Categorie: Atractii Cernica Atractii Cernica

Publicat: 05 Ianuarie 2011 05 Ianuarie 2011

Accesări: 31128 31128

Vă rugăm să evaluați Vot 1 Vot 2 Vot 3 Vot 4 Vot 5  

 Albume foto Padurea Cernica:

Album 1 - Album 2

 Sursa: Lucrare de diploma - Autor: Oana X

Cea mai matură expresie ecologică a vegetaţiei naturale o constituie pădurea. Acest ecosistem a suferit cel mai mult de pe urma presiunii exercitate de impactul antropic. Este cunoscut faptul că în ultimul secol s-a redus aria originară a pădurilor.

Odată cu reducerea ariilor împădurite, a luat amploare din ce în ce mai mare extinderea unor cenoze vegetale, seriale, reprezentate prin formaţiuni arbustive, pajişti şi agrocenoze, în general instabile în privinţa compoziţiilor şi cu o productivitate biologică din ce în ce mai redusă.

Mozaicul extrem de diversificat al acestor cenoze seriale, ce mai cuprind în ansamblul lor şi enclase ale conozelor originale alcătuiesc tabloul actual al vegetaţiei.

Zoocenoza din pădurea studiată, influenţează direct şi indirect existenţa arborilor, a celorlalte etaje de vegetaţie şi a pădurii în ansamblu.

Interacţiunile zoocenozei de pădure sunt complexe şi se realizează cu relaţii reciproce între diferiţi indivizi, populaţii şi grupe de animale între ele, între acestea şi fitocenoza forestieră şi habitatul forestier.

Fauna pădurii „Cernica”, extrem de diversă şi bogată în specii, influenţează şi dezvoltarea pădurii în general, integrându-se în circuitul de substanţă şi energie, condiţionând în măsură diferită şi structura şi funcţionalitatea pădurii şi ale elementelor sale constituente.

 

 

Ecosistemul de pădure, prin ansamblul resurselor potenţial disponibile de natură biotică şi abiotică, influenţează şi condiţionează structura şi funcţionalitatea zoocenozei. La rândul său zoocenoza exercită importante funcţii de control şi reglare asupra biocenozei şi asupra ecosistemului în general.

Existenţa şi dezvoltarea populaţiilor animale este însă condiţionată de specializarea lor trofică precum şi de capacitatea competitivă de adaptare, de reproducere, etc. În legătură cu hrana preferată, în pădure se realizează adevărate „lanţuri biologice” între plante şi animale care se întrepătrund alcătuind la nivelul biocenozei o reţea extrem de complicată.

Prin cercetările privind analiza structurii faunei de nevertebrate din pădurea Cernica , efectuate în anii 2004-2005 s-a urmărit formarea unei vederi de ansamblu a complexului faunistic din pădure în strânsă legătură cu cadrul abiotic natural şi cu posibilităţile oferite de fitocenoză, şi în mod special sau adâncit cercetările privind structura populaţiilor din veriga consumatorilor cu precădere a unor grupe de nevertebrate şi anume ÎNCRENGĂTURA MOLLUSCA, ANNELIDA ŞI ARTHROPODA, reprezentative pentru ecosistemul pădurii. Am urmărit şi rolul ecologic al cenozelor animale şi influenţele favorabile şi nefavorabile exercitate de zoocenoză asupra pădurilor.

 

 

CAPITOLUL I

Aşezarea fizico-geografică şi factorii climatici ai zonei cercetate

Comuna Cernica îşi are aşezată vatra în partea de sud a ţării, în Câmpia Română în subunitatea sa Vlăsia, la aproximativ 60 km. depărtare de Dunăre, la 100 km. de Carpaţi şi la 16 km est de Bucureşti.

Comuna se învecinează în partea nordică cu comuna Pantelimon; la Est cu comuna Brăneşti şi judeţul Călăraşi; la Sud cu judeţul Călăraşi; la Vest cu comuna Glina şi la Sud-Vest cu comuna Popeşti-Leordeni.

În partea nordică şi estică a comunei distingem Câmpul Otopeni – Cernica, unde se află aşezată pădurea studiată. Una din subunităţile Câmpiei Vlăsiaeste Câmpia Bucureştiului, în cadrul căreia există Câmpul Otopeni – Cernica. Acest Câmp este delimitat de văile Pasărea şi Colentina. Pădurea Cernica, una din cele mai mari păduri de lângă Bucureşti este străbătută de valea Pasărea. Ca altitudine acst câmp coboară de la 105 în N-V, la 60 m în S-E, cu o pantă în jur de 1,1%_. Domină altitudinile de peste 80m (60%). Văile şi văiugile sunt adânci atingând şi 10 – 15 m. Scurgerea apelor de pe câmp prin văiugi se face cu precădere spre Colentina. Dintre acestea amintim văile Dobroieşti, Tânganu (afluente Colentina) şi Ispas (afluentă văii Pasărea). Văiugile au secţionat câmpul principal în trei cămpuri secundare: Câmpul Otopeni (în Vest), mai neted şi străbătut doar de unul din izvoarele văii Pasărea; Câmpul Pipera cu valea Saulei, lată de 100-150 m; Câmpul Pantelimon-Cernica cu valea Tânganului ce curge aproape pe centrul său şi unde se găseşte cea mai mare fragmentare a câmpului, inclusiv prin crovuri (Tânganu, afluent al Colentinei se află pe terasa înaltă a Dâmboviţei şi merge aproape paralel cu Pasărea, izvorând la Est de Voluntari, la cca 77 m.).

