- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Opinii Opinii
- Publicat: 15 Ianuarie 2025 15 Ianuarie 2025
- Creat: 15 Ianuarie 2025 15 Ianuarie 2025
- Accesări: 2060 2060
Cuvant înainte
Astăzi, 15 ianuarie, Portalul Vox Cernica celebreaza 175 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu (15-ian-1850 - 15-iunie-1889), poetul național al României, simbol al literaturii și al romantismului european, prin prezentarea unui dialog epistolar care atestă dragostea eterna dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle (22-apr-1850 - 3-aug-1889). Acest dialog prezentat mai jos, a fost documentat de Vasile Bolboja, Tanganu, in anul 2010.
Prin creația sa nemuritoare și scrisorile de dragoste emoționante, Eminescu rămâne o sursă de inspirație și o icoană a sensibilității culturale românești.
Scrisorile de dragoste dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle reprezintă o mărturie a unei iubiri unice, pătimașe, pline de gingășie, sacrificiu și suferință. Acest schimb epistolar, păstrat peste timp, dezvăluie intensitatea sentimentelor dintre cei doi, reflectând valori ale romantismului european și sensibilitatea unor suflete de excepție.
Eminescu, poetul nepereche, și Veronica, una dintre cele mai importante poete ale epocii, își exprimă în scrisori emoțiile profunde, dorințele neîmplinite și luptele interioare. Dragostea lor, idealizată și tumultuoasă, transcende limitările vieții cotidiene – sărăcia, sănătatea fragilă și constrângerile sociale. Stilul poetic al lui Eminescu și sensibilitatea Veronicăi conferă textelor o frumusețe literară aparte, făcându-le nemuritoare.
Aceste scrisori nu sunt doar o expresie a iubirii lor, ci și o introspecție asupra condiției umane, a sacrificiului și a nevoii de alinare. Ele continuă să emoționeze și să inspire cititorii contemporani, demonstrând că adevărata dragoste este rară și neprețuită. Într-o lume grăbită, aceste mărturii epistolare reamintesc de puterea cuvintelor și a legăturilor sufletești nemărginite.
Acest dialog epistolar este o capodoperă a literaturii romantice, ce oglindește intensitatea și complexitatea sentimentelor dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Scrisorile lor sunt mărturii emoționante ale unei legături sufletești profunde, ilustrând dragostea, dorul, sacrificiul și suferința într-o formă literară excepțională.
Câteva aspecte remarcabile ale acestor scrisori:
-
Profunzimea emoțională: Scrisorile abundă în confesiuni intime și vulnerabilități, exprimând o iubire aproape transcendentală. Atât Eminescu, cât și Veronica își arată în mod deschis sentimentele, fără teamă de judecată.
-
Exprimarea artistică: În stilul lor epistolar se simte geniul poetic al lui Eminescu și sensibilitatea Veronicăi. Frazele sunt lirice, metaforice și pline de imagini sugestive.
-
Contextul istoric și cultural: În epoca lor, corespondența era o formă esențială de comunicare, mai ales pentru exprimarea sentimentelor. Aceasta oferă o perspectivă unică asupra relației lor, dar și asupra valorilor romantismului european.
-
Tensiunea dintre ideal și realitate: Scrisorile arată o permanentă frământare între iubirea pură, idealizată, și limitările impuse de circumstanțele vieții. Faptul că Eminescu era bolnav și sărac, iar Veronica trăia constrângerile unei epoci conservatoare, adaugă dramatism relației.
-
Ecoul contemporan: Emoțiile și conflictele exprimate rămân relevante pentru cititorii moderni. Dragostea, dorința de a aparține și durerea pierderii sunt universale și atemporale.
Această corespondență este un testament literar și emoțional al unei iubiri care a rezistat nu doar provocărilor timpului lor, ci și celor ale posterității. Ce părere aveți despre scrisorile lor? Ați dori să discutăm mai mult despre viața și opera lor?
Portal Vox Cernica - 15-ian-2025
Dialog epistolar - Prezentare de Vasile Bolboja, Tanganu, 2010
“ Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfurmurilor sale”
George Călinescu : “Viaţa lui Mihai Eminescu”
Mari critici dar şi mari iubitori de literatură spun că “Scrisorile portugheze” ale Marianei Alcoforado sunt “Cele mai frumoase scrisori de dragoste din literatura universală”.
Noi, cei de pe plaiuri mioritice nu contestăm judecăţile de valoare ale exegeţilor literari mondiali şi ai iubitorilor de literatură de dragoste, dar, spunem, că nici superbele, unicele, emoţionantele scrisori de dragoste dintre Eminul (nostru) cel iubit şi Veronica cea dulce (şi pentru noi...) sunt mai prejos.
