4-6 elevi. Modul de desfasurare a programului celor 4 clase care, atentie!, se desfasura în acelasi timp, pare neverosimil. Domnisoara Gica începea, de exemplu, citirea cu clasa 1-a iar celelalte 3 clase ramâneau în asteptare. Asteptarea era însa, una activa: eram obligati fie sa citim lectiile la materiile din program (citire, istorie, geografie, etc.) sau ni se dadeau "de lucru" exercitii de aritmetica sau sa lecturam un text stabilit de dumneaei. Si astfel, când se trecea de la o clasa la alta, pe rând celelalte ramâneau în aceiasi asteptare... activa. Si astfel toti am prins dragul cititului si ... lucram mai putin acasa, pentru ca în aceasta rotatie unii rezolvau si temele pentru a doua zi. Evident cei harnici si ordonati. Caci acasa fiecare dintre noi îsi ajutau parintii la treburi gospodaresti, mai ales la pascutul animalelor (în special a vacilor, numeroase în acele timpuri). Si înca ceva: nu aveam un program riguros. Domnisoara învatatoare hotara ad-hoc ce materie abordeaza, în acel moment, cu fiecare clasa. În felul acesta eram obligati sa fim pregatiti permanent la oricare dintre materii. De exemplu eu, pe parcursul celor 4 clase elementare, citeam zilnic de câte doua ori fiecare lectie la toate materiile indiferent de programul de a doua zi. Altminteri, asa cum am spus ceva mai sus, nici nu aveam o programa riguroasa. Aceasta metoda, de a citi zilnic lectiile de doua ori, am mentinut-o si în clasele V-VII. Si astfel nu eram niciodata "prins cu stângul" si repetarea lectiilor în zile diferite asigura o mai buna memorare.
Asa am ajuns coleg de ... clasa cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, regretatul Stanciu Marin-Marinus. El era nascut în 1945, eu în 1948. El era în clasa a 4-a, eu în clasa a 1-a. Atunci când Domnisoara invatatoare se necajea pe cei din clasele superioare (eu fiind în clasa a 1-a) la orele de aritmetica, pentru ca nu stiau "sa socoteasca" ma întreba pe mine care, terminând cele date de lucru în acest timp, eram "pe faza" si raspundeam... prompt. Aceasta "preocupare" mi-a adus laude dar si critici plus ceva ghionturi de la cei prinsi nepregatiti...
Din anul scolar 1956/1957 alaturi de Domnisoara învatatoare a fost adusa o alta tânara învatatoare, Anisoara Budileanu. Cele 4 clase au fost împartite între cele doua învatatoare astfel : clasa 1-a împreuna cu clasa a 3-a erau în pregatirea unei învatatoare iar clasa a 2-a si clasa a 4-a în cea a celeilalte învatatoare. S-a petrecut un fapt incredibil pentru cei de azi: timp de 2 ani am fost coleg de clasa cu sora mea, nascuta în 1950, deci cu 2 ani mai mica. Si astfel eu am fost în clasa a 3-a si ea în clasa a 1-a, deci în aceiasi clasa cu mine. În anul urmator eu am fost în clasa a 4-a, ea în clasa a 2-a, deci tot împreuna. În clasa erau circa 9-10 banci dispuse pe 3 rânduri cu câte 3-4 banci. Noi cei 6 elevi din clasa a 3-a si apoi din clasa a 4-a am ocupat cele 3 banci de la fereastra dispusi astfel: în prima banca Ion Constantin-Godacel cu Dumitrica Florea, Stoica Vasile-Silica în banca a 2-a cu Simion Maria-Bacaliu, eu cu Stoian Vasile în banca a 3-a. Cei din clasa a 1-a erau mai multi si ocupau celelalte 2 rânduri de câte 3 banci. Coincidenta: în rândul din mijloc, sora mea împreuna cu Maria lui Ciulica (erau mai înalte) au ocupat ultima banca deci în dreptul meu. Recunosc: din când în când îi mai dadeam câte un "ajutor fratesc"... suflându-i discret unele raspunsuri la întrebari... mai grele...
Atunci când, din diferite motive obiective (sedinte la forurile superioare, etc.), lipseau Domnisoarele învatatoare erau înlocuite de un învatator ciudat, Pavel. Toate calculele aritmetice se faceau în... bomboane care erau asteptate de ceilalti copii amatori de ... dulciuri. Era binecunoscuta mustrarea-îndemn: "socoteste mai repede ca uite cum plâng copiii dupa bomboane!". Si înca o amintire legata de dânsul. Trenul era singurul mijloc de transport al acelor timpuri. Drumul pâna la gara (începând din dreptul lui Mocanu) era în vremuri de ploi, toamna si primavara, desfundat. Se folosea urmatorul traseu: pe mergea pe sosea pâna prin dreptul casei mele si apoi pe o poteca mai putin noroioasa, pe drumul de lânga gradina lui Gheorghe Dumitrica se ajungea la gara. Într-o zi, domnul învatator Pavel se ducea la gara pe acest traseu, trenul a fluierat plecarea din gara Fundeni, dumnealui s-a grabit si a scurtat drumul prin fundul curtii lui Gheorghe Dumitrica, a ajuns în curtea propriu-zisa si s-a trezit între doi câini legati de o parte si de alta. Au ramas stupefiati când s-au trezit cu grabitul învatator hartuit între cei doi câini, l-au salvat si în... mare viteza a prins trenul care tocmai poposise în gara noastra. Multa vreme ne-am amintit, cu haz, de aceasta întâmplare hazlie a ciudatului învatator.
Viata mea de elev la "Scoala Mica" a fost unica, arhaica, fabuloasa. Desigur se poate spune ca orice copilarie (mai ales în mediul rural, precum acela din anii "950), pentru orice sexagenar (ca mine) are un caracter de unicitate. Si amintirile mele din acei ani de exceptie, 1955-1959, atunci când am fost elev la Scoala Mica, sunt marcate de amintiri duioase, dulci, unele triste, sentimentale, încarcate si de istorie. În rândurile urmatoare voi însira unele dintre acele amintiri atât de dragi mie. Dar sunt, sigur si acelora care le-au trait. Pentru ca eu, asa cum am mai spus, nu am trait într-un clopot de sticla. Am trait în mijlocul Oamenilor maturi si a Copiilor de atunci si fara ei rândurile mele ar fi seci, neinteresante, golite de sentimente... Asa ca, în continuare, voi încerca, atât cât memoria ma ajuta, sa reproduc si alte amintiri legate de Scoala Mica, de Domnisoara Gica, de Domnisoara Anisoara, de colegii mei, care împreuna, ne-am îmbogatit, reciproc !, viata ...

FOTBALUL ACELOR TIMPURI
-------------------------------------------
Oarecum surprinzator, am descoperit fotbalul, asa cum am mai spus în alte însemnari, pasiunea mea de o viata, în clasa 1-a în curtea scolii celei mici. Sa ne amintim: eram în anul 1955, Televiziunea Româna nu se înfiintase (data "nasterii": 31 decembrie 1956 si oricum televizoarele, în Tânganu, au aparut mai târziu) iar fotbalul local era practicat de o mâna de oameni despre care am scris, în detaliu, în alte scrieri ale noastre care au avut ca teme acest sport. În curtea scolii, în partea de sud era suficient spatiu pentru o "miuta la doua porti" cum se spune. Spatiul portilor era delimitat de doua perechi de caciuli mai aratoase. Bineînteles ca mingea folosita era una de cauciuc mai mare sau mai mica dupa posibilitatile noastre de atunci. Pe mine m-au plasat în poarta (predestinare, mai târziu am ajuns – pentru scurta vreme între anii 1967-1968 - portarul echipei de fotbal a satului Tânganu) si eram nedumerit de ce atunci când mingea trecea pe lânga mine dar si printre cele doua caciuli unii dintre jucatori strigau entuziasmati : "Ala e !". Pare neverosimil dar acestea erau timpurile, acesta era nivelul nostru de copii saraci în ale fotbalului care la nivel urban si national era destul de avansat. Desi eram doar la "o asvârlitura de bat" de Bucuresti. Dar s-a nascut un miraj, o vraja, care pe unii dintre noi, precum Costica Godacel, Dumitrica Florea sau Stoian Vasile nu ne-a parasit toata viata.
Între timp a fost înfiintata, si cu contributia învatatoarei Anisoara Budileanu, îndragostita de fotbal, echipa tânganeana, devenita istorie, Unirea Tânganu. Care avea în dotare o minge de fotbal adevarata. Mingea era în "pastrare" la Domnisoara învatatoare, Anisoara Budileanu. Aceasta echipa a "functionat" aproximativ între anii 1958-1960 si a grupat jucatorii de fotbal care proveneau cam din aceiasi zona precum elevii Scolii Mici. Adica Tânganu Moara (Tanase – Cacabela), Tânganu Mic (Ion Nicolae-Godac, Preda Constantin-Cretu) sau din jurul scolii (fratii Dumitrica, Gogu si Puiata, fratii Mamonu: Costica, Marin, Ion, apoi State Vasile, Ion Baraitan, fratii Bocea si altii). Dar despre aceasta meteorica, enigmatica echipa am scris în detaliu în însemnarile noastre intitulate "Microistorie fotbalistica tânganeana".
Sediul, sufletul, spiritul noi echipe erau Scoala Mica si...Domnisoara Anisoara Budileanu. Si noi, micutii elevi de la Scoala Mica, profitam de prezenta miraculosului obiect rotund în camera Domnisoarei pentru a ne fi dat si noua "spre folosinta" în pauze. Altminteri spatiul alocat sportului, prin program, era comasat si folosit de noi, baietii, pentru fotbal. Sa mai precizam ca mingile de fotbal "adevarate" din acea vreme erau deosebit de rezistente. Un asemenea "obiect rotund" nu se deteriora, precum astazi dupa câteva zeci de meciuri. Si tot legat de fotbal câteva amintiri.
Cel mai talentat dintre noi, a fost, evident, Costica Godacel. Eu am fost mereu un ambitios. Si la învatatura dar si la fotbal. Imi placea postura de învingator, asa cum am fost în toate scolile pe care le-am urmat. Ca sa fiu învingator si la fotbal cautam, mereu, sa fiu în echipa cu Costica Godacel. Si reuseam adesea sa fiu cu el în echipa si de multe ori eram învingatori. Într-unul dintre meciuri, pârdalnicii de adversari au învins echipa din care faceam parte eu si Costica. Nici în ruptul capului nu vroiam sa ma recunosc învins si cautam fel de fel de motive-subterfugii pentru a justifica înfrângerea, evident dând vina pe altii decât pe echipa mea. Atunci Costica, cu calmul lui proverbial, m-a apostrofat: "Ce vrei, ma, au fost mai buni ca noi". Lovitura data de coechipierul meu m-a socat si am început sa plâng cu sughituri. Am fost de râsul micii noastre scoli mai ales ca si fetele s-au raliat celor care se amuzau pe seama "plângaciosului"! Ba chiar si Domnisoara învatatoare m-a întrebat, în derâdere: "Ce-ai patit, mai, Vasile ?". Mi-a ramas adânc întiparita acea întâmplare drept pentru care am reprodus-o în aceste amintiri.
Era toamna. A fost cules porumbul de pe lotul scolii (asa cum am mai spus lotul era în sudul scolii, înspre lunca Ciulunica). Acesta a fost lucrat "în parte" cu Niculaie Dumitrica, iar partea care se cuvenea scolii a fost depozitata în patulul aflat deasupra constructiei care avea la baza cotinete si cotete zidite pentru animale si pasari. În acel patul se ajungea pe o scara solida de lemn. Domnisoarele învatatoare, bune gospodine cresteau pasari hranite cu porumbul care li se cuvenea. Normal, ne puneau pe noi elevii sa curatam stiuletii de porumb. Ne suiam în patul prin scara de lemn si ne asezam pe curatat în niste cosuri de nuiele. Ni s-a promis ca daca curatam un cos ni se da mingea de fotbal pentru o miuta. Entuziasmati de promisiune si dornici de fotbal am umplut cosul (prea) repede. Si atunci Domnisoara Gica ne-a mai dat înca o portie. Adica înca un cos. Eu, fata de colegii mei, am protestat. Vasile Stoian a coborât, tacut, pe scara si s-a dus, drept, la Domnisoara Gica, i-a spus tarasenia, aceasta a venit, a urcat pe scara si a decis: Vasile (adica eu) sa coboare si sa nu mai curete nici un stiulete. Fara alte comentarii. Am coborât rusinat înjurându-l, în gând, pe turnator. Ceilalti au curatat rapid si cel de-al doilea cos si drept rasplata li s-a dat promisa minge pentru o miuta... prelungita. Mie mi s-a interzis sa joc. Am stat deoparte si cât a durat miuta... am plâns.
Cred ca aici este cazul sa povestesc si o alta "patanie fotbalistica" petrecuta peste 3 ani în alt context. Eram în clasa a 7-a la Scoala Elementara din Cernica. În clasa noastra a fost repartizata, în acel an scolar 1961/1962, fata unui inginer agronom angajat la IAS Fundeni, care avea în folosinta si toata lunca Dâmbovitei si a Colentinei. Lunca era, evident, si pe teritoriul comunei noastre Cernica. Ferma de stat avea unul dintre sediile-anexa în "conacul lui Udrea" aflat în partea stânga în drumul spre Caldararu (spre calea ferata). În acel sediu, fosta conac, exista si o bogata livada cu meri, peri, visini, ciresi, pruni si alti pomi fructiferi. Pe noua noastra colega o chema Crihan Mihaela. Avea un ten incredibil de alb, fata de colegele noastre indigene batute de soare si de vânt. Era finuta, frumusica, cu doua codite cochete de scolarita, cu fundite rosii. Cum pe vremea aceea ma bântuiau ceva talente poetice i-am dedicat o poezie din care îmi mai aduc aminte doar versurile prin care chipurile ea era vânzatoare de fructe: "Cu codite si fundita / Si c-o mini... rochita / Striga: ciresele, ciresele ! / Si mai bune si mai rele!". Le-am aratat "productia mea poetica" colegilor mei, regretatul Dinu Mihai din Caldararu, fara nici un cuvânt, a luat foaia de hârtie cu poezia de pe banca mea si i-a pus-o Mihaelei în fata. Îmi amintesc perfect: culoarea fetei ei de o albeata incredibila s-a înrosit, a luat foaia cu "versurile" si s-a dus cu ele direct la temutul director, Monaru Ion. Acesta a chemat imediat "poetul" la dânsul si am scapat relativ usor: o urecheala zdravana si o palma, doua. Dar ghinion: tocmai atunci a fost organizata o excursie cu toata scoala în padurea Cernica aflata în apropiere. Acolo veselie mare, cules de flori, hârjoneli cu fetele (eu împlinisem deja 14 ani...în jurul acestei vârste erau si ceilalti colegi de clasa) si... si... fotbal într-o poiana gasita de noi, amatorii... Am spus noi ? Numai de ei, amatorii de fotbal, pentru ca d-l director a decretat... directorial: "poetul sa stea deoparte". Si iarasi m-au napadit lacrimile. Spre rusinea mea pentru ca frumuselele codane (si în acei ani la scoala din Cernica aveam câteva colege, în clase diferite, foarte frumoase!) îsi dadeau ghes aratând spre "poetul plângacios". A fost si un câstig: m-am lasat definitiv de poezie si m-am îndreptat catre proza. Si o paranteza necesara: cu ceva timp mai înainte am scris pentru vecina mea, Constantin Stefania - Fanuta lui Drina, pe atunci eleva la Scoala Mica o poezie în binecunoscutul stil facil, simplist, al acelor vremuri. A fost apreciata de Domnisoarele învatatoare si a recitat-o la o serbare... Si, pe atunci, chiar credeam ca voi ajunge... poet. Din fericire pentru mine si din pacate pentru prietenul si colegul meu de clasa, Costica Godacel, acesta a comis o boacana si a facut ca atentia sa fie distrasa de la "poet": l-a lovit drept în frunte cu un obiect contondent din padure (se pare o ghinda) pe unul dintre colegii nostri, din câte ne amintim noi, Tache Alexandru din Caldararu. Si lovitura nu a fost chiar "o joaca de copii"... pentru ca a iesit un alt scandal.

ÎNTÂMPLARI ... COPILARESTI
-------------------------------------------
Eram în clasa a 1-a. Toate cele 4 clase eram în acelasi timp si în aceiasi clasa sub "bagheta" unicei învatatoare din acel an, Gheorghita Bortes. În rândul de la geam erau plasati cei din clasa a 4-a din care faceau parte, printre altii, amintitul Stanciu Marin-Marinus, Ionita Gheorghe (Gogu lui Ivan Necu), Simion Florica (Ghiurica). Ultimii doi erau din Tânganu Moara. Într-una din zile, Stanciu Marin-Marinus a venit la scoala si cu fratele sau mai mic, Ionica (nascut în 1949, deci viitor scolar). Nu a avut cu cine sa-l lase acasa. Parintii lor erau pe câmp la lucrarile agricole. Erau alte timpuri, oarecum greu de înteles acum. L-a asezat pe Ionica în banca a 2-a de la geam lânga fratele sau. La un moment dat nu l-a mai vazut nimeni pe... Ionica. A fost repede descoperit: se bagase sub banca si rontaia linistit, imperturbabil, niste biscuiti. Îi era foame...
Noi cei din clasa a 1-a învatam sa socotim pâna la 10. Am facut buchete de câte 10 betisoare care ne ajutau sa buchisim tainele socotitului. Elevii din clasei a 1-a, ocupau rândul din mijloc. Cele zece betisoare erau legate cu o ata. Am avut inspiratia sa împing un betisor în fata si sa-i arat lui Costica Godacel, care era în banca din fata mea, cum se fumeaza, simulând ca trag fumuri de tigara din snopul de betisoare. Domnisoara învatatoare m-a vazut, oricum clasa era mica si era usor de observat (aproape) orice gest si vorbe spuse, chipurile, mai încet, m-a chemat la dânsa si m-a întrebat ce am facut. Evident, nu am recunoscut si atunci l-a întrebat pe Costica sa spuna tarasenia. Acesta, a spus, nonsalant, "Domnisoara, mi-a aratat cum se fumeaza"! Eu eram cu fata întoarsa spre el si ma gândeam cu câta usurinta m-a tradat colegul meu. În momentul în care am întors, rusinat, capul spre Domnisoara învatatoare, m-am trezit cu o palma serioasa pe obrazul care era, întâmplator spre Dânsa. A fost prima (si ultima!) palma primita în clasa 1-a. Nu si ultima pe parcursul celor 4 ani... Dar aceasta mi-a ramas adânc întiparita în memorie. Drept pentru care am reprodus-o în amintirile noastre.
Si o alta amintire legata tot de Costica Godacel. Eram în clasa a 3-a, exercitiile date ca tema pentru acasa erau rezolvate la tabla, noi verificam daca le facusem bine si Donmisoara învatatoare ne verifica rezultatele de pe caiete. Costica a gresit unul, doua, trei exercitii la rând. Dânsa s-a uitat mai atent si a observat ca Costica simula corectând o... tema trecuta. A primit o corectie fizica destul de severa.
Am amintit ceva mai sus de pedepsele care ni se aplicau noua, micilor elevi. Ele au fost reale. Dealtfel era o practica obisnuita în învatamântul nostru scolar înca de pe vremea lui Ion Creanga (a se revedea povestea cu "Calul balan") sau Barbu Stefanescu-Delavrancea ("Domnul Vucea"). Si aceasta practica, spre binele nostru, s-a perpetuat si în anii de dupa razboi, ani care fac obiectul rândurilor noastre. Sa nu creada cineva ca chiar se producea maltratarea elevilor asa cum se întâmpla astazi, real sau închipuit, în mintea elevilor si (mai ales) a parintilor. Sa recunoastem ca se practicau usoare pedepse fizice. Una dintre cele mai frecvente consta în aplicarea unor, relativ usoare, lovituri cu linia la palma. Nu durerea fiizica era pedeapsa cea mai mare ci rusinea de a fi pedepsit în fata clasei. Pentu ca, pe atunci, mai exista rusine si la copii. Apoi se mai întâmpla sa ne fie aplicata si câte o palma asa cum am retatat si noi mai sus. Si înca o pedeapsa (cea mai grea) pe timpul meu aplicata destul de rar: sa stam în genunchi în coltul clasei, dar eu nu am nici o amintire de vreun elev pedepsit astfel. În nici un caz "pe coji de nuca" asa cum am auzit eu si care cred ca este poveste. Doar nu venea învatatorul cu coji de nuca în buzunar, tocmai pregatite sa fie strat sub... genunchii elevului pedepsit. Mai era si o pedeapsa (destul de frecventa) ca elevul neascultator sa fie "tras de urechi", fie efectiv, fie... amenintat verbal.. Desigur se aplicau si pedepse morale: sa nu mai participe elevul în cauza la jocurile elevilor cuminti (exemplu la fotbal asa cum mi s-a întâmplat mie, dar si la alte jocuri).
Lectie de geografie. Tema: cursurile principalelor râuri din România pe care trebuia sa le aratam cu indicatorul pe harta. (Azi elevii din clasa a 4-a nu cunosc nici macar vecinii României !). Eram în clasa a 3-a si toti cei 5 colegi ai mei s-au încurcat teribil asa ca s-au ales cu ceva... "tras de urechi" Eu m-am descurcat destul de bine desi, la un moment dat, m-am încurcat teribil... "pe cele 3 Crisuri". Si ne-a fost trasata urmatoarea sarcina: ca în fiecare dimineata, înainte de începerea orelor, Domnisoara Gica sa ne gaseasca în fata hartii repetând temele geografice din program, eu fiind numit responsabil. Dar noi ne-am "orientat" si am descoperit un joc deosebit de atractiv : pe rând desemnam câte un "nume geografic" de pe harta (râu, localitate, vârf de munte, deal, etc. ) pe care ceilalti trebuiau sa-l gaseasca. Am ajuns la perfectiuea de a gasi rapid acele nume asa încât s-a apelat la "smecherii". Una dintre ele: cel care era la rând sa desemneze numele care trebuia cautat de ceilalti se uita într-o anumita parte a hartii, spre deruta, când în realitate acesta se afla în cu totul alta parte. Apoi metoda s-a schimbat: cel ce desemna numele de gasit se uita chiar în zona unde se afla, ceilalti derutati se uitau în alta parte. Aceste oscilatii faceau farmecul jocului nostru geografic. Este de la sine înteles ca în felul acesta ne familiarizam cu notiunile geografice care, la toti ! ne-au ramas întiparite in minte.
Eu am fost un bun elev dar nu întotdeauna prea cuminte. Într-o zi de sfârsit de primavara am gasit în gradina de legume niste urzici. Am cules câteva fire si le-am urzicat / basicat pe câteva dintre colegele mele. Acestea m-au reclamat la Domnisoara Gica si m-am ales cu cea mai zdravana urecheala si cu ceva palme din partea dânsei. A fost cea mai dura ":corectie fizica" pe care am primit-o din partea Dumneaei în cei 4 ani. Si n-am uitat-o.
În clasa 1-a Domnisoara Gica a pus pe fiecare elev (baiat) sa-si aleaga câte un pom pe care sa-l îngrijeasca. Evident rolul era unul educativ: sa îndragim pomii, deci natura, dar si practic, sa îi curatam de crengi uscate iar primavara sa-i varuim. Ordinea în care fiecare a optat pentru un pom fructifer a fost, normal, începând cu clasa a 4-a si terminând cu clasa 1-a. Eu am ales ceea ce mai ramasese: un mar chiar lânga poarta de la intrare. Au râs toti de mine, ca din acel mar toti copiii vor fura fructe pentru ca le este la îndemâna, lânga poarta, lânga gard. Ca de obicei am tras un plâns zdravan. M-a încurajat varul meu, Gheorghe Gheorghe, Gogu lui Mitu Penii. Locuia la doar 2 case de scoala, era cu 2 ani mai mare decât mine si, evident, cunostea foarte bine toti pomii din livada si curtea scolii. Mi-a spus ca "marul meu" face niste mere foarte gustoase. Si asa a fost. Stanciu Marin – Marinus, era în clasa a 4-a, a avut, deci, prioritate, a ales un falnic mar chiar de la fereastra clasei noastre. Si toamna, când începeam anul scolar, facea niste mere mari, rosii, la care ne uitam din clasa, cu pofta de copii, în timpul orelor si ne straduiam în pauze sa le doborâm prin scuturare, catarare sau aruncând cu pietre sau bulgari. Un falnic corcodus a fost ales de Stoian Vasile. "Producea" niste corcoduse grozav de gustoase, cum n-am mai întâlnit niciodata la un asemenea pom fructifer. În partea de sud, lânga terenul nostru de fotbal era un nuc urias. Acesta a dainuit pâna înspre anul 2010 când s-a uscat si a fost... sacrificat. Acum mai exista doar un... plop urias aflat lânga gardul dinspre nord, de la strada Vlad Tepes al actualei gradinite....
Pe vremea începuturilor noastre, manualele si rechizitele scolare se cumparau de catre parintii elevilor. Ulterior s-a luat o hotarâre, la nivel de stat (un HCM), prin care învatamântul a fost declarat gratuit. Si cele enumerate mai sus au fost primite gratuit de fiecare elev. A fost o mare usurare pentru bugetul destul de sarac al parintilor nostri. Pe vremea când noi derulam amintirile noastre cartile si rechizitele scolare erau procurate prin Domnisoarele învatatoare. Acestea faceau liste, colectau banii necesari de la parintii elevilor, se deplasau în Bucuresti si procurau rechizitele necesare. Situatia mea era, pe atunci, una foarte dificila. Mama mea (tata era... departe de noi) nu avea banii necesari pentru procurarea celor necesare. Si atunci a intervenit Domnisoara Gica si, prin contributie proprie, mi-a asigurat cele necesare continuarii cursurilor elementare. Precizez ca un caiet de matematica sau dictando costa 1,10 lei. Pentru serviciul atât de necesar, facut noua, Mama mea o rasplatea pe Domnisoara Gica, din când în când, cu o sticla din gustosul lapte de la vaca noastra. Si atunci s-a nascut o prietenie exemplara între Mama mea si Domnisoara Gica. O prietenie care a strabatut, ca un fir rosu ... viata Mamei mele...atâta ttmp cât Dumnezeu i-a harazit sa vietuiasca pe acest Pamânt...
Dar: "Foaie verde loboda / Gura lumii sloboda" s-a svonit ca eu as fi favorizat de Domnisoara învatatoare pentru ca o rasplateam cu... lapte. Si într-o zi a sosit, în micuta noastra scoala, tatal lui Stoica Vasile-Silica, pentru noi: "nea Puica". Avea o bâlbâiala naturala, care, oarecum surprinzator, îi dadea un farmec personal, mult apreciat de consatenii nostri. Pentru ca avea si o sinceritate si un umor personal deosebit. A început în stilul lui caracteristic: "Don...donsoara am auzit ca... ca baiatu' meu este... este cel mai... mai... prost". Domnisoara învatatoare ne-a supus la o proba practica în fata nedumeritului parinte: am citit fiecare acelasi text. Ordinea, ca valoare, era urmatoarea: dupa mine urmau: Stoian Vasile, Ion Constantin-Godacel, Dumitrica Florea, Simion Maria si Stoica Vasile-Silica. Nea Puica, altminteri un om cinstit, a recunoscut, cu taraneasca sinceritate, ca "al meu...este...este cel mai.. mai prost". Si ca "ala al... al lui Tartacuta este cel... cel mai destept". Ba chiar m-a gratulat cu un "Bravo, Vasile !". Si fiindca am pomenit de "Nea Puica" este cazul sa amintim ca era un vânator recunoscut în acele timpuri, cu pusca si autorizatie legale. Dar... surpriza: în micutul nostru colt de sat a aparut o veste traznet: casa lui nea Puica... "a fost sparta"! Adica în limbaj actual "a fost calcata de hoti". I s-au furat din casa lucruri mobile de valoare. Hotii au venit, se pare cu o caruta, prin spatele gradinii, prin proprietatea vecina, pe atunci, un lot de casa nelocuit al lui Fratila. Cu toata eficacitatea declarata a Militiei de atunci, hotii nu au fost prinsi. S-a zvonit ca cei care au facut hotia ar fi colegi de ai lui nea Puica din expeditiile vânatoresti comune si cunosteau bine casa partenerului lor si a... vecinului nostru.
La sfârsitul acestui mini-capitol plin de fapte si de inocente întâmplari scolaresti trebuie sa amintesc si o "treaba serioasa" a acelor timpuri: sarcina "tovaraselor învatatoare" de a scolariza pe analfabetii din zona de cuprindere a scolii. Si astfel, dupa orele de program ale micilor scolari, cele doua învatatoare îi scolarizau si pe cei maturi. În amintirea noastra, a celor atât de mici pe atunci, au ramas imaginile cu parintii, vecinii, rudele noastre mature care veneau pe înserat sa buchiseasca scrierea, citirea si socotelile. Femeile, câte au fost atunci, veneau cu ... "lucru de mâna". Adica împleteau calduroase flanele si manusi, caldurosi ciorapi... în timp ce urmareau explicatiile Domnisoarelor învatatoare. Sunt fapte, întâmplari, oameni ce par din timpuri foarte îndepartate. Nu este chiar asa: de atunci au trecut doar între 50-60 ani.

