Evaluare utilizator: 0 / 5

Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă
 

vasile-bolboja-tanganuAcum în preajma Noului An, a Sărbătorilor de Iarnă, o întâmplare de demult de prin "obsedantul deceniu" ne-a îndemnat să aşternem pe hârtie amintirile copilăriei noastre din acei ani grei.

În acele timpuri, toţi învăţătorii şi profesorii se străduiau să ofere copiilor şi părinţilor săraci, câteva momente de destindere. Şi printre acestea, la mare preţ, erau spectacolele oferite de şcolile din localitate cu ocazia sărbătorilor încetăţenite: 7 Noiembrie, Anul Nou, Unirea Principatelor (pe 24 ianuarie), 8 Martie-Ziua Femeii, Sărbătoarea de sfârşit de an şcolar.

Era o lume săracă, muncită, dornică de orice spectacol. Inclusiv, şi, mai ales!, acela oferit de odraslele lor care luaseră calea învăţăturii, în speranţa unei vieţi mai bune.Cele mai gustate erau, evident, spectacolele oferite de elevi de Anul Nou şi cele de sfârşit de an. În spectacolele de Anul Nou şcoala

oferea elevilor mici cadouri.

La sărbătorile de sfârşit de an: carţi. Cei mai premiaţi primeau până la 10 (zece) cărţi, evident, pe teme şcolare.

Cu care se delectau toată vara iar în anul următor aveau o, relativ, solidă pregătire şcolară. Printre cadourile oferite de Anul Nou se numărau, acolo unde semnatarul acestor rânduri a efectuat clasele primare, mini-coşuleţe pregătite de doamna (pe atunci "tovarăşa") învăţătoare şi alte fantezii din hârtie creponată. Desigur, pentru premianţi nu lipseau jucăriile specifice copilăriei: ursuleţi, iepuraşi, motănei, răţuşte...

La sărbătoarea de Anul Nou, din anul 1959, am primit un cadou cu totul şi cu totul deosebit: o minge din cauciuc cu un diametru de circa 25 cm. A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit în viaţa mea!

Fericit am dormit cu mingea mea cea dragă lângă pernă. A fost o iarnă grea. Lângă casa mea cea singuratică, de la margine de sat, iarna a creat un troian care avea direcţia: sud-vest... Pleca chiar din vârful casei mele acoperite cu trestie... Cred că eu, şi micii mei prieteni, am fost "protocronişti" în ale fotbalului: degajam, cu străjnicie, rotundul obiect din ... vârful unei case... (de aici, probabil, şi dragostea mea permanentă pentru fotbal). Sora mea mai mică a primit un cadou ciudat: o cutie pe care scria "Loto" cu numere de la 1 la 90 şi 6 cartonaşe cu câte 15 numere diferite.

Ni s-a explicat regulile jocului: fiecare îşi alegea un număr de cartonaşe, în funcţie de numărul de jucători. Dacă erau 2 jucători fiecare alegea câte 3 cartonaşe, dacă erau 3 jucători fiecare alegea câte 2 cartonaşe, etc..

Într-o... căciulă se introduceau cele 90 de numere, cineva le extrăgea, le striga, cel care avea numărul respectiv îl aşeza pe cartonaşul său şi primul care completa cele 15 numere pe fiecare cartonaş era declarat câştigător. Intuiţie de competitori (sau simplificare!) noi, copiii, aşezam toate cele 90 numere pe ceva plat şi îşi alegea fiecare numerele existente pe cartonaşele sale. Şi era declarat câştigător acel "vitezist" care completa primul toate cartonaşele. Şi astfel am transformat norocul în competiţie: cine avea abilitatea de a alege mai repede numerele de pe cartonaşele sale.


Dar jocurile copilăriei noastre erau multiple. Se jucau: "popicul", "măsuţa", "porcuţa", "furatul pepenilor", alături de mai cunoscutele "uliul şi porumbeii" sau "de-a v-aţi-ascunselea (pitita)... Şi, desigur, regele jocurilor, acela care avea să devină etern: fotbalul. Mai practică copiii noştri, azi, asemenea jocuri? Nici vorbă.... Fiecare dintre ei se ascunde în case pentru ceva jocuri pe, ati ghicit!... calculator. Şi contactul direct, necesar, revigorant, uman copilăresc, deconectant, dintre copiii noştri se reduce considerabil. Şi atunci când se întâlnesc imită jocuri de pe calculator cu mutanţi, teleportaţi, supermani, spidermani, etc. Care le insufla o notă de agresivitate dăunătoare. Şi copii noştri devin insensibili, inadaptabili, înstrăinaţi. De parcă i-am angaja pe toţi în serviciile speciale sau în legiunile străine.

Că doar n-o să mai vorbească de... lăcătuşi, ingineri, strungari, tehnicieni sau agronomi. Şi atunci apare necesară, şi inevitabilă, întrebarea: către ce se îndreaptă copiii noştri?

Comentarii   

chita florin
0 # Buna intrebarechita florin 04-01-2013 22:03
"Catre ce se indreapta copiii nostri?"- este, Stimate Domn, si apreciat vecin Bolboja o intrebare pe care mi-am pus-o si mi-o pun intr-un fel obsedant.
Catre ce se indreapta societatea romaneasca? Ce vor face in viata actualii copii si generatia ce va trebui sa preia stacheta? Incotro? Cum si in ce fel societatea noastra isi va servi interesele? Cu cine? Intrebari si raspunsuri...Te me de meditatie... Din pacate, cred ca un numitor comun al acestor intrebari ce ne framanta este faptul ca ne incapatanam sa copiem "vestul", mai cu seama in aspectele sale negative. Si un alt numitor comun, ar fi, in opinia mea, lipsa totala de interes a familiei in educarea (din toate punctele de vedere) a copiilor... Subiecte, intrebari si motive de reflectie economica si sociala..... Personal, imi propun, sa analizez si aceste aspecte, in suita de articole ce va urma sub semnatura mea in acest an de gratie 2013 "
Răspunde | Răspunde cu citat | Citat | Raportează către un administrator

Adaugă comentariu

Pentru un dialog civilizat, articolele si comentariile care contin expresii vulgare, injurii catre alti utilizatori sau incita la violenta, ura, sunt defaimatoare, ofensatoare, promoveaza produse sau servicii, sau nu au legatura cu subiectul comentat, vor fi sterse. Responsabilitatea articolelor si comentariului revine autorului acestuia.


Codul de securitate
Actualizează