Pline de gingăşie, dominate de sentimente pure, fără conotaţii fizice, în stilul acelor romantice vremuri atât de demult apuse. Nu degeaba se spune despre Eminescu că a fost ultimul mare poet romantic european. Şi, poate nu se ştie, Veronica Micle a fost una dintre cele mai importante poete a acelor timpuri.
Este vorba de anii din jurul lui 1880... Fără această calitate a destinatarei era puţin probabil că poetul nepereche să dea frâu atât de liber sensibilităţii sale “incomensurabile” şi să ne lase nouă muritorilor de peste veacuri şi mileniu acele scrisori cu carater de unicat.
Aşa cum veţi vedea nici Veronica nu s-a lăsat mai prejos şi sensibilitatea, talentul, feminitatea, chiar altruismul, duc la replici memorabile care emoţionează sufletele sensibile... până şi pe cele contemporane nouă. Oare câţi bărbaţi sensibili ar fi rezistat acelor declaraţii de durere şi dragoste lansate de ”dulcea Veronică” ? Şi Eminul a fost una dintre culmile sensibilităţii româneşti... Poetice, masculine, omeneşti...
Să le citim cu evlavia, emoţia şi sensibilitatea noastră a celor născuţi în secolul-viteză ajunşi în mileniul-super...viteză...
“ Veronică – este prima oară că-ţi scriu pe nume şi cutez a-l pune pe hârtie – nu voi să-ţi spun, dar tu nu ştii, nici poţi şti cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult încât mai lesne aş întelege o lume fără soare decât pe mine fără să te iubesc. Tu nu m-ai făcut fericit, şi poate că nu sunt nici capabil de a fi, tu nu m-ai făcut nici atât de nefericit încât să mă nimicesc, dar ceea ce era mai adânc ascuns în sufletul meu, privirea ta le-a scos la lumina zilei. Văzându-te, am ştiut că tu eşti singura fiinţă din lume care în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să voiesc, are să determine întreaga mea viaţă.
Tu ştii prea bine că nici să te amăgesc nu voi, nici îmi pare bine de pierderea ce-ai suferit-o, şi Dumnezeu ştie de n-aş muri ca s-o fac nefericită. Tu ştii că asemenea că nu fericirea mea o am în vedere şi că doresc toate nefericirile cu putinţă, dacă acesta ar fi preţul fericirii tale. Tu ştii dar mai bine că nu voiesc fericirea şi deşi tu eşti în stare a-mi da – şi numai mie - mult mai mult decât ai tu însăţi, tu care în zâmbete neînsemnate pentru altul pe mine mă îndumnezeieşti, totuşi am renunţat de mult de la toate şi fii cu toată fericirea, care pentru mine este una cu persoana ta; eu aş putea să mor, nedorind alt nimic decât liniştea ta. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră. Am înţeles că un om poate avea totul – neavând nimic şi nimic având totul.”
***
“Este o nebunie ceea ce-ţi confiez dar tu eşti al meu cât voi trai, şi zadarnic eu năzuiesc că pui lacrimi să te scot din inimă, eu te regăsesc pe totdeauna...
. .. Scumpul meu Eminescu, ştii tu cât eu te regret, dacă o viaţă de lacrimi ar putea să-mi dea fericirea de a te revedea o dată cel puţin în asta lume astă aş fi îndeajuns de răsplătită. Dacă-ţi aminteşti de câte ori nu ţi-am spus: <<Emin, Emin, tu vei sfârşi prin a mă urâ>>. Erai minunat zicând: <<Niciodată, din recunostinţă eu te voi iubi, cât m-ai făcut tu fericit>>.
Şi eu, eu te iubesc fără nicio perspectivă, fără nicio nădejde, şi fără mângâiere, eu te iubesc pentru chiar nefericirea ce tu mi-ai dat, eu te iubesc cum îndrăgeşti amintirea unei singure fericiri pe astă lume... eu te iubeam cum rar se iubeşte pe pământ şi cum pot să-ţi afirm că nu vei mai fi iubit. Multe persoane te vor copleşi cu amabilităţile lor spre a fi în societatea ta, puţine ar fi acelea ce vor simţi ce-am simţit eu pentru tine.
Dacă mi-ai da un răspuns, ţi-aş fi foarte recunoscătoare, dacă nu păstrează această scrisoare pe viaţă şi pe moarte ca pe o mărturie sinceră din partea mea, de întreaga durere pe care o resimt desluşind cât te iubesc şi fiind convinsă că te-am pierdut pentru totdeauna.”