SERBARILE DIN ALTE TIMPURI
-----------------------------------------------
Un capitol cu totul si cu totul aparte, în acei ani petrecuti la Scoala Mica, l-au constituit serbarile sustinute de noi, micutii elevi de pe atunci. Serbarile din acea vreme erau mult, mult mai complexe, mai bogate decît cele, fugitive, de azi. Si erau mult vizionate de parinti dar si de cei care nu aveau copii-elevi. Veneau, pur si simplu, sa vada spectacolul sustinut de noi. Si nu-i dezamageam. Sa ne amintim contextul. Pe atunci de-abia se înfiintase televiziunea româna si în satul nostru nu exista decât un singur televizor: cel al lui CosmaTudor – nea Cocos. Repetam: amintirile noastre au ca arie de cuprindere 1955-1959 iar televiziunea româna a fost înfiintata la finele anului 1956. Si oamenii acelor timpuri erau mult mai simpli, mai directi, care munceau din greu, niciodata viata pe tarâmurile noastre nu a fost usoara si "gustau" cu placere, cu interes, cu satisfactie, spectacolele de orice fel. Nu numai serbarile noastre ci si caravanele care prezentau filme, fie în "Moara lui Nelu" fie în curtea unui gospodar, cum a fost, daca îmi amintesc bine, în cea a lui Ion Radu, erau adevarate evenimente locale.. Apoi mai erau periodicele spectacole organizate pe "maidanul" din centrul satului. Veneau echipe de dansuri populare, brigazi artistice specifice acelor vremuri, solisti de muzica populara (Ion Cretu, Rodica Bujor, etc.) întreceri sportive, cum ar fi meciurile demonstrative de box într-un ring improvizat.
Aveam un program clar de serbari: cea de Gerila (oficial) si Anul Nou (si totusi în mediul nostru de la margine de lume se folosea si cea neoficiala de "Craciun", nu ne împiedica nimeni, cum se insinueaza azi), de ziua Femeii, combinata cu cea a Martisorului si serbarea de sfârsit de an. În vreo 3 ani (1956-1957-1958), oficial, se sarbatorea si 7 Noiembrie, evident fara amploarea celorlalte, iar în anul 1959 am sarbatorit, cu mult fast, 100 de ani de la istoricul act al Unirii Principatelor Române.
Pregatirile pentru serbari începeau cu circa o luna înainte. Domnisoarele învatatoare (evident în primul rând Domnisoara Gica) alegeau cu grija poeziile care trebuiau recitate, cântecele cântate de cor sau individual, textele umoristice specifice vârstei cântate + recitate si vedeta spectacolelor: nelipsitele piese de teatru adaptate de dumnealor sau (au fost si asemenea cazuri) chiar creatii proprii.
Iarna spectacolele se organizau în holul central. Scena era plasata în capatul dinpre rasarit al holului iar spectatorii se plasau în continuarea holului si în sala de la intrare. Nu este fabulatie: trebuia sa se vina din timp pentru a se ocupa un loc bun. Vara era mai simplu: scena era plasata în partea de sud a cladirii în unghiul format de sala de la intrare si una dintre camerele rezervate domnisoarelor învatatoare. La serbarile de Anul Nou, la sfârsitul trimestrului 1, ni se dadeau cadouri: cosulete miniaturale realizate de dumnealor. Erau împodobite cu hârtie creponata colorata. Erau foarte frumoase. Si toti le pastram acasa asezate la loc de pret pâna când hârtia cea frumos colorata ... se decolora. Evident nu lipseau nici bomboanele si alte mici cadouri specifice vârstei noastre..
Sa intram în detaliile câtorva dintre aceste serbari care erau adevarate si complexe spectacole..
Sa ne oprim la serbarea, desfasurata cu un fast deosebit în anul 1958. Evenimentul central, cu totul deosebit, a fost punerea în scena, cu forte proprii, a celebrei poezii a lui Dimitirie Bolintineanu, "Muma lui Stefan cel Mare". Gratie unor realatii de prietenie, prin naveta cu trenul, cu unii dintre ofiterii care aveau serviciul la unitatea militara de la "Antiaeriana", am fost ajutati de acestia. Astfel ei, prin "mijloace specifice", au construit un foarte frumos castel din carton colorat unde, prin desene sugestive, erau simulate chiar si caramizile. Eu aveam rolul lui Stefan cel Mare si trebuia ca atunci când Mama îmi spunea "Du-te la ostire, pentru tara mori..." sa sun din goarna adunarea ostirii. Vreo doua saptamâni m-am chinuit cu o goarna de împrumut sa învat sa sun. Nici vorba sa reusesc. Altminteri, mult mai târziu, prin anii 1968-70, când am efectuat stagiul militar, mi-am dat seama ca era greu, foarte greu sa înveti a suna din goarna, fara profesori si într-un timp asa de scurt. Pâna la urma a fost gasita solutia salvatoare: a fost adus gornistul de la unitatea militara, eu doar am simulat cu goarna între buze, sunetul real fiind al profesionistului gornist. "Figura" a tinut, multi minunându-se cât de bine canta "al lui Tartacuta" cu... goarna. Sa mai amintesc ca frumoasa domnita care "plânge si suspina" era Vasilica Petrica (a lui Cotomeaga) care avea niste superbi ochi albastri. Si fiindca am amintit despre Vasilica, înca o amintire hazlie: recita o poezie si când era pe la mijlocul demersului sau poetic, deodata, surprinzator, s-a aplecat si si-a ridicat... pârdalnicul de ciorap care cazuse, spre amuzamentul spectatorilor.
Mare serbare de Anul Nou la granita dintre anii 1958/1959. Evident ca spatiul prezentat mai sus ("de iarna") a fost arhiplin. Si spectatorii au participat, dupa parerea mea la cel mai reusit spectacol din acei ani. Pe post de Mos Gerila a fost regretatul Stoian Tudor – Duda al lui Petre Stoian. A fost un Mos Gerila deosebit, a avut umor, a fost spontan, a fost la înaltime. Când a venit rândul unui elev din Tânganu Moara sa-si ia cadoul, acesta a aparut tuns cu niste pronuntate "scari" (nu precum cele moderne de azi). Prompt, inspirat, nea Duda a decretat ca în Tânganu Moara se tunde "în scari", o noua moda (premonitie !) spre deliciul spectatorilor. Eu am recitat celebra poezie "Mama" de interzisul poet în acei ani, Nicolaie Militaru. A fost ilfovean de-al nostru nascut la Dobreni. Coincidenta trista: a fost arestat în prima luna a anului 1959 fiind învinuit de legionarism. A murit în închisoarea de la Ocnele Mari la mijlocul acelui an, 1959. Avea 74 ani. Evident ca arestarea nu a avut nici o legatura cu poezia dumnealui recitata de mine. Când am început cu "A venit aseara mama din satucu-i de departe / Ca sa-si vada pe feciorul astazi domn cu multa carte / A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit în prag / Mi s-a umezit privirea de iubire si de drag..." multora dintre spectatori li s-au "umezit" ochii si au lacrimat... Si ceilalti au fost la înaltime... Eram "tare" la recitari însa nu aveam "voce". Pentru rolurile cântate era preferat colegul nostru de clasa, Stoian Vasile dar si altii. Domnisoara Gica avea o relatie, prin cunostintele dumneaei, la unul dintre teatrele de copii din Bucuresti de unde putea, oricând, împrumuta costume specifice deosebit de frumoase. De exemplu, Stoian Vasile a fost îmbracat, interpretând un rol cântat într-un frumos si aratos... motan. Spre necazul si invidia mea de bun recitator si... atât. Si Vasile Stoian avea talentul si îndrazneala de a-si pune în evidenta calitatile si... costumul. La acea serbare eu am primit cel mai frumos cadou posibil: o minge portocalie de cauciuc cu un diametru de circa 25 cm. Multe nopti am dormit cu ea lânga perna mea. Am "batut-o" cu prietenii mei, în special cu Costica Godacel pâna în mijlocul verii. A îmbatrânit, s-a spart si în cel din urma s-a rupt. Noi terminasem clasa a 4-a si ne-am luat zborul catre alte zari... Sora mea a primit un joc "Loto" Era o cutie cu 90 numere din lemn inscrise pe un fel de... nasturi din lemn (precum pool-urile de la table) si 6 cartoane cu câte 15 numere diferite de la 1 la 90. Se împarteau cartoanele la participanti (daca erau 2 câte 3 cartoane fiecare, daca erau 3 câte 2 cartoane, etc...) se extrageau numerele dintr-o caciula sau un fes si cine îsi completa primul cartoanele era câstigator. Dar noi, inventivi, am folosit o alta formula. Asezam toate numerele pe o suprafata plana si ne completam cartoanele alegându-ne singuri numerele. Câstigator era cel care avea dexteritatea, viteza, "ochiul" cel mai agil. Si o curiozitate: si acum am acea cutie în care îmi tin... ustensilele de ras.
O alta serbare de succes a fost cea ocazionata de împlinirea a 100 ani de la Unirea Principatelor Române, pe 24 ianaurie 1959. A fost una fastuoasa. Au fost prezentate poezii si cântece cu caracter patriotic dar "sarea si piperul" l-a constituit piesa-etalon "Mos Ion Roata si Unirea". Rolul lui Mos Ion Roata mi-a fost încredintat mie, cel al boierului lui Stoian Vasile, iar ceilalti Costica-Godacel, Dumitrica Florea si Stoica Silica au fost... tarani. Repetitiile au debutat imediat ce am început scoala dupa vacanta de iarna. Toate bune si frumoase pâna când Domnisoara Gica ne-a adus costumele cu care trebuia sa ne îmbracam. Când am vazut ce costum i-a dat "boierului" Vasile am ramas înmarmuriti. Era foarte frumos. Niciodata nu mai vazusem asa ceva. Era plin de fireturi colorate, nasturi stralucitori, epoleti galbeni si multe alte accesorii stralucitoare. Noua ni s-au repartizat niste ...camasi taranesti procurate din satul nostru. Am murit de ciuda mai ales ca lui Vasile îi placea sa se faleasca cu el. Normal, repetitiile le faceam dupa ore. Atunci noi, "taranii" am pus la cale o... revolta împotriva... "boierului" Vasile. Si îl alergam de la scoala pâna acasa (circa 1 km) motivând ca noi suntem niste... tarani revoltati si saraci. În realitate eram rosi de invidie. Vasile s-a prezentat la Domnisoara Gica, s-a plâns de tratamentul nostru... taranesc, ne-am ales cu o urecheala zdravana si ne-am acceptat... soarta. Evident ca la serbare toata lumea era cu ochii pe Vasile (si chiar stia sa se faca vazut!) iar eu m-am revansat prin interpretarea rolului lui Mos Ion Roata, folosindu-ma de expresii neaos-moldovenesti cum ar fi "cheatra", "pisiorul", etc., gustate de spectatori.
Si în fine sa rememoram si ultima serbare: cea din vara anului 1959. Era cântecul de lebada al clasei mele. Serbarea s-a desfasurat în aer liber în locul descris mai înainte. Punctul principal de atractie, alaturi de obisnuitele recitari de poezie, cântece corale sau interpretate individual a fost o piesa intitulata probabil "Petrica si prietenii sai". Eu eram, în acea piesa, Petrica cel neajutorat. Eram în mijlocul scenei, asezat jos, turceste. În partea dreapta erau "cei buni": muncitorul, profesorul, mestesugarul, doctorul si altii. In partea stânga erau "cei rai": lenesul, hotul, mincinosul, puscariasul, etc. Fiecare cauta, cu argumentele lui, sa ma atraga de partea grupului sau. Normal, piesa avea cu "happy end" si dupa multe ezitari, într-un final fericit, am ales partea dreapta si m-am alaturat de cei buni.
Sa mai precizam ca la serbaruile de vara se înmânau si premiile pentru fiecare clasa. Erau premii individuale (nu ca azi în grup) si foarte, foarte rar s-a întâmplat ca un loc pe podium sau mentiune sa fie ocupat de doi elevi. Altminteri nici nu-mi amintesc despre vreun asemenea caz. Premiile în carti erau consistente: pentru premiul I elevul primea între 5-10 carti, care evident nu erau cumparate de ... parinti. Probabil scoala avea un fond destinat acestor premieri la care mai plusau, cu siguranta, si Domnisoarele învatatoare. Si toti, în timpul verii citeam cartile primite, si chiar mai faceam schimb între noi. Erau carti din literatura româna clasica si contemporana (poezie si proza) dar si din literatura universala. Îmi amintesc ca printre cartile primite au fost doua volume consistente cu opera completa a lui Dimitrie Bolintineanu. Contineau si primele doua romane originale publicate din literatura româna: "Elena" si "Manoil". Erau scrise în stilul romantic al acelor timpuri (influientat de cei din literatura franceza) care m-au impresionat profund. Multe dintre cartile primite de premianti erau de poezie româneasca de unde si dragostea mea si altora dintre micutii de atunci pentru poezie.

VIZITE SCOLARESTI
-----------------------------
Noi, copiii acelor ani, eram izolati. Foarte, foarte rar descindeam catre marele oras desi era foarte aproape, circa 10 km pe calea ferata pâna la Catelu sau 14 km pe sosea pâna în cartierul marginas, Pantelimon. Si ne întrebam ce sansa aveau sa viziteze marele oras cei aflati la 100 km sau chiar mai mult?
Una dintre preocuparile Domnisoarelor învatatoare, Gica si Anisoara, era acea de a ne dezvolta orizontul, nu numai cel al bagajelor de cunostinte scolare cu care sa pornim în viata ci si cel, sa-i zicem, "spatial - teritorial". O binevenita metoda de a ne dezvolta, noua, micutilor elevi... orizontul ... teritorial erau vizitele.
Sa începem cu... începutul. Cred ca prima vizita am facut-o la Caminul cultural din comuna învecinata, Fundeni, care detinea, floare rara pe atunci, un televizor. Întrucât posibilitatea da a achizitiona un televizor de catre un locuitor din mediul rural era extrem de limitata, politica acelor timpuri de popularizare a noilor realizari tehnice era de a plasa televizoare în locuri publice. Altminteri si un relativ usor si eficace mod, al acelor timpuri, de a face reclama eforturilor de culturalizare a populatiei. Asadar, într-o duminica, ne-am încolonat... scolareste si am parcurs cei circa 2,5 km pâna la Caminul cultural care era plasat catre nord-vestul satului Fundeni, aproape de gara CFR, deci înspre satul nostru. Acolo, la orele diminetii, am vizionat obisnuitele, înca de pe atunci, programe pentru copii. Daca îmi aduc bine aminte era o emisiune din binecunoscutul serial "Capitanul Val-Vârtej" unde în rolul baronului Munchhausen era distribuit fermecatorul actor Nicolae Gardescu ca si Tudorel Popa în cel al lui Paganel. Si desigur nelipsitele desene animate. Contactul cu televizorul a fost fascinant. Era o vraja, ceva mirific, care nu poate fi explicat copiilor de azi nascuti si crescuti în fata... televizorului.
O alta vizita memorabila a fost, bineînteles, în Bucuresti. Ne-am îmbracat frumos, si emotionati am purces în orasul de care, în viitor, fiecare dintre noi, aveam sa ne legam, decisiv!, destinul. Am fost fascinati de tot: de multitudinea de masini, de casele înalte si înghesuite una în alta (ca la noi erau mici si rare), de multitudinea de reclame (la noi, acasa... nici vorba de asa ceva), de furnicatura de oameni care umblau de colo pâna colo, aparent fara nici o treaba (parerea noastra) si de... tramvaie. În periplul nostru ne-am suit într-unul dintre ele si când a pornit, oarecum brusc, eu nepregatit m-am lovit, destul de evident, de o bara de sustinere spre râsetele celorlalti. Am vizitat parcuri, am vazut un film, de la care am iesit nauciti, trebuindu-ne ceva minute pentru a ne "transfera" din lumea filmului în cea reala de...oras. Si apoi ceva timp ca sa realizam ca eram departe de casa noastra, lumea noastra taraneasca.. Si nu pot, nu trebuie sa evit o problema personala. Doar sunt amintirile mele. Era vara si trebuia sa ne încaltam corespunzator anotimpului. Adica cu sandale sau tenisi. Eu aveam... sandale. Numai ca erau sandale de ...fata. Adica decupate la calcâi. Pe atunci toate sandalele de fete erau decupate la calcâi, cele de baieti aveau partea din spatele calcâiului... întreaga. Sandalele au fost aduse de Mama de la fata avocatului nostru Mihailescu din Bucuresti, pe nume Monica. Scrupulozitate de copil (mostenita si de nepotul meu, Andrei): credeam ca toti bucurestenii se uita la sandalele, la calcâiul meu si râd de mine! De aceea am cerut Domnisoarei Gica sa ma plaseze în mijlocul micului nostru grup de "pui de tarani" pentru a ma feri de privirile scrutatoare si critice (credeam eu, în naivitatea mea) ale bucurestenilor.
Nelipsite erau si excursiile în împrejurimi. Mai ales în padurea din apropierea satului nostru. Acestea se produceau primavara, superbe ore petrecute într-un mediu ambiant proaspat inverzit din care culegeam: ghiocei, brândusi, viorele, toporasi, brebenei. Si mai ales parfumatele micsunele. Unii culegeau si untisor din care mamele lor preparau o gustoasa "ciorba de primavara". Era evident, veselie multa, exuberanta copilareasca, voie buna, toate pline de farmecul oricarei copilarii...
Urmatoarea excursie memorabila organizata de Scoala Mica s-a produs dupa... ce eu am parasit bancile acelei scoli. Eram elev în clasa a 6-a la Scoala Elementara din Cernica si am fost "invitatul special" (daca pot folosi aceasta expresie) al fostei mele scoli, evident, gratie Domnisoarei Gica. Excursia a fost una complexa desfasurata pe parcursul a doua zile, cu o noapte de cazare la renumitul liceu din Bucuresti, "Mihai Viteazul". Programul a fost complex: vizite la obiective importante printre care Muzeul Antipa, Muzeul de Istorie al Muncipiului Bucuresti, parcuri, precum Cismigiu si... Palatul Pionierilor. Acolo ne-am perindat prin multitudinea de sali cu diferite destinatii (croitorie, desen, pictura, lucrari practice, creatii literare, muzica, etc.) si la un moment dat am poposit în "Sala de lectura". Era una confortabila cu diverse piei de animale asternute pe jos, pentru comoditatea lecturii, si cu un fotoliu impozant. În acel fotoliu s-a asezat Popescu Aurel, Aurica al lui Tudorica Învatatoru, dar a venit ghidul si a spus ca acel fotoliu este rezervat aceluia dintre noi care va spune o poveste. Doar eram în "sala de lectura" a celui mai renumit locas al elevilor-pionieri din România. Si în acel fotoliu de onoare am stat eu care le-am povestit elevilor mei consateni doua povestiri de Fratii Grimm printre care si "Croitorasul cel Viteaz". Eram mai mare cu cel putin un an decât ceilalti, eram deja la o alta scoala, aveam alta îndrazneala, alt curaj, asa ca, normal, am fost, fie-mi iertata lipsa de modestie, vedeta acelei excursii. Depasisem, într-o oarecare masura, timiditatea mea proverbiala. Altminteri firesc: când te întorci în "locurile natale scolare" de la o scoala superioara, în care esti chiar premiant, ai cu totul alt curaj. Precum l-am avut eu atunci... Si cred ca, Domnisoara Gica, cu intuitia dumneaei, a prevazut ca vor fi situatii în care trebuie sa aiba un elev de vârf, un lider...

EPIILOG
------------
Micro-istoria noastra despre Scoala Mica se apropie de sfârsit. Face parte din eforturile noastre de a vorbi, de a scrie despre vremuri, fapte, institutii, oameni din trecute vremuri. Subiectul nostru. este o particica din istoria de sute de ani a satului Tânganu. Si va face parte din proiectata istorie a satului Tânganu... Scoala Mica a mai functionat pâna în anul 1964. Apoi a fost integrata în Scoala Mare. Misiunea Scolii Mici, pe parcursul a peste 10 ani, de liant între componentele întinsului nostru sat si între generatii se încheiase. S-a intrat în alt stadiu al vietii noastre...
În anul 1961 Domnisoara Gica a gasit alte drumuri an viata. S-a transferat în Bucuresti, si-a completat studiile în domeniile pe care ni le-a insuflat, în special mie: istorie-geografie. Domnisoara Anisoara Budileanu a fost transferata în alt sat al comunei noastre, Caldararu, unde a activat înca multi ani. Domnisoara Gica a activat, normal, în învatamânt, în Bucuresti, pâna la pensionare.
În locul dumnealor a venit, ca învatatoare, doamna Ghimpu Vasilica. În anul scolar 1964/1965 s-a transferat împreuna cu elevii la Scoala Mare.
Noi, elevii, "cei sase absolventi" ai clasei a 4-a, ne-am urmat drumurile noastre scolare si în viata. Patru dintre noi, Dumitrica Florea, Stoian Vasile, Stoica Silica si subsemnatul am optat pentru Scoala Elementara de 7 clase din comuna vecina, Balaceanca. Precizez ca pâna în 1968 existau doua comune: Cernica (cu satele Cernica, Caldararu si Tânganu) si Balaceanca (cu satele Balaceanca si Posta). Noi cei care am absolvit clasa a 4-a am fost ultima generatie care am dat examen de absolvire, deoarece pâna atunci era obligatoriu doar învatamântul de 4 clase. Si gratie acestei prevederi unele fete nu au mai continuat studiile în ciclul doi elementar. Singura fata dintre noi, cei de la Scoala Mica, Simion Maria s-a oprit la 4 clase. Si alte fete de la Scoala Mare s-au oprit aici: Sava Elena, Zanea Constanta, Tache Aneta si altele. Noi am optat pentru aceasta varianta, scoala din Balaceanca, pentru ca era mai aproape de satul nostru, unii dintre noi aveam rude în acel sat si din traditie: o parte dintre absolventii de 4 clase de la ambele scoli din Tânganu au urmat clasele 5-7 tot la Balaceanca. Sa numim câtiva dintre ei::Stanciu Marin-Marinus, Badea Stefan (al lui Buchi), Pârvu Gheorghe (Gigi Geana), State Vasile (Pocaitu), Musat Gheorghe, Ivan Tudor si altii. Ion Constantin-Godacel a optat pentru scoala din comuna Fundeni deoarece avea rude în acel sat.. Am urmat, circa o luna, cursurile în scolile alese. Dar lovitura de teatru: s-a luat o hotarâre "la nivel înalt" ca fiecare sa urmeze ciclul doi numai în comuna unde locuia daca aceasta avea scoala elementara de ciclul doi. Masura a fost luata deoarece, atunci, multe comune aveau cel putin o scoala cu clasele 1-7. Si, oricum, celor din jurul Bucurestilor li se infiintase scoli de ciclul doi. Precizam ca, între timp, învatamântul elementar de 7 clase a devenit obligatoriu. Si am fost obligati sa ne transferam la Cernica. Si daca drumul pâna la Balaceanca era de circa 2,5 – 3 km, cel pâna la scoala din Cernica era de 4,5 km. Drumul pâna la Balaceanca trecea peste apeductul betonat („penducta" cum i se spunea popular) care tranzita Dâmbovita. Transporta apa din canalul de irigatie spre satul Posta.
Dar Scoala Mica, asa cum am mai spus, si-a continuat existenta pâna în anul 1964, deservind jumatatea de sud a satului Tânganu
În urmatorii ani, cadrul sistemului national de învatamânt s-au mai întâmplat si alte evenimente notabile. Noi, adica cei nascuti în anul 1948, în Tânganu, am fost ultima generatie care am urmat ciclul elementar de 7 clase "in deplasare". Urmatorii (cei nascuti în 1949) au urmat ciclul doi la Scoala Mare devenita Scoala Elementara de 7 clase. Mai mult: cei nascuti în 1950 au urmat, evident tot la Scoala Elementara din Tânganu, ciclul de 8 clase care devenise obligatoriu.
Cred ca este cazul ca în afara celor 5 colegi ai mei, omniprezenti în amintirile noastre, sa mai amintim câteva nume de elevi care au absolvit sau început cele 4 clase la "Scoala Mica": Stanciu Ionica, Popescu Aurica-Învatatoru, Stoian Alexandra (Sanda lui Duda Petre Stoian) împreuna cu fratele sau Stoian Constantin, Ion (Mandica) Maria, surorile Dumitrica Tudorita si Dumitra (Mita), Radu Florica (Leaca), State Ion (Pocaitu), Stoica Ion (al lui Nae Negru), State Dumitru-Mitus, Stanica Marin (al Gudinii), Iordache Tudorica (al Angelei Babilicutii), Ciupa Elena, Marcu Marioara si sora sa Culita (Boata), fratii „Artagosu": Constantin Gheorghe (Gogu) cu surorile sale gemene, Gherghina (Gina) si Maria (Mia), Gheorghe Nicolina (Culina Penii), Constantin Stefania (Fanuta lui Drina), Stan Stefan (Fane al lui Gege), Dumitru Lenuta (Bibica), Maria Ciulica, Bolboja Gherghina, Nenciu Ion, Stan Leonora, Dinu Constantin (Mesada) si altii. Un capitol aparte îl constituie aceia care au plecat dintre noi pe drumul fara întoarcere: Stanciu Marin-Marinus, Simion Florica (Ghiurica), Preda Vicuta (fata lui Sandu Balaie), Nicoi Tudor (Dodu lui Cioflica), Ciobanu Gheorghe (Tipurica), Noanea Mihail (Misu lui Marin Petre Stoian), Toma Vasile-Rudaru , Ionita Gheorghe-Gogu si sora sa Gica (Ivan Necu), Gheorghe Gheorghe (Gogu lui Mitu Penii), Grasunu Ion, Zizi si Ion Dinu (fratii Tane), si altii.
Se cuvine a fi mentionate si cele trei prietenii, de exceptie!, cu femei-mame din satul nostru, ale Domnisoarei Gica, prietenii care, fizic, s-au sfârsit odata cu... trecerea lor în lumea de dincolo. Cele trei sunt: Bolboja Dumitra, Mama mea (1923 - 1975), Marcu Floarea (1927 - 2010) si Petrica Silvia (nascuta în 1931), sotia consateanului nostru, Petrica Tudor (Rosu lui Cotomeaga) pentru care noi, tânganenii, foloseam apelativul „Doamna Silvia", care a trecut în cele vesnice în anul 2014...
Odata cu comasarea celor doua scoli, localul fostei Scoli Mici a devenit gradinita. Si sub acest nou "blazont" îsi contiua activitatea si astazi, pregatind pe cei mici pentru asaltul urmator: viata de elev. Îsi urmeaza drumul predestinat: acela de a educa pe copiii mici. Precum am fost noi, cei din timpuri care par imemoriale.
Noi am facut "recurs la memorie" si am asternut: pentru dvs, pentru noi si pentru generatiile urmatoare rândurile de mai sus....
Urmatorul pas: mini-monografia satului Tânganu...

 

MAI MULTE ARTICOLE

 

Tanganu, lumea de ieri, lumea de azi.

"Amintiri despre viitor" de la 1891 despre Tanganu.

Dascalii din Tanganu din trecute vremuri...

Satul Tanganu-File de istorie ilfoveana

Amintirile din secolul XIX ale unui octogenar despre Tanganu-Cernica. Marin Savescu.

 

Scris de Lilian Iordache Lilian Iordache

Categorie: Istorie Locala Istorie Locala

Creat: 29 August 2024 29 August 2024

Accesari: 558 558

Actualizare 08-nov-2024- Noi fotografii vechi cu elevii clasei a-IV-a, promotia 1958, a invatatorului Teodor Petcu, scoala Caldararu, Cernica, precum si mai multe fotografii cu mai multi sateni din acei ani. Reamintim celor care detin asemenea fotografii vechi, sa ni le comunice pentru a fi publicate. In cazul in care recunoasteti pe cineva in aceste foto, va rugam sa ne comunicati numele lor.

Articol initial - 29-08-2024

Mai jos va prezentam un reportaj de acum aproape 70 de ani, din satul Caldararu, Cernica din data de 23-sep-1955, realizat de A. Dumitrascu, redactor la ziarul "Steagul Rosu".

Cu ocazia prezentarii acestui reportaj, vom prezenta si pe invatatorii, profesorii si alt personal al scolii din Caldararu, sau personal medical si care au profesat si activat incepand cu anul 1945 si pana in anii desfiintarii acestei scolii (2007-2010) si transformarea acesteia in cresa in septembrie 2023.

