Cernica medievală urcă pe scena Bucureștiului: pe 6-mai-2026

Cernica medievală urcă pe scena Bucureștiului: pe 6-mai-2026 se lansează la Palatul Suțu o carte-eveniment despre Mănăstirea Vorniceasa a Chiajnei, soția marelui vornic Cernica, ctitorul Mănăstirii Cernica, despre satul medieval Mărăcineni, precum și despre cercetările și descoperirile arheologice ale lui Gheorghe Cantacuzino din zona satului Căldăraru.

Nu în fiecare zi istoria adâncă a comunei Cernica ajunge în prim-planul unui eveniment cultural din București. Miercuri, 6 mai 2026, de la ora 14:00, la Muzeul Municipiului București – Palatul Suțu, va avea loc lansarea volumului „Așezarea medievală din zona lacului Cernica pe baza cercetărilor profesorului Gheorghe Cantacuzino din anii 1960–1976”, semnat de George Trohani și Camelia-Mirela Vintilă. Pentru cei care iubesc istoria locului, dar și pentru cei care au trecut de zeci sau sute de ori pe lângă lacul Cernica, prin Căldăraru  sau spre Mănăstirea Cernica fără să știe ce se ascunde în pământul acestor locuri, această lansare merită toată atenția.

Satul Tanganu - File de istorie.

Cartea „Satul Tânganu – File de istorie” pe care o lansăm astăzi către marele public, reprezintă o incursiune amplă și detaliată în trecutul uneia dintre cele mai vechi așezări din Muntenia. Autorii acestei lucrări, bazându-se pe documente istorice, mărturii locale și cercetări aprofundate, oferă o frescă bogată a evoluției satului Tânganu, un loc cu o istorie de peste 500 de ani.

Aceasta lucrare reprezinta o versiune particulară a cartii click aici "Comuna Cernica- File de istorie", lansată in format fizic in data de 18-06-2024 și este dedicată în special satului Tânganu. Fiecare pagină a acestei versiuni încearcă sa redea cu o fidelitate mai mare faptele, personalitățile, tradițiile și evenimentele care au marcat existența comunități satului Tanganu.

Comuna Cernica file de istorie

INFORMARE: Cartea "Comuna Cernica - File de istorie" prezentata mai jos poate fi obtinuta in mod gratuit de la sediul Primariei Cernica - tel 021 369 5308

In data de 18-06-2024, la sediul nou al Primariei Cernica, orele 14:00, a avut loc lansarea cartii - "Comuna Cernica - File de istorie", realizata de mai multi membri si colaboratori ai Portalului Vox Cernica.

Materializarea acestei carti s-a facut la initiativa si cu sprijinul D-lui Primar Gelu Apostol, si Consiliului Local al Primariei Cernica.

Imagine: Jasmine Ana Iordache
Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă
 

Index articole

                                 CAPITOLUL   III

                                 ***************

       DRAGOSTE   FĂRĂ  LIMITE SENTIMENTALE

       =====================================                                

                             REVEDERE

                             ----------------

Prima revedere, după absenţa mea, de data aceasta nu a fost aşa cum ne-am dorit-o noi. Dar nu am nici o vină. Prima revedere, dupa o absenţă mai îndelungată a unuia dintre noi ne lasă nouă, mie sau ţie, senzaţia unor neîmpliniri. Cel care a rămas are sentimentul că, acela care a fost în depărtări s-a lăsat dus de ispita uitării. Are impresia că depărtarea fizică a însemnat şi depărtarea sufletească. Prima revedere a fost protocolară. Nu a fost pentru suflet.

Deci prima revedere, tristeţe de ambele părţi.

Nu vreau să-ţi reproşez nimic, absolut nimic, dar şi eu am avut aceleaşi trăiri sufleteşti, în câteva rânduri.

În iulie anul trecut viaţa ţi-a purtat paşii pe meleaguri străine. Eu am rămas aici aşteptându-te. Şi te-am aşteptat, te-am aşteptat. Cu o seară înainte nu am putut să dorm. Mă gândeam la revederea noastră. Încercam să derulez în minte filmul de a doua zi. Totul s-a petrecut altfel. Era minitragedia celui care aşteaptă. Ştiu, e foarte greu, aproape insuportabil. Dar... a trecut şi acel moment dificil. Reţine deci: nu-ţi reproşez, îmi amintesc doar ceva din ceea ce ne leagă. Aşa e viaţa.