În întregul său, câmpul Otopeni-Cernica are şi patru corpuri principale de pădure: Buciumeanca (Nord-Vest), Băneasa – Tunari (Vest), Boldul Creţuleasa (Nord de Voluntari) şi Pustnicu Cernica (Est). Valea Pasărea se ataşează acestui câmp fiind îngustată (100-200 m), dar cu fund plat şi maluri abrupte. Înălţimea malurilor văii atinge 10-15 m. Valea Colentinei are 16 lacuri. Râul Colentina este râu de câmpie cu pantă mică, ce-i dă posibilitatea ca la barări naturale de mică înălţime să formeze lacuri întinse. În regim natural, lac permanent a fost numai cernica, un liman fluviatil, barat prin aluviunile Dâmboviţei. Lunca în aval se lărgeşte, mai ales în meandre având la lacul Cernica peste un km. În luncă există grădişti, dar care de obicei din cauza formării lacurilor au devenit insule. Acestea sunt: Plumbuita (la confluenţa cu valea Saulei), Pantelimon (în lacul Pantelimon 2), cernica (în lacul Cernica).

Câmpul Otopeni-Cernica face parte din categoria interfluviilor principale ale câmpiei Vlăsia (altitudine 105-60 m)-interfluviul Pasărea-Colentina.

Zona studiată are formă alungită Nord-Sud şi este delimitată astfel: în partea nordică cu comuna Găneasa şi pădurea Pustnicu; în partea Estică cu comuna Brăneşti; în partea sudică cu comuna Cernica în partea Sud – Vestică cu pădurea Tânganu; în partea Vestică cu comuna Pantelimon.

Geologia

Câmpul Otopeni – Cernica se caracterizează prin cuvertura groasă de loess şi pietrişuri şi nisipuri de Colentina.

Se deosebesc aici două grupe de soluri:

a) soluri zonale în cadrul cărora se disting cernoziomice şi solurile argilo – iluviale (soluri brun-roşcate de pădure, soluri brun-roşcate de pădure podzolite şi cernoziomuri argilo-iluviale)

b) soluri azonale în cadrul cărora se disting soluri aluviale care se găsesc pe lunci şi sunt stadii diferite de evoluţie, după cum sunt mai rar sau mai des afectate de inundaţii.

Clima

În ce priveşte dinamica generală a atmosferei, dominante sunt masele de aer de

origine polar-maritimă şi continentală (din sectorul Estic) care deţin 60,3 %, urmate de cele de origine tropical-maritim şi tropical-continental, cu 15,8 %. Din această frecvenţă a maselor de aer rezultă influenţe continentale, oceanice şi mai estompat cele submediteraniene. Câmpul Otopeni-Cernica se încadrează în ceea ce S. Mehedinţi numea climat getic. Acest tip de climat se caracterizează prin patru anotimpuri cu particularităţi specifice.

 

Regimul termic

Vara este anotimpul cel mai călduros, cu temperaturi medii lunare de 21-26 ⁰ C. Temperaturile zilnice pot atinge 35-40 ⁰ C, înregistrându-se cele mai multe zile tropicale. Iarna temperaturile medii lunare oscilează între -2,7 ⁰ C şi 0,2 ⁰ C. Valorile zilnice pot ajunge pâna la -10....-20 ⁰ C. Uneori cad zăpezi abundente şi se produc viscole iar alteori survin zile călduroase, ca urmare a advecţiilor de aer maritim tropical.

Primăvara este în general scurtă, cu contraste termice evidente le la o zi la alta şi cu salturi termice mari interlunare. Temperaturile medii lunare variază între 5 şi 17 ⁰ C.

Toamna are tendinţă de prelungire spre iarnă, uneori este relativ uscată, cu temperaturi medii lunare între 18 şi 5,6 ⁰ C.

Mediile termice anuale sunt cuprinse între 10 şi 11 ⁰ C. Temperaturile maxime absolute oscilează între + 42,2 ⁰ C şi 42,6 ⁰ C, iar minimele absolute între -30 ⁰ C şi -30,2 ⁰ C.