Pe masura ce vom primii noi date si informatii despre acest sat si aceasta scoala, acest articol va fi completat sau corectat în consecinta. Rugam pe cei care doresc sa contribuie cu fotografii vechi despre scoala si personalul acesteia, sau sa contribuie cu povestile si amintirile lor, sa ne contacteze. A se vedea si galeria FOTO de mai jos.

Relatarea pe care v-o prezentam astazi a rezultat in urma unei plimbari de cateva zile, prin acest sat, timp in care acest redactor, a reusit sa inteleaga cate ceva din din istoria, precum si despre viata si munca locuitorilor acestuia.

Autorul povesteste de asemenea in relatarea sa, despre cei mici de la gradinita, despre scolarii acestui sat, precum si despre invatatorul de la acea vreme, Teodor Petcu si care, împreuna cu sotia sa, D-na Filofteia Petcu, asa cum ii spuneam noi, au predat dupa anul 1945 pana in anul 1973,  generatiilor intregi de copii din acest sat, copii care acum, au peste 60 de ani. 

De asemenea autorul mai vorbeste despre Tanti Aristita (Oprea), care era sora de ocrotire sanitara /asistenta medicala în satul Caldararu.

Nu foarte vorbareata, (sau cel putin asa mi-o aduc eu aminte) Tanti Aristita era una dintre cele mai respectate si îndragite locuitoare din satul Caldararu. 

Va recunoasteti parintii si bunicii? Clase de elevi ai anilor '50-'60 din Cernica, Tanganu, Caldararu, Balaceanca, Posta.

Aceasta a s-a stins din viata acum cativa ani, la varsta de peste 90 de ani. Toti locuitorii din satul Caldararu si nu numai, au beneficiat de asistenta medicala si blândetea Tanti Aristitei, de mâna fina a acesteia - în special, la injectiile cu polidin / moldamin (eram fericiti daca se "baga” si cu xilina - pentru atenuarea durerii) / penicilina etc., precum si de finetea calmul, si de bunatatea acesteia. Eu personal, nu îmi aduc aminte de vreo raceala, cu "gâlcile" cât casa în gât, care, pe lânga ceaiurile de tei ale mamei, sa nu fi fost tratata atunci când era cazul si de mainile fine ale Tanti Aristitei. O alta persoana care mai facea "injectii" si dadea sfaturi medicale bune,pe vremea aceea, era Tanti Sica care era casatorita cu nea Gheorghe Bulgaru si locuia lânga Brezaie, vis-a-vis de Litra ( nea Gheorghe si tanti Lilita).

De asemenea, pâna in anul 1972 (când a plecat din sat, mutându-se în Giurgiu), mai acorda asistenta medicala si mai facea injectii si Tanti Olguta (care era asistenta medicala la Dispensarul din Cernica), sotia lui Petre Bratu, frate cu Nea Tica, Nea Marin si Sandu, unii din fii lui Nea Tudorica (Chiabac) si ai Tatei Bica si care locuia vis-a-vis de Florinel al lui Pisunica, de lânga aleea spre cimitirul satului.

Tata Bica, de altfel o bunatate de matusa, care schiopata de un picior si vorbea un pic peltic, asa cum mi-aduc aminte, nu prididea sa ne primeasca cu bucurie în curtea sau pe prispa ei batrâneasca, de câte ori avea ocazia, când treceam pe acolo, venind prin curtea lui Nea Tica si Tanti Georgeta, sau de la cea a Tanti Anicai si lui Nea Marin (vis-a-vis de Razvanel al lui Pasache). 

Tanti Olguta, fata Mamasei (Arhilei Maria), a ramas fara tata la 9 ani, acesta înecandu-se în Mures. Mamasa  s-a reîntors în Caldararu (la sora ei Tanti Irina Iosif), cu Tanti Olguta, venind din comuna Vladimirescu de lânga Arad, unde Mamasa a trait împreuna cu sotul ei, Serghei, detinut politic, de origine rusa. Pe Mamasa au dat-o de mica sluga la niste boieri, de prin Buzau, aceasta povestind despre cum o bateau acestia si intr-un final viata  a dus-o în zona Arad-ului, unde s-a casatorit cu Serghei, din Basarabia, ce mai tarziu, a devenit detinut politic si moare in conditii suspecte existand suspiciunea ca a fost omorat de comunisti. Mamasa, cum ii spuneau tosi copii era renumita pentru mâncarea pe care o facea. Nici o nunta din sat nu se facea fara ca dânsa sa nu fie bucatar. Tanti Olguta, de curând a ramas vaduva. Sotul dânsei Petre Bratu a lucrat in M.A.I. fiind militian si apoi politist timp de 30 de ani. Împreuna, au trei baieti si o fata si toti locuiesc în Giurgiu.

Album FOTO: Olguta si Petre Bratu, tata Bica, Chiabac. Tata Mita, clasa -a- IV-a invatator Petcu si elev Bratu Petre (al treilea de la dreapta la stanga, rand de sus), Stefania Ionescu.

Multi dintre noi de aducem aminte cu drag si de Tanti Irina, sora Mamasei, o femeie foarte cumsecade, foarte bisericoasa, prietena buna cu mama si care a ramas speciala în amintirile mele în special pentru faptul ca a mers pe bicicleta (pe vremea aceea, pe foarte putine femei în vârsta, din Câldararu, le puteai vedea mergând pe bicicleta) pâna la o vârsta de peste 80 - 85 de ani, daca nu ma însel. Tanti Irina, sotia lui Nea Mitus (pompier) a plecat dintre noi la peste 90 de ani. 

Racelile predominau pe timpul iernii, când manusile legate cu snur (sa nu le pierdem) sau „cipicii” (ciorapi) crosetatii de andrelele mamaii din lâna groasa, nu mai faceau fata apei intrate in ghete de la zapezile de pe derdelusurile disparute ale satului sau de la gheata de pe lacul Cernica sau de pe balta de la Vele Rea, fosta vale langa actuala Halta Caldararu / noul nod rutier de autostrada. Din pacate, din cauza vremii si care caracterizeaza iernile blande actuale, dar si din cauza tratamentului prea rapid al soselelor din acest sat (cu cenusa, sare, etc), copiii din ziua de astazi, nu mai stiu ce insemna sa fii fericit, pe derdelusurile "patriei" sau pe patinoarul natural de pe lacul Cernica sau de pe Vele Rea.

De obicei, aceste derdelusuri se "produceau" instant dupa ninsoare, pe panta domoala de la intrarea din sat, pe cea care incepea de la Biserica, pa langa Ou al lui Chilpea si in continuare in valea (pe langa unul din puturile istorice ale satului) lui Luci al lui Nata / Costel Grasu' al lui Arghir, pana in santurile de pe lunca, pe panta de langa fosta Cooperativa a lui Nea' Misu, pâna sus la Ciulama / Nea' Niculae a lui Trosta, sau pe panta de la Vele Rea. Plecam dimineata si ne mai vedeau parintii seara, uzi leoarca, dar îmbujorati, fericiti, înfometati si molesiti de la caldura sobelor care ne cuprindea si de la lemnele care trozneau în foc.

Cine mai stie acum sa mai faca "cazemate" din blocuri de zapada (sau chiar „oameni de zapada”),  sa se mai arunce de pe acoperis in zapada abundenta, sa mai puna catelul la trasul saniei, sa mai dea la peste la copca, sa transforme cornierul in patine artizanale sau textolidul (material din textile presat pentru fabricarea materialelor izolatoare, fabricat pe vremuri la fosta si actuala fabrica I.C.M.E de lânga Bucuresti, pe Drumul între Tarlale) in fasii pentru scandurile de lemn improvizate pentru a le face schiuri. Cine mai traverseza iarna, lacul Cernica, calare pe un bloc de gheata împins cu o prajina sa ajunga mai repede la scoala din Cernica sau cine mai pune vele (pânze improvizate) la sanie sa fie plimbati de la un mal la altul al lacului, de crivatul pe care nu l-am mai simtit „suflând” de atâtia ani?

Dupa anii '50, o multime de sateni au început sa-si câstige existenta, (pe lânga activitatile traditionale obisnuite agricultura / gradinaritul, cresterea animalelor, prelucrarea trestiei si a stufului, fabricarea rogojinilor, etc.) lucrând ca muncitori la aceasta fabrica (tatal meu a intrat ucenic strungar la 16 ani in 1949 si a lucrat 45 de ani fara întrerupere - cu exceptia armatei de 3 ani, la aceasi - aceasta fabrica - dovada este un fel de moneda jubiliara primita la pensionare), sau la altele din estul Bucurestiului, fabrici însirate de la Catelu pâna la Pantelimon.

Iernile grele au fost trecute si multe case din Caldararu au fost încalzite si cu deseurile de la tamburii (pe ei se înfasurau cablurile electice pentru livrarea acestora) pe care le primeau muncitorii ca prime în natura pentru munca lor, de la aceasta fabrica.

De asemenea multe dusumele si acareturi din curte au fost construite si cu lemnul / scândurile mai bune recuperate de la acesti tamburii adusi cu mândrie în camioane, an de an de parintii nostrii.

Noi, ca si copii nu eram deloc bucurosi când acestia soseau si erau descarcati în fata portii. Trebuiau în primul rând sa fie carati în curte. Dupa aceea, aveam la dispozitie tesla, scoaba, ciocanul, si ranga cu care scoteam zecile de cuie, unul câte unul, pentru a desface zecile de scânduri, una dupa alta, de pe ficeare tambur mai mic sau mai mare (intre 1.5 si 2 m). Si acum mai descopar prin gradina cuiele ruginite aruncate aiurea odata cu cenusa din sobele „hranite” ani de-a rândul cu aceste resturi de scânduri. 

În continuare, ma folosesc de prezentarea acestei relatari despre satul Caldararu, si tin sa va spun mai multe si despre Dl. Teodor Petcu care era originar din Branesti (cu obârsie din familiile de bulgari care au emigrat în Branesti intre anii 1800-1830) iar D-na Petcu Filofteia era din Pietrosita. Aceasta familie de învatatori, si-au început si sfârsit cariera, in aceasi localitate, la scoala veche din Caldararu. 

Denumirea satului vecin, Branesti vine de la cuvantul "brana" si înseamna "poiana".

Imagine stanga: Extras solicitare publicata in Romania Libera la 6-martie-1976 de invatator Teodor_Petcu

Prin “mâinile” acestor respectati învatatori au trecut o multime de generatii, acestia activând pâna la pensionarea, din anul 1973 respectiv 1968, la vârsta de 65 de ani respectiv 60.

Familia de învatatorii precedenta din acest sat, Stan Leu si Virginia Leu, si despre care puteti afla mai multe in articolele indicate mai jos, le-au fost nasi de cununie. Invatatorul Stan Leu este cel care a scris Monografia satului si scolii Caldararu, si unde puteti gasi detalii de dinainte de 1945.

Dl. si D-na Petcu, au avut doi copii, Mioara si Petre Traian Forin Petcu, inginer,  actualmente pensionar locuitor în satul Caldararu. Multumim D-lui Florin Petcu, pentru faptul ca o buna parte din datele din acest articol cu privire la familia Petcu si din fotografiile de mai jos, au fost furnizate de dansul. 

Întâmplator, acesti învatatori si de asemenea buni gradinari si gospodari, mi-au fost vecini, i-am cunoscut destul de bine si personal, când eram copil si am beneficiat de ceea ce acum se numeste "meditatii" din partea D-nei Petcu, dar pro-bono. Pe vremea aceea, aveam de asemenea liber la traversarea prin curtea lor, pentru a ajunge pe cealalta strada, fara ocolire, iar pomii fructiferi ne stateau la dispozitie, fara "îngradire". Din ceea ce mai stiu, dupa ce au venit în Caldararu, acestia si-au construit casa si gospodaria pe un teren cumparat de la unul din fiii strabunicului meu (din neamul lui Moceaca) acesta, mutandu-se înspre nord-vestul satului Caldararu.

Acestia au trait pana la o vârsta înaintata si sunt înmormantati în cimitirul din acest sat. 

În aceasta perioada au mai activat ca învatatori, D-na Budileanu Ana (si fosta secretar de partid pe comuna) si Pacuraru Paraschieva.

Dupa 1973 au predat urmatorii profesori si învatatori:

Directoare Stefan Domnita – latina, româna (sotia poetului Ion C. Stefan.),

Prof. Andrei Nicolae -geografie si istorie (poreclit "Pârtica),

Prof. Vlad Victor - sport, Prof. Constantinescu Paul - engleza, franceza si muzica.

Prof. Topor Nadia - matematica si fizica,

Înv. Viorica Popescu,

Înv. Ana Paraschiv (Lili),

Prof. Bucur Safta - româna,

Ina Constantin -chimie, anatomie,

Prof. Nastasia Petru (“Gicuta”),matematica,

Dulubei Maria (biologie),

Leonte Glicherie (matematica),

Mandici Maria (agronomie- “D-ra Inginer”),

Gheorghe Andrei (muzica, din Cernica),

Invatator Lascu Nicolae,

Spuma Constanta,

Maria Mihalache,

Educatoare Geta Andrei.

Foto- Tanti Lenuta - femeie de servici - scoala Caldararu 1973 -1993 

La aceasta lista trebuie sa o adaugam pe Tanti Lenuta, femeia de serviciu de la aceasta scoala. Tanti Lenuta i-a avut ca invatatori chiar pe D-na si Dl. Petcu. Dis-de-dimineata pana seara tarziu, Tanti Lenuta se ocupa cu curatenia acestei scolii, a gradinitei, bibliotecii, salii de sport si a toaletei. Era o femeie foarte frumoasa, inalta, destul de tacuta, foarte muncitoare, blanda cu copii si se comporta cu o eleganta iesita din comun, in ciuda ocupatiei sale si in ciuda rochiei negre, terne si lungi si a baticului asemenea, cu care se imbraca fie vara fie iarna. Iarna, întotdeaua, sobele si salile de clasa erau calde si curate, datorita Tanti Lenutei. La sfarsitul anului scolar, toti elevii participau la spalatul parchetului din aceste sali, cu perii aduse de acasa. In ultima perioada a vietii, ca si mama mea de altfel, Tanti Lenuta, practica un alt cult religios decat cel ortodox, dar acest lucru nu a împiedicat-o, sa-si castige respectul pentru munca grea si eforturile ei depuse pentru acesta scoala. 

Tanti Lenuta, cu numele de fata Vasile Elena, fiica lui Vasile Petre ( Petrica Gogea) si a lui Vasile Maria (tusa Bica) s-a nascut în 20 ianuarie 1941 si a decedat în 1993 de cancer, la 52 de ani. S-a angajat ca femeie de serviciu la scoala dupa tusa Floarea ("Placintoaia") care locuia vis-a-vis de scoala, si dupa Tanti Lenuta a venit ca femeie de serviciu tanti Lenuta Grasa ( "Balena", asa cum îi ziceau copiii, mama lui Costel, Vioricai si lui Gabriel ("ai lui Doctoru'„). Aceasta din urma, dupa anii '90 a lucrat si ca bucatareasa la fosta tabara de copii si sportivi din padurea Caldararu, lânga centura Bucuresti si lânga „la explozie”- fosta baterie 8-9 Cernica - click aici). Pentru mai multe porecle din satul Caldararu click aici.

Vasile Petre ( Petrica Gogea) a fost mult timp paznic la cooperativa la magazinul lui nea Vali, iar sotia acestuia Maria "tragea" copiii mici la burtica de ,"cui" asa cum  ziceau femeile si "veneau mamele cu copiii de departe ca se faceau copiii bine si nu mai plângeau". Tanti Lenuta are patru copii, doua fete si doi baieti, dintre ei, Teodora (59 ani, doi copii si 2 nepotei), Remus (57 ani, o fata studenta la litere). Casa batraneasca a acestora din Caldararu, a fost vanduta.

Dintre acesti invatatori si profesori, Dl. Prof. Andrei Nicolae, de geografie si istorie, locuia chiar langa scoala, si se remarca pentru metodele sale foarte dure de indreptare a comportamentelor nedorite sau gresite, sau pentru educarea / indreptarea unor elevi mai putini silitori. Pe vremea aceea corectiile fizice nu erau o exceptie de la regula, ci chiar regula, ceruta cateodata si de parinti.

De fapt nimeni nu se plangea la parinti pentru "incasarea" unor "duble" - specialitatea casei, unor rigle / linii / nuielute la palma, sau mai stiu eu ce altceva. Si eu am trecut prin asa ceva si sincer, acum privind in trecut, despre acele timpuri nu am retinut decat aspectele pozitive / "romantice" cu privire la aplicarea acestor corectii fizice. Acum, lucrurile stau cumva exact invers si de multe ori, profesorii sunt calcati in picioare, ca de, am "progresat" si asa sunt timpurile. Dl. Andrei Nicolae, mi-a fost chiar diriginte din clasa a V-a pana intr-a VIII-a si sincer nu sunt suparat ca tot timpul am avut doar premiul II. Poate daca incasam mai tare, promovam la premiul I..glumesc, bineinteles!

De asemenea, dom' profesor s-a mai facut remarcat ani de-a randul prin modul foarte "vigilent" si "hotarât" prin care pazea cei trei falnicii nuci din curtea scolii, si pe care noi copii, ii calaream si ii bateam toata ziua si toata toamna.

O groaza de amintiri si de aventuri diurne sau nocturne ne leaga pe noi, locuitorii satului Caldararu de acesti nuci si care copii fiind, nu mai pridideam sa ne aratam curajul, incercand sa ne cataram pe crengile lor cat mai sus cu putinta. Fumatul pe ascuns printre crengile si frunzele lor era o placere exotica si racoroasa in verile toride. Parca si acum imi aduc aminte de furnicile care treceau de zor pe langa noi si care isi vedeau de treaba nestingherite. Dar cel mai interesant era cand pregateam atacul de bataie al nucilor la momentul culesului. Prindeam momentele cand dom' profesor, nu era in zona si atunci tabaram cu bete si cu pietre pe nucii generosi si plini de nuci. Unul statea la panda, unii aruncau cu betele in cuiburile de nuci, altii culegeau si altii transportau marfa pretioasa peste gardul scolii si totii cuprinsi de emotia lucrului nepermis.

Apogeul era atins, in momentul in care dom' profesor aparea pe neasteptate, cu o falca in cer si una in pamant, iar noi nu stiam pe unde sa fugim si sa scapam si nu care cumva sa plecam fara pungile cu nucile stranse cu atata munca. Rasplata binemeritata ne-o luam in seara respectiva, mancand pofticiosi din miezul de nuca proaspat si aromat, dar si la scoala cand eram nominalizati la...pedepse mai mult sau mai putin....frugale.

Nici unul din acesti nuci nu au supravietuit pana astazi, ultimul fiind lovit de traznet in 2009 si taiat in 2015. Unul era in marginea de est a scolii, chiar langa dom' profesor, unul in mijlocul curtii scolii la un capat al terenului de fotbal (vezi foto mai jos) si unul langa scena de langa cancelarie in parte de vest a cladirii scolii.

Nici dom' profesor nu a supravietuit pana la acest moment. Ultima oara am stat de vorba cu dansul, in curtea scolii, intlanindu-ne cu ocazia alegerilor trecute (2020- parca) si mi s-a parut foarte agil, prezent si lucid pentru varsta inaintata pe care o avea atunci (cred ca spre 90 de ani). Am schimbat cateva amintiri, mi-a povestit cate ceva cu mandrie de cei doi baieti ai lui, acum deja adulti in toata firea si de atunci nu l-am mai vazut niciodata. 

Iar dintre cei din lista de mai sus, din ceea ce stiu, foarte putini mai sunt in viata: Înv. Viorica Popescu, acum in Balaceanca, Înv. Ana Paraschiv (Lili), Prof. Nastasia Petru (“Gicuta”) – Bucuresti care are peste 90 de ani si inca se mai ocupa cu albinaritul în mica gradina de la Caldararu, educatoare Geta Andrei, pensioanara / sotia profesorului Nicolae Andrei, in Caldararu.

Mai jos o galerie de fotografii cu acestia si cu mai multi învatatori din perioada pâna în 1973 precum si dupa acesti ani. Rugam pe cei care detin fotografii vechi cu acesti învatatori sau fotografii vechi cu scolarii claselor lor, sa ne contacteze. 

Scoala din Caldararu a functionat cu clasele V-VIII pana in anul 2007 si ulterior dupa cativa ani au fost desfiintate si clasele I-IV. Dupa o lunga perioada de nefunctionare, din motive variate, (parintii s-au plans de lipsa invatatorilor si profesorilor de calitate, preferand sa ii trimita la scolile din Bucuresti, iar autoritatile au invocat numarul mic de copii cu care nu s-au mai putut alcatui clasele si de asemenea au fost invocate probleme bugetare) cladirea acestei scoli a fost renovata si transformata in cresa in anul 2023. Parintii din acest sat nu sunt deloc fericiti cu statutul acestei foste scolii din Caldararu, in conditiile in care cei mici, sunt fortati de imprejurari, sa devina navetisti de la 6 ani, trebuind sa inceapa clasa a-I-a, la scoala din Cernica sau la alte scoli din Bucuresti.

Pentru mai multe detalii privind istoria scolii din Caldararu si din celelalte sate a se citi articolele relevante din rubrica "Istorie Locala" si de asemenea cartea Comuna Cernica - File de istorie - Editia I - 2024).

"Însemnari dintr-un sat" - A. Dumitrascu - Steagul Rosu - 23-sep-1955

Dintre toate satele aciuiate de-o parte si de alta a drumului ce duce spre Oltenita, — satul Caldararu este poate cel mai putin întins. Un punct minuscul abia arata pe harta regiunii ca nu departe de malul drept al Colentinei cea cu ape molcome, se afla un manunchi de asezari omenesti.

Se pare insa ca de la întemeiere satul numara multe veacuri.

Printr-un zapis de la 1608, biv-vel vornicul Cernica (n.r. Cernica Stirbei, fost mare dregator - functionar al lui Mihai Viteazul, ctitor / continuator al Manastirii Gradistea Florestilor denumita ulterior, dupa numele acestuia - Manastirea Cernica) , dupa ce cumparase pe pungi de galbeni aceste locuri de la Radu Captaru (n.r. de fapt 30.000 de aspri (moneda turceasca de argint, cu circulatie în Tarile Române între secolele XV-XIX) la inceputul secolului XVII.), — le închina minastirii care avea sa-i poarte numele, trecînd in actul de danie, laolalta cu iezerul, moara si alte acareturi si numarul clacasilor de pe paminturi.

Poate ca din vremea aceea si-a facut mare faima mestesugul neîntrecut al clacasilor in fauritul caldarilor ghintuite de arama, — de unde mai apoi s-a tras si numele satului (n.r. este doar o presupunere a autorului acestui reportaj, de la acea vreme. Pentru mai multe detalii privinde originea numelui satului Caldararu, a se citi Comuna Cernica - File de istorie - Editia I - 2024).

Amanunte mai multe nu ne spune istoria. Este insa destul de lesne de închipuit cit de aspra te era viata iobagilor minâsti- resti, carora nici dreptul de a cere stramutarea pe alta mosie nu le era îngaduit.

Asa au trecut anii. Generatii au vazut lumina zilei prin geamurile afumate ale casutelor de chirpici si, din tata în fiu, noii nascuti veneau pe lume mostenind ca pe un blestem soarta de iobagi. Deprindeau apoi sa ciocaneasca arama rosie si-si treceau astfel viata trudind la caldari, pîna ce boala, foametea si arareori batrinetea le daruiau insfîrsit odihna în cimitirul de la capatul satului.

Am colindat prin Caldararu în aceste zile frumoase de început de toamna, cînd merii dau în pirg si foile porumbului cu stiuleti zdraveni si bob împlinit prind culoarea ruginei.

Pe ogoarele întovarasirii „24 Septembrie - ziua Constitutiei“, care aduna astazi mai toate familiile satului, oamenii o pornisera odata cu zorii sa rastoarne prima brazda si sa arunce în urma plugului cele dintîi boabe. Se nimerise sa pic în sat tocmai la începutul araturilor de toamna cînd plugarii dau chiot vesel si-si ureaza ca anul sa fie bun si rivna lor s-o rasplateasca pamintul cu rod îmbelsugat.

Munceau cu voiosie si nadejde stranepotii generatiilor de clacasi .,lipiti pamîntului", care trudisera pe aceste tocuri sub amenintarea cumplitului harapnic vatasesc.

In batatura scolii elementare cîteva zeci de copii se zbenguiau în voie. Era „recreatia mare". Dupa cîteva minute i-am intâlnit în clasa, asezati in banci doi cite doi, - cu obrajii rumeni si privirile agere, in-trecîndu-se in ridicarea degetelor.
La clasa a IV-a era ora de stiintele naturii. 23 de scolari, baieti si fele, adica toti ctti se aflau înscrisi în catalog, — au ascultat numai ochi si urechi, cuvintele învatatorului Teodor Petcu. Titlul lectiei era „APA".

Este greu de închipuit cite lucruri interesante, care sa incinte inimile copiilor, se pot spune despre apa pe care o cunoastem cu totii atit de bine. S-a vorbit despre fintinile comunei, despre oceanele nesfirsite ale globului, despre Dîmbovita care uda hotarul satului, despre deserturile si oazele Saharei, despre nori si canalizare, despre ploi si hidrocentrale... La sfirsilul lectiei, cind. învatatorul a filtrat un pahar cu apa de balta, schimbîndu-l în apa limpede ca lacrima, copiii au înteles pe deplin „minunea".

Si cind clopotelul a sunat de miezul zilei, ei au pornit cu ghiozdanele in spate pe ulitele satului, mai luminati si cu sufletul încintat de vorbele învatatorului.

Colindînd satul, ai sa dai usor de gradinita de copii, aflata intr-o cladire alba, nu departe de scoala elementara. Sint patru ani de cind prin ferestrele larg deschise ale gradinitei rasuna glasurile cristaline ale copiilor.

Poeziile pe care le rostesc în cor, cîntecete si jocurile lor umplu ulita de voiosie. Privesti tincii zdraveni si isteti ce cresc ca niste tulpini de flori sub ochii satului, si nu-ti vine sa crezi ca sînt mladite de clacasi mînastiresti, sînge din sîngele celor ce n-au avut copilarie si au fost vinduti pe-un galben la iarmaroc, asa cum se tirguiesc vitele de povara.

Strabatind ulita ai sa vezi hambare noi in curti, cladite de membrii întovarasirii, pentru adapostirea recoltei bogate pe care o obtin de un sir de vreme, de cind muncesc laolalta; ai s-o intîlnesti pe tovarasa Aristita Oprea, sora de ocrotire sanitara, care alearga cit e ziua de lunga, veghind la sanatatea locuitorilor.

Ai sa afli ca frigurile de balta nu mai secera vietile, ca in locul cîrciumilor de odinioara se afla în sat magazine doldora de marfuri, ca la cooperativa de împletit trestie oamenii capata bani buni pentru munca lor.

Cunoscînd toate acestea, îti vei da seama ca noua orînduire a oamenilor liberi a prins radacini adinei si în vechiul sat de clacasi mînastiresti de pe malul Colentinei."

A. DUM1TRASCU

Galerie foto: familia de invatatori Petcu, anumite clase de elevi, precum si alti invatatori si profesori începând cu anii '70.

Descrierea fiecarei fotografii se regaseste la subsolul acesteia.

Monografie istorica a satului Caldararu. Invatator Stan Leu. 1936-1944 - navigare stanga dreapta foto sau click pentru a intra in galeria foto:

A se citi si:

Monografie istorica a satului Caldararu. Invatator Stan Leu. 1936-1944

Istoria bisericii ortodoxe din satul Caldararu-Cernica. Avocat Constantin N. Popescu

Un sat intr-o carte: Maracineni-Caldararu. Avocat Constantin N. Popescu. 1963

Ce povesteste o monografie a satului Caldararu, Cernica, din anii 1930?

Opinii. NICOLAE ANDREI scoala generala din Caldararu comuna Cernica, judetul Ilfov.18-feb-1976

Situatia scolara in anul 1948 la scoala Caldararu.

Scoala Caldararu, Cernica. Amintiri, amintiri.

"Vreau sa fiu artist. Caut invatator !". Gradinita si Scoala Generala Tanganu. Scoala generala Caldararu.

Recunoasteti aceasta imagine istorica? Click fotografie pentru raspuns.

Recurs la memorie. Scoala comunala Cernica - Caldararu - Tanganu. 1961. Clasa a 5-a.

Recurs la memorie – Scoala mica din Tanganu - 1959

Scoala veche din Manolache nr. 38 - Cl. I-IV si amintiri colaterale. Monografia Comunei Catelu 1967.

Scoala Mica din Tanganu. Serbari scolare de altadata.