În decembrie anul trecut ai plecat în concediu. În lungile seri şi nopţi de iarnă ţi-am scris multe din gândurile mele (grupate în “Jurnal sentimental”) ca să-ţi dovedesc, la revedere, intensitatea şi statornicia sentimentelor mele. Ai revenit în Bucureşti. Ţi-am telefonat şi... ne-am revăzut. Erai îmbrăcată cu pantaloni negri şi pulover galben. Mi-ai povestit,dezinvolt, despre  întâmplări trăite acolo la munte, eu te ascultam stingher. N-am putut, nu am avut puterea lăuntrică să alung gândul parşiv ce-mi dădea târcoale, că, măcar în parte, tu mă uitasei. Atunci a intrat în funcţiune una din armele mele defensive: autoconsolarea.

Şi iarăşi repet: nu am ce să-ţi reproşez; îmi reamintesc cu strângere de inimă una dintre amintirile ce ne leagă. În fond,  aşa e viaţa.

La începutul lui ianuarie, anul acesta, ne-am reîntâlnit. Şi acelaşi sentiment mă domină. Acel concediu prelungit m-a făcut să-mi reamintesc o vorbă din bătrâni: “Ochii care nu se văd, se uită!”. Începusem să cred că bătrânii au întotdeauna dreptate. Dar timpul nu le-a dat dreptate. Cel puţin în cazul nostru. Îmi cer scuze că mă repet mereu: nu-ţi reproşez nimic. Viaţa e de vină că are suişuri şi coborâşuri. Dar aşa e ea.

Acum a venit rândul tău să mă aştepţi. Dacă te simţi dominată de sentimentul unor neîmpliniri, alungă-l. Fără ezitare...

                                         LIMITE

                                         -----------

Câteodată nu pot să fiu egal cu mine însumi. Şi tu simţi mereu aceste coborâşuri sub limita minimă de suportabilitate. Atunci, fie că te intristezi, fie că-mi reproşezi. Rămân mereu lucid în privinţa omeneştilor mele limite şi de fiecare dată intervine autoconsolarea: atât pot să fac. Transfer toată vina asupra mea. Aşa se explică aparentul meu calm  când tu te enervezi sau te întristezi. De fapt atunci sunt şi eu foarte trist că nu sunt aşa cum ai vrea tu. Şi ştiu că te dezamăgesc. Este trist atunci când eşti dezamăgit, tocmai de fiinţa pe care o iubeşti.

Dacă te dezamăgesc, din când în  când, dacă mă poţi ierta, iubita mea, iartă-mă. Nu vreau să te supăr. Dacă se întâmplă este fără voia mea; se datorează limitelor mele.

                             REGĂSIRE

                             ---------------

Acolo la munte am trăit o senzaţie ciudată. Peisajelor de acolo, neasemuit de frumoase, nu te puteam integra şi pe tine.  Lumea de acolo mi se părea ireală, tu faci parte din visurile mele palpabile oricând încadrate în viaţa mea de zi cu zi. Nu eram obişnuit ca la capătul unei poteci de munte, sau poate dincolo de vârful unui munte, să te găsesc pe tine.

La întoarcere te-am regăsit pe tine aşa cum eşti, odată cu locurile natale, cu casa, cu oamenii de aici. Aici ţi-am şoptit numele, ţi-am scris gândurile de nenumărate ori. Aici sunt la mine acasă. Aici la mine acasă eşti tu.

De  câte ori, în liniştea nopţilor, nu am “vorbit” cu tine aici la mine acasă?

De câte ori nu am privit jocul umbrelor pe pereţii camerelor mele în serile cu lună plină, aşteptând (zadarnic) să apari misterioasă?

De câte ori, în lungile nopţi de iarnă nu m-am culcat   “cu tine în gând”?

Aici la mine acasă eşti şi tu pretutindeni. Atât de mult te-am purtat cu mine încât totul îmi pare inseparabil de tine.

Aici în acest mediu dominat de spiritul tău îmi este dor de tine. Şi până la tine nu sunt decât câţiva kilometri.

