Printre vestigiile datînd din secolul al XV-lea în centrul Cîmpiei române, ctitoria voievodului Radu cel Frumos de la Tînganu ocupă un loc de seamă. Ridicată în deceniul al VII-lea al acelui secol mănăstirea Tînganu a avut o îndelungată existenţă, fără a atinge însă niciodată importanţa economică şi culturală a marilor unităţi monanale din Tara Românească. Investită cu moşii la Plătăreşti, Brăneşti, Oneşti sau Piţigaia, Milccasca lîngă oraşul Gherghiţa, Dragomireşti, Fundeni ş. a. 1) mănăstirea aceasta plasată pe o spinare de terasă, acolo unde valea Tinganului întîlneşte vechea matcă a Dîmboviţei, a dăinuit prin biserica ei pînă în a doua ~umătate a sec. al XIX-lea. ~ Numeroasele calamităţi care s-au abătut asupra mănăstirei cît şi proasta gospodărire a bunurilor ce-i aparţineau, au făcut din unitatea monahală a lui Radu cel Frumos o mănăstire modestă. Importanţa ei deosebită a rămas însă pînă în zilele noastre prin planul bisericii, preţioasă verigă între operele arhitectonice din a doua jumătate a sec. al XIV-lea şi cele ce vor împodobi oraşele Argeş şi Tîrgovişte în primele decenii ale sec. al XVI-lea