File de istorie: Scoala mica din Tanganu.

Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja

Categorie: Istorie Locala Istorie Locala

Accesari: 33679 33679

ÎNCEPUTURI SI ... ISTORIE
--------------------------------------
Septembrie 1955...
Superba luna de toamna...
Eu aveam 7 ani si 6 luni. Era vremea sa încep o viata noua. Aceea de scolar. Alaturi de copiii din Tânganu Mic zis si Gâgâlicea plus cei din istoricul Tânganu Moara. Ne-am prezentat la "Scoala Mica". Sa precizam ca satul Tânganu avea atunci, în anul 1955, doua scoli: "Scoala Mare" si "Scoala Mica". Necesitatea înfiintarii a doua scoli are mai multe explicatii. Satul Tânganu a fost întotdeauna unul important pe "traseul" Bucuresti-Oltenita. Istoria lui ese fabuloasa.

Nu se cunoaste un an precis de "nastere / atestare" documentara a satului nostru. De exemplu, surata sa dinspre apus, satul Balaceanca, a fost atestat documentar în anul 1592. Satul Fundeni în anul 1735. Nu intram in detalii istorice. Unii spun ca denumirea satului nostru, Tânganu, s-ar trage de la calugarii din Manastirea Tânganului ctitorita de Radu cel Frumos si construita în partea de nord a localitatii în jurul anului 1475. Acestia s-ar fi "tânguit-tânguire" = a jeli, a deplânge, a compatimi pe cienva (definitie din DEX). Desigur se are în vedere si sensul colateral de "rugaciune-tânguire" specific vietii calugaresti. Altii spun ca denumirea ar fi venit de la "târguire" ("tocmeala" –conform DEX) adica pre-întelegerea dintre negustori privind preturile cu care vor intra în orasul de alaturi, Bucuresti (atestat documentar la 20 septembrie 1459). Era vorba de negustorii care veneau din partea de est a orasului, din Baragan si chiar de mai departe, Braila, Buzau, Galati. Istoricul local, C. Savescu nu exclude posibilitatea ca satul nostru sa-si fi tras numele de la vreun...om. Sa-l citam: "Cine va fi fost acel Tânganu – daca acest nume va fi fost al unui om – care si-a eternizat numele cu numele satului întemeiat poate de dânsul, si în ce timp a trait, niciodata nu se va sti". Ceea ce nu este exclus: era în spiritul si obiceiurilor acelor vremuri de a se da numele localitatii care se crea în jurul proprietatii unui localnic înstarit.

Prima varianta ne pune în binecunoscuta dilema mondiala : "Cine a fost primul: oul sau gaina?". Daca acei calugari de la Manastirea Tânganului se "tânguiau" înseamna ca satul care a preluat denumirea de la acele rugaciuni-jeluiri monahale s-ar fi nascut mai târziu. Ori Manastirea Tânganului a preluat si nu a dat denumirea satului aflat în apropiere. Si cea de a doua varianta pare neverosimila: "Orasul lui Bucur" proaspat înfiintat în 1459, era o localitate mai mult decât modesta si nu constituia, în anul 1475, o asa de rapida atractie pentru negustorii din estul Munteniei. Cea mai probabila varianta, si noi optam pentru ea, ramâne acea a lui C. Savescu. Adica denumirea vine de undeva dintr-un trecut premergator manastirii. Cert este ca în anul 1475, Radu cel Frumos, fratele vestitului voievod Vlad Tepes, a construit aici în partea de nord a localitatii, deja existente, o mândrete de manastire care a dainuit fizic, prin bisericuta sa, pâna în anul 1853. Atunci a fost construita biserica actuala din Tânganu cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Ruinele manastirii si ale micutei biserici au "supravietuit" pâna aproape de sfârsitul secolului 19. Deci manastirea a luat denumirea satului de la sud, Tânganu. Ceea ce atesta, indubitabil, ca pe atunci satul exista. De altfel surse istorice confirma ca între Bucuresti si Oltenita, Tânganu era unul dintre cele mai importante sate. "Catagrafia" (recensamântul) din 1810 consemna existenta a 110 case cu un numar de 467 locuitori (400 români, 61 "suditi" si 6 "nemtesti") ceea ce atesta un sat considerabil pe vremea când Baraganul era locuit de mici catune. Aceste catune erau în jurul unor hanuri precum cele din zona Fundenilor de azi : Zoicaru, Baduleasa, Rosia, Lilieci, Perisorul si altele.

Istoria satului Tânganu este complexa. În partea de sud a existat din vechi timpuri micutul sat Tânganu Moara independent de Tânganu Mare. Acesta se afla în drumul istoric dinspre sud-estul Munteniei (zonele Calarasi, Manastirea, Oltenita) catre Bucuresti. Trecea peste râul Dâmbovita apoi urmau Balaceanca, Glina, Catelu, Dudesti...deci Bucuresti. Avea doua mici cârciumi si un modest han. Între Tânganu Mare si Tânganu Moara era un spatiu nelocuit de circa 2 km. La jumatatea acestor 2 km a fost construita, în jurul anului 1905, calea ferata Bucuresti-Oltenita. În partea de nord a caii ferate s-a nascut Tânganu Mic zis si Gâgâlicea. Cele 104 loturi de casa de câte circa 2.000 mp au fost trasate si vândute / repartizate catre viitorii "tânganeni" înainte de 1900 în conformitate cu reforma agrara din 1864 de pe timpul lui Cuza cu o explicabila întârziere, generata de disputele politice din acele timpuri. Nu intram în prea multe amanunte istorice. Înainte de 1940 dintre cele 104 loturi erau ocupate cu case vreo 6-8. Dupa anul 1950 si mai ales dupa 1961, când a fost creat GAC Tânganu situatia s-a schimbat radical. Noua proprietara colectiva a acordat, cu larghete, acele loturi consatenilor nostri pentru construirea de case. Si asa se face ca pe la sfârsitul anilor 1980 aproape toate acele "vetre" (cum le spuneau localnicii) au fost ocupate. Astfel acel perimetru plasat de la "Moara lui Nelu " (Ion Georgescu) pâna la calea ferata a fost ocupat de case noi.. Azi exista aici circa 100 case.

În conditiile de atunci, când se pornise un ambitios program national de alfabetizare s-au cautat cai de realizare a acestui program. Cum satul Tânganu, împreuna cu satelitii sai, Tânganu Mic si Tânganu Moara, se întindeau pe lungimea a peste 3 km era greu, foarte greu pentru a "sensibiliza" o mentalitate mostenita din perioada interbelica prin care baietii trebuiau sa absolve 4 clase iar fetele o clasa ca sa poata (macar) sa se iscaleasca. Asa au facut Mama mea si soacra mea. Dar în afara de initialele numelor, cu care semnau, nu au reusit ceva mai mult în ale scrisului. Însa, împreuna cu experienta de viata, au devenit foarte bune socotitoare ale veniturilor familiilor lor. Altminteri o necesitate...indispensabila gospodinelor noastre de atunci si de azi... În schimb baietii au învatat sa scrie, sa citeasca, sa socoteasca si unii dintre ei s-au îndragostit, în principal de istorie, în secundar de geografie. Un accent deosebit se punea, în scolile elementare interbelice, pe caligrafie. Asa se face ca functionarii din acele timpuri: fie la primarie, fie la notariate sau în alte domenii privind administratia locala aveau un scris frumos, caligrafic, inteligibil, ordonat.
Scoala cea mica se afla în fosta casa a "Coanei Marioara" plasata, atunci, în anii 1950, cam la mijlocul satului, într-o curte mare cu livada si gradina înfloritoare. Facea parte din grupul de proprietari greci existenti în toata Muntenia, deci si în Tânganu. Numele familiei proprietatii: Panaiot. Atunci când a fost construita acea aratoasa casa era plasata spre partea de sud a Tânganului Mare. Casa propriu-zisa avea o sala de intrare unde se ajungea urcând o scara cu câteva trepte. Din acea sala plasata spre apus se intra într-un hol orientat pe directia rasarit-apus. Pe fiecare parte a holului se aflau câte 2 camere. Cele dinspre nord au devenit niste mici sali de clasa (cu câte 9-10 banci) iar cele dinspre sud au fost atribuite celor doua învatatoare pentru uzul personal. În jurul cladirii erau multi si diferiti pomi fructiferi de soi: meri, peri, nuci, pruni, corcodusi. În partea de sud, catre lunca Ciulunica, era curtea propriu-zisa folosita de noi pentru fotbal si alte jocuri. Acolo s-a nascut marea mea dragoste pentru fotbal. În partea de apus catre aceiasi lunca Ciulunica era o gradina de legume si zarzavat îngrijita de noi, elevii si de Domnisoarele învatatoare. În partea de rasarit în curtea scolii era o constructie-anexa destul de solida, la baza avea spatii zidite (cotete si cotinete) pentru cresterea pasarilor sau a porcilor, iar la partea superioara era un patul traditional din scânduri (sipci) încrucisate pentru depozitarea, în special a porumbului. Scoala avea în partea de sud, pe lunca Ciulunica, un lot atribuit ei, care era dat "în parte" îndeosebi vecinului din partea de rasarit (alaturat cu amintita, mai sus, constructie), nea Niculaie Dumitrica. Si cum Domnisoarele învatatoare erau niste gospodine pricepute foloseau cu eficienta cele atribuite scolii si cresteau, în special pasari. Ba împreuna cu acelasi vecin, câteodata, cresteau, evident "în parte ", si un porc.
La Scoala Mica veneau elevii din clasele elementare 1-4 din partea de sud a satului: Tânganu Moara, Tânganu Mic (Gâgâlicea) si cei din jurul scolii celei mici. Distanta de la Tânganu Moara pâna la scoala cea mica era de 2 km. Ceilalti elevi din Tânganu Mare (cum apare în unele documente istorice pentru a fi delimitat de suratele sale mai mici sdin sud) se scoleau, evident, la... "Scoala Mare", plasata înspre nord în partea locuita compact de tânganenii nostri.
Scoala Mare a fost construita înspre sfârsitul secolului 19 si aici au fost scoliti
strabunicii, bunicii si parintii nostri pe care parintii lor se încumetau sa-i trimita "la carte" si urmau între 1 si 4 ani "de scoala". Nu ne propunem ca în rândurile noastre sa facem istoria acestei scoli legendare pentru satul nostru. Mai spunem ca unul dintre longevivii învatatori a fost Paraschiv Popescu, fiul preotului Hristea Radulescu, care a profesat la scoala din Tânganu, între anii 1880-1915. Hristea Radulescu a fost unul dintre cei doi preoti (alaturi de Serban) care au slujit, între anii 1853-1894 în nou înfiintata biserica din Tânganu, cu Hramul Adormirii Maicii Domnului. Apoi Ion Grigore Popescu a fost preot paroh la biserica din Tânganu între anii 1914-1964 si concomitent, învatator la amintita scoala între anii 1914-1940. Pe vremea din care încep amintirile noastre învatatori erau: Iliescu Elena, Olga Duca, Storceac... În dorinta-program de a alfabetiza întreaga populatie a tarii, s-a pornit, în anii de început '950, de "la baza". Adica de la copii. Si astfel s-a simtit nevoia de a gasi doua locatii pentru longevivul sat, care se întindea pe lungimea a peste 3 km. Aparitia unei "scoli mici", în acei ani de început ai scolarizarii populatiei României a fost o necesitate. Din câte îmi amintesc eu, "Scoala Mica" a avut si un sediu, într-o alta casa particulara. Începând, probabil, cu anii 1953-54 s-a fixat în amintita locatie: casa "Coanei Marioara"...

ACEI ANI MINUNATI ... DE ELEV
------------------------------------------------
Deci septembrie 1955. Dupa acesta scurta prezentare a istoriei si a situatiei învatamântului din Tânganu la mijlocul "obsedantului deceniu", cum este prezentat în lumea politica si literara, sa intram în perimetrul subiectului nostru. Prima învatatoare a fost Domnisoara Lica, una dintre fiicele preotului-învatator amintit mai sus, Ioan Grigore Popescu. Acesta mai avea înca o fiica, Marioara si 3 baieti. Amintirile mele despre Domnisoara învatatoare, Lica, sunt foarte vagi, învaluite în ceata. Dupa câteva saptamâni s-a retras, era bolnava, din câte se spune, de plamâni, o boala destul de frecventa în acei ani si în scurt timp ne-a parasit trecând în lumea de dincolo. Se mai spune ca, necasatorita fiind, a fost îmbracata în mireasa, conform traditiilor timpului. Trist este ca si cea de a doua fata a preotului Ion Grigore Popescu, Marioara, a murit tânara se pare de aceiasi boala....
În locul celei plecate departe de noi si de lumea pamânteana a venit o tânara învatatoare de 23 ani. Numele dumneaei: Bortes Gheorghita. Tânganenii nostri, respectuosi, i se adresau cu apelativele "Domnisoara Gica" sau "Domnisoara învatatoare" care au fost mult mai des folosite decât oficialul "tovarasa învatatoare". Le vom folosi si noi, consecvent, în însemnarile urmatoare.
Alaturi de mine s-au prezentat ca proaspeti elevi de clasa I-a: Ion Constantin-Godacel, Stoian Vasile-Otetaru, Dumitrica Florea-Verde, Stoica Vasile-Silica si o fetita din Tânganu Moara, Simion Maria-Bacaliu.
Timp de un an a fost singura învatatoare pentru toate cele 4 clase care numarau, fiecare, în medie în jur de 4-6 elevi. Modul de desfasurare a programului celor 4 clase care, atentie!, se desfasura în acelasi timp, pare neverosimil. Domnisoara Gica începea, de exemplu, citirea cu clasa 1-a iar celelalte 3 clase ramâneau în asteptare. Asteptarea era însa, una activa: eram obligati fie sa citim lectiile la materiile din program (citire, istorie, geografie, etc.) sau ni se dadeau "de lucru" exercitii de aritmetica sau sa lecturam un text stabilit de dumneaei. Si astfel, când se trecea de la o clasa la alta, pe rând celelalte ramâneau în aceiasi asteptare... activa. Si astfel toti am prins dragul cititului si ... lucram mai putin acasa, pentru ca în aceasta rotatie unii rezolvau si temele pentru a doua zi. Evident cei harnici si ordonati. Caci acasa fiecare dintre noi îsi ajutau parintii la treburi gospodaresti, mai ales la pascutul animalelor (în special a vacilor, numeroase în acele timpuri). Si înca ceva: nu aveam un program riguros. Domnisoara învatatoare hotara ad-hoc ce materie abordeaza, în acel moment, cu fiecare clasa. În felul acesta eram obligati sa fim pregatiti permanent la oricare dintre materii. De exemplu eu, pe parcursul celor 4 clase elementare, citeam zilnic de câte doua ori fiecare lectie la toate materiile indiferent de programul de a doua zi. Altminteri, asa cum am spus ceva mai sus, nici nu aveam o programa riguroasa. Aceasta metoda, de a citi zilnic lectiile de doua ori, am mentinut-o si în clasele V-VII. Si astfel nu eram niciodata "prins cu stângul" si repetarea lectiilor în zile diferite asigura o mai buna memorare.
Asa am ajuns coleg de ... clasa cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, regretatul Stanciu Marin-Marinus. El era nascut în 1945, eu în 1948. El era în clasa a 4-a, eu în clasa a 1-a. Atunci când Domnisoara invatatoare se necajea pe cei din clasele superioare (eu fiind în clasa a 1-a) la orele de aritmetica, pentru ca nu stiau "sa socoteasca" ma întreba pe mine care, terminând cele date de lucru în acest timp, eram "pe faza" si raspundeam... prompt. Aceasta "preocupare" mi-a adus laude dar si critici plus ceva ghionturi de la cei prinsi nepregatiti...
Din anul scolar 1956/1957 alaturi de Domnisoara învatatoare a fost adusa o alta tânara învatatoare, Anisoara Budileanu. Cele 4 clase au fost împartite între cele doua învatatoare astfel : clasa 1-a împreuna cu clasa a 3-a erau în pregatirea unei învatatoare iar clasa a 2-a si clasa a 4-a în cea a celeilalte învatatoare. S-a petrecut un fapt incredibil pentru cei de azi: timp de 2 ani am fost coleg de clasa cu sora mea, nascuta în 1950, deci cu 2 ani mai mica. Si astfel eu am fost în clasa a 3-a si ea în clasa a 1-a, deci în aceiasi clasa cu mine. În anul urmator eu am fost în clasa a 4-a, ea în clasa a 2-a, deci tot împreuna. În clasa erau circa 9-10 banci dispuse pe 3 rânduri cu câte 3-4 banci. Noi cei 6 elevi din clasa a 3-a si apoi din clasa a 4-a am ocupat cele 3 banci de la fereastra dispusi astfel: în prima banca Ion Constantin-Godacel cu Dumitrica Florea, Stoica Vasile-Silica în banca a 2-a cu Simion Maria-Bacaliu, eu cu Stoian Vasile în banca a 3-a. Cei din clasa a 1-a erau mai multi si ocupau celelalte 2 rânduri de câte 3 banci. Coincidenta: în rândul din mijloc, sora mea împreuna cu Maria lui Ciulica (erau mai înalte) au ocupat ultima banca deci în dreptul meu. Recunosc: din când în când îi mai dadeam câte un "ajutor fratesc"... suflându-i discret unele raspunsuri la întrebari... mai grele...
Atunci când, din diferite motive obiective (sedinte la forurile superioare, etc.), lipseau Domnisoarele învatatoare erau înlocuite de un învatator ciudat, Pavel. Toate calculele aritmetice se faceau în... bomboane care erau asteptate de ceilalti copii amatori de ... dulciuri. Era binecunoscuta mustrarea-îndemn: "socoteste mai repede ca uite cum plâng copiii dupa bomboane!". Si înca o amintire legata de dânsul. Trenul era singurul mijloc de transport al acelor timpuri. Drumul pâna la gara (începând din dreptul lui Mocanu) era în vremuri de ploi, toamna si primavara, desfundat. Se folosea urmatorul traseu: pe mergea pe sosea pâna prin dreptul casei mele si apoi pe o poteca mai putin noroioasa, pe drumul de lânga gradina lui Gheorghe Dumitrica se ajungea la gara. Într-o zi, domnul învatator Pavel se ducea la gara pe acest traseu, trenul a fluierat plecarea din gara Fundeni, dumnealui s-a grabit si a scurtat drumul prin fundul curtii lui Gheorghe Dumitrica, a ajuns în curtea propriu-zisa si s-a trezit între doi câini legati de o parte si de alta. Au ramas stupefiati când s-au trezit cu grabitul învatator hartuit între cei doi câini, l-au salvat si în... mare viteza a prins trenul care tocmai poposise în gara noastra. Multa vreme ne-am amintit, cu haz, de aceasta întâmplare hazlie a ciudatului învatator.
Viata mea de elev la "Scoala Mica" a fost unica, arhaica, fabuloasa. Desigur se poate spune ca orice copilarie (mai ales în mediul rural, precum acela din anii "950), pentru orice sexagenar (ca mine) are un caracter de unicitate. Si amintirile mele din acei ani de exceptie, 1955-1959, atunci când am fost elev la Scoala Mica, sunt marcate de amintiri duioase, dulci, unele triste, sentimentale, încarcate si de istorie. În rândurile urmatoare voi însira unele dintre acele amintiri atât de dragi mie. Dar sunt, sigur si acelora care le-au trait. Pentru ca eu, asa cum am mai spus, nu am trait într-un clopot de sticla. Am trait în mijlocul Oamenilor maturi si a Copiilor de atunci si fara ei rândurile mele ar fi seci, neinteresante, golite de sentimente... Asa ca, în continuare, voi încerca, atât cât memoria ma ajuta, sa reproduc si alte amintiri legate de Scoala Mica, de Domnisoara Gica, de Domnisoara Anisoara, de colegii mei, care împreuna, ne-am îmbogatit, reciproc !, viata ...

FOTBALUL ACELOR TIMPURI
-------------------------------------------
Oarecum surprinzator, am descoperit fotbalul, asa cum am mai spus în alte însemnari, pasiunea mea de o viata, în clasa 1-a în curtea scolii celei mici. Sa ne amintim: eram în anul 1955, Televiziunea Româna nu se înfiintase (data "nasterii": 31 decembrie 1956 si oricum televizoarele, în Tânganu, au aparut mai târziu) iar fotbalul local era practicat de o mâna de oameni despre care am scris, în detaliu, în alte scrieri ale noastre care au avut ca teme acest sport. În curtea scolii, în partea de sud era suficient spatiu pentru o "miuta la doua porti" cum se spune. Spatiul portilor era delimitat de doua perechi de caciuli mai aratoase. Bineînteles ca mingea folosita era una de cauciuc mai mare sau mai mica dupa posibilitatile noastre de atunci. Pe mine m-au plasat în poarta (predestinare, mai târziu am ajuns – pentru scurta vreme între anii 1967-1968 - portarul echipei de fotbal a satului Tânganu) si eram nedumerit de ce atunci când mingea trecea pe lânga mine dar si printre cele doua caciuli unii dintre jucatori strigau entuziasmati : "Ala e !". Pare neverosimil dar acestea erau timpurile, acesta era nivelul nostru de copii saraci în ale fotbalului care la nivel urban si national era destul de avansat. Desi eram doar la "o asvârlitura de bat" de Bucuresti. Dar s-a nascut un miraj, o vraja, care pe unii dintre noi, precum Costica Godacel, Dumitrica Florea sau Stoian Vasile nu ne-a parasit toata viata.
Între timp a fost înfiintata, si cu contributia învatatoarei Anisoara Budileanu, îndragostita de fotbal, echipa tânganeana, devenita istorie, Unirea Tânganu. Care avea în dotare o minge de fotbal adevarata. Mingea era în "pastrare" la Domnisoara învatatoare, Anisoara Budileanu. Aceasta echipa a "functionat" aproximativ între anii 1958-1960 si a grupat jucatorii de fotbal care proveneau cam din aceiasi zona precum elevii Scolii Mici. Adica Tânganu Moara (Tanase – Cacabela), Tânganu Mic (Ion Nicolae-Godac, Preda Constantin-Cretu) sau din jurul scolii (fratii Dumitrica, Gogu si Puiata, fratii Mamonu: Costica, Marin, Ion, apoi State Vasile, Ion Baraitan, fratii Bocea si altii). Dar despre aceasta meteorica, enigmatica echipa am scris în detaliu în însemnarile noastre intitulate "Microistorie fotbalistica tânganeana".
Sediul, sufletul, spiritul noi echipe erau Scoala Mica si...Domnisoara Anisoara Budileanu. Si noi, micutii elevi de la Scoala Mica, profitam de prezenta miraculosului obiect rotund în camera Domnisoarei pentru a ne fi dat si noua "spre folosinta" în pauze. Altminteri spatiul alocat sportului, prin program, era comasat si folosit de noi, baietii, pentru fotbal. Sa mai precizam ca mingile de fotbal "adevarate" din acea vreme erau deosebit de rezistente. Un asemenea "obiect rotund" nu se deteriora, precum astazi dupa câteva zeci de meciuri. Si tot legat de fotbal câteva amintiri.
Cel mai talentat dintre noi, a fost, evident, Costica Godacel. Eu am fost mereu un ambitios. Si la învatatura dar si la fotbal. Imi placea postura de învingator, asa cum am fost în toate scolile pe care le-am urmat. Ca sa fiu învingator si la fotbal cautam, mereu, sa fiu în echipa cu Costica Godacel. Si reuseam adesea sa fiu cu el în echipa si de multe ori eram învingatori. Într-unul dintre meciuri, pârdalnicii de adversari au învins echipa din care faceam parte eu si Costica. Nici în ruptul capului nu vroiam sa ma recunosc învins si cautam fel de fel de motive-subterfugii pentru a justifica înfrângerea, evident dând vina pe altii decât pe echipa mea. Atunci Costica, cu calmul lui proverbial, m-a apostrofat: "Ce vrei, ma, au fost mai buni ca noi". Lovitura data de coechipierul meu m-a socat si am început sa plâng cu sughituri. Am fost de râsul micii noastre scoli mai ales ca si fetele s-au raliat celor care se amuzau pe seama "plângaciosului"! Ba chiar si Domnisoara învatatoare m-a întrebat, în derâdere: "Ce-ai patit, mai, Vasile ?". Mi-a ramas adânc întiparita acea întâmplare drept pentru care am reprodus-o în aceste amintiri.
Era toamna. A fost cules porumbul de pe lotul scolii (asa cum am mai spus lotul era în sudul scolii, înspre lunca Ciulunica). Acesta a fost lucrat "în parte" cu Niculaie Dumitrica, iar partea care se cuvenea scolii a fost depozitata în patulul aflat deasupra constructiei care avea la baza cotinete si cotete zidite pentru animale si pasari. În acel patul se ajungea pe o scara solida de lemn. Domnisoarele învatatoare, bune gospodine cresteau pasari hranite cu porumbul care li se cuvenea. Normal, ne puneau pe noi elevii sa curatam stiuletii de porumb. Ne suiam în patul prin scara de lemn si ne asezam pe curatat în niste cosuri de nuiele. Ni s-a promis ca daca curatam un cos ni se da mingea de fotbal pentru o miuta. Entuziasmati de promisiune si dornici de fotbal am umplut cosul (prea) repede. Si atunci Domnisoara Gica ne-a mai dat înca o portie. Adica înca un cos. Eu, fata de colegii mei, am protestat. Vasile Stoian a coborât, tacut, pe scara si s-a dus, drept, la Domnisoara Gica, i-a spus tarasenia, aceasta a venit, a urcat pe scara si a decis: Vasile (adica eu) sa coboare si sa nu mai curete nici un stiulete. Fara alte comentarii. Am coborât rusinat înjurându-l, în gând, pe turnator. Ceilalti au curatat rapid si cel de-al doilea cos si drept rasplata li s-a dat promisa minge pentru o miuta... prelungita. Mie mi s-a interzis sa joc. Am stat deoparte si cât a durat miuta... am plâns.
Cred ca aici este cazul sa povestesc si o alta "patanie fotbalistica" petrecuta peste 3 ani în alt context. Eram în clasa a 7-a la Scoala Elementara din Cernica. În clasa noastra a fost repartizata, în acel an scolar 1961/1962, fata unui inginer agronom angajat la IAS Fundeni, care avea în folosinta si toata lunca Dâmbovitei si a Colentinei. Lunca era, evident, si pe teritoriul comunei noastre Cernica. Ferma de stat avea unul dintre sediile-anexa în "conacul lui Udrea" aflat în partea stânga în drumul spre Caldararu (spre calea ferata). În acel sediu, fosta conac, exista si o bogata livada cu meri, peri, visini, ciresi, pruni si alti pomi fructiferi. Pe noua noastra colega o chema Crihan Mihaela. Avea un ten incredibil de alb, fata de colegele noastre indigene batute de soare si de vânt. Era finuta, frumusica, cu doua codite cochete de scolarita, cu fundite rosii. Cum pe vremea aceea ma bântuiau ceva talente poetice i-am dedicat o poezie din care îmi mai aduc aminte doar versurile prin care chipurile ea era vânzatoare de fructe: "Cu codite si fundita / Si c-o mini... rochita / Striga: ciresele, ciresele ! / Si mai bune si mai rele!". Le-am aratat "productia mea poetica" colegilor mei, regretatul Dinu Mihai din Caldararu, fara nici un cuvânt, a luat foaia de hârtie cu poezia de pe banca mea si i-a pus-o Mihaelei în fata. Îmi amintesc perfect: culoarea fetei ei de o albeata incredibila s-a înrosit, a luat foaia cu "versurile" si s-a dus cu ele direct la temutul director, Monaru Ion. Acesta a chemat imediat "poetul" la dânsul si am scapat relativ usor: o urecheala zdravana si o palma, doua. Dar ghinion: tocmai atunci a fost organizata o excursie cu toata scoala în padurea Cernica aflata în apropiere. Acolo veselie mare, cules de flori, hârjoneli cu fetele (eu împlinisem deja 14 ani...în jurul acestei vârste erau si ceilalti colegi de clasa) si... si... fotbal într-o poiana gasita de noi, amatorii... Am spus noi ? Numai de ei, amatorii de fotbal, pentru ca d-l director a decretat... directorial: "poetul sa stea deoparte". Si iarasi m-au napadit lacrimile. Spre rusinea mea pentru ca frumuselele codane (si în acei ani la scoala din Cernica aveam câteva colege, în clase diferite, foarte frumoase!) îsi dadeau ghes aratând spre "poetul plângacios". A fost si un câstig: m-am lasat definitiv de poezie si m-am îndreptat catre proza. Si o paranteza necesara: cu ceva timp mai înainte am scris pentru vecina mea, Constantin Stefania - Fanuta lui Drina, pe atunci eleva la Scoala Mica o poezie în binecunoscutul stil facil, simplist, al acelor vremuri. A fost apreciata de Domnisoarele învatatoare si a recitat-o la o serbare... Si, pe atunci, chiar credeam ca voi ajunge... poet. Din fericire pentru mine si din pacate pentru prietenul si colegul meu de clasa, Costica Godacel, acesta a comis o boacana si a facut ca atentia sa fie distrasa de la "poet": l-a lovit drept în frunte cu un obiect contondent din padure (se pare o ghinda) pe unul dintre colegii nostri, din câte ne amintim noi, Tache Alexandru din Caldararu. Si lovitura nu a fost chiar "o joaca de copii"... pentru ca a iesit un alt scandal.