                             ROGOJINĂ

                             ---------------

Într-una din seri un prieten m-a rugat să-l ajut la cazanul de ţuică pentru a-şi transporta materia primă strânsă în cursul verii şi distila în cunoscuta băutură românească, ţuica.  Am stat acolo toată noaptea. Prilej să mă gândesc la tine (în noaptea aceea) şi să sondez stări sufleteşti inedite. Deasupra erau stelele, dedesubt o rogojină, în dreapta un lan de porumb, în stânga un sat adormit. Mă murdărisem din cap până-n picioare iar mâinile îmi erau înegrite de boască. Ţăran în toată regula ! Unde erau calculatoarele, teatrele, ziarele, munţii, scrisorile de dragoste, cărţile?

Mă gândeam la tine. Mi te închipuiam acasă dormind în paturi moi pe perne luxoase în cămăşi de noapte cu danteluţe, după ce probabil te-ai spălat cu săpunuri extrafine. Şi mă gândeam că trebuie să fiu nebun ca să sper, eu, ţăranul veritabil uitat într-un colţ de lume, să fiu iubit de o fiinţă ce aparţinea altei lumi, infinit superioară celei în care mă plămădisem. Şi mă gândeam, mă gândeam mereu la tine ca la o fiinţă din altă lume. Şi acolo în miez de noapte, sub cerul înstelat în tovărăşia gândurilor mele de ţăran mă simţeam neînsemnat.

Ce fire nevăzute au făcut să se lege două destine plecate din medii atât de diferite? Numai atunci când viaţa îmi poartă paşii aproape de origini îmi dau seama că dragostea noastră este (aproape) un miracol.

... Acolo sub puzderia de stele m-am gândit la tine, la mine, la noi doi, până când zorile mi-au alungat mantia de deasupra şi gândurile mele triste cărora mă las pradă din când în când.

                             TRECUTE LUMI

                              ----------------------

În una din aceste zile am fost la unul dintre unchii mei (fratele mamei). Are o curte mare în care se găsesc de toate, absolut de toate: casă, pomi, viţă de vie, legume, grajduri, cal, magazii, coteţe de păsări,  păsări, cotineţe, porci, şoproane,  pluguri, porumbe,  câini, pisici, căpiţe de fân, atelier de reparat orice, etc., etc.

Am stat acolo în curtea din alt veac şi am încercat să-mi imaginez oamenii care au sfârşit viaţa şi munca în acele locuri. M-am gândit la obiceiurile lor, la bucuriile lor, la necazurile lor, unele ştiute din poveştirile celor care fac legătura cu generaţia noastră, altele inchipuite... Toţi, sau aproape toţi, hodinesc în ţărâna pe care au muncit-o cu atâta sârg. Au făcut loc la alţii. Unul dintre acei “alţii” sunt şi eu. Un bob-zăbavă în imensitatea timpului...

... Şi ca orice curte de ţăran  care se respectă avea şi fânărie. Am stat acolo cufundat  în fân, în gânduri, în istorie. Aş fi dorit, iubita mea, să fim acolo alături, să uităm de lume, de noi. Să ne lăsăm dominaţi de vraja trecutului, de chemările tainice ale strămoşilor, de mirosul de fân, de chemări lăuntrice, de liniştea ce ne este picurată  în suflete, de timpul acela ce ne trece  discret în rândul trecutelor lumi. Şi cuprinşi de emoţie să ne strângem în braţe ca să fim mereu alături în această viaţă pământeană. Iar când va veni vremea să ne întoarcem iarăşi la izvoare să nu ne plângem. Nici strămoşii noştri nu s-au plâns. Să nu-i facem de ruşine.

Cine ştie câte taine îmi ascund acele locuri?

Cu siguranţă că în trecutele vremuri atâtea şi atâtea fiinţe au repetat la nesfârşit  jocul de-a viaţa şi de-a dragostea. Un petec de cer, un fâlfâit de aripi, o căpiţă de fân, un nour alb ca un fuior de lână rătăcit în imensitatea albastră au constituit întotdeauna cadrul pe care s-au brodat mereu poveşti adevărate de dragoste.

... Când am deschis ochii eram singur lungit pe un polog de fân. Dar nu eram  chiar singur; deasupra  era un cer albastru, alături o căpiţă de fân, un nuc pe care timpul îl uitase, mai încolo un lan de porumb se legăna în bătaia discretă a vântului, un stol de vrăbii gureşe poposise şi ele prin apropiere. Numai tu erai departe, departe...

                             CIULINI...