Din analiza datelor existente şi indicate mai sus se pot reţine următoarele aspecte:

-       frecvenţa medie a zilelor de iarnă este de 29-30 zile;

-       frecvenţa medie a zilelor de îngheţ este de 97-105 zile;

-       frecvenţa medie a zilelor de vară este de 114-117 zile;

-       frecvenţa medie a zilelor tropicale este de 42-45 zile;

-    îngheţurile timpurii şi târzii apar în a doua jumătate a lunii octombrie, începutul lunii noiembrie, iar ultimele îngheţuri se înregistrează în perioada 29 martie-1 aprilie;

-      durata medie a intervalului fără îngheţ este 200 zile.

Regimul fluviometric

Regimul fluvial este în strânsă interdependenţă cu celelalte elemente ale complexului de factori fizico-geografici. Cantitatea medie anuală de precipitaţii înregistrează valori cuprinse între 520-550 mm. Pe anotimpuri repartiţia cantităţilor de precipitaţii este: iarna 16%, primăvara 26%, vara 36%, toamna 22 %.

Valorile maxime absolute de precipitaţii au fost următoarele: 750,5 mm – 940 mm. Valorile minime absolute de precipitaţii au fost 230 – 290 mm.

 

Regimul eolian

Din observaţiile şi măsurătorile făcute, rezultă că vânturile dominante din această regiune, atât ca

frecvenţă cât şi ca tărie sunt cele din N-E şi E (Crivăţul) urmate de cele din S-V şi V (Austrul). Vitezele medii anuale oscilează între 3,2 -3,5 m/sec. Vânturile din N-E şi E pot atinge viteze maxime de 100-120 km/ oră. În cursul anului se remarcă o uşoară creştere a frecvenţei vântului de N-E iarna (peste 23%) cu excepţia lunii ianuarie când scade frecvenţa vântului de N-E sub această limită, dar creşte frecvenţa vântului de S-V (până la 24%). Vara scade frecvenţa vânturilor de N-E şi S-V, dar creşte cea a vânturilor de N, E şi S-E.

Pedologie

Din analizele făcute în această zonă a rezultat existenţa solurilor argilo-iluviale, solurile brunroşcate de pădure.

Acestea sunt soluri slab acide, cu conţinut redus argilo-iluvial caracterizate prin culoarea brună-ruginie datorată în primul rând prezenţei pe toată adâncimea profilului a oxizilor de fier liberi, slab hidrataţi.

Aceste soluri se dezvoltă sub etajul forestier. Prezintă un profil morfologic de tipul A-B-t(B)-C-D cu grosimi cuprinse între 140-190 cm. Au o fertilitate naturală moderată din cauza unui procent mai scăzut de humus şi substanţe nutritive.

Solurile brun-roşcate de pădure podzolite sunt soluri de pădure moderat acide, argilo-iluviale, cu un orizont podzolit de culoare gălbui-brună sau puternic împestriţată cu pete gălbui-albicioase şi gălbui-brune. Orizontul (B) e de culoare brun-roşcată din cauza prezenţei oxizilor de fier liberi. Profilul de grosimi cuprinse între 150-175 cm. Cuprinde următoarele orizonturi: A₁-A₂-B_t-(B)-C-D. Aceste soluri sunt utilizate pentru fondul forestier.

Componenţa ecosistemului

 

Vegetaţia pădurii „Cernica” este alcătuită din areale forestiere de diferite dimensiuni şi forme. Se disting două grupe complexe de biotipuri: grupa complexelor de biotipuri de pădure de tipul Quercineelor.

-       grupa complexelor de biotipuri de pajişti stepizate şi pajişti stepice secundare.

-       grupa complexelor de biotipuri de pădure ocupă o suprafaţă uşor ondulată de văile

terţiare, fiind dezvoltată pe soluri brun-roşcate tipice şi podzolite în condiţiile existenţei orizonturilor freatice la adâncimi de peste 20 .

În cadrul acestei grupe deosebim pădurile mixte de tip Sud-European  (cerete şi gârniţele) şi pădurile de stejar. Subarboretul este reprezentat prin: gherghinar (Crataegus monogyna, Crataeegus pentagyna), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), sânger (cornus sanguinea), măceş (Rosa canina), porumbar (Pinnus spinosa), socul (Sambucus nigra), etc.

Pădurea de stejar ocupă suprafeţe întinse, fiind alcătuită din specii subxerotermofile, în care predomină stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), şi stejarul pufos (Quercus pubescens), cu participarea altor specii arborescente ca teiul (Tilia tomentosa), carpen (Carpinus betulus), ulmul (Ulmus foliacea), jugastrul (Acer campestre), alunul (Corylus avelana), frasinul (Fraxinus ornus). Aceste specii de amestec sunt mai rare.