ÎNTÂMPLARI ... COPILARESTI
-------------------------------------------
Eram în clasa a 1-a. Toate cele 4 clase eram în acelasi timp si în aceiasi clasa sub "bagheta" unicei învatatoare din acel an, Gheorghita Bortes. În rândul de la geam erau plasati cei din clasa a 4-a din care faceau parte, printre altii, amintitul Stanciu Marin-Marinus, Ionita Gheorghe (Gogu lui Ivan Necu), Simion Florica (Ghiurica). Ultimii doi erau din Tânganu Moara. Într-una din zile, Stanciu Marin-Marinus a venit la scoala si cu fratele sau mai mic, Ionica (nascut în 1949, deci viitor scolar). Nu a avut cu cine sa-l lase acasa. Parintii lor erau pe câmp la lucrarile agricole. Erau alte timpuri, oarecum greu de înteles acum. L-a asezat pe Ionica în banca a 2-a de la geam lânga fratele sau. La un moment dat nu l-a mai vazut nimeni pe... Ionica. A fost repede descoperit: se bagase sub banca si rontaia linistit, imperturbabil, niste biscuiti. Îi era foame...
Noi cei din clasa a 1-a învatam sa socotim pâna la 10. Am facut buchete de câte 10 betisoare care ne ajutau sa buchisim tainele socotitului. Elevii din clasei a 1-a, ocupau rândul din mijloc. Cele zece betisoare erau legate cu o ata. Am avut inspiratia sa împing un betisor în fata si sa-i arat lui Costica Godacel, care era în banca din fata mea, cum se fumeaza, simulând ca trag fumuri de tigara din snopul de betisoare. Domnisoara învatatoare m-a vazut, oricum clasa era mica si era usor de observat (aproape) orice gest si vorbe spuse, chipurile, mai încet, m-a chemat la dânsa si m-a întrebat ce am facut. Evident, nu am recunoscut si atunci l-a întrebat pe Costica sa spuna tarasenia. Acesta, a spus, nonsalant, "Domnisoara, mi-a aratat cum se fumeaza"! Eu eram cu fata întoarsa spre el si ma gândeam cu câta usurinta m-a tradat colegul meu. În momentul în care am întors, rusinat, capul spre Domnisoara învatatoare, m-am trezit cu o palma serioasa pe obrazul care era, întâmplator spre Dânsa. A fost prima (si ultima!) palma primita în clasa 1-a. Nu si ultima pe parcursul celor 4 ani... Dar aceasta mi-a ramas adânc întiparita în memorie. Drept pentru care am reprodus-o în amintirile noastre.
Si o alta amintire legata tot de Costica Godacel. Eram în clasa a 3-a, exercitiile date ca tema pentru acasa erau rezolvate la tabla, noi verificam daca le facusem bine si Donmisoara învatatoare ne verifica rezultatele de pe caiete. Costica a gresit unul, doua, trei exercitii la rând. Dânsa s-a uitat mai atent si a observat ca Costica simula corectând o... tema trecuta. A primit o corectie fizica destul de severa.
Am amintit ceva mai sus de pedepsele care ni se aplicau noua, micilor elevi. Ele au fost reale. Dealtfel era o practica obisnuita în învatamântul nostru scolar înca de pe vremea lui Ion Creanga (a se revedea povestea cu "Calul balan") sau Barbu Stefanescu-Delavrancea ("Domnul Vucea"). Si aceasta practica, spre binele nostru, s-a perpetuat si în anii de dupa razboi, ani care fac obiectul rândurilor noastre. Sa nu creada cineva ca chiar se producea maltratarea elevilor asa cum se întâmpla astazi, real sau închipuit, în mintea elevilor si (mai ales) a parintilor. Sa recunoastem ca se practicau usoare pedepse fizice. Una dintre cele mai frecvente consta în aplicarea unor, relativ usoare, lovituri cu linia la palma. Nu durerea fiizica era pedeapsa cea mai mare ci rusinea de a fi pedepsit în fata clasei. Pentu ca, pe atunci, mai exista rusine si la copii. Apoi se mai întâmpla sa ne fie aplicata si câte o palma asa cum am retatat si noi mai sus. Si înca o pedeapsa (cea mai grea) pe timpul meu aplicata destul de rar: sa stam în genunchi în coltul clasei, dar eu nu am nici o amintire de vreun elev pedepsit astfel. În nici un caz "pe coji de nuca" asa cum am auzit eu si care cred ca este poveste. Doar nu venea învatatorul cu coji de nuca în buzunar, tocmai pregatite sa fie strat sub... genunchii elevului pedepsit. Mai era si o pedeapsa (destul de frecventa) ca elevul neascultator sa fie "tras de urechi", fie efectiv, fie... amenintat verbal.. Desigur se aplicau si pedepse morale: sa nu mai participe elevul în cauza la jocurile elevilor cuminti (exemplu la fotbal asa cum mi s-a întâmplat mie, dar si la alte jocuri).
Lectie de geografie. Tema: cursurile principalelor râuri din România pe care trebuia sa le aratam cu indicatorul pe harta. (Azi elevii din clasa a 4-a nu cunosc nici macar vecinii României !). Eram în clasa a 3-a si toti cei 5 colegi ai mei s-au încurcat teribil asa ca s-au ales cu ceva... "tras de urechi" Eu m-am descurcat destul de bine desi, la un moment dat, m-am încurcat teribil... "pe cele 3 Crisuri". Si ne-a fost trasata urmatoarea sarcina: ca în fiecare dimineata, înainte de începerea orelor, Domnisoara Gica sa ne gaseasca în fata hartii repetând temele geografice din program, eu fiind numit responsabil. Dar noi ne-am "orientat" si am descoperit un joc deosebit de atractiv : pe rând desemnam câte un "nume geografic" de pe harta (râu, localitate, vârf de munte, deal, etc. ) pe care ceilalti trebuiau sa-l gaseasca. Am ajuns la perfectiuea de a gasi rapid acele nume asa încât s-a apelat la "smecherii". Una dintre ele: cel care era la rând sa desemneze numele care trebuia cautat de ceilalti se uita într-o anumita parte a hartii, spre deruta, când în realitate acesta se afla în cu totul alta parte. Apoi metoda s-a schimbat: cel ce desemna numele de gasit se uita chiar în zona unde se afla, ceilalti derutati se uitau în alta parte. Aceste oscilatii faceau farmecul jocului nostru geografic. Este de la sine înteles ca în felul acesta ne familiarizam cu notiunile geografice care, la toti ! ne-au ramas întiparite in minte.
Eu am fost un bun elev dar nu întotdeauna prea cuminte. Într-o zi de sfârsit de primavara am gasit în gradina de legume niste urzici. Am cules câteva fire si le-am urzicat / basicat pe câteva dintre colegele mele. Acestea m-au reclamat la Domnisoara Gica si m-am ales cu cea mai zdravana urecheala si cu ceva palme din partea dânsei. A fost cea mai dura ":corectie fizica" pe care am primit-o din partea Dumneaei în cei 4 ani. Si n-am uitat-o.
În clasa 1-a Domnisoara Gica a pus pe fiecare elev (baiat) sa-si aleaga câte un pom pe care sa-l îngrijeasca. Evident rolul era unul educativ: sa îndragim pomii, deci natura, dar si practic, sa îi curatam de crengi uscate iar primavara sa-i varuim. Ordinea în care fiecare a optat pentru un pom fructifer a fost, normal, începând cu clasa a 4-a si terminând cu clasa 1-a. Eu am ales ceea ce mai ramasese: un mar chiar lânga poarta de la intrare. Au râs toti de mine, ca din acel mar toti copiii vor fura fructe pentru ca le este la îndemâna, lânga poarta, lânga gard. Ca de obicei am tras un plâns zdravan. M-a încurajat varul meu, Gheorghe Gheorghe, Gogu lui Mitu Penii. Locuia la doar 2 case de scoala, era cu 2 ani mai mare decât mine si, evident, cunostea foarte bine toti pomii din livada si curtea scolii. Mi-a spus ca "marul meu" face niste mere foarte gustoase. Si asa a fost. Stanciu Marin – Marinus, era în clasa a 4-a, a avut, deci, prioritate, a ales un falnic mar chiar de la fereastra clasei noastre. Si toamna, când începeam anul scolar, facea niste mere mari, rosii, la care ne uitam din clasa, cu pofta de copii, în timpul orelor si ne straduiam în pauze sa le doborâm prin scuturare, catarare sau aruncând cu pietre sau bulgari. Un falnic corcodus a fost ales de Stoian Vasile. "Producea" niste corcoduse grozav de gustoase, cum n-am mai întâlnit niciodata la un asemenea pom fructifer. În partea de sud, lânga terenul nostru de fotbal era un nuc urias. Acesta a dainuit pâna înspre anul 2010 când s-a uscat si a fost... sacrificat. Acum mai exista doar un... plop urias aflat lânga gardul dinspre nord, de la strada Vlad Tepes al actualei gradinite....
Pe vremea începuturilor noastre, manualele si rechizitele scolare se cumparau de catre parintii elevilor. Ulterior s-a luat o hotarâre, la nivel de stat (un HCM), prin care învatamântul a fost declarat gratuit. Si cele enumerate mai sus au fost primite gratuit de fiecare elev. A fost o mare usurare pentru bugetul destul de sarac al parintilor nostri. Pe vremea când noi derulam amintirile noastre cartile si rechizitele scolare erau procurate prin Domnisoarele învatatoare. Acestea faceau liste, colectau banii necesari de la parintii elevilor, se deplasau în Bucuresti si procurau rechizitele necesare. Situatia mea era, pe atunci, una foarte dificila. Mama mea (tata era... departe de noi) nu avea banii necesari pentru procurarea celor necesare. Si atunci a intervenit Domnisoara Gica si, prin contributie proprie, mi-a asigurat cele necesare continuarii cursurilor elementare. Precizez ca un caiet de matematica sau dictando costa 1,10 lei. Pentru serviciul atât de necesar, facut noua, Mama mea o rasplatea pe Domnisoara Gica, din când în când, cu o sticla din gustosul lapte de la vaca noastra. Si atunci s-a nascut o prietenie exemplara între Mama mea si Domnisoara Gica. O prietenie care a strabatut, ca un fir rosu ... viata Mamei mele...atâta ttmp cât Dumnezeu i-a harazit sa vietuiasca pe acest Pamânt...
Dar: "Foaie verde loboda / Gura lumii sloboda" s-a svonit ca eu as fi favorizat de Domnisoara învatatoare pentru ca o rasplateam cu... lapte. Si într-o zi a sosit, în micuta noastra scoala, tatal lui Stoica Vasile-Silica, pentru noi: "nea Puica". Avea o bâlbâiala naturala, care, oarecum surprinzator, îi dadea un farmec personal, mult apreciat de consatenii nostri. Pentru ca avea si o sinceritate si un umor personal deosebit. A început în stilul lui caracteristic: "Don...donsoara am auzit ca... ca baiatu' meu este... este cel mai... mai... prost". Domnisoara învatatoare ne-a supus la o proba practica în fata nedumeritului parinte: am citit fiecare acelasi text. Ordinea, ca valoare, era urmatoarea: dupa mine urmau: Stoian Vasile, Ion Constantin-Godacel, Dumitrica Florea, Simion Maria si Stoica Vasile-Silica. Nea Puica, altminteri un om cinstit, a recunoscut, cu taraneasca sinceritate, ca "al meu...este...este cel mai.. mai prost". Si ca "ala al... al lui Tartacuta este cel... cel mai destept". Ba chiar m-a gratulat cu un "Bravo, Vasile !". Si fiindca am pomenit de "Nea Puica" este cazul sa amintim ca era un vânator recunoscut în acele timpuri, cu pusca si autorizatie legale. Dar... surpriza: în micutul nostru colt de sat a aparut o veste traznet: casa lui nea Puica... "a fost sparta"! Adica în limbaj actual "a fost calcata de hoti". I s-au furat din casa lucruri mobile de valoare. Hotii au venit, se pare cu o caruta, prin spatele gradinii, prin proprietatea vecina, pe atunci, un lot de casa nelocuit al lui Fratila. Cu toata eficacitatea declarata a Militiei de atunci, hotii nu au fost prinsi. S-a zvonit ca cei care au facut hotia ar fi colegi de ai lui nea Puica din expeditiile vânatoresti comune si cunosteau bine casa partenerului lor si a... vecinului nostru.
La sfârsitul acestui mini-capitol plin de fapte si de inocente întâmplari scolaresti trebuie sa amintesc si o "treaba serioasa" a acelor timpuri: sarcina "tovaraselor învatatoare" de a scolariza pe analfabetii din zona de cuprindere a scolii. Si astfel, dupa orele de program ale micilor scolari, cele doua învatatoare îi scolarizau si pe cei maturi. În amintirea noastra, a celor atât de mici pe atunci, au ramas imaginile cu parintii, vecinii, rudele noastre mature care veneau pe înserat sa buchiseasca scrierea, citirea si socotelile. Femeile, câte au fost atunci, veneau cu ... "lucru de mâna". Adica împleteau calduroase flanele si manusi, caldurosi ciorapi... în timp ce urmareau explicatiile Domnisoarelor învatatoare. Sunt fapte, întâmplari, oameni ce par din timpuri foarte îndepartate. Nu este chiar asa: de atunci au trecut doar între 50-60 ani.

SERBARILE DIN ALTE TIMPURI
-----------------------------------------------
Un capitol cu totul si cu totul aparte, în acei ani petrecuti la Scoala Mica, l-au constituit serbarile sustinute de noi, micutii elevi de pe atunci. Serbarile din acea vreme erau mult, mult mai complexe, mai bogate decît cele, fugitive, de azi. Si erau mult vizionate de parinti dar si de cei care nu aveau copii-elevi. Veneau, pur si simplu, sa vada spectacolul sustinut de noi. Si nu-i dezamageam. Sa ne amintim contextul. Pe atunci de-abia se înfiintase televiziunea româna si în satul nostru nu exista decât un singur televizor: cel al lui CosmaTudor – nea Cocos. Repetam: amintirile noastre au ca arie de cuprindere 1955-1959 iar televiziunea româna a fost înfiintata la finele anului 1956. Si oamenii acelor timpuri erau mult mai simpli, mai directi, care munceau din greu, niciodata viata pe tarâmurile noastre nu a fost usoara si "gustau" cu placere, cu interes, cu satisfactie, spectacolele de orice fel. Nu numai serbarile noastre ci si caravanele care prezentau filme, fie în "Moara lui Nelu" fie în curtea unui gospodar, cum a fost, daca îmi amintesc bine, în cea a lui Ion Radu, erau adevarate evenimente locale.. Apoi mai erau periodicele spectacole organizate pe "maidanul" din centrul satului. Veneau echipe de dansuri populare, brigazi artistice specifice acelor vremuri, solisti de muzica populara (Ion Cretu, Rodica Bujor, etc.) întreceri sportive, cum ar fi meciurile demonstrative de box într-un ring improvizat.
Aveam un program clar de serbari: cea de Gerila (oficial) si Anul Nou (si totusi în mediul nostru de la margine de lume se folosea si cea neoficiala de "Craciun", nu ne împiedica nimeni, cum se insinueaza azi), de ziua Femeii, combinata cu cea a Martisorului si serbarea de sfârsit de an. În vreo 3 ani (1956-1957-1958), oficial, se sarbatorea si 7 Noiembrie, evident fara amploarea celorlalte, iar în anul 1959 am sarbatorit, cu mult fast, 100 de ani de la istoricul act al Unirii Principatelor Române.
Pregatirile pentru serbari începeau cu circa o luna înainte. Domnisoarele învatatoare (evident în primul rând Domnisoara Gica) alegeau cu grija poeziile care trebuiau recitate, cântecele cântate de cor sau individual, textele umoristice specifice vârstei cântate + recitate si vedeta spectacolelor: nelipsitele piese de teatru adaptate de dumnealor sau (au fost si asemenea cazuri) chiar creatii proprii.
Iarna spectacolele se organizau în holul central. Scena era plasata în capatul dinpre rasarit al holului iar spectatorii se plasau în continuarea holului si în sala de la intrare. Nu este fabulatie: trebuia sa se vina din timp pentru a se ocupa un loc bun. Vara era mai simplu: scena era plasata în partea de sud a cladirii în unghiul format de sala de la intrare si una dintre camerele rezervate domnisoarelor învatatoare. La serbarile de Anul Nou, la sfârsitul trimestrului 1, ni se dadeau cadouri: cosulete miniaturale realizate de dumnealor. Erau împodobite cu hârtie creponata colorata. Erau foarte frumoase. Si toti le pastram acasa asezate la loc de pret pâna când hârtia cea frumos colorata ... se decolora. Evident nu lipseau nici bomboanele si alte mici cadouri specifice vârstei noastre..
Sa intram în detaliile câtorva dintre aceste serbari care erau adevarate si complexe spectacole..
Sa ne oprim la serbarea, desfasurata cu un fast deosebit în anul 1958. Evenimentul central, cu totul deosebit, a fost punerea în scena, cu forte proprii, a celebrei poezii a lui Dimitirie Bolintineanu, "Muma lui Stefan cel Mare". Gratie unor realatii de prietenie, prin naveta cu trenul, cu unii dintre ofiterii care aveau serviciul la unitatea militara de la "Antiaeriana", am fost ajutati de acestia. Astfel ei, prin "mijloace specifice", au construit un foarte frumos castel din carton colorat unde, prin desene sugestive, erau simulate chiar si caramizile. Eu aveam rolul lui Stefan cel Mare si trebuia ca atunci când Mama îmi spunea "Du-te la ostire, pentru tara mori..." sa sun din goarna adunarea ostirii. Vreo doua saptamâni m-am chinuit cu o goarna de împrumut sa învat sa sun. Nici vorba sa reusesc. Altminteri, mult mai târziu, prin anii 1968-70, când am efectuat stagiul militar, mi-am dat seama ca era greu, foarte greu sa înveti a suna din goarna, fara profesori si într-un timp asa de scurt. Pâna la urma a fost gasita solutia salvatoare: a fost adus gornistul de la unitatea militara, eu doar am simulat cu goarna între buze, sunetul real fiind al profesionistului gornist. "Figura" a tinut, multi minunându-se cât de bine canta "al lui Tartacuta" cu... goarna. Sa mai amintesc ca frumoasa domnita care "plânge si suspina" era Vasilica Petrica (a lui Cotomeaga) care avea niste superbi ochi albastri. Si fiindca am amintit despre Vasilica, înca o amintire hazlie: recita o poezie si când era pe la mijlocul demersului sau poetic, deodata, surprinzator, s-a aplecat si si-a ridicat... pârdalnicul de ciorap care cazuse, spre amuzamentul spectatorilor.
Mare serbare de Anul Nou la granita dintre anii 1958/1959. Evident ca spatiul prezentat mai sus ("de iarna") a fost arhiplin. Si spectatorii au participat, dupa parerea mea la cel mai reusit spectacol din acei ani. Pe post de Mos Gerila a fost regretatul Stoian Tudor – Duda al lui Petre Stoian. A fost un Mos Gerila deosebit, a avut umor, a fost spontan, a fost la înaltime. Când a venit rândul unui elev din Tânganu Moara sa-si ia cadoul, acesta a aparut tuns cu niste pronuntate "scari" (nu precum cele moderne de azi). Prompt, inspirat, nea Duda a decretat ca în Tânganu Moara se tunde "în scari", o noua moda (premonitie !) spre deliciul spectatorilor. Eu am recitat celebra poezie "Mama" de interzisul poet în acei ani, Nicolaie Militaru. A fost ilfovean de-al nostru nascut la Dobreni. Coincidenta trista: a fost arestat în prima luna a anului 1959 fiind învinuit de legionarism. A murit în închisoarea de la Ocnele Mari la mijlocul acelui an, 1959. Avea 74 ani. Evident ca arestarea nu a avut nici o legatura cu poezia dumnealui recitata de mine. Când am început cu "A venit aseara mama din satucu-i de departe / Ca sa-si vada pe feciorul astazi domn cu multa carte / A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit în prag / Mi s-a umezit privirea de iubire si de drag..." multora dintre spectatori li s-au "umezit" ochii si au lacrimat... Si ceilalti au fost la înaltime... Eram "tare" la recitari însa nu aveam "voce". Pentru rolurile cântate era preferat colegul nostru de clasa, Stoian Vasile dar si altii. Domnisoara Gica avea o relatie, prin cunostintele dumneaei, la unul dintre teatrele de copii din Bucuresti de unde putea, oricând, împrumuta costume specifice deosebit de frumoase. De exemplu, Stoian Vasile a fost îmbracat, interpretând un rol cântat într-un frumos si aratos... motan. Spre necazul si invidia mea de bun recitator si... atât. Si Vasile Stoian avea talentul si îndrazneala de a-si pune în evidenta calitatile si... costumul. La acea serbare eu am primit cel mai frumos cadou posibil: o minge portocalie de cauciuc cu un diametru de circa 25 cm. Multe nopti am dormit cu ea lânga perna mea. Am "batut-o" cu prietenii mei, în special cu Costica Godacel pâna în mijlocul verii. A îmbatrânit, s-a spart si în cel din urma s-a rupt. Noi terminasem clasa a 4-a si ne-am luat zborul catre alte zari... Sora mea a primit un joc "Loto" Era o cutie cu 90 numere din lemn inscrise pe un fel de... nasturi din lemn (precum pool-urile de la table) si 6 cartoane cu câte 15 numere diferite de la 1 la 90. Se împarteau cartoanele la participanti (daca erau 2 câte 3 cartoane fiecare, daca erau 3 câte 2 cartoane, etc...) se extrageau numerele dintr-o caciula sau un fes si cine îsi completa primul cartoanele era câstigator. Dar noi, inventivi, am folosit o alta formula. Asezam toate numerele pe o suprafata plana si ne completam cartoanele alegându-ne singuri numerele. Câstigator era cel care avea dexteritatea, viteza, "ochiul" cel mai agil. Si o curiozitate: si acum am acea cutie în care îmi tin... ustensilele de ras.
O alta serbare de succes a fost cea ocazionata de împlinirea a 100 ani de la Unirea Principatelor Române, pe 24 ianaurie 1959. A fost una fastuoasa. Au fost prezentate poezii si cântece cu caracter patriotic dar "sarea si piperul" l-a constituit piesa-etalon "Mos Ion Roata si Unirea". Rolul lui Mos Ion Roata mi-a fost încredintat mie, cel al boierului lui Stoian Vasile, iar ceilalti Costica-Godacel, Dumitrica Florea si Stoica Silica au fost... tarani. Repetitiile au debutat imediat ce am început scoala dupa vacanta de iarna. Toate bune si frumoase pâna când Domnisoara Gica ne-a adus costumele cu care trebuia sa ne îmbracam. Când am vazut ce costum i-a dat "boierului" Vasile am ramas înmarmuriti. Era foarte frumos. Niciodata nu mai vazusem asa ceva. Era plin de fireturi colorate, nasturi stralucitori, epoleti galbeni si multe alte accesorii stralucitoare. Noua ni s-au repartizat niste ...camasi taranesti procurate din satul nostru. Am murit de ciuda mai ales ca lui Vasile îi placea sa se faleasca cu el. Normal, repetitiile le faceam dupa ore. Atunci noi, "taranii" am pus la cale o... revolta împotriva... "boierului" Vasile. Si îl alergam de la scoala pâna acasa (circa 1 km) motivând ca noi suntem niste... tarani revoltati si saraci. În realitate eram rosi de invidie. Vasile s-a prezentat la Domnisoara Gica, s-a plâns de tratamentul nostru... taranesc, ne-am ales cu o urecheala zdravana si ne-am acceptat... soarta. Evident ca la serbare toata lumea era cu ochii pe Vasile (si chiar stia sa se faca vazut!) iar eu m-am revansat prin interpretarea rolului lui Mos Ion Roata, folosindu-ma de expresii neaos-moldovenesti cum ar fi "cheatra", "pisiorul", etc., gustate de spectatori.
Si în fine sa rememoram si ultima serbare: cea din vara anului 1959. Era cântecul de lebada al clasei mele. Serbarea s-a desfasurat în aer liber în locul descris mai înainte. Punctul principal de atractie, alaturi de obisnuitele recitari de poezie, cântece corale sau interpretate individual a fost o piesa intitulata probabil "Petrica si prietenii sai". Eu eram, în acea piesa, Petrica cel neajutorat. Eram în mijlocul scenei, asezat jos, turceste. În partea dreapta erau "cei buni": muncitorul, profesorul, mestesugarul, doctorul si altii. In partea stânga erau "cei rai": lenesul, hotul, mincinosul, puscariasul, etc. Fiecare cauta, cu argumentele lui, sa ma atraga de partea grupului sau. Normal, piesa avea cu "happy end" si dupa multe ezitari, într-un final fericit, am ales partea dreapta si m-am alaturat de cei buni.
Sa mai precizam ca la serbaruile de vara se înmânau si premiile pentru fiecare clasa. Erau premii individuale (nu ca azi în grup) si foarte, foarte rar s-a întâmplat ca un loc pe podium sau mentiune sa fie ocupat de doi elevi. Altminteri nici nu-mi amintesc despre vreun asemenea caz. Premiile în carti erau consistente: pentru premiul I elevul primea între 5-10 carti, care evident nu erau cumparate de ... parinti. Probabil scoala avea un fond destinat acestor premieri la care mai plusau, cu siguranta, si Domnisoarele învatatoare. Si toti, în timpul verii citeam cartile primite, si chiar mai faceam schimb între noi. Erau carti din literatura româna clasica si contemporana (poezie si proza) dar si din literatura universala. Îmi amintesc ca printre cartile primite au fost doua volume consistente cu opera completa a lui Dimitrie Bolintineanu. Contineau si primele doua romane originale publicate din literatura româna: "Elena" si "Manoil". Erau scrise în stilul romantic al acelor timpuri (influientat de cei din literatura franceza) care m-au impresionat profund. Multe dintre cartile primite de premianti erau de poezie româneasca de unde si dragostea mea si altora dintre micutii de atunci pentru poezie.