***
“Cine mă cunoaşte, cum m-ai cunoscut D-ta; cine ştie cum ştii D-ta că n-am putut iubi nici pe mama-mea mai mult decât te-am iubit, că cel mai mic sacrificiu la bine voiai a mi-l face, mi-adăogea încă acea iubire, acela va şti cum am trebuit să fiu când am căpătat speranţa, siguranţa că era destul să ieşi pe la Văratec (adică la Piatra) pentru ca să nu mai gândeşti un moment numai la mine.”
***
“Dacă tu m-ai fi părăsit încetând de a mă iubi, poate te uitam şi eu de mult; dar niciodata nu m-am crezut atât victima ta, cât victima altora: de aceea, toată ura mea a fost îndreptată în contra acelora cari, voindu-mi mie răul, mult bine nu ţi-au dorit nici ţie.
Eminul meu, când ai şti ce urât îmi este Iaşul!... J’etauffe nu mai pot trăi departe de tine: ori tu vii în Iaşi, ori eu vin în Bucureşti, nici nu se poate altmintrelea.”
***
“Va veni o vreme Nicuţă, o! sper că o veni, în care tu vei uita toate durerile ce ţi le-am cauzat şi-n care vom începe ceea ce eu am numit viaţa noastră nouă. Poate că atunci voi deveni eu însumi alt om şi pacea şi liniştea vor fi partea noastră a amândurora. Îmi dai voie să sper că aşa va fi îmi dau voie să sper în credinţa şi curăţenia sufletului tău precum speram când te-am cunoscut întâi, Veronică!
Draga, dulcea mea, Veronică, nu mă uita şi răspunde-mi!”
***
“ Iubitul meu,
[...] Îmi pare destul de rău, scumpul meu, că nu crezi în curăţenia sufletului meu faţă de tine. Apoi făptuit-am vreodată ca o cochetă cu tine? Şi m-ai crede tu pe mine în stare de vreo înjosită răzbunare ca să te nesocotesc faţă cu cineva şi să-mi fac o glorie din faptul că mai sunt şi alţii cărora pot să plac?
[...] dacă prin o sfantă mărturisire care pot să ţi-o fac, aceea de a-ţi jura o absolută credinţă trupească şi sufletească, aş putea să-ţi redau liniştea, eu cu drag ţi-o fac şi, ceva mai mult, te rog să fii sigur că, deşi m-ai făcut să sufăr, deşi m-ai uitat de tot odată, niciodată eu nu te voi face să suferi nimic, şi nici nu voi pune nimic mai presus de tine [...]
Lasă-mi-te acolo unde iubirea mea te-a aşezat - pe punctul cel mai înalt din lume şi în sufletul meu [...]
Lui Mihai Eminescu să-i spui că-l doresc, că-l iubesc, că-i sunt credincioasă ca un câine, că-l sărut, că-l desmerd, că-l rog să-mi trimită poezia făgăduită şi nefăgăduită.
Veronica ta
care se stinge după tine”
“[...] Ştii bine că te iubesc şi anii ce-au trecut de când mi-ai clădit această pasiune pentru tine n-au făcut decât s-o consolideze şi s-o mărească.
Fii convins de-acest adevăr, scumpul meu, şi dacă încredinţarea că eşti iubit de mine ar putea să fie de-ajuns fericirii tale, sprijină-te pe ea şi împodobeşte-mă cu întreaga bogăţie a fanteziei tale şi a imaginaţiei tale şi scrie versuri cu toată căldura sufletului tău.
Dacă eu aş şti că o alta femeie te-ar iubi ca mine, cu toata durerea pe care mi-ar da-o rivalitatea, te încredinţez c-aş binecuvânta-o. Dar ele nu iubesc, ele nu ştiu a iubi, adevărata dragoste este atât de rară, atât de dureroasă, atât de suavă, atât de crudă, încât este preferabil să n-o cunoşti; şi cu toate acestea mă socotesc atât de fericită că te iubesc că această dragoste care ucide şi care mântuie, care pedepseşte şi care iartă, c-aş dori să nu se mai sfârşească niciodată.”
“Azi am primit scrisorica de la tine şi am găsit-o atât de dulce că am citit-o de câteva ori în şir... E atât de plăcut a trăi când ştii că ai o afecţie pe pământ şi mă mir cum tu – suflet liric – ai putut să nesocoteşti şi să dispreţuieşti cea mai caldă şi mai rară dintre bunurile acestei vieţi şi cea mai greu de găsit, şi mai greu de susţinut...”