                            --------------

Mi-a venit, iaraşi, rândul să mă depărtez de tine. De data aceasta nu am plecat în concediu la mare sau la munte, ci (...) undeva în împărăţia ciulinilor. Şi-n tot acest timp m-am gândit la tine. Ca la fiinţa pe care o iubesc. Aici în pustietatea aceasta imensă, aici, unde numai câţiva plopi şi câteva ziduri improvizate avizau călătorul de departe că adăpostesc câteva zeci de suflete cu problemele lor, cu gândurile lor, aici, deci, mă gândesc, fără rost în miez de duminică, dacă şi tu îmi rezervi o frântura din gândurile tale. Îmi pari atât de departe încât mi-e teamă să nu fii o plăsmuire a gândurilor mele dominate de singurătate şi pustietate. Îmi fixez gândurile numai asupra unui portret al tău pentru a nu-ţi dilua imaginea şi astfel încet, încet să te uit. Şi poate surprinzător nu m-am oprit asupra unei imagini reale ci asupra uneia închipuită: ningea abundent iar noi ne băteam cu bulgări de zăpadă. Te-ai aplecat să iei o mâna de zăpadă dar privirea îţi era oprită asupra mea.

Plopii, singurătatea, pustietatea m-au făcut, iubita mea, să te simt departe.

Şi, când îndoiala care-mi dă târcoale mă domină, bărbatul din mine reacţionează prompt. Şi bărbatul din mine îmi spune că în viaţă sunt şi despărţiri şi despărţirile sunt menite să călească  pe cei ce aşteaptă. Şi că despărţirile sunt menite să testeze pe cei ce iubesc. Şi acela care nu este în stare să suporte o despărţire, acela care uită o părticică din cel plecat înseamnă că nu iubeşte.

M-am hotărât să suport cu stoicism şi bărbăţie această neaşteptată despărţire, chiar dacă tu eşti acolo în marele furnicar de oameni, aproape de ai tăi, în mediul în care ţi-ai dus existenţa dintotdeauna, iar eu sunt aici alături de nişte oameni aproape străini.

Sau poate tocmai de aceea.

                             BALADA   PLOII

                             -----------------------

Plouă peste Bărăgan.

Aş putea să-ţi vorbesc de versurile lui Bacovia, poetul maladiv care a cântat atât de mult toamna cu ploile ei. Am să-ţi vorbesc de cântecul şi versurile cântăreţului meu de suflet, Salvatore ADAMO.

“Ce tristă e această ploaie”.

Cuvintele lui Adamo sunt atât de aproape de simţămintele mele acum când plouă peste Bărăgan şi peste mine...

“Care a unit cerul cu marea

Şi ceru-i mare şi marea-i cer...”.

Da, Bărăganul este ca o mare...

“Ce dulce e această ploaie

 Care a spălat iubirea noastră”.

Dulce pentru că spală o iubire de toate impurităţile şi o lasă curată ca o lacrimă. Sau ca iubirea noastră. Nu am nevoie de această ploaie care nu are ce să-mi spele şi, cel mult, îmi sporeşte neliniştea şi singurătatea. Dragostea noastră  s-a născut şi este pură.

 “Sublimă e această ploaie”.

 Sublimă pentru că mă face să devin melancolic şi astfel să mă las dominat de fiinţa ta cea de departe. Sublimă pentru că-mi închipui că ne primeşte în mijlocul ei, pe mine şi pe tine, şi ne îmbrăţişează cu picăturile ei purificate şi ne îmbrăţişăm, eu şi tu, tu si eu, noi şi ploaia  şi uzi până la piele ne unim sufletele şi trupurile. Şi naşi să ne fie ploaia cea sublimă. Ploaia mea şi a ta. Şi a lui Adamo.

                             FRUMUSEŢE

                             ------------------

În momentul în care ţi-am spus primul “Te iubesc” s-a declanşat cea mai frumoasă poveste de dragoste din lume. Iartă-mi lipsa de modestie, dar este povestea de dragoste pe care o cunosc cel mai bine. Pe celelelate le-am citit în vreo carte sau mi le-a povestit cineva. Pe a noastră o simt în fiecare fibră a corpului meu, pe fiecare coardă a sufletului meu. De aceea este cea mai frumoasă, cea mai pură, cea mai sublimă.

Sunt momente când cred că suntem cea mai fericită pereche din lume. Atunci când suntem doar noi doi.

Sunt momente când cred ca suntem cea mai nefericită pereche din lume. Atunci când  dorim să fim singuri pe lume. Şi nu suntem...