VIZITE SCOLARESTI
-----------------------------
Noi, copiii acelor ani, eram izolati. Foarte, foarte rar descindeam catre marele oras desi era foarte aproape, circa 10 km pe calea ferata pâna la Catelu sau 14 km pe sosea pâna în cartierul marginas, Pantelimon. Si ne întrebam ce sansa aveau sa viziteze marele oras cei aflati la 100 km sau chiar mai mult?
Una dintre preocuparile Domnisoarelor învatatoare, Gica si Anisoara, era acea de a ne dezvolta orizontul, nu numai cel al bagajelor de cunostinte scolare cu care sa pornim în viata ci si cel, sa-i zicem, "spatial - teritorial". O binevenita metoda de a ne dezvolta, noua, micutilor elevi... orizontul ... teritorial erau vizitele.
Sa începem cu... începutul. Cred ca prima vizita am facut-o la Caminul cultural din comuna învecinata, Fundeni, care detinea, floare rara pe atunci, un televizor. Întrucât posibilitatea da a achizitiona un televizor de catre un locuitor din mediul rural era extrem de limitata, politica acelor timpuri de popularizare a noilor realizari tehnice era de a plasa televizoare în locuri publice. Altminteri si un relativ usor si eficace mod, al acelor timpuri, de a face reclama eforturilor de culturalizare a populatiei. Asadar, într-o duminica, ne-am încolonat... scolareste si am parcurs cei circa 2,5 km pâna la Caminul cultural care era plasat catre nord-vestul satului Fundeni, aproape de gara CFR, deci înspre satul nostru. Acolo, la orele diminetii, am vizionat obisnuitele, înca de pe atunci, programe pentru copii. Daca îmi aduc bine aminte era o emisiune din binecunoscutul serial "Capitanul Val-Vârtej" unde în rolul baronului Munchhausen era distribuit fermecatorul actor Nicolae Gardescu ca si Tudorel Popa în cel al lui Paganel. Si desigur nelipsitele desene animate. Contactul cu televizorul a fost fascinant. Era o vraja, ceva mirific, care nu poate fi explicat copiilor de azi nascuti si crescuti în fata... televizorului.
O alta vizita memorabila a fost, bineînteles, în Bucuresti. Ne-am îmbracat frumos, si emotionati am purces în orasul de care, în viitor, fiecare dintre noi, aveam sa ne legam, decisiv!, destinul. Am fost fascinati de tot: de multitudinea de masini, de casele înalte si înghesuite una în alta (ca la noi erau mici si rare), de multitudinea de reclame (la noi, acasa... nici vorba de asa ceva), de furnicatura de oameni care umblau de colo pâna colo, aparent fara nici o treaba (parerea noastra) si de... tramvaie. În periplul nostru ne-am suit într-unul dintre ele si când a pornit, oarecum brusc, eu nepregatit m-am lovit, destul de evident, de o bara de sustinere spre râsetele celorlalti. Am vizitat parcuri, am vazut un film, de la care am iesit nauciti, trebuindu-ne ceva minute pentru a ne "transfera" din lumea filmului în cea reala de...oras. Si apoi ceva timp ca sa realizam ca eram departe de casa noastra, lumea noastra taraneasca.. Si nu pot, nu trebuie sa evit o problema personala. Doar sunt amintirile mele. Era vara si trebuia sa ne încaltam corespunzator anotimpului. Adica cu sandale sau tenisi. Eu aveam... sandale. Numai ca erau sandale de ...fata. Adica decupate la calcâi. Pe atunci toate sandalele de fete erau decupate la calcâi, cele de baieti aveau partea din spatele calcâiului... întreaga. Sandalele au fost aduse de Mama de la fata avocatului nostru Mihailescu din Bucuresti, pe nume Monica. Scrupulozitate de copil (mostenita si de nepotul meu, Andrei): credeam ca toti bucurestenii se uita la sandalele, la calcâiul meu si râd de mine! De aceea am cerut Domnisoarei Gica sa ma plaseze în mijlocul micului nostru grup de "pui de tarani" pentru a ma feri de privirile scrutatoare si critice (credeam eu, în naivitatea mea) ale bucurestenilor.
Nelipsite erau si excursiile în împrejurimi. Mai ales în padurea din apropierea satului nostru. Acestea se produceau primavara, superbe ore petrecute într-un mediu ambiant proaspat inverzit din care culegeam: ghiocei, brândusi, viorele, toporasi, brebenei. Si mai ales parfumatele micsunele. Unii culegeau si untisor din care mamele lor preparau o gustoasa "ciorba de primavara". Era evident, veselie multa, exuberanta copilareasca, voie buna, toate pline de farmecul oricarei copilarii...
Urmatoarea excursie memorabila organizata de Scoala Mica s-a produs dupa... ce eu am parasit bancile acelei scoli. Eram elev în clasa a 6-a la Scoala Elementara din Cernica si am fost "invitatul special" (daca pot folosi aceasta expresie) al fostei mele scoli, evident, gratie Domnisoarei Gica. Excursia a fost una complexa desfasurata pe parcursul a doua zile, cu o noapte de cazare la renumitul liceu din Bucuresti, "Mihai Viteazul". Programul a fost complex: vizite la obiective importante printre care Muzeul Antipa, Muzeul de Istorie al Muncipiului Bucuresti, parcuri, precum Cismigiu si... Palatul Pionierilor. Acolo ne-am perindat prin multitudinea de sali cu diferite destinatii (croitorie, desen, pictura, lucrari practice, creatii literare, muzica, etc.) si la un moment dat am poposit în "Sala de lectura". Era una confortabila cu diverse piei de animale asternute pe jos, pentru comoditatea lecturii, si cu un fotoliu impozant. În acel fotoliu s-a asezat Popescu Aurel, Aurica al lui Tudorica Învatatoru, dar a venit ghidul si a spus ca acel fotoliu este rezervat aceluia dintre noi care va spune o poveste. Doar eram în "sala de lectura" a celui mai renumit locas al elevilor-pionieri din România. Si în acel fotoliu de onoare am stat eu care le-am povestit elevilor mei consateni doua povestiri de Fratii Grimm printre care si "Croitorasul cel Viteaz". Eram mai mare cu cel putin un an decât ceilalti, eram deja la o alta scoala, aveam alta îndrazneala, alt curaj, asa ca, normal, am fost, fie-mi iertata lipsa de modestie, vedeta acelei excursii. Depasisem, într-o oarecare masura, timiditatea mea proverbiala. Altminteri firesc: când te întorci în "locurile natale scolare" de la o scoala superioara, în care esti chiar premiant, ai cu totul alt curaj. Precum l-am avut eu atunci... Si cred ca, Domnisoara Gica, cu intuitia dumneaei, a prevazut ca vor fi situatii în care trebuie sa aiba un elev de vârf, un lider...

EPIILOG
------------
Micro-istoria noastra despre Scoala Mica se apropie de sfârsit. Face parte din eforturile noastre de a vorbi, de a scrie despre vremuri, fapte, institutii, oameni din trecute vremuri. Subiectul nostru. este o particica din istoria de sute de ani a satului Tânganu. Si va face parte din proiectata istorie a satului Tânganu... Scoala Mica a mai functionat pâna în anul 1964. Apoi a fost integrata în Scoala Mare. Misiunea Scolii Mici, pe parcursul a peste 10 ani, de liant între componentele întinsului nostru sat si între generatii se încheiase. S-a intrat în alt stadiu al vietii noastre...
În anul 1961 Domnisoara Gica a gasit alte drumuri an viata. S-a transferat în Bucuresti, si-a completat studiile în domeniile pe care ni le-a insuflat, în special mie: istorie-geografie. Domnisoara Anisoara Budileanu a fost transferata în alt sat al comunei noastre, Caldararu, unde a activat înca multi ani. Domnisoara Gica a activat, normal, în învatamânt, în Bucuresti, pâna la pensionare.
În locul dumnealor a venit, ca învatatoare, doamna Ghimpu Vasilica. În anul scolar 1964/1965 s-a transferat împreuna cu elevii la Scoala Mare.
Noi, elevii, "cei sase absolventi" ai clasei a 4-a, ne-am urmat drumurile noastre scolare si în viata. Patru dintre noi, Dumitrica Florea, Stoian Vasile, Stoica Silica si subsemnatul am optat pentru Scoala Elementara de 7 clase din comuna vecina, Balaceanca. Precizez ca pâna în 1968 existau doua comune: Cernica (cu satele Cernica, Caldararu si Tânganu) si Balaceanca (cu satele Balaceanca si Posta). Noi cei care am absolvit clasa a 4-a am fost ultima generatie care am dat examen de absolvire, deoarece pâna atunci era obligatoriu doar învatamântul de 4 clase. Si gratie acestei prevederi unele fete nu au mai continuat studiile în ciclul doi elementar. Singura fata dintre noi, cei de la Scoala Mica, Simion Maria s-a oprit la 4 clase. Si alte fete de la Scoala Mare s-au oprit aici: Sava Elena, Zanea Constanta, Tache Aneta si altele. Noi am optat pentru aceasta varianta, scoala din Balaceanca, pentru ca era mai aproape de satul nostru, unii dintre noi aveam rude în acel sat si din traditie: o parte dintre absolventii de 4 clase de la ambele scoli din Tânganu au urmat clasele 5-7 tot la Balaceanca. Sa numim câtiva dintre ei::Stanciu Marin-Marinus, Badea Stefan (al lui Buchi), Pârvu Gheorghe (Gigi Geana), State Vasile (Pocaitu), Musat Gheorghe, Ivan Tudor si altii. Ion Constantin-Godacel a optat pentru scoala din comuna Fundeni deoarece avea rude în acel sat.. Am urmat, circa o luna, cursurile în scolile alese. Dar lovitura de teatru: s-a luat o hotarâre "la nivel înalt" ca fiecare sa urmeze ciclul doi numai în comuna unde locuia daca aceasta avea scoala elementara de ciclul doi. Masura a fost luata deoarece, atunci, multe comune aveau cel putin o scoala cu clasele 1-7. Si, oricum, celor din jurul Bucurestilor li se infiintase scoli de ciclul doi. Precizam ca, între timp, învatamântul elementar de 7 clase a devenit obligatoriu. Si am fost obligati sa ne transferam la Cernica. Si daca drumul pâna la Balaceanca era de circa 2,5 – 3 km, cel pâna la scoala din Cernica era de 4,5 km. Drumul pâna la Balaceanca trecea peste apeductul betonat („penducta" cum i se spunea popular) care tranzita Dâmbovita. Transporta apa din canalul de irigatie spre satul Posta.
Dar Scoala Mica, asa cum am mai spus, si-a continuat existenta pâna în anul 1964, deservind jumatatea de sud a satului Tânganu
În urmatorii ani, cadrul sistemului national de învatamânt s-au mai întâmplat si alte evenimente notabile. Noi, adica cei nascuti în anul 1948, în Tânganu, am fost ultima generatie care am urmat ciclul elementar de 7 clase "in deplasare". Urmatorii (cei nascuti în 1949) au urmat ciclul doi la Scoala Mare devenita Scoala Elementara de 7 clase. Mai mult: cei nascuti în 1950 au urmat, evident tot la Scoala Elementara din Tânganu, ciclul de 8 clase care devenise obligatoriu.
Cred ca este cazul ca în afara celor 5 colegi ai mei, omniprezenti în amintirile noastre, sa mai amintim câteva nume de elevi care au absolvit sau început cele 4 clase la "Scoala Mica": Stanciu Ionica, Popescu Aurica-Învatatoru, Stoian Alexandra (Sanda lui Duda Petre Stoian) împreuna cu fratele sau Stoian Constantin, Ion (Mandica) Maria, surorile Dumitrica Tudorita si Dumitra (Mita), Radu Florica (Leaca), State Ion (Pocaitu), Stoica Ion (al lui Nae Negru), State Dumitru-Mitus, Stanica Marin (al Gudinii), Iordache Tudorica (al Angelei Babilicutii), Ciupa Elena, Marcu Marioara si sora sa Culita (Boata), fratii „Artagosu": Constantin Gheorghe (Gogu) cu surorile sale gemene, Gherghina (Gina) si Maria (Mia), Gheorghe Nicolina (Culina Penii), Constantin Stefania (Fanuta lui Drina), Stan Stefan (Fane al lui Gege), Dumitru Lenuta (Bibica), Maria Ciulica, Bolboja Gherghina, Nenciu Ion, Stan Leonora, Dinu Constantin (Mesada) si altii. Un capitol aparte îl constituie aceia care au plecat dintre noi pe drumul fara întoarcere: Stanciu Marin-Marinus, Simion Florica (Ghiurica), Preda Vicuta (fata lui Sandu Balaie), Nicoi Tudor (Dodu lui Cioflica), Ciobanu Gheorghe (Tipurica), Noanea Mihail (Misu lui Marin Petre Stoian), Toma Vasile-Rudaru , Ionita Gheorghe-Gogu si sora sa Gica (Ivan Necu), Gheorghe Gheorghe (Gogu lui Mitu Penii), Grasunu Ion, Zizi si Ion Dinu (fratii Tane), si altii.
Se cuvine a fi mentionate si cele trei prietenii, de exceptie!, cu femei-mame din satul nostru, ale Domnisoarei Gica, prietenii care, fizic, s-au sfârsit odata cu... trecerea lor în lumea de dincolo. Cele trei sunt: Bolboja Dumitra, Mama mea (1923 - 1975), Marcu Floarea (1927 - 2010) si Petrica Silvia (nascuta în 1931), sotia consateanului nostru, Petrica Tudor (Rosu lui Cotomeaga) pentru care noi, tânganenii, foloseam apelativul „Doamna Silvia", care a trecut în cele vesnice în anul 2014...
Odata cu comasarea celor doua scoli, localul fostei Scoli Mici a devenit gradinita. Si sub acest nou "blazont" îsi contiua activitatea si astazi, pregatind pe cei mici pentru asaltul urmator: viata de elev. Îsi urmeaza drumul predestinat: acela de a educa pe copiii mici. Precum am fost noi, cei din timpuri care par imemoriale.
Noi am facut "recurs la memorie" si am asternut: pentru dvs, pentru noi si pentru generatiile urmatoare rândurile de mai sus....
Urmatorul pas: mini-monografia satului Tânganu...

Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja

Categorie: Istorie Locala Istorie Locala

Creat: 08 Ianuarie 2023 08 Ianuarie 2023

Accesari: 1812 1812

Actualizare: 24-ian-2023

24 IANUARIE 1959

Continuam seria de amintiri cu privire la Scoala Mica din Tanganu. 

24 ianuarie 1959… Se împlinea un secol de la una dintre cele mai importante evenimente din istoria multiseculara a României : Unirea Principatelor. Evenimentul a fost onorat de Scoala Mica din Tânganu cu o serbare deosebita.

A fost prezentata o sceneta “Mos Ion Roata si Unirea” pe un text binecunoscut al marelui povestitor, Ion Creanga. Pentru rolurile din sceneta au fost distribuiti cei 5 baieti din clasa a IV-a.

Rolul lui Ion Roata a fost interpretat de subsemnatul, cel al boierului de Stoian Vasile (fost militian), iar ceilalti 3 – Ion Constantin (Godacel), Dumitrica Florea (zis Verde) si Stoica Vasile (Silica) în rolurile de tarani.Toate bune si frumoase pâna când ne-a fost prezentata costumatia cu care trebuia sa fim îmbracati pe scena.

Pentru “boier” a fost adus de doamna învatatoare, Gheorghita Bortes, de la un teatru din Bucuresti, o splendida uniforma de… boier…iar noua celorlalti ni s-au procurat niste camasi taranesti existente, înca, atunci, în Tânganu… Si cum elevul nostru devenit… boier se falea excesiv cu noua sa îmbracaminte. Noi, ceilalti, ca adevarati tarani, ne-am rasculat si dupa repetitii îl alergam pâna acasa…! Acesta s-a plâns doamnei învatatoare, i-a spus ca renunta la rol.

Ne-am ales cu câteva urecheli zdravene plus ceva lovituri la palma cu nelipsita linie si revolta… a încetat…!

Serbarea s-a bucurat de succes. Spectatorii nostri din acele trecute timpuri au fost fermecati de limbajul nostru cu accente moldovenesti. Mai ales atunci când se pronunta cuvântul “cheatra” evident pentru localnicul nostru “piatra”…

Asadar mai prezentam o amintire din acele timpuri care, ele însele, au devenit... istorie...!

23 ianuarie 2023 Vasile Bolboja

1955-1961

Trecuta acum în amintiri, Scoala Mica din Tânganu a avut un rol esential în alfabetizarea celor “fara… carte” si mai ales pentru scolarizarea atât de necesara a copiilor lor..

Scoala Mica a deservit partea sudica a satului Tânganu (care are 3 km) si a facilitat, în acele timpuri accesul copiilor din sud-centrul satului. Asa s-a nascut Scoala Mica din Tânganu Mic (Gâgâlicea) continuat, peste calea ferata de Tânganu- Moara… Precizam - scoala era pozitionata în… centrul satului Tânganu .

Acea cladire este acum locatia gradinitei de copii din Tânganu.
Între anii 1955-1961 se organizau serbari scolare de Craciun-Anul Nou, de ziua Unirii (24 ianuarie), de sarbatoarea dubla 1-8 Martie si firesc de sfârsit de an.

În anotimpurile friguroase acestea se organizau în sala centrala a cladirii continuata cu o alta de la intrare. Serbarile erau vizionate de multi consateni (parinti dar si doritori de spectacole în acele vremuri) pentru ca aveau un farmec deosebit cu episoade deosebite, variate si interpretate de micii scolari. (vom reveni cu amanunte).

Dar sa ne concentram pe sarbatoarea de Craciun - Anul Nou de la granita dintre anii 1958/59.

Copiilor li se dadeau de Anul Nou cutiute ornate, deosebit de frumoase (pastrate multa vreme ca amintiri). Erau realizate manual de învatatoarea Bortes Gheorghita ajutata de prietene locale, printre care d-na Silvia (Cotomeaga)..

În acel spectacol am avut onoarea sa recit poezia lui Nicolae Militaru

MAMA

Am venit aseara Mama, din satucu-i de departe
Sa mai vada pe fecioru-i, astazi “domn cu multa carte”
A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit în prag
Mi s-a umezit privirea de iubire si de drag..

Succesul a fost deosebit, emotionant…..

Nu stiam atunci ca autorul, Nicolae Militaru nascut în Dobreni-Ilfov (1886-1959) era închis si acuzat de legionarism. Era un poet interzis iar curajul de pune un elev sa o recite apartine învatatoarei de exceptie, GHEORGHITA BORTES ..

Epilog – în vara anului 1959 Nicolae Militaru s-a stins din viata, în închisoare la 74 ani…

4 Ianuarie 2023 Vasile Bolboja

A SE CITI SI:

File de istorie: Scoala mica din Tanganu.

Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja

Categorie: Istorie Locala Istorie Locala

Accesari: 33679 33679

ÎNCEPUTURI SI ... ISTORIE
--------------------------------------
Septembrie 1955...
Superba luna de toamna...
Eu aveam 7 ani si 6 luni. Era vremea sa încep o viata noua. Aceea de scolar. Alaturi de copiii din Tânganu Mic zis si Gâgâlicea plus cei din istoricul Tânganu Moara. Ne-am prezentat la "Scoala Mica". Sa precizam ca satul Tânganu avea atunci, în anul 1955, doua scoli: "Scoala Mare" si "Scoala Mica". Necesitatea înfiintarii a doua scoli are mai multe explicatii. Satul Tânganu a fost întotdeauna unul important pe "traseul" Bucuresti-Oltenita. Istoria lui ese fabuloasa.

 

Nu se cunoaste un an precis de "nastere / atestare" documentara a satului nostru. De exemplu, surata sa dinspre apus, satul Balaceanca, a fost atestat documentar în anul 1592. Satul Fundeni în anul 1735. Nu intram in detalii istorice. Unii spun ca denumirea satului nostru, Tânganu, s-ar trage de la calugarii din Manastirea Tânganului ctitorita de Radu cel Frumos si construita în partea de nord a localitatii în jurul anului 1475. Acestia s-ar fi "tânguit-tânguire" = a jeli, a deplânge, a compatimi pe cienva (definitie din DEX). Desigur se are în vedere si sensul colateral de "rugaciune-tânguire" specific vietii calugaresti. Altii spun ca denumirea ar fi venit de la "târguire" ("tocmeala" –conform DEX) adica pre-întelegerea dintre negustori privind preturile cu care vor intra în orasul de alaturi, Bucuresti (atestat documentar la 20 septembrie 1459). Era vorba de negustorii care veneau din partea de est a orasului, din Baragan si chiar de mai departe, Braila, Buzau, Galati. Istoricul local, C. Savescu nu exclude posibilitatea ca satul nostru sa-si fi tras numele de la vreun...om. Sa-l citam: "Cine va fi fost acel Tânganu – daca acest nume va fi fost al unui om – care si-a eternizat numele cu numele satului întemeiat poate de dânsul, si în ce timp a trait, niciodata nu se va sti". Ceea ce nu este exclus: era în spiritul si obiceiurilor acelor vremuri de a se da numele localitatii care se crea în jurul proprietatii unui localnic înstarit.

Prima varianta ne pune în binecunoscuta dilema mondiala : "Cine a fost primul: oul sau gaina?". Daca acei calugari de la Manastirea Tânganului se "tânguiau" înseamna ca satul care a preluat denumirea de la acele rugaciuni-jeluiri monahale s-ar fi nascut mai târziu. Ori Manastirea Tânganului a preluat si nu a dat denumirea satului aflat în apropiere. Si cea de a doua varianta pare neverosimila: "Orasul lui Bucur" proaspat înfiintat în 1459, era o localitate mai mult decât modesta si nu constituia, în anul 1475, o asa de rapida atractie pentru negustorii din estul Munteniei. Cea mai probabila varianta, si noi optam pentru ea, ramâne acea a lui C. Savescu. Adica denumirea vine de undeva dintr-un trecut premergator manastirii. Cert este ca în anul 1475, Radu cel Frumos, fratele vestitului voievod Vlad Tepes, a construit aici în partea de nord a localitatii, deja existente, o mândrete de manastire care a dainuit fizic, prin bisericuta sa, pâna în anul 1853. Atunci a fost construita biserica actuala din Tânganu cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Ruinele manastirii si ale micutei biserici au "supravietuit" pâna aproape de sfârsitul secolului 19. Deci manastirea a luat denumirea satului de la sud, Tânganu. Ceea ce atesta, indubitabil, ca pe atunci satul exista. De altfel surse istorice confirma ca între Bucuresti si Oltenita, Tânganu era unul dintre cele mai importante sate. "Catagrafia" (recensamântul) din 1810 consemna existenta a 110 case cu un numar de 467 locuitori (400 români, 61 "suditi" si 6 "nemtesti") ceea ce atesta un sat considerabil pe vremea când Baraganul era locuit de mici catune. Aceste catune erau în jurul unor hanuri precum cele din zona Fundenilor de azi : Zoicaru, Baduleasa, Rosia, Lilieci, Perisorul si altele.

Istoria satului Tânganu este complexa. În partea de sud a existat din vechi timpuri micutul sat Tânganu Moara independent de Tânganu Mare. Acesta se afla în drumul istoric dinspre sud-estul Munteniei (zonele Calarasi, Manastirea, Oltenita) catre Bucuresti. Trecea peste râul Dâmbovita apoi urmau Balaceanca, Glina, Catelu, Dudesti...deci Bucuresti. Avea doua mici cârciumi si un modest han. Între Tânganu Mare si Tânganu Moara era un spatiu nelocuit de circa 2 km. La jumatatea acestor 2 km a fost construita, în jurul anului 1905, calea ferata Bucuresti-Oltenita. În partea de nord a caii ferate s-a nascut Tânganu Mic zis si Gâgâlicea. Cele 104 loturi de casa de câte circa 2.000 mp au fost trasate si vândute / repartizate catre viitorii "tânganeni" înainte de 1900 în conformitate cu reforma agrara din 1864 de pe timpul lui Cuza cu o explicabila întârziere, generata de disputele politice din acele timpuri. Nu intram în prea multe amanunte istorice. Înainte de 1940 dintre cele 104 loturi erau ocupate cu case vreo 6-8. Dupa anul 1950 si mai ales dupa 1961, când a fost creat GAC Tânganu situatia s-a schimbat radical. Noua proprietara colectiva a acordat, cu larghete, acele loturi consatenilor nostri pentru construirea de case. Si asa se face ca pe la sfârsitul anilor 1980 aproape toate acele "vetre" (cum le spuneau localnicii) au fost ocupate. Astfel acel perimetru plasat de la "Moara lui Nelu " (Ion Georgescu) pâna la calea ferata a fost ocupat de case noi.. Azi exista aici circa 100 case.

În conditiile de atunci, când se pornise un ambitios program national de alfabetizare s-au cautat cai de realizare a acestui program. Cum satul Tânganu, împreuna cu satelitii sai, Tânganu Mic si Tânganu Moara, se întindeau pe lungimea a peste 3 km era greu, foarte greu pentru a "sensibiliza" o mentalitate mostenita din perioada interbelica prin care baietii trebuiau sa absolve 4 clase iar fetele o clasa ca sa poata (macar) sa se iscaleasca. Asa au facut Mama mea si soacra mea. Dar în afara de initialele numelor, cu care semnau, nu au reusit ceva mai mult în ale scrisului. Însa, împreuna cu experienta de viata, au devenit foarte bune socotitoare ale veniturilor familiilor lor. Altminteri o necesitate...indispensabila gospodinelor noastre de atunci si de azi... În schimb baietii au învatat sa scrie, sa citeasca, sa socoteasca si unii dintre ei s-au îndragostit, în principal de istorie, în secundar de geografie. Un accent deosebit se punea, în scolile elementare interbelice, pe caligrafie. Asa se face ca functionarii din acele timpuri: fie la primarie, fie la notariate sau în alte domenii privind administratia locala aveau un scris frumos, caligrafic, inteligibil, ordonat.
Scoala cea mica se afla în fosta casa a "Coanei Marioara" plasata, atunci, în anii 1950, cam la mijlocul satului, într-o curte mare cu livada si gradina înfloritoare. Facea parte din grupul de proprietari greci existenti în toata Muntenia, deci si în Tânganu. Numele familiei proprietatii: Panaiot. Atunci când a fost construita acea aratoasa casa era plasata spre partea de sud a Tânganului Mare. Casa propriu-zisa avea o sala de intrare unde se ajungea urcând o scara cu câteva trepte. Din acea sala plasata spre apus se intra într-un hol orientat pe directia rasarit-apus. Pe fiecare parte a holului se aflau câte 2 camere. Cele dinspre nord au devenit niste mici sali de clasa (cu câte 9-10 banci) iar cele dinspre sud au fost atribuite celor doua învatatoare pentru uzul personal. În jurul cladirii erau multi si diferiti pomi fructiferi de soi: meri, peri, nuci, pruni, corcodusi. În partea de sud, catre lunca Ciulunica, era curtea propriu-zisa folosita de noi pentru fotbal si alte jocuri. Acolo s-a nascut marea mea dragoste pentru fotbal. În partea de apus catre aceiasi lunca Ciulunica era o gradina de legume si zarzavat îngrijita de noi, elevii si de Domnisoarele învatatoare. În partea de rasarit în curtea scolii era o constructie-anexa destul de solida, la baza avea spatii zidite (cotete si cotinete) pentru cresterea pasarilor sau a porcilor, iar la partea superioara era un patul traditional din scânduri (sipci) încrucisate pentru depozitarea, în special a porumbului. Scoala avea în partea de sud, pe lunca Ciulunica, un lot atribuit ei, care era dat "în parte" îndeosebi vecinului din partea de rasarit (alaturat cu amintita, mai sus, constructie), nea Niculaie Dumitrica. Si cum Domnisoarele învatatoare erau niste gospodine pricepute foloseau cu eficienta cele atribuite scolii si cresteau, în special pasari. Ba împreuna cu acelasi vecin, câteodata, cresteau, evident "în parte ", si un porc.
La Scoala Mica veneau elevii din clasele elementare 1-4 din partea de sud a satului: Tânganu Moara, Tânganu Mic (Gâgâlicea) si cei din jurul scolii celei mici. Distanta de la Tânganu Moara pâna la scoala cea mica era de 2 km. Ceilalti elevi din Tânganu Mare (cum apare în unele documente istorice pentru a fi delimitat de suratele sale mai mici sdin sud) se scoleau, evident, la... "Scoala Mare", plasata înspre nord în partea locuita compact de tânganenii nostri.
Scoala Mare a fost construita înspre sfârsitul secolului 19 si aici au fost scoliti
strabunicii, bunicii si parintii nostri pe care parintii lor se încumetau sa-i trimita "la carte" si urmau între 1 si 4 ani "de scoala". Nu ne propunem ca în rândurile noastre sa facem istoria acestei scoli legendare pentru satul nostru. Mai spunem ca unul dintre longevivii învatatori a fost Paraschiv Popescu, fiul preotului Hristea Radulescu, care a profesat la scoala din Tânganu, între anii 1880-1915. Hristea Radulescu a fost unul dintre cei doi preoti (alaturi de Serban) care au slujit, între anii 1853-1894 în nou înfiintata biserica din Tânganu, cu Hramul Adormirii Maicii Domnului. Apoi Ion Grigore Popescu a fost preot paroh la biserica din Tânganu între anii 1914-1964 si concomitent, învatator la amintita scoala între anii 1914-1940. Pe vremea din care încep amintirile noastre învatatori erau: Iliescu Elena, Olga Duca, Storceac... În dorinta-program de a alfabetiza întreaga populatie a tarii, s-a pornit, în anii de început '950, de "la baza". Adica de la copii. Si astfel s-a simtit nevoia de a gasi doua locatii pentru longevivul sat, care se întindea pe lungimea a peste 3 km. Aparitia unei "scoli mici", în acei ani de început ai scolarizarii populatiei României a fost o necesitate. Din câte îmi amintesc eu, "Scoala Mica" a avut si un sediu, într-o alta casa particulara. Începând, probabil, cu anii 1953-54 s-a fixat în amintita locatie: casa "Coanei Marioara"...

