Capitolul II - Marea care ne desparte - Pagina 3

: Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja; Categorie: Opinii Opinii; Publicat: 27 Iunie 2025 27 Iunie 2025; Creat: 27 Iunie 2025 27 Iunie 2025; Accesări: 1328 1328

Index articole

Pagina 3 din 5

CAPITOLUL 2

************

MAREA... CARE NE DESPARTE

=========================

14 iunie PRIMA ZI FĂRĂ TINE

-----------------------------------------------

Din nou o primă zi fără tine.

Prima zi fără tine, o zi a neliniştilor.

Prima zi fără tine, a fost o zi cu ploaie.

Prima zi fără tine, o nouă filă în jurnalul sentimental întrerupt în iarnă.

Plouă, plouă, plouă

Vreme de beţie

-------------------

Ce melancolie.

Tristeţea mea este completată de melancolia picăturilor de ploaie.

Picăturile de ploaie au drept tovarăş tristeţea mea.

În sufletul meu au loc: tristeţea, melancolia, picăturile de ploaie şi tu deşi eşti departe, departe...

Departe cu trupul, aproape cu sufletul.

Acum când eşti departe de mine, când am reînceput, ca şi astă-iarnă, să rememorez tot ceea ce ne leagă îmi dau seama căt de mult te iubesc.

18 iunie “SEMNAL”

--------------------------------

După ce am văzut un meci de fotbal la televizor m-am retras la masa mea de lucru.. Tovarăşul meu nedespărţit: radioul, anunţă un recital “SEMNAL M”. Una dintre melodii mi te-a readus în suflet. Am lăsat totul la o parte şi am fugit la “Jurnalul sentimental”. Semnalul tău venise la mine prin intermediul “Semnalului” din Cluj-Napoca.

Fiinţa mea preocupată de meschinăriile şi cotidienele treburi: serviciu, cumpărături, meditaţii, meciuri, etc., mi te lăsase undeva, stingheră, într-un colţ al sufletului. A fost suficient ca o undă de tristeţe să-l inunde ca să mă las în împărăţia gândurilor dominate de tine.

Am început să urăsc viaţa asta vijelioasă, vijelioasă care mi te depărtează din când în când şi, care, câteodată, nu-mi lasă timp nici măcar să mă gândesc la tine.

19 iunie UN PETEC DE CER

------------------------------------------

Un petec de cer albastru m-a făcut să mă gândesc la tine.

După vârfurile de pomi cu frunzişul de un verde crud am descoperit un petec de cer de un albastru liniştitor.

Un petec de cer albastru m-a făcut să cred că amândoi iubim înălţimile, imensitatea, aspiraţia spre puritate, spre acea puritate curată ca lacrima cerului albastru.

Un petec de cer albastru m-a făcut să cred că eu aici, tu acolo, unde eşti îi admirăm imensitatea şi frumuseţea lui aparte.

Nu-i aşa că acolo ai stat cu trupul cufundat între apă şi nisip, între nisip şi apă, iar gândul ţi-a zburat departe parcurgând distanţele incomensurabile ale spaţiului albastru?

Nu-i aşa că de acolo de la înălţimea cerului albastru, speriată de imensitatea lui cea nepământeană ai coborât pe pământ ? Pentru că oricât ar fi pământul de mic, de nealbastru, de necurat, pe el sunt, totuşi, fiinţe umane, fiinţe care iubesc şi care sunt iubite.

Din înălţimea cerului albastru te-am simţit coborând lângă mine... Şi ca de fiecare dată când te simt lângă mine, de la înălţimea sufletelor noastre, întocmai ca lacrima sufletelor noastre, încep să visez cu ochii deschişi. Te visez lângă mine, mă visez lângă tine.

Un petec de cer albastru mi-a reamintit (dacă mai era nevoie) că unul din atributele esenţiale ale vieţii este acela de a iubi (şi implicit de a fi iubit).

Un petec de cer albastru mi-a reamintit că te iubesc foarte mult...

22 iunie VESTE

--------------------------

A sosit prima veste de la tine. A fost o reală surpriză. Ai imaginaţie. Poate acolo departe de unele dintre grijile cotidiene ţi-ai recăpătat, în fine, buna dispoziţie, optimismul atât de necesar. Mă bucur.

23 iunie SINGURĂTATE

-------------------------------------

Singurătatea este o stare sufletească ce nu depinde, în primul rând, de inexistenţa fizică a unor fiinţe umane în jurul celui ce se simte singur.

Singurătatea depinde însă foarte mult de inexistenţa unor suflete intrate în interiorul celui ce se simte singur. Singurătatea ţine de felul cum priveşte şi mai ales cum simte o fiinţă pulsaţia mediului înconjurător. Există varianta când un pădurar care colindă o viaţă întreagă tainicile cărări ale pădurilor şi nu se simte singur. Un orăşean care locuieşte într-un oraş cu vreo două milioane de suflete poate să fie permanent victima acelei stări sufleteşti care se cheamă singurătate.