A trecut un an de când, tu şi eu, n-am mai putut ascunde o dragoste care se consuma  latent şi discret.

A trecut un an de nelinişti şi dragoste.

Dar care dragoste adevarată se consumă în linişte ?

Atunci când o dragoste este înăbuşită de linişte ea nu mai este dragoste. Ea se transformă în echilibru sufletesc. Noi nu facem parte, nu suntem născuţi a face parte din familia liniştiţilor.

Ce-ar fi însemnat acest an (pentru mine, pentru tine) golit de această dragoste ?

                             SENTIMENTALĂ

                             -----------------------

Iarăşi este sâmbătă.

 (Ce repede trece timpul, timpul nostru. De fapt timpul nostru este o minisculă picătură într-un imens ocean).

Iarăşi m-am aplecat asupra foii de hârtie.

Cu dragoste m-am aplecat asupra foii de hârtie.

Cu  tristeţe  m-am aplecat asupra foii de hârtie.

(Mă-ntreb: de ce-ţi legi tu o parte din viaţa ta de a unui om de o tristeţe incurabilă?.   Dar nu aştept răspuns; tu eşti departe...)

Câteodată când sunt foarte trist, când eu singur mă simt dificil, mă bucur pentru tine şi mă liniştesc ştiindu-te departe...

 (Departe de mine).

Ştiindu-te pe tine departe, ştiindu-mă dificil, mă gândesc că poate acolo unde eşti, domneşte imperiul liniştii. Eu mă las prea lesne pradă furtunii.

Atunci când sunt liniştit îmi clădesc un castel de vise în care:

   - Sunt cu tine  (în primul rând);

   - Te iubesc  (enorm);

   - Te fac fericită (sper!);

   - Te ador  (tot eu);

   -  Te închid în mine (numai pentru mine).

     Atunci când sunt trist constat că (virgulă!) castelul meu este de nisip şi este pe  malul unei mări şi un val îl dărâmă. Visurile mele se împrăştie; tu îţi recapeţi libertatea.

Niciodată nu am încetat  să-mi făuresc vise de fericire (împreună).

Niciodată nu am fost convins pe deplin că te pot face fericită.

Niciodată nu am reuşit să-mi  alung definitiv tristeţea (face parte din “averea” cu care m-am născut).

Întotdeauna am fost convins că iubirea noastră s-a născut din tristeţe.

Câteodată mă simt vinovat pentru că am lăsat să se nască această iubire aducătoare de tristeţe.

Tu ai nevoie de linişte.

Tu ai nevoie de dragoste.

Tu ai nevoie de sprijin.

Tu n-ai nevoie de singurătate.

 ...............................................

Iarăşi  e sâmbătă.

Noapte.

În miez de noapte îţi scriu despre tristeţe.

După o săptămână de tristeţe este firesc să urmeze o sâmbătă de tristeţe.

Dacă nu mă simt liniştit atâta timp cât stau lângă tine cum m-aş simţi liniştit când tu eşti departe...?

Este noapte şi Umberti Tozzi cu vocea lui splendidă îmi sporeşte dorul de tine.

Este sâmbătă, Umberto Tozzi cântă şi tu eşti departe...

                             PROBLEME

                             ----------------

Mă străduiesc mereu să îngrop în mine problemele mele. Nu reuşesc întotdeauna. Nu mă plâng. Sunt atât de obişnuit să am probleme... Dar dacă eu am probleme (şi am mereu) nu trebuie să le transfer în problemele noastre şi de aici pasul spre griji, tristeţe, resemnare. Nu draga mea, lasă-mă pe mine să mă lupt cu ele. Tu stai deoparte şi ai grijă de ale tale. Tu trebuie să le ignori şi să te obisnuieşti cu mine, trist câteodată, resemnat altădată şi să crezi că dragostea mea rămâne mereu la aceiaşi intensitate chiar dacă vorbele mele nu au mereu tăria parfumurilor de crin. Până în prezent nu cred că ţi-am dat vreo dovadă de  ne-dragoste, de uitare, de ne-credinţă, în afară de tristeţea mea maladivă.

Altfel, altfel... te iubesc la fel de mult... 

În ultimele zile, chiar dacă nu  am fost în apele mele, am avut un sentiment  de siguranţă. Lângă tine. M-am simţit bine lângă tine pentru că:

- Câteodată te simţeam, totuşi, alături.