ACEI ANI MINUNATI ... DE ELEV
------------------------------------------------
Deci septembrie 1955. Dupa acesta scurta prezentare a istoriei si a situatiei învatamântului din Tânganu la mijlocul "obsedantului deceniu", cum este prezentat în lumea politica si literara, sa intram în perimetrul subiectului nostru. Prima învatatoare a fost Domnisoara Lica, una dintre fiicele preotului-învatator amintit mai sus, Ioan Grigore Popescu. Acesta mai avea înca o fiica, Marioara si 3 baieti. Amintirile mele despre Domnisoara învatatoare, Lica, sunt foarte vagi, învaluite în ceata. Dupa câteva saptamâni s-a retras, era bolnava, din câte se spune, de plamâni, o boala destul de frecventa în acei ani si în scurt timp ne-a parasit trecând în lumea de dincolo. Se mai spune ca, necasatorita fiind, a fost îmbracata în mireasa, conform traditiilor timpului. Trist este ca si cea de a doua fata a preotului Ion Grigore Popescu, Marioara, a murit tânara se pare de aceiasi boala....
În locul celei plecate departe de noi si de lumea pamânteana a venit o tânara învatatoare de 23 ani. Numele dumneaei: Bortes Gheorghita. Tânganenii nostri, respectuosi, i se adresau cu apelativele "Domnisoara Gica" sau "Domnisoara învatatoare" care au fost mult mai des folosite decât oficialul "tovarasa învatatoare". Le vom folosi si noi, consecvent, în însemnarile urmatoare.
Alaturi de mine s-au prezentat ca proaspeti elevi de clasa I-a: Ion Constantin-Godacel, Stoian Vasile-Otetaru, Dumitrica Florea-Verde, Stoica Vasile-Silica si o fetita din Tânganu Moara, Simion Maria-Bacaliu.
Timp de un an a fost singura învatatoare pentru toate cele 4 clase care numarau, fiecare, în medie în jur de 4-6 elevi. Modul de desfasurare a programului celor 4 clase care, atentie!, se desfasura în acelasi timp, pare neverosimil. Domnisoara Gica începea, de exemplu, citirea cu clasa 1-a iar celelalte 3 clase ramâneau în asteptare. Asteptarea era însa, una activa: eram obligati fie sa citim lectiile la materiile din program (citire, istorie, geografie, etc.) sau ni se dadeau "de lucru" exercitii de aritmetica sau sa lecturam un text stabilit de dumneaei. Si astfel, când se trecea de la o clasa la alta, pe rând celelalte ramâneau în aceiasi asteptare... activa. Si astfel toti am prins dragul cititului si ... lucram mai putin acasa, pentru ca în aceasta rotatie unii rezolvau si temele pentru a doua zi. Evident cei harnici si ordonati. Caci acasa fiecare dintre noi îsi ajutau parintii la treburi gospodaresti, mai ales la pascutul animalelor (în special a vacilor, numeroase în acele timpuri). Si înca ceva: nu aveam un program riguros. Domnisoara învatatoare hotara ad-hoc ce materie abordeaza, în acel moment, cu fiecare clasa. În felul acesta eram obligati sa fim pregatiti permanent la oricare dintre materii. De exemplu eu, pe parcursul celor 4 clase elementare, citeam zilnic de câte doua ori fiecare lectie la toate materiile indiferent de programul de a doua zi. Altminteri, asa cum am spus ceva mai sus, nici nu aveam o programa riguroasa. Aceasta metoda, de a citi zilnic lectiile de doua ori, am mentinut-o si în clasele V-VII. Si astfel nu eram niciodata "prins cu stângul" si repetarea lectiilor în zile diferite asigura o mai buna memorare.
Asa am ajuns coleg de ... clasa cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, regretatul Stanciu Marin-Marinus. El era nascut în 1945, eu în 1948. El era în clasa a 4-a, eu în clasa a 1-a. Atunci când Domnisoara invatatoare se necajea pe cei din clasele superioare (eu fiind în clasa a 1-a) la orele de aritmetica, pentru ca nu stiau "sa socoteasca" ma întreba pe mine care, terminând cele date de lucru în acest timp, eram "pe faza" si raspundeam... prompt. Aceasta "preocupare" mi-a adus laude dar si critici plus ceva ghionturi de la cei prinsi nepregatiti...
Din anul scolar 1956/1957 alaturi de Domnisoara învatatoare a fost adusa o alta tânara învatatoare, Anisoara Budileanu. Cele 4 clase au fost împartite între cele doua învatatoare astfel : clasa 1-a împreuna cu clasa a 3-a erau în pregatirea unei învatatoare iar clasa a 2-a si clasa a 4-a în cea a celeilalte învatatoare. S-a petrecut un fapt incredibil pentru cei de azi: timp de 2 ani am fost coleg de clasa cu sora mea, nascuta în 1950, deci cu 2 ani mai mica. Si astfel eu am fost în clasa a 3-a si ea în clasa a 1-a, deci în aceiasi clasa cu mine. În anul urmator eu am fost în clasa a 4-a, ea în clasa a 2-a, deci tot împreuna. În clasa erau circa 9-10 banci dispuse pe 3 rânduri cu câte 3-4 banci. Noi cei 6 elevi din clasa a 3-a si apoi din clasa a 4-a am ocupat cele 3 banci de la fereastra dispusi astfel: în prima banca Ion Constantin-Godacel cu Dumitrica Florea, Stoica Vasile-Silica în banca a 2-a cu Simion Maria-Bacaliu, eu cu Stoian Vasile în banca a 3-a. Cei din clasa a 1-a erau mai multi si ocupau celelalte 2 rânduri de câte 3 banci. Coincidenta: în rândul din mijloc, sora mea împreuna cu Maria lui Ciulica (erau mai înalte) au ocupat ultima banca deci în dreptul meu. Recunosc: din când în când îi mai dadeam câte un "ajutor fratesc"... suflându-i discret unele raspunsuri la întrebari... mai grele...
Atunci când, din diferite motive obiective (sedinte la forurile superioare, etc.), lipseau Domnisoarele învatatoare erau înlocuite de un învatator ciudat, Pavel. Toate calculele aritmetice se faceau în... bomboane care erau asteptate de ceilalti copii amatori de ... dulciuri. Era binecunoscuta mustrarea-îndemn: "socoteste mai repede ca uite cum plâng copiii dupa bomboane!". Si înca o amintire legata de dânsul. Trenul era singurul mijloc de transport al acelor timpuri. Drumul pâna la gara (începând din dreptul lui Mocanu) era în vremuri de ploi, toamna si primavara, desfundat. Se folosea urmatorul traseu: pe mergea pe sosea pâna prin dreptul casei mele si apoi pe o poteca mai putin noroioasa, pe drumul de lânga gradina lui Gheorghe Dumitrica se ajungea la gara. Într-o zi, domnul învatator Pavel se ducea la gara pe acest traseu, trenul a fluierat plecarea din gara Fundeni, dumnealui s-a grabit si a scurtat drumul prin fundul curtii lui Gheorghe Dumitrica, a ajuns în curtea propriu-zisa si s-a trezit între doi câini legati de o parte si de alta. Au ramas stupefiati când s-au trezit cu grabitul învatator hartuit între cei doi câini, l-au salvat si în... mare viteza a prins trenul care tocmai poposise în gara noastra. Multa vreme ne-am amintit, cu haz, de aceasta întâmplare hazlie a ciudatului învatator.
Viata mea de elev la "Scoala Mica" a fost unica, arhaica, fabuloasa. Desigur se poate spune ca orice copilarie (mai ales în mediul rural, precum acela din anii "950), pentru orice sexagenar (ca mine) are un caracter de unicitate. Si amintirile mele din acei ani de exceptie, 1955-1959, atunci când am fost elev la Scoala Mica, sunt marcate de amintiri duioase, dulci, unele triste, sentimentale, încarcate si de istorie. În rândurile urmatoare voi însira unele dintre acele amintiri atât de dragi mie. Dar sunt, sigur si acelora care le-au trait. Pentru ca eu, asa cum am mai spus, nu am trait într-un clopot de sticla. Am trait în mijlocul Oamenilor maturi si a Copiilor de atunci si fara ei rândurile mele ar fi seci, neinteresante, golite de sentimente... Asa ca, în continuare, voi încerca, atât cât memoria ma ajuta, sa reproduc si alte amintiri legate de Scoala Mica, de Domnisoara Gica, de Domnisoara Anisoara, de colegii mei, care împreuna, ne-am îmbogatit, reciproc !, viata ...

FOTBALUL ACELOR TIMPURI
-------------------------------------------
Oarecum surprinzator, am descoperit fotbalul, asa cum am mai spus în alte însemnari, pasiunea mea de o viata, în clasa 1-a în curtea scolii celei mici. Sa ne amintim: eram în anul 1955, Televiziunea Româna nu se înfiintase (data "nasterii": 31 decembrie 1956 si oricum televizoarele, în Tânganu, au aparut mai târziu) iar fotbalul local era practicat de o mâna de oameni despre care am scris, în detaliu, în alte scrieri ale noastre care au avut ca teme acest sport. În curtea scolii, în partea de sud era suficient spatiu pentru o "miuta la doua porti" cum se spune. Spatiul portilor era delimitat de doua perechi de caciuli mai aratoase. Bineînteles ca mingea folosita era una de cauciuc mai mare sau mai mica dupa posibilitatile noastre de atunci. Pe mine m-au plasat în poarta (predestinare, mai târziu am ajuns – pentru scurta vreme între anii 1967-1968 - portarul echipei de fotbal a satului Tânganu) si eram nedumerit de ce atunci când mingea trecea pe lânga mine dar si printre cele doua caciuli unii dintre jucatori strigau entuziasmati : "Ala e !". Pare neverosimil dar acestea erau timpurile, acesta era nivelul nostru de copii saraci în ale fotbalului care la nivel urban si national era destul de avansat. Desi eram doar la "o asvârlitura de bat" de Bucuresti. Dar s-a nascut un miraj, o vraja, care pe unii dintre noi, precum Costica Godacel, Dumitrica Florea sau Stoian Vasile nu ne-a parasit toata viata.
Între timp a fost înfiintata, si cu contributia învatatoarei Anisoara Budileanu, îndragostita de fotbal, echipa tânganeana, devenita istorie, Unirea Tânganu. Care avea în dotare o minge de fotbal adevarata. Mingea era în "pastrare" la Domnisoara învatatoare, Anisoara Budileanu. Aceasta echipa a "functionat" aproximativ între anii 1958-1960 si a grupat jucatorii de fotbal care proveneau cam din aceiasi zona precum elevii Scolii Mici. Adica Tânganu Moara (Tanase – Cacabela), Tânganu Mic (Ion Nicolae-Godac, Preda Constantin-Cretu) sau din jurul scolii (fratii Dumitrica, Gogu si Puiata, fratii Mamonu: Costica, Marin, Ion, apoi State Vasile, Ion Baraitan, fratii Bocea si altii). Dar despre aceasta meteorica, enigmatica echipa am scris în detaliu în însemnarile noastre intitulate "Microistorie fotbalistica tânganeana".
Sediul, sufletul, spiritul noi echipe erau Scoala Mica si...Domnisoara Anisoara Budileanu. Si noi, micutii elevi de la Scoala Mica, profitam de prezenta miraculosului obiect rotund în camera Domnisoarei pentru a ne fi dat si noua "spre folosinta" în pauze. Altminteri spatiul alocat sportului, prin program, era comasat si folosit de noi, baietii, pentru fotbal. Sa mai precizam ca mingile de fotbal "adevarate" din acea vreme erau deosebit de rezistente. Un asemenea "obiect rotund" nu se deteriora, precum astazi dupa câteva zeci de meciuri. Si tot legat de fotbal câteva amintiri.
Cel mai talentat dintre noi, a fost, evident, Costica Godacel. Eu am fost mereu un ambitios. Si la învatatura dar si la fotbal. Imi placea postura de învingator, asa cum am fost în toate scolile pe care le-am urmat. Ca sa fiu învingator si la fotbal cautam, mereu, sa fiu în echipa cu Costica Godacel. Si reuseam adesea sa fiu cu el în echipa si de multe ori eram învingatori. Într-unul dintre meciuri, pârdalnicii de adversari au învins echipa din care faceam parte eu si Costica. Nici în ruptul capului nu vroiam sa ma recunosc învins si cautam fel de fel de motive-subterfugii pentru a justifica înfrângerea, evident dând vina pe altii decât pe echipa mea. Atunci Costica, cu calmul lui proverbial, m-a apostrofat: "Ce vrei, ma, au fost mai buni ca noi". Lovitura data de coechipierul meu m-a socat si am început sa plâng cu sughituri. Am fost de râsul micii noastre scoli mai ales ca si fetele s-au raliat celor care se amuzau pe seama "plângaciosului"! Ba chiar si Domnisoara învatatoare m-a întrebat, în derâdere: "Ce-ai patit, mai, Vasile ?". Mi-a ramas adânc întiparita acea întâmplare drept pentru care am reprodus-o în aceste amintiri.
Era toamna. A fost cules porumbul de pe lotul scolii (asa cum am mai spus lotul era în sudul scolii, înspre lunca Ciulunica). Acesta a fost lucrat "în parte" cu Niculaie Dumitrica, iar partea care se cuvenea scolii a fost depozitata în patulul aflat deasupra constructiei care avea la baza cotinete si cotete zidite pentru animale si pasari. În acel patul se ajungea pe o scara solida de lemn. Domnisoarele învatatoare, bune gospodine cresteau pasari hranite cu porumbul care li se cuvenea. Normal, ne puneau pe noi elevii sa curatam stiuletii de porumb. Ne suiam în patul prin scara de lemn si ne asezam pe curatat în niste cosuri de nuiele. Ni s-a promis ca daca curatam un cos ni se da mingea de fotbal pentru o miuta. Entuziasmati de promisiune si dornici de fotbal am umplut cosul (prea) repede. Si atunci Domnisoara Gica ne-a mai dat înca o portie. Adica înca un cos. Eu, fata de colegii mei, am protestat. Vasile Stoian a coborât, tacut, pe scara si s-a dus, drept, la Domnisoara Gica, i-a spus tarasenia, aceasta a venit, a urcat pe scara si a decis: Vasile (adica eu) sa coboare si sa nu mai curete nici un stiulete. Fara alte comentarii. Am coborât rusinat înjurându-l, în gând, pe turnator. Ceilalti au curatat rapid si cel de-al doilea cos si drept rasplata li s-a dat promisa minge pentru o miuta... prelungita. Mie mi s-a interzis sa joc. Am stat deoparte si cât a durat miuta... am plâns.
Cred ca aici este cazul sa povestesc si o alta "patanie fotbalistica" petrecuta peste 3 ani în alt context. Eram în clasa a 7-a la Scoala Elementara din Cernica. În clasa noastra a fost repartizata, în acel an scolar 1961/1962, fata unui inginer agronom angajat la IAS Fundeni, care avea în folosinta si toata lunca Dâmbovitei si a Colentinei. Lunca era, evident, si pe teritoriul comunei noastre Cernica. Ferma de stat avea unul dintre sediile-anexa în "conacul lui Udrea" aflat în partea stânga în drumul spre Caldararu (spre calea ferata). În acel sediu, fosta conac, exista si o bogata livada cu meri, peri, visini, ciresi, pruni si alti pomi fructiferi. Pe noua noastra colega o chema Crihan Mihaela. Avea un ten incredibil de alb, fata de colegele noastre indigene batute de soare si de vânt. Era finuta, frumusica, cu doua codite cochete de scolarita, cu fundite rosii. Cum pe vremea aceea ma bântuiau ceva talente poetice i-am dedicat o poezie din care îmi mai aduc aminte doar versurile prin care chipurile ea era vânzatoare de fructe: "Cu codite si fundita / Si c-o mini... rochita / Striga: ciresele, ciresele ! / Si mai bune si mai rele!". Le-am aratat "productia mea poetica" colegilor mei, regretatul Dinu Mihai din Caldararu, fara nici un cuvânt, a luat foaia de hârtie cu poezia de pe banca mea si i-a pus-o Mihaelei în fata. Îmi amintesc perfect: culoarea fetei ei de o albeata incredibila s-a înrosit, a luat foaia cu "versurile" si s-a dus cu ele direct la temutul director, Monaru Ion. Acesta a chemat imediat "poetul" la dânsul si am scapat relativ usor: o urecheala zdravana si o palma, doua. Dar ghinion: tocmai atunci a fost organizata o excursie cu toata scoala în padurea Cernica aflata în apropiere. Acolo veselie mare, cules de flori, hârjoneli cu fetele (eu împlinisem deja 14 ani...în jurul acestei vârste erau si ceilalti colegi de clasa) si... si... fotbal într-o poiana gasita de noi, amatorii... Am spus noi ? Numai de ei, amatorii de fotbal, pentru ca d-l director a decretat... directorial: "poetul sa stea deoparte". Si iarasi m-au napadit lacrimile. Spre rusinea mea pentru ca frumuselele codane (si în acei ani la scoala din Cernica aveam câteva colege, în clase diferite, foarte frumoase!) îsi dadeau ghes aratând spre "poetul plângacios". A fost si un câstig: m-am lasat definitiv de poezie si m-am îndreptat catre proza. Si o paranteza necesara: cu ceva timp mai înainte am scris pentru vecina mea, Constantin Stefania - Fanuta lui Drina, pe atunci eleva la Scoala Mica o poezie în binecunoscutul stil facil, simplist, al acelor vremuri. A fost apreciata de Domnisoarele învatatoare si a recitat-o la o serbare... Si, pe atunci, chiar credeam ca voi ajunge... poet. Din fericire pentru mine si din pacate pentru prietenul si colegul meu de clasa, Costica Godacel, acesta a comis o boacana si a facut ca atentia sa fie distrasa de la "poet": l-a lovit drept în frunte cu un obiect contondent din padure (se pare o ghinda) pe unul dintre colegii nostri, din câte ne amintim noi, Tache Alexandru din Caldararu. Si lovitura nu a fost chiar "o joaca de copii"... pentru ca a iesit un alt scandal.

ÎNTÂMPLARI ... COPILARESTI
-------------------------------------------
Eram în clasa a 1-a. Toate cele 4 clase eram în acelasi timp si în aceiasi clasa sub "bagheta" unicei învatatoare din acel an, Gheorghita Bortes. În rândul de la geam erau plasati cei din clasa a 4-a din care faceau parte, printre altii, amintitul Stanciu Marin-Marinus, Ionita Gheorghe (Gogu lui Ivan Necu), Simion Florica (Ghiurica). Ultimii doi erau din Tânganu Moara. Într-una din zile, Stanciu Marin-Marinus a venit la scoala si cu fratele sau mai mic, Ionica (nascut în 1949, deci viitor scolar). Nu a avut cu cine sa-l lase acasa. Parintii lor erau pe câmp la lucrarile agricole. Erau alte timpuri, oarecum greu de înteles acum. L-a asezat pe Ionica în banca a 2-a de la geam lânga fratele sau. La un moment dat nu l-a mai vazut nimeni pe... Ionica. A fost repede descoperit: se bagase sub banca si rontaia linistit, imperturbabil, niste biscuiti. Îi era foame...
Noi cei din clasa a 1-a învatam sa socotim pâna la 10. Am facut buchete de câte 10 betisoare care ne ajutau sa buchisim tainele socotitului. Elevii din clasei a 1-a, ocupau rândul din mijloc. Cele zece betisoare erau legate cu o ata. Am avut inspiratia sa împing un betisor în fata si sa-i arat lui Costica Godacel, care era în banca din fata mea, cum se fumeaza, simulând ca trag fumuri de tigara din snopul de betisoare. Domnisoara învatatoare m-a vazut, oricum clasa era mica si era usor de observat (aproape) orice gest si vorbe spuse, chipurile, mai încet, m-a chemat la dânsa si m-a întrebat ce am facut. Evident, nu am recunoscut si atunci l-a întrebat pe Costica sa spuna tarasenia. Acesta, a spus, nonsalant, "Domnisoara, mi-a aratat cum se fumeaza"! Eu eram cu fata întoarsa spre el si ma gândeam cu câta usurinta m-a tradat colegul meu. În momentul în care am întors, rusinat, capul spre Domnisoara învatatoare, m-am trezit cu o palma serioasa pe obrazul care era, întâmplator spre Dânsa. A fost prima (si ultima!) palma primita în clasa 1-a. Nu si ultima pe parcursul celor 4 ani... Dar aceasta mi-a ramas adânc întiparita în memorie. Drept pentru care am reprodus-o în amintirile noastre.
Si o alta amintire legata tot de Costica Godacel. Eram în clasa a 3-a, exercitiile date ca tema pentru acasa erau rezolvate la tabla, noi verificam daca le facusem bine si Donmisoara învatatoare ne verifica rezultatele de pe caiete. Costica a gresit unul, doua, trei exercitii la rând. Dânsa s-a uitat mai atent si a observat ca Costica simula corectând o... tema trecuta. A primit o corectie fizica destul de severa.
Am amintit ceva mai sus de pedepsele care ni se aplicau noua, micilor elevi. Ele au fost reale. Dealtfel era o practica obisnuita în învatamântul nostru scolar înca de pe vremea lui Ion Creanga (a se revedea povestea cu "Calul balan") sau Barbu Stefanescu-Delavrancea ("Domnul Vucea"). Si aceasta practica, spre binele nostru, s-a perpetuat si în anii de dupa razboi, ani care fac obiectul rândurilor noastre. Sa nu creada cineva ca chiar se producea maltratarea elevilor asa cum se întâmpla astazi, real sau închipuit, în mintea elevilor si (mai ales) a parintilor. Sa recunoastem ca se practicau usoare pedepse fizice. Una dintre cele mai frecvente consta în aplicarea unor, relativ usoare, lovituri cu linia la palma. Nu durerea fiizica era pedeapsa cea mai mare ci rusinea de a fi pedepsit în fata clasei. Pentu ca, pe atunci, mai exista rusine si la copii. Apoi se mai întâmpla sa ne fie aplicata si câte o palma asa cum am retatat si noi mai sus. Si înca o pedeapsa (cea mai grea) pe timpul meu aplicata destul de rar: sa stam în genunchi în coltul clasei, dar eu nu am nici o amintire de vreun elev pedepsit astfel. În nici un caz "pe coji de nuca" asa cum am auzit eu si care cred ca este poveste. Doar nu venea învatatorul cu coji de nuca în buzunar, tocmai pregatite sa fie strat sub... genunchii elevului pedepsit. Mai era si o pedeapsa (destul de frecventa) ca elevul neascultator sa fie "tras de urechi", fie efectiv, fie... amenintat verbal.. Desigur se aplicau si pedepse morale: sa nu mai participe elevul în cauza la jocurile elevilor cuminti (exemplu la fotbal asa cum mi s-a întâmplat mie, dar si la alte jocuri).
Lectie de geografie. Tema: cursurile principalelor râuri din România pe care trebuia sa le aratam cu indicatorul pe harta. (Azi elevii din clasa a 4-a nu cunosc nici macar vecinii României !). Eram în clasa a 3-a si toti cei 5 colegi ai mei s-au încurcat teribil asa ca s-au ales cu ceva... "tras de urechi" Eu m-am descurcat destul de bine desi, la un moment dat, m-am încurcat teribil... "pe cele 3 Crisuri". Si ne-a fost trasata urmatoarea sarcina: ca în fiecare dimineata, înainte de începerea orelor, Domnisoara Gica sa ne gaseasca în fata hartii repetând temele geografice din program, eu fiind numit responsabil. Dar noi ne-am "orientat" si am descoperit un joc deosebit de atractiv : pe rând desemnam câte un "nume geografic" de pe harta (râu, localitate, vârf de munte, deal, etc. ) pe care ceilalti trebuiau sa-l gaseasca. Am ajuns la perfectiuea de a gasi rapid acele nume asa încât s-a apelat la "smecherii". Una dintre ele: cel care era la rând sa desemneze numele care trebuia cautat de ceilalti se uita într-o anumita parte a hartii, spre deruta, când în realitate acesta se afla în cu totul alta parte. Apoi metoda s-a schimbat: cel ce desemna numele de gasit se uita chiar în zona unde se afla, ceilalti derutati se uitau în alta parte. Aceste oscilatii faceau farmecul jocului nostru geografic. Este de la sine înteles ca în felul acesta ne familiarizam cu notiunile geografice care, la toti ! ne-au ramas întiparite in minte.
Eu am fost un bun elev dar nu întotdeauna prea cuminte. Într-o zi de sfârsit de primavara am gasit în gradina de legume niste urzici. Am cules câteva fire si le-am urzicat / basicat pe câteva dintre colegele mele. Acestea m-au reclamat la Domnisoara Gica si m-am ales cu cea mai zdravana urecheala si cu ceva palme din partea dânsei. A fost cea mai dura ":corectie fizica" pe care am primit-o din partea Dumneaei în cei 4 ani. Si n-am uitat-o.
În clasa 1-a Domnisoara Gica a pus pe fiecare elev (baiat) sa-si aleaga câte un pom pe care sa-l îngrijeasca. Evident rolul era unul educativ: sa îndragim pomii, deci natura, dar si practic, sa îi curatam de crengi uscate iar primavara sa-i varuim. Ordinea în care fiecare a optat pentru un pom fructifer a fost, normal, începând cu clasa a 4-a si terminând cu clasa 1-a. Eu am ales ceea ce mai ramasese: un mar chiar lânga poarta de la intrare. Au râs toti de mine, ca din acel mar toti copiii vor fura fructe pentru ca le este la îndemâna, lânga poarta, lânga gard. Ca de obicei am tras un plâns zdravan. M-a încurajat varul meu, Gheorghe Gheorghe, Gogu lui Mitu Penii. Locuia la doar 2 case de scoala, era cu 2 ani mai mare decât mine si, evident, cunostea foarte bine toti pomii din livada si curtea scolii. Mi-a spus ca "marul meu" face niste mere foarte gustoase. Si asa a fost. Stanciu Marin – Marinus, era în clasa a 4-a, a avut, deci, prioritate, a ales un falnic mar chiar de la fereastra clasei noastre. Si toamna, când începeam anul scolar, facea niste mere mari, rosii, la care ne uitam din clasa, cu pofta de copii, în timpul orelor si ne straduiam în pauze sa le doborâm prin scuturare, catarare sau aruncând cu pietre sau bulgari. Un falnic corcodus a fost ales de Stoian Vasile. "Producea" niste corcoduse grozav de gustoase, cum n-am mai întâlnit niciodata la un asemenea pom fructifer. În partea de sud, lânga terenul nostru de fotbal era un nuc urias. Acesta a dainuit pâna înspre anul 2010 când s-a uscat si a fost... sacrificat. Acum mai exista doar un... plop urias aflat lânga gardul dinspre nord, de la strada Vlad Tepes al actualei gradinite....
Pe vremea începuturilor noastre, manualele si rechizitele scolare se cumparau de catre parintii elevilor. Ulterior s-a luat o hotarâre, la nivel de stat (un HCM), prin care învatamântul a fost declarat gratuit. Si cele enumerate mai sus au fost primite gratuit de fiecare elev. A fost o mare usurare pentru bugetul destul de sarac al parintilor nostri. Pe vremea când noi derulam amintirile noastre cartile si rechizitele scolare erau procurate prin Domnisoarele învatatoare. Acestea faceau liste, colectau banii necesari de la parintii elevilor, se deplasau în Bucuresti si procurau rechizitele necesare. Situatia mea era, pe atunci, una foarte dificila. Mama mea (tata era... departe de noi) nu avea banii necesari pentru procurarea celor necesare. Si atunci a intervenit Domnisoara Gica si, prin contributie proprie, mi-a asigurat cele necesare continuarii cursurilor elementare. Precizez ca un caiet de matematica sau dictando costa 1,10 lei. Pentru serviciul atât de necesar, facut noua, Mama mea o rasplatea pe Domnisoara Gica, din când în când, cu o sticla din gustosul lapte de la vaca noastra. Si atunci s-a nascut o prietenie exemplara între Mama mea si Domnisoara Gica. O prietenie care a strabatut, ca un fir rosu ... viata Mamei mele...atâta ttmp cât Dumnezeu i-a harazit sa vietuiasca pe acest Pamânt...
Dar: "Foaie verde loboda / Gura lumii sloboda" s-a svonit ca eu as fi favorizat de Domnisoara învatatoare pentru ca o rasplateam cu... lapte. Si într-o zi a sosit, în micuta noastra scoala, tatal lui Stoica Vasile-Silica, pentru noi: "nea Puica". Avea o bâlbâiala naturala, care, oarecum surprinzator, îi dadea un farmec personal, mult apreciat de consatenii nostri. Pentru ca avea si o sinceritate si un umor personal deosebit. A început în stilul lui caracteristic: "Don...donsoara am auzit ca... ca baiatu' meu este... este cel mai... mai... prost". Domnisoara învatatoare ne-a supus la o proba practica în fata nedumeritului parinte: am citit fiecare acelasi text. Ordinea, ca valoare, era urmatoarea: dupa mine urmau: Stoian Vasile, Ion Constantin-Godacel, Dumitrica Florea, Simion Maria si Stoica Vasile-Silica. Nea Puica, altminteri un om cinstit, a recunoscut, cu taraneasca sinceritate, ca "al meu...este...este cel mai.. mai prost". Si ca "ala al... al lui Tartacuta este cel... cel mai destept". Ba chiar m-a gratulat cu un "Bravo, Vasile !". Si fiindca am pomenit de "Nea Puica" este cazul sa amintim ca era un vânator recunoscut în acele timpuri, cu pusca si autorizatie legale. Dar... surpriza: în micutul nostru colt de sat a aparut o veste traznet: casa lui nea Puica... "a fost sparta"! Adica în limbaj actual "a fost calcata de hoti". I s-au furat din casa lucruri mobile de valoare. Hotii au venit, se pare cu o caruta, prin spatele gradinii, prin proprietatea vecina, pe atunci, un lot de casa nelocuit al lui Fratila. Cu toata eficacitatea declarata a Militiei de atunci, hotii nu au fost prinsi. S-a zvonit ca cei care au facut hotia ar fi colegi de ai lui nea Puica din expeditiile vânatoresti comune si cunosteau bine casa partenerului lor si a... vecinului nostru.
La sfârsitul acestui mini-capitol plin de fapte si de inocente întâmplari scolaresti trebuie sa amintesc si o "treaba serioasa" a acelor timpuri: sarcina "tovaraselor învatatoare" de a scolariza pe analfabetii din zona de cuprindere a scolii. Si astfel, dupa orele de program ale micilor scolari, cele doua învatatoare îi scolarizau si pe cei maturi. În amintirea noastra, a celor atât de mici pe atunci, au ramas imaginile cu parintii, vecinii, rudele noastre mature care veneau pe înserat sa buchiseasca scrierea, citirea si socotelile. Femeile, câte au fost atunci, veneau cu ... "lucru de mâna". Adica împleteau calduroase flanele si manusi, caldurosi ciorapi... în timp ce urmareau explicatiile Domnisoarelor învatatoare. Sunt fapte, întâmplari, oameni ce par din timpuri foarte îndepartate. Nu este chiar asa: de atunci au trecut doar între 50-60 ani.