Singurătatea este o boală modernă ce se încuibăreşte cu precădere în sufletele acelor fiinţe care îşi duc existenţa în mijlocul unor mari aglomerări umane. Pare paradoxal dar acesta este un adevăr. Milioane de oameni care te înconjoară nu pot satisface numai prin număr nevoia omenească de afecţiune, de apropiere sufletească. Sufletul uman are nevoie de calitate nu de cantitate.

Niciodată nu am dus lipsă de prieteni, unii dovedindu-se de nădejde alţii de deznădejde. Mereu m-am lăsat înconjurat de prieteni dar în aceiaşi măsura mi-am rezervat, instinctiv, momentele mele de singurătate în care m-am frământat numai cu gândurile mele. Dar n-am suportat nici singurătatea absolută. Viaţa mea a însemnat un permanent du-te-vino între lumea care mă înconjoară şi lumea interioară.

Pe vremea când aveam vreo 15-16 ani am evadat în metropola vecină locurilor natale şi, atunci, am simţit primul şoc generat de singurătate. Ruperea de mediul meu în care crescusem şi pe care l-am iubit întotdeauna cu statornicie mi-a accentuat până la limitele maxime sentimentul de înstrăinare. A trebuit să treacă ani buni ca eu să mă acomodez cu această depărtare (mai mult psihică decât fizică) de casa părintească. Am reuşit să mai scap cât de cât de singurătate atunci când activitatea mea de zi cu zi a devenit mai intensă. Deci eliminarea stării de singurătate s-a produs mai mult prin muncă decât prin adaptate propriu-zisă. Structura mea sufletească nu permite o schimbare radicală din mers. Permite numai accentuări sau atenuări a unor caracteristici native.

Cunoscutul scriitor Graham Greene spunea că a fi scriitor înseamnă a împărţi viaţa cu singurătatea şi a te obişnui cu ea. Nu trebuie să fii un scriitor mare sau un scriitor adevărat pentru a te simţi singur. Este suficient să fii dotat cu sensibilitate pentru a evada din când în când pe tărâmul ales al singurătăţii, al regăsirii de sine. Evadarea în singurătate denotă un suflet sensibil...

24 iunie IDEI ŞI SENTIMENTE

-----------------------------------------------

“Dragul meu te rog să mă ierţi dacă sunt uneori supărată, fără chef şi mai ales dacă te reped.

Important este că te iubesc şi am nevoie de tine.

Sper că m-ai iertat aşa că te sărut dulce”.

Estela Panait

“Fiecare oră trecută răneşte, cea din urmă ucide”.

Leon Kalustian

“Te iubesc şi să nu mă părăseşti niciodată pentru că am nevoie de tine mereu”.

Estela Panait

“Soarta este o scuză pentru cei slabi şi operă pentru cei tari”.

Nicolae Titulescu

25 iunie ADUCERI AMINTE

----------------------------------------

Am ascultat o veche melodie “Casa soarelui răsare” una dintre melodiile adolescenţei mele. Reascultarea ei m-a lăsat pradă aducerilor aminte. Pe vremea când am ascultat-o prima oară aveam vreo 18-19 ani. Nu pot să-ţi spun dacă atunci eram fericit sau nefericit, mulţumit de mine sau nemulţumit, dar cu siguranţă (cel puţin aşa simt acum) eram alt om. Timpul m-a schimbat foarte mult şi, în plus, am pierdut o fiinţă pe care am iubit-o şi o iubesc enorm. Acea fiinţă, fiinţa care mi-a dăruit totul, adică viaţa, a plecat de mult pe tărâmul de unde nu se mai întoarce nimeni.

Nevoia necontenită de spaţii ar fi trebuit să facă din mine un aventurier. Dar n-a fost aşa.

Rar m-am depărtat de locurile în care m-am născut. Am reuşit să împac cele două tendinţe potrivnice ce sălăjuiesc în mine. Statornicia am satisfăcut-o prin prezenţa fizică în locurile de care sunt legat prin naştere; nevoia de spaţii prin imaginaţia mea cu care am colindat lumea prin interior şi exterior.

Statornicie de ţăran – nevoie de imensitate de aviator.

26 iunie URME

------------------------

Orice s-ar întâmpla, lucruri mari sau lucruri mărunte, timpul îşi continuă implacabil trecerea lui. Odată cu trecerea lui lasă urme peste tot. chiar dacă urmele nu sunt adânci, nu trebuie să fiu prea optimist pentru că ele se adâncesc mereu. Noi am dori să fie cât mai mici, sau să nu existe. Dar timpul nu ţine cont de dorinţele umane. Sunt perioade din viaţa noastră care am dori să nu se mai repete. Altele le-am dori repetate cât mai des. Nu ne împăcăm cu gândul că viaţa nu ne oferă decât o singură dată şansa să trecem peste ele. Nu ne împăcăm cu gândul că odată trecut peste ceva îl adăugăm la desaga celor întâmplate şi că s-a mai micşorat desaga celor ce se vor întâmpla. Viaţa trecută creşte, creşte neîncetat, viaţa rămasă scade, scade exact cu aceeaşi raţie.