- Te pot privi oricând                           (în acest interval)

- Te pot mângâia oricând                     (       idem          )

- Te pot certa  oricât                             (       idem          )

- Te pot sorbi (din ochi...) oricât          (       idem          )

- Te pot apăra  oricând                         (       oricând...   )

- În intervale  în care nu eşti cu mine nu mai eşti  singură...

- Te pot admira oricând (privindu-te în acest interval, visându-te în rest).

- În intervalul din urmă (săptămâna mea de tristeţe).

      - Ţi-am adus  flori.

      - Ţi-am adus ciocolată

      - Ţi-am vorbit de luna şi stele.

      -  Etc., etc, etc.

(Atunci ce este rău când sunt trist?)

 - Am admirat împreună stelele muzicii uşoare trecute  (S. Adamo) şi prezente (STEVE MILLER BAND).

 Ne-a mai rămas ceva de făcut?

 DA,DA,DA (nu, TRIO)  - Să ne iubim mai departe pentru că viaţa noastră se-mbogăteşte prin ea şi prin toate cele inşirate mai sus.

                             STELE

                             ----------

Afară, pe bolta cerului îşi au locul lor de milenii puzderia de stele. Le privesc şi tainice gânduri mă domină: oare, care este steaua mea ? Oare, care este steaua ta ? Stelele noastre trebuie să fie una lângă alta. Dacă nu-s aproape atunci în... ceruri s-a produs o nedreptate.

         

                             REGINA    NOPŢII

                             -------------------------

Ştii, există o floare care se deschide noaptea şi se-nchide atunci când apar zorile de ziuă. Oamenii din popor ii spun:  “regina nopţii”.

E toamnă târziu şi nici o floare nu a supravieţuit... “sărutului otrăvit al brumei” (Octavian Goga).  Şi atunci cine este regina nopţii ?

Regina gândurilor şi a nopţilor mele eşti tu...

                             GÂNDURI,  GÂNDURI

                             ------------------------------

Evenimente secundare iubirii noastre şi-au pus amprenta asupra ei. Şi dacă, în cel mai rău caz, nu au influienţat-o, în schimb şi-au pus pecetea asupra gândurilor mele din ultimul timp.

Gânduri, gânduri.  Şi iar... gânduri.

Mă iubeşte cu adevărat ?

Mă va iubi în continuare ?

Dragostea poate fi eterna (eternitate = lungimea unei vieţi!).

O dragoste poate supravieţui influienţelor din exterior ?

Gânduri, gânduri...

Nu-i aşa că e trist să-i descoperi fiinţei pe care o iubeşti defecte după defecte?

Nu-i aşa că dragostea te-a făcut să-mi atribui calităţi pe care eu nu le am, iar acum când acele calităţi imaginare ies la iveală, cu adevărata lor faţă, dezamăgirea este mare ?

Poate pierzi din vedere că cel pe care (sper) îl iubeşti este şi el un om  care are şi el suflet. Şi un om zâmbeşte, este trist, câteodată resemnat, alteori melancolic, dezamăgit. Viaţa mea nu este un cumul de abdicări, căciuliri, întoarceri din drum..

Un bărbat adevărat trebuie să meargă inainte.

Tu, nu trebuie să te superi pe mine pentru zbuciumul meu sufletesc, pentru neîmplinirile care nu sunt legate de tine. Această suspiciune a ta mă lasă pradă întrebărilor şi îndoielilor.

Oare o voi pierde ?

Cât va mai rezista dragostea noastră ?

Unde sunt jurămintele de eternitate  ?

Oare supărările generate de răutatea mea nu vor diminua irevocabil dragostea noastră ? 

Drept răspuns la întrebărilor mele mă găsesc mereu vinovat. Gândul că merit să sufăr îmi dă o rezistenţă lăuntrică neobişnuită. În fond nu s-a produs nici o nedreptate...  Eu, fiinţa dificilă, încerc să ies din cochilia mea. Şi providenţa îmi  face dreptate: mă trimite înapoi. Aceasta în situaţia în care nu sunt acceptat aşa cum sunt. Nu suntem doar noi pe pământ...

Când norii negri se adună deasupra noastră nu-i pot alunga singur. Am nevoie de ajutorul tău.

                             SPERANŢE

                             ---------------

Au trecut câteva săptămâni de când nu ţi-am mai scris aproape obişnuitele mele rânduri de la ore târzii.