SERBARILE DIN ALTE TIMPURI
-----------------------------------------------
Un capitol cu totul si cu totul aparte, în acei ani petrecuti la Scoala Mica, l-au constituit serbarile sustinute de noi, micutii elevi de pe atunci. Serbarile din acea vreme erau mult, mult mai complexe, mai bogate decît cele, fugitive, de azi. Si erau mult vizionate de parinti dar si de cei care nu aveau copii-elevi. Veneau, pur si simplu, sa vada spectacolul sustinut de noi. Si nu-i dezamageam. Sa ne amintim contextul. Pe atunci de-abia se înfiintase televiziunea româna si în satul nostru nu exista decât un singur televizor: cel al lui CosmaTudor – nea Cocos. Repetam: amintirile noastre au ca arie de cuprindere 1955-1959 iar televiziunea româna a fost înfiintata la finele anului 1956. Si oamenii acelor timpuri erau mult mai simpli, mai directi, care munceau din greu, niciodata viata pe tarâmurile noastre nu a fost usoara si "gustau" cu placere, cu interes, cu satisfactie, spectacolele de orice fel. Nu numai serbarile noastre ci si caravanele care prezentau filme, fie în "Moara lui Nelu" fie în curtea unui gospodar, cum a fost, daca îmi amintesc bine, în cea a lui Ion Radu, erau adevarate evenimente locale.. Apoi mai erau periodicele spectacole organizate pe "maidanul" din centrul satului. Veneau echipe de dansuri populare, brigazi artistice specifice acelor vremuri, solisti de muzica populara (Ion Cretu, Rodica Bujor, etc.) întreceri sportive, cum ar fi meciurile demonstrative de box într-un ring improvizat.
Aveam un program clar de serbari: cea de Gerila (oficial) si Anul Nou (si totusi în mediul nostru de la margine de lume se folosea si cea neoficiala de "Craciun", nu ne împiedica nimeni, cum se insinueaza azi), de ziua Femeii, combinata cu cea a Martisorului si serbarea de sfârsit de an. În vreo 3 ani (1956-1957-1958), oficial, se sarbatorea si 7 Noiembrie, evident fara amploarea celorlalte, iar în anul 1959 am sarbatorit, cu mult fast, 100 de ani de la istoricul act al Unirii Principatelor Române.
Pregatirile pentru serbari începeau cu circa o luna înainte. Domnisoarele învatatoare (evident în primul rând Domnisoara Gica) alegeau cu grija poeziile care trebuiau recitate, cântecele cântate de cor sau individual, textele umoristice specifice vârstei cântate + recitate si vedeta spectacolelor: nelipsitele piese de teatru adaptate de dumnealor sau (au fost si asemenea cazuri) chiar creatii proprii.
Iarna spectacolele se organizau în holul central. Scena era plasata în capatul dinpre rasarit al holului iar spectatorii se plasau în continuarea holului si în sala de la intrare. Nu este fabulatie: trebuia sa se vina din timp pentru a se ocupa un loc bun. Vara era mai simplu: scena era plasata în partea de sud a cladirii în unghiul format de sala de la intrare si una dintre camerele rezervate domnisoarelor învatatoare. La serbarile de Anul Nou, la sfârsitul trimestrului 1, ni se dadeau cadouri: cosulete miniaturale realizate de dumnealor. Erau împodobite cu hârtie creponata colorata. Erau foarte frumoase. Si toti le pastram acasa asezate la loc de pret pâna când hârtia cea frumos colorata ... se decolora. Evident nu lipseau nici bomboanele si alte mici cadouri specifice vârstei noastre..
Sa intram în detaliile câtorva dintre aceste serbari care erau adevarate si complexe spectacole..
Sa ne oprim la serbarea, desfasurata cu un fast deosebit în anul 1958. Evenimentul central, cu totul deosebit, a fost punerea în scena, cu forte proprii, a celebrei poezii a lui Dimitirie Bolintineanu, "Muma lui Stefan cel Mare". Gratie unor realatii de prietenie, prin naveta cu trenul, cu unii dintre ofiterii care aveau serviciul la unitatea militara de la "Antiaeriana", am fost ajutati de acestia. Astfel ei, prin "mijloace specifice", au construit un foarte frumos castel din carton colorat unde, prin desene sugestive, erau simulate chiar si caramizile. Eu aveam rolul lui Stefan cel Mare si trebuia ca atunci când Mama îmi spunea "Du-te la ostire, pentru tara mori..." sa sun din goarna adunarea ostirii. Vreo doua saptamâni m-am chinuit cu o goarna de împrumut sa învat sa sun. Nici vorba sa reusesc. Altminteri, mult mai târziu, prin anii 1968-70, când am efectuat stagiul militar, mi-am dat seama ca era greu, foarte greu sa înveti a suna din goarna, fara profesori si într-un timp asa de scurt. Pâna la urma a fost gasita solutia salvatoare: a fost adus gornistul de la unitatea militara, eu doar am simulat cu goarna între buze, sunetul real fiind al profesionistului gornist. "Figura" a tinut, multi minunându-se cât de bine canta "al lui Tartacuta" cu... goarna. Sa mai amintesc ca frumoasa domnita care "plânge si suspina" era Vasilica Petrica (a lui Cotomeaga) care avea niste superbi ochi albastri. Si fiindca am amintit despre Vasilica, înca o amintire hazlie: recita o poezie si când era pe la mijlocul demersului sau poetic, deodata, surprinzator, s-a aplecat si si-a ridicat... pârdalnicul de ciorap care cazuse, spre amuzamentul spectatorilor.
Mare serbare de Anul Nou la granita dintre anii 1958/1959. Evident ca spatiul prezentat mai sus ("de iarna") a fost arhiplin. Si spectatorii au participat, dupa parerea mea la cel mai reusit spectacol din acei ani. Pe post de Mos Gerila a fost regretatul Stoian Tudor – Duda al lui Petre Stoian. A fost un Mos Gerila deosebit, a avut umor, a fost spontan, a fost la înaltime. Când a venit rândul unui elev din Tânganu Moara sa-si ia cadoul, acesta a aparut tuns cu niste pronuntate "scari" (nu precum cele moderne de azi). Prompt, inspirat, nea Duda a decretat ca în Tânganu Moara se tunde "în scari", o noua moda (premonitie !) spre deliciul spectatorilor. Eu am recitat celebra poezie "Mama" de interzisul poet în acei ani, Nicolaie Militaru. A fost ilfovean de-al nostru nascut la Dobreni. Coincidenta trista: a fost arestat în prima luna a anului 1959 fiind învinuit de legionarism. A murit în închisoarea de la Ocnele Mari la mijlocul acelui an, 1959. Avea 74 ani. Evident ca arestarea nu a avut nici o legatura cu poezia dumnealui recitata de mine. Când am început cu "A venit aseara mama din satucu-i de departe / Ca sa-si vada pe feciorul astazi domn cu multa carte / A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit în prag / Mi s-a umezit privirea de iubire si de drag..." multora dintre spectatori li s-au "umezit" ochii si au lacrimat... Si ceilalti au fost la înaltime... Eram "tare" la recitari însa nu aveam "voce". Pentru rolurile cântate era preferat colegul nostru de clasa, Stoian Vasile dar si altii. Domnisoara Gica avea o relatie, prin cunostintele dumneaei, la unul dintre teatrele de copii din Bucuresti de unde putea, oricând, împrumuta costume specifice deosebit de frumoase. De exemplu, Stoian Vasile a fost îmbracat, interpretând un rol cântat într-un frumos si aratos... motan. Spre necazul si invidia mea de bun recitator si... atât. Si Vasile Stoian avea talentul si îndrazneala de a-si pune în evidenta calitatile si... costumul. La acea serbare eu am primit cel mai frumos cadou posibil: o minge portocalie de cauciuc cu un diametru de circa 25 cm. Multe nopti am dormit cu ea lânga perna mea. Am "batut-o" cu prietenii mei, în special cu Costica Godacel pâna în mijlocul verii. A îmbatrânit, s-a spart si în cel din urma s-a rupt. Noi terminasem clasa a 4-a si ne-am luat zborul catre alte zari... Sora mea a primit un joc "Loto" Era o cutie cu 90 numere din lemn inscrise pe un fel de... nasturi din lemn (precum pool-urile de la table) si 6 cartoane cu câte 15 numere diferite de la 1 la 90. Se împarteau cartoanele la participanti (daca erau 2 câte 3 cartoane fiecare, daca erau 3 câte 2 cartoane, etc...) se extrageau numerele dintr-o caciula sau un fes si cine îsi completa primul cartoanele era câstigator. Dar noi, inventivi, am folosit o alta formula. Asezam toate numerele pe o suprafata plana si ne completam cartoanele alegându-ne singuri numerele. Câstigator era cel care avea dexteritatea, viteza, "ochiul" cel mai agil. Si o curiozitate: si acum am acea cutie în care îmi tin... ustensilele de ras.
O alta serbare de succes a fost cea ocazionata de împlinirea a 100 ani de la Unirea Principatelor Române, pe 24 ianaurie 1959. A fost una fastuoasa. Au fost prezentate poezii si cântece cu caracter patriotic dar "sarea si piperul" l-a constituit piesa-etalon "Mos Ion Roata si Unirea". Rolul lui Mos Ion Roata mi-a fost încredintat mie, cel al boierului lui Stoian Vasile, iar ceilalti Costica-Godacel, Dumitrica Florea si Stoica Silica au fost... tarani. Repetitiile au debutat imediat ce am început scoala dupa vacanta de iarna. Toate bune si frumoase pâna când Domnisoara Gica ne-a adus costumele cu care trebuia sa ne îmbracam. Când am vazut ce costum i-a dat "boierului" Vasile am ramas înmarmuriti. Era foarte frumos. Niciodata nu mai vazusem asa ceva. Era plin de fireturi colorate, nasturi stralucitori, epoleti galbeni si multe alte accesorii stralucitoare. Noua ni s-au repartizat niste ...camasi taranesti procurate din satul nostru. Am murit de ciuda mai ales ca lui Vasile îi placea sa se faleasca cu el. Normal, repetitiile le faceam dupa ore. Atunci noi, "taranii" am pus la cale o... revolta împotriva... "boierului" Vasile. Si îl alergam de la scoala pâna acasa (circa 1 km) motivând ca noi suntem niste... tarani revoltati si saraci. În realitate eram rosi de invidie. Vasile s-a prezentat la Domnisoara Gica, s-a plâns de tratamentul nostru... taranesc, ne-am ales cu o urecheala zdravana si ne-am acceptat... soarta. Evident ca la serbare toata lumea era cu ochii pe Vasile (si chiar stia sa se faca vazut!) iar eu m-am revansat prin interpretarea rolului lui Mos Ion Roata, folosindu-ma de expresii neaos-moldovenesti cum ar fi "cheatra", "pisiorul", etc., gustate de spectatori.
Si în fine sa rememoram si ultima serbare: cea din vara anului 1959. Era cântecul de lebada al clasei mele. Serbarea s-a desfasurat în aer liber în locul descris mai înainte. Punctul principal de atractie, alaturi de obisnuitele recitari de poezie, cântece corale sau interpretate individual a fost o piesa intitulata probabil "Petrica si prietenii sai". Eu eram, în acea piesa, Petrica cel neajutorat. Eram în mijlocul scenei, asezat jos, turceste. În partea dreapta erau "cei buni": muncitorul, profesorul, mestesugarul, doctorul si altii. In partea stânga erau "cei rai": lenesul, hotul, mincinosul, puscariasul, etc. Fiecare cauta, cu argumentele lui, sa ma atraga de partea grupului sau. Normal, piesa avea cu "happy end" si dupa multe ezitari, într-un final fericit, am ales partea dreapta si m-am alaturat de cei buni.
Sa mai precizam ca la serbaruile de vara se înmânau si premiile pentru fiecare clasa. Erau premii individuale (nu ca azi în grup) si foarte, foarte rar s-a întâmplat ca un loc pe podium sau mentiune sa fie ocupat de doi elevi. Altminteri nici nu-mi amintesc despre vreun asemenea caz. Premiile în carti erau consistente: pentru premiul I elevul primea între 5-10 carti, care evident nu erau cumparate de ... parinti. Probabil scoala avea un fond destinat acestor premieri la care mai plusau, cu siguranta, si Domnisoarele învatatoare. Si toti, în timpul verii citeam cartile primite, si chiar mai faceam schimb între noi. Erau carti din literatura româna clasica si contemporana (poezie si proza) dar si din literatura universala. Îmi amintesc ca printre cartile primite au fost doua volume consistente cu opera completa a lui Dimitrie Bolintineanu. Contineau si primele doua romane originale publicate din literatura româna: "Elena" si "Manoil". Erau scrise în stilul romantic al acelor timpuri (influientat de cei din literatura franceza) care m-au impresionat profund. Multe dintre cartile primite de premianti erau de poezie româneasca de unde si dragostea mea si altora dintre micutii de atunci pentru poezie.

VIZITE SCOLARESTI
-----------------------------
Noi, copiii acelor ani, eram izolati. Foarte, foarte rar descindeam catre marele oras desi era foarte aproape, circa 10 km pe calea ferata pâna la Catelu sau 14 km pe sosea pâna în cartierul marginas, Pantelimon. Si ne întrebam ce sansa aveau sa viziteze marele oras cei aflati la 100 km sau chiar mai mult?
Una dintre preocuparile Domnisoarelor învatatoare, Gica si Anisoara, era acea de a ne dezvolta orizontul, nu numai cel al bagajelor de cunostinte scolare cu care sa pornim în viata ci si cel, sa-i zicem, "spatial - teritorial". O binevenita metoda de a ne dezvolta, noua, micutilor elevi... orizontul ... teritorial erau vizitele.
Sa începem cu... începutul. Cred ca prima vizita am facut-o la Caminul cultural din comuna învecinata, Fundeni, care detinea, floare rara pe atunci, un televizor. Întrucât posibilitatea da a achizitiona un televizor de catre un locuitor din mediul rural era extrem de limitata, politica acelor timpuri de popularizare a noilor realizari tehnice era de a plasa televizoare în locuri publice. Altminteri si un relativ usor si eficace mod, al acelor timpuri, de a face reclama eforturilor de culturalizare a populatiei. Asadar, într-o duminica, ne-am încolonat... scolareste si am parcurs cei circa 2,5 km pâna la Caminul cultural care era plasat catre nord-vestul satului Fundeni, aproape de gara CFR, deci înspre satul nostru. Acolo, la orele diminetii, am vizionat obisnuitele, înca de pe atunci, programe pentru copii. Daca îmi aduc bine aminte era o emisiune din binecunoscutul serial "Capitanul Val-Vârtej" unde în rolul baronului Munchhausen era distribuit fermecatorul actor Nicolae Gardescu ca si Tudorel Popa în cel al lui Paganel. Si desigur nelipsitele desene animate. Contactul cu televizorul a fost fascinant. Era o vraja, ceva mirific, care nu poate fi explicat copiilor de azi nascuti si crescuti în fata... televizorului.
O alta vizita memorabila a fost, bineînteles, în Bucuresti. Ne-am îmbracat frumos, si emotionati am purces în orasul de care, în viitor, fiecare dintre noi, aveam sa ne legam, decisiv!, destinul. Am fost fascinati de tot: de multitudinea de masini, de casele înalte si înghesuite una în alta (ca la noi erau mici si rare), de multitudinea de reclame (la noi, acasa... nici vorba de asa ceva), de furnicatura de oameni care umblau de colo pâna colo, aparent fara nici o treaba (parerea noastra) si de... tramvaie. În periplul nostru ne-am suit într-unul dintre ele si când a pornit, oarecum brusc, eu nepregatit m-am lovit, destul de evident, de o bara de sustinere spre râsetele celorlalti. Am vizitat parcuri, am vazut un film, de la care am iesit nauciti, trebuindu-ne ceva minute pentru a ne "transfera" din lumea filmului în cea reala de...oras. Si apoi ceva timp ca sa realizam ca eram departe de casa noastra, lumea noastra taraneasca.. Si nu pot, nu trebuie sa evit o problema personala. Doar sunt amintirile mele. Era vara si trebuia sa ne încaltam corespunzator anotimpului. Adica cu sandale sau tenisi. Eu aveam... sandale. Numai ca erau sandale de ...fata. Adica decupate la calcâi. Pe atunci toate sandalele de fete erau decupate la calcâi, cele de baieti aveau partea din spatele calcâiului... întreaga. Sandalele au fost aduse de Mama de la fata avocatului nostru Mihailescu din Bucuresti, pe nume Monica. Scrupulozitate de copil (mostenita si de nepotul meu, Andrei): credeam ca toti bucurestenii se uita la sandalele, la calcâiul meu si râd de mine! De aceea am cerut Domnisoarei Gica sa ma plaseze în mijlocul micului nostru grup de "pui de tarani" pentru a ma feri de privirile scrutatoare si critice (credeam eu, în naivitatea mea) ale bucurestenilor.
Nelipsite erau si excursiile în împrejurimi. Mai ales în padurea din apropierea satului nostru. Acestea se produceau primavara, superbe ore petrecute într-un mediu ambiant proaspat inverzit din care culegeam: ghiocei, brândusi, viorele, toporasi, brebenei. Si mai ales parfumatele micsunele. Unii culegeau si untisor din care mamele lor preparau o gustoasa "ciorba de primavara". Era evident, veselie multa, exuberanta copilareasca, voie buna, toate pline de farmecul oricarei copilarii...
Urmatoarea excursie memorabila organizata de Scoala Mica s-a produs dupa... ce eu am parasit bancile acelei scoli. Eram elev în clasa a 6-a la Scoala Elementara din Cernica si am fost "invitatul special" (daca pot folosi aceasta expresie) al fostei mele scoli, evident, gratie Domnisoarei Gica. Excursia a fost una complexa desfasurata pe parcursul a doua zile, cu o noapte de cazare la renumitul liceu din Bucuresti, "Mihai Viteazul". Programul a fost complex: vizite la obiective importante printre care Muzeul Antipa, Muzeul de Istorie al Muncipiului Bucuresti, parcuri, precum Cismigiu si... Palatul Pionierilor. Acolo ne-am perindat prin multitudinea de sali cu diferite destinatii (croitorie, desen, pictura, lucrari practice, creatii literare, muzica, etc.) si la un moment dat am poposit în "Sala de lectura". Era una confortabila cu diverse piei de animale asternute pe jos, pentru comoditatea lecturii, si cu un fotoliu impozant. În acel fotoliu s-a asezat Popescu Aurel, Aurica al lui Tudorica Învatatoru, dar a venit ghidul si a spus ca acel fotoliu este rezervat aceluia dintre noi care va spune o poveste. Doar eram în "sala de lectura" a celui mai renumit locas al elevilor-pionieri din România. Si în acel fotoliu de onoare am stat eu care le-am povestit elevilor mei consateni doua povestiri de Fratii Grimm printre care si "Croitorasul cel Viteaz". Eram mai mare cu cel putin un an decât ceilalti, eram deja la o alta scoala, aveam alta îndrazneala, alt curaj, asa ca, normal, am fost, fie-mi iertata lipsa de modestie, vedeta acelei excursii. Depasisem, într-o oarecare masura, timiditatea mea proverbiala. Altminteri firesc: când te întorci în "locurile natale scolare" de la o scoala superioara, în care esti chiar premiant, ai cu totul alt curaj. Precum l-am avut eu atunci... Si cred ca, Domnisoara Gica, cu intuitia dumneaei, a prevazut ca vor fi situatii în care trebuie sa aiba un elev de vârf, un lider...

EPIILOG
------------
Micro-istoria noastra despre Scoala Mica se apropie de sfârsit. Face parte din eforturile noastre de a vorbi, de a scrie despre vremuri, fapte, institutii, oameni din trecute vremuri. Subiectul nostru. este o particica din istoria de sute de ani a satului Tânganu. Si va face parte din proiectata istorie a satului Tânganu... Scoala Mica a mai functionat pâna în anul 1964. Apoi a fost integrata în Scoala Mare. Misiunea Scolii Mici, pe parcursul a peste 10 ani, de liant între componentele întinsului nostru sat si între generatii se încheiase. S-a intrat în alt stadiu al vietii noastre...
În anul 1961 Domnisoara Gica a gasit alte drumuri an viata. S-a transferat în Bucuresti, si-a completat studiile în domeniile pe care ni le-a insuflat, în special mie: istorie-geografie. Domnisoara Anisoara Budileanu a fost transferata în alt sat al comunei noastre, Caldararu, unde a activat înca multi ani. Domnisoara Gica a activat, normal, în învatamânt, în Bucuresti, pâna la pensionare.
În locul dumnealor a venit, ca învatatoare, doamna Ghimpu Vasilica. În anul scolar 1964/1965 s-a transferat împreuna cu elevii la Scoala Mare.
Noi, elevii, "cei sase absolventi" ai clasei a 4-a, ne-am urmat drumurile noastre scolare si în viata. Patru dintre noi, Dumitrica Florea, Stoian Vasile, Stoica Silica si subsemnatul am optat pentru Scoala Elementara de 7 clase din comuna vecina, Balaceanca. Precizez ca pâna în 1968 existau doua comune: Cernica (cu satele Cernica, Caldararu si Tânganu) si Balaceanca (cu satele Balaceanca si Posta). Noi cei care am absolvit clasa a 4-a am fost ultima generatie care am dat examen de absolvire, deoarece pâna atunci era obligatoriu doar învatamântul de 4 clase. Si gratie acestei prevederi unele fete nu au mai continuat studiile în ciclul doi elementar. Singura fata dintre noi, cei de la Scoala Mica, Simion Maria s-a oprit la 4 clase. Si alte fete de la Scoala Mare s-au oprit aici: Sava Elena, Zanea Constanta, Tache Aneta si altele. Noi am optat pentru aceasta varianta, scoala din Balaceanca, pentru ca era mai aproape de satul nostru, unii dintre noi aveam rude în acel sat si din traditie: o parte dintre absolventii de 4 clase de la ambele scoli din Tânganu au urmat clasele 5-7 tot la Balaceanca. Sa numim câtiva dintre ei::Stanciu Marin-Marinus, Badea Stefan (al lui Buchi), Pârvu Gheorghe (Gigi Geana), State Vasile (Pocaitu), Musat Gheorghe, Ivan Tudor si altii. Ion Constantin-Godacel a optat pentru scoala din comuna Fundeni deoarece avea rude în acel sat.. Am urmat, circa o luna, cursurile în scolile alese. Dar lovitura de teatru: s-a luat o hotarâre "la nivel înalt" ca fiecare sa urmeze ciclul doi numai în comuna unde locuia daca aceasta avea scoala elementara de ciclul doi. Masura a fost luata deoarece, atunci, multe comune aveau cel putin o scoala cu clasele 1-7. Si, oricum, celor din jurul Bucurestilor li se infiintase scoli de ciclul doi. Precizam ca, între timp, învatamântul elementar de 7 clase a devenit obligatoriu. Si am fost obligati sa ne transferam la Cernica. Si daca drumul pâna la Balaceanca era de circa 2,5 – 3 km, cel pâna la scoala din Cernica era de 4,5 km. Drumul pâna la Balaceanca trecea peste apeductul betonat („penducta" cum i se spunea popular) care tranzita Dâmbovita. Transporta apa din canalul de irigatie spre satul Posta.
Dar Scoala Mica, asa cum am mai spus, si-a continuat existenta pâna în anul 1964, deservind jumatatea de sud a satului Tânganu
În urmatorii ani, cadrul sistemului national de învatamânt s-au mai întâmplat si alte evenimente notabile. Noi, adica cei nascuti în anul 1948, în Tânganu, am fost ultima generatie care am urmat ciclul elementar de 7 clase "in deplasare". Urmatorii (cei nascuti în 1949) au urmat ciclul doi la Scoala Mare devenita Scoala Elementara de 7 clase. Mai mult: cei nascuti în 1950 au urmat, evident tot la Scoala Elementara din Tânganu, ciclul de 8 clase care devenise obligatoriu.
Cred ca este cazul ca în afara celor 5 colegi ai mei, omniprezenti în amintirile noastre, sa mai amintim câteva nume de elevi care au absolvit sau început cele 4 clase la "Scoala Mica": Stanciu Ionica, Popescu Aurica-Învatatoru, Stoian Alexandra (Sanda lui Duda Petre Stoian) împreuna cu fratele sau Stoian Constantin, Ion (Mandica) Maria, surorile Dumitrica Tudorita si Dumitra (Mita), Radu Florica (Leaca), State Ion (Pocaitu), Stoica Ion (al lui Nae Negru), State Dumitru-Mitus, Stanica Marin (al Gudinii), Iordache Tudorica (al Angelei Babilicutii), Ciupa Elena, Marcu Marioara si sora sa Culita (Boata), fratii „Artagosu": Constantin Gheorghe (Gogu) cu surorile sale gemene, Gherghina (Gina) si Maria (Mia), Gheorghe Nicolina (Culina Penii), Constantin Stefania (Fanuta lui Drina), Stan Stefan (Fane al lui Gege), Dumitru Lenuta (Bibica), Maria Ciulica, Bolboja Gherghina, Nenciu Ion, Stan Leonora, Dinu Constantin (Mesada) si altii. Un capitol aparte îl constituie aceia care au plecat dintre noi pe drumul fara întoarcere: Stanciu Marin-Marinus, Simion Florica (Ghiurica), Preda Vicuta (fata lui Sandu Balaie), Nicoi Tudor (Dodu lui Cioflica), Ciobanu Gheorghe (Tipurica), Noanea Mihail (Misu lui Marin Petre Stoian), Toma Vasile-Rudaru , Ionita Gheorghe-Gogu si sora sa Gica (Ivan Necu), Gheorghe Gheorghe (Gogu lui Mitu Penii), Grasunu Ion, Zizi si Ion Dinu (fratii Tane), si altii.
Se cuvine a fi mentionate si cele trei prietenii, de exceptie!, cu femei-mame din satul nostru, ale Domnisoarei Gica, prietenii care, fizic, s-au sfârsit odata cu... trecerea lor în lumea de dincolo. Cele trei sunt: Bolboja Dumitra, Mama mea (1923 - 1975), Marcu Floarea (1927 - 2010) si Petrica Silvia (nascuta în 1931), sotia consateanului nostru, Petrica Tudor (Rosu lui Cotomeaga) pentru care noi, tânganenii, foloseam apelativul „Doamna Silvia", care a trecut în cele vesnice în anul 2014...
Odata cu comasarea celor doua scoli, localul fostei Scoli Mici a devenit gradinita. Si sub acest nou "blazont" îsi contiua activitatea si astazi, pregatind pe cei mici pentru asaltul urmator: viata de elev. Îsi urmeaza drumul predestinat: acela de a educa pe copiii mici. Precum am fost noi, cei din timpuri care par imemoriale.
Noi am facut "recurs la memorie" si am asternut: pentru dvs, pentru noi si pentru generatiile urmatoare rândurile de mai sus....
Urmatorul pas: mini-monografia satului Tânganu...

MAI MULTE ARTICOLE

Tanganu, lumea de ieri, lumea de azi.

"Amintiri despre viitor" de la 1891 despre Tanganu.

Dascalii din Tanganu din trecute vremuri...

Satul Tanganu-File de istorie ilfoveana

Amintirile din secolul XIX ale unui octogenar despre Tanganu-Cernica. Marin Savescu.