“Întreabă-mă dacă sunt în lună sau pe pământ, dacă sunt teafără sau nebună, dacă te-am urât sau te iubesc mai mult ca oricând !
Desigur amorul tău face toate acestea. De ai fi de faţă m-aş sfădi puţin cu tine, aş plânge şi m-aş necăji, plâng eu şi departe, dar nu am cu cine să mă împac, cu cine să mă desmierd şi câtă desmierdare este în mine !”
***
“[...] Bolnav, neavând nicio poziţie socială sigură, prin care să-ţi pot pregăti un trai modest şi poate fericit alături de mine; sărac precum bine ştii că sunt şi având pururea grija zilei de mâni, tu crezi că aş putea să fiu atât de neleguit să pot veni lângă tine şi nu vreau să vin; crezi că în starea în care mă aflu îmi abate a-ţi face infidelităţi, mă crezi în sfârşit de o sută de ori mai mizerabil de cum sunt în stare a fi. În momentele în care îmi simt nefericirea şi slăbiciunea de caracter, în momentele în cari văd că sunt bun de nimic în lumea asta şi că în zadar trăiesc, atunci când sunt descurajat şi sătul de viaţă, te-am rugat femeie dulce şi fermecătoare, să ierţi că am îndrăznit a te iubi, să ierţi că am aruncat această umbră de mizerie asupra vieţii tale, care, după caracterul tău, trebuie să fie veselă şi frumoasă, luminoasă. Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o expiez. Nu tăgăduiesc că făgăndindu-ţi lucruri ce nu le-am ţinut, pentru că nu am fost în stare a le ţine, n-am comis cel mai mare păcat faţă de singura fiinţă din lume care neiubită de nimeni şi antipatică tuturor muritorilor, mi-a dăruit o rază de fericire. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit ţie, şi te-am rugat să mă ierţi. Preţuiesc pe altă parte sacrificiile care mi le-ai făcut [...].
Eu nu mă opun fericirii tale; dacă crezi că un alt motiv de viaţă ar fi mai bun pentru tine, dacă în sfârşit mă poţi uita, uită-mă. Eu din parte-mi, te asigur de un lucru, eu nu te voi uita niciodată.
Tu ai fost şi eşti viata mea, cu tine s-a început şi s-a incheiat şi dacă nu trăiesc pentru a gândi la tine, nu am la ce trai. Dar nu te amăgesc cu asta. Nu văd nicio perspectivă deosebită deocamdată de-a trăi împreună, pentru că nu mi s-a oferit până acum nimic în Iaşi cu care aş duce o viaţă convenibilă cu tine şi în mizerie nu voi să trăieşti. Un lucru crede. Nu voi iubi niciodată o altă femeie şi tu rămâi în mintea şi sufletul meu ceea ce ai fost întotdeauna: visul de aur al vieţii mele, singura mea aspiraţie şi viaţă cu tine, singura mea speranţă. De aceea nu-mi face imputări nedrepte. Oricând, oriunde ar fi cu putinţă, de a fi unul al altuia pentru totdeauna, voi primi-o cu plăcere, oricând voi fi în culmea fericirii mele de a fi împreună. Dar ce oare să fac în contra imposibilităţii materiale ? Nu pot face nimic şi mă lupt în contra şi zadarnic şi fără chip de a putea învinge. În această luptă simt că viaţa mea e chiar puţinul talent ce mi l-a îngăduit natura se mistuie fără nici un rezultat.
Te sărut dulce, femeia mea iubită şi dragă şi dacă, după toate cele zise, tot poţi să mă iubeşti, iubeşte-mă, dacă nu, dă-mă uitarii, dar nu crede că vreodată te voi uita sau voi inceta a te iubi.”
***
“Tot ce în astă lume mică
Măreţ mi s-a părut
Şi-n astă viaţă de nimica
Etern eu am crezut “.
***
“Atât de fragedă, te-asemeni
Cu floarea albă de cireş
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi”.
===================================================
Acest mixaj a fost alcătuit din scrisorile de dragoste pe care Mihai Eminescu şi Veronica Micle şi le-au trimis de-alungul anilor şi au fost
selecţionate din cunoscuta carte a lui Augustin Z. N. Pop –
“Pe urmele lui Mihai Eminescu”
===================================================
******///******
Vasile Bolboja
2010
TÂNGANU
Ultima fotografie a Veronicai Micle
Abonare pentru a fi notificat cu privire la comentariile noi
Raportati
Comentariile mele