Nu ţi-am mai scris nu pentru că n-aş fi mai avut timp (timp este destul atunci când cineva doreşte să facă neapărat ceva deosebit – şi apoi nopţile de iarnă sunt atât de lungi !).  Şi nici pentru că nu aş mai fi avut ce-ţi scrie. Dimpotrivă.

Am sperat ca încordarea artificială... (nedescifrabil în original: probabil “creată”) la finele anului trecut să se spulbere ca puful de păpădie, iar noi să ne reluăm locurile din sufletele fiecăruia. Dar speranţele mele au rămas  (deocamdată) la stadiul de... speranţe. Sunt bune şi speranţele. Este bine atâta timp cât sunt speranţe. Şi nu mi le-am pierdut. Nu mi le pierd prea uşor...

Încordarea a mai trecut, eu m-am mai liniştit dar noi, noi doi, parcă nu mai suntem aceiaşi. Şi când ne gândim (şi trebuie să ne gândim mereu) la ceea cea fost, că numai cu câteva luni în urmă discutam cu ardoare de prietenia noastră pe care ne-o dorim eternă. Şi când ne gândim că într-o toamnă ce a trecut, numai gândul că aş putea pleca departe de tine te-a făcut să nu dormi o noapte. Şi numai primul meu “TE IUBESC” ţi-a picurat puţină linişte în suflet.

Să nu mai amintim  (deşi e bine să ne amintim din când în când  că iubirea noastră n-a apărut din neant ci ne-am făurit-o noi, cărămida cu cărămida) că după concediul meu ţi-am spus că anumite schimbări din viaţa ta s-ar putea să lase urme în interiorul prieteniei noastre ai plâns şi mi-ai spus că nimic şi nimeni nu ne vor schimba...  La numai câteva luni distanţă au apărut primele fisuri. Prea devreme. Mult prea devreme...

Ceea ce mă îngrijorează cel mai mult este lipsa ta de răbdare de a mă înţelege... Dacă altădată nu mai fi înţeles aş crede că acest lucru nu este posibil. Dar, Doamne, câtă diferenţă este în cea de altădată şi cea de acum. Căldura ta sufletească de atunci, discreţia ta, înţelegerea ta, m-au făcut să te iubesc. Crezi că eu sunt omul care să mă îndrăgostesc de oricine ? Şi dacă m-am îndrăgostit de tine cu siguranţă că ai calităţi care m-au cucerit. Păcat că o parte dintre ele le pierzi pe drum...

Dacă nu te-aş iubi, dacă nu m-ai atrage, nu ţi-aş adresa rândurile de faţă, nu ţi-aş acorda nici o atenţie. Dacă insist, o fac din prea multă dragoste.

Nu uita, eu ţi-am mai spus: merg cu un pas în urma ta. Las la latitudinea ta “mărunţişurile” de zi cu zi. Înţelegi ce vreau să spun; dacă sunt mai rezervat înseamnă că aştept de la tine iniţiativa. Eşti într-o perioadă mai critică şi nu vreau să te tulbur peste măsură. Aceasta nu înseamnă că nu te iubesc. Iar atunci când totuşi am eu iniţiativa  înseamnă că te iubesc atât de mult încât nu mai pot aştepta...

Nu vreau că toate aceste rânduri să fie cântecul lebedei. Până acolo mai este mult şi vreau să fie doar un semnal de alarmă tras la timp. Pentru amândoi.

În perioada aceasta (mai) critică nu vreau să ne pierdem capul. Trebuie să păstrăm ceea ce trebuie păstrat dar în mod deosebit respectul pentru celălalt. Respect izvorat din dragoste.  Dacă faptele intră pe un făgaş nedorit înseamnă că la bază nu au stat sentimente adevărate şi că prea des ne-am jucat cu vorbe mari.

Tendinţa ta, din ultimul timp, de a mă scoate pe mine vinovat pentru oricare dintre micile noastre neîmpliniri mă ingrijorează. Un om care iubeşte este tentat să nu-i vadă defectele celui pe care-l iubeşte ci să-i supraliciteze calităţile.

Ţi-am spus mereu: aştept de la tine mai multă înţelegere, mai multă feminitate, mai multă linişte. Un suflet de femeie trebuie să fie un decantor pentru neliniştile unui bărbat.

Ţine minte, mai târziu, o să simţi nevoia de a fi lângă tine mai mult decât acum.

 

3000 Caractere ramase


Vox Cernica TV