Altă formaţie de suflet, CREEDENCE CLEARWATER REVIVAL, alte amintiri de demult, alte gânduri de acum. Amintiri şi gânduri despre cei doi fraţi FOGERTY, TOM şi JOHN.

Timpul a trecut şi a luat cu el CCR-ul meu şi al altora. Mie mi-a adăugat nişte ani pe CCR l-a îngropat în uitare.

Deci, pe unde umblaţi voi, TOM şi JOHN FOGERTY, voi aceia care îmi dădeaţi veritabile lecţii de înnobilare a sufletului prin muzică pe vremea când aveam vreo 20-22 ani ? Şi pe voi v-a “lucrat” timpul ?

27 iunie OBOSEALĂ

----------------------------------

Tu ai plecat, eu am rămas. Singur şi mai ales obosit. O oboseală ce mi se pare nefirească. O oboseală psihică ce a generat la rândul ei, o oboseală fizică. Sunt obosit, obosit. Când scriu aceste rânduri mă las dominat de oboseala ce a rămas în sufletul şi în trupul meu după plecarea ta. Singur, fără tine, am devenit mai vulnerabil. Oboseala nu se datorează unor pietre de moară pe care le-am cărat. Oboseala este generată şi de neîncrederea mea în oameni care nu merită. Oare de ce ar fi unii oameni atât de răi? Oare de ce sunt unii oameni atât de laşi ? Oare de ce proştii sunt şi invidioşi ?

Mai am câteva pagini de scris în jurnalul meu sentimental. Odată cu sfârşitul jurnalului se apropie şi clipa când ne vom revedea. Ar trebui să-l termin într-un entuziasm debordant. Dar fiinţa mea nu poate fi decât aşa cum este. Şi acum sunt trist, plictisit, resemnat. Poate mâine apare soarele care să mă luminneze pe dinăuntru. Poate apari tu... Poate îmi redai încrederea în oameni. Pe tine te aştept ca să-mi alungi tristeţea. Pe tine te aşteaptă oamenii pentru a-i reabilita. În ochii mei. Ne aşteptăm reciproc pentru a ne alunga neliniştile noastre, tristeţile noastre, oboselile noastre. Pe tine te aştept ca prin tine să văd lumea altfel.

Te aştept eu. Te aşteaptă lumea.

28 iunie POVESTE DE DRAGOSTE

---------------------------------------------------

Cele două persoane ale unei poveşti de dragoste le vom numi simbolic EL şi EA. La începuturi se numeau ADAM şi EVA. Shakespeare s-a oprit la două nume romantice: ROMEO şi JULIETA.

Când s-au cunoscut era o zi oarecare de octombrie. O zi aparent liniştită. Liniştită poate pentru EA, neliniştită cu siguranţă, pentru EL. S-au privit cu oarecare curiozitate, firească pentru doi oameni care vor fi “obligaţi” să se suporte pentru o perioadă de timp.

Era iarna. Mergeau alături pe stradă. EL avea aşezată pe cap gluga unei canadiene. Zise aşa într-o doară: “Nu ţi-e ruşine să mergi cu mine pe stradă aşa cum sunt acum ?”. “Nu îmi este. Ce eşti prost, tâmpit ca să-mi fie ruşine cu tine!”

Era primavară. EL lucra de zor. EA era prin apropiere. “Ai să-mi explici în amănunt tot ce faci tu în aşa fel încât să înţeleg şi eu ?”. “Am să-ncerc dar nu îţi promit”.

Era vară. EL şi EA se aflau în parc. Urma o despărţire. Prima despărţire. Atunci EL a înţeles că EA însemna mult sau începea să însemne mult în viaţa lui. Atunci în acel miez de vară, EL şi-a dat seama că EA nu mai era o oarecare. Incepuse să o iubească....

Era toamnă. Tristeţea plana asupra lor. Exista un drum în viaţa lui care-l ducea definitiv departe de ea. Tristeţea ei l-a făcut să renunţe definitiv la această cale. Atunci i-a şoptit primul “TE IUBESC”. Şi a rămas lângă ea...

Era iarnă. Iarăşi iarnă (trecuse un an!). Dragostea lor şi depărtarea ei (temporară) au născut un jurnal sentimental. Partea I-a. “Muntele dintre noi...”.

Era primăvară. Iarăşi primăvară. (Timpul trece!). Ea i-a scris pe un bilet: “Te iubesc şi să nu mă părăseşti niciodată pentru că am nevoie de tine mereu”.

Era vară. (Iarăşi vară, trecerea inexorabilă a timpului continuă). EA a plecat iarăşi departe. (Jurnal sentimental. Partea a II-a. “Marea...care ne desparte”)

Aceiaşi vară. În loc de jurnal sentimental EL îi scrie: “TE IUBESC”...