Grupa complexelor de biotipuri de pajişti stepizate şi stepice secundare instalate pe locul pădurilor defrişate printre trupurile forestiere actuale este alcătuită din diferite specii de ierburi: păiuşul (Festuca valesiaca, Festuca pseudovina, Festuca sulcata), firuţa (Poa bulbosa, Poa pratennsis), pirul (Cynodon dactylon), mohorul (Setalia glauca), peliniţă (Artemisia austriaca), graminee curizomi (Poa augustifolia, Agropyron repens), leguminoase mezofite (Trifolium pratense, Trifolium repens), etc.

Toate aceste ierburi apar în poienile pădurii şi pe versanţii văilor.

La baza pădurilor se găsesc şi plante vernale: ghiocei, toporaşi, brebenei, viorele.

Vegetaţia azonală se întâlneşte în lunci şi este compusă din: zăvoaie de salcie, plop, frasin, ulm.

În jurul lacului Cernica se găseşte vegetaţie palustră şi acvatică.

Fauna

Este reprezentată prin următoarele specii de animale: cerbul comun (Cervus elaphus hippelaphus), căprioara (Capreolus capreolus), iepurele (Lepus europaeus transsylvanicus), vulpea (Vulpes crucigera), mistreţ (Sus scrofa attila).

Dintre păsările de interes vânătoresc mai frecvente sunt fazanul (Phasianus copchicus), ciocănitoarea de stejar (Dendrocopos medius), piţigoiul (Parus major), graurul (Sturmus drocopos medius), botgrosul (Coccothrastes c.), gaiţa (Gaurulus glandarius), privighetoarea (Luscina megarhynches0, ciocârlia de pădure (Lulula arborea).

Reptilele sunt reprezentate prin şerpi, şopârle, guşteri, iar batracienii prin Rana dalmatiana şi Bufo viridis.

Zoocenoza pădurii este caracterizată printr-o foarte diversificată stratificare în spaţiul pădurii, în coronament, pe tulpinile arborilor, în celelalte etaje de vegetaţie, pe solul şi în solul pădurii şi rădăcinile plantelor, precum şi o accentuată neuniformitate a densităţii numerice şi de biomasă.

Bogăţia de specii componente este mare şi important de remarcat este faptul că artropodele cuprind cel mai mare număr de specii (insecte, acarieni, păienjeni).

Populaţiile de nevertebrate din sol, constituite dintr-un număr mare de microorganisme, prezintă o distribuţie structurală variabilă.

Solul reprezintă o componentă naturală de bază a pădurii. În el plantele autotrofe îşi fixează rădăcinile şi absorb apa şi sărurile minerale necesare fotosintezei. Datorită strânselor interacţiuni dintre biocenoză şi solul de pădure, decurg o serie de particularităţi privind evoluţia genetică a pădurii şi implicit a solurilor de pădure. Atmosfera intervine şi ea activ ca subsistem al pădurii punând la dispoziţia plantelor şi animalelor elemente indispensabile proceselor vitale: lumina, apa, căldura, dioxidul de carbon şi oxigenul.

Elementele componente ale acestui ecosistem nu funcţionează independent, ci sunt grupate şi se organizează potrivit specificului structural şi funcţional al pădurii, găsindu-se permanent într-o strânsă şi durabilă interdependenţă şi avansată concordanţă .

Ca urmare a complexităţii pădurii şi interacţiunii dintre părţile sale componente se realizează creşterea integrabilităţii sale sistemice, care se reflectă direct în forma şi habitatul arborilor, în densitatea şi stabilitatea celorlalte componente organice vegetale şi animale din pădure, în însuşirile solurilor.

Rezultă deci că biocenoza pădurii prezintă o compoziţie şi structură de o excepţională complexitate din care decurge şi o structură trofică bogată (producători, erbivore, carnivore de ordinul I, II, III) la care se pot adăuga două, trei lanţuri la nivelul consumatorilor şi descompunătorilor de necromasă, o mai mare stabilitate ecosistemică şi o rezistenţă sporită la acţiunea vătămătoare a factorilor vătămători abiotici sau biotici.

Pădurea a căpătat astfel o avansată integrare structurală şi funcţională, ea este capabilă de autoreglare, autoorganizare şi autoregenerare şi dispune de o ridicată capacitate de contracarare a acţiunilor perturbante a factorilor de mediu.

Ca rezultat al acestor legături dintre elementele componente, în interiorul pădurii se realizează un anumit mediu propriu care reprezintă atât o condiţie de bază în existenţa şi dezvoltarea acesteia, generând o serie de adaptări structurale şi comportamentale ale fiecărui organism şi subsistem component.

 

 

 

 

CAPITOLUL II

Metode de colectare şi cercetare

Gasteropode

Colectare. Gasteropodele cu cochilie pot fi adunate din frunzar sau de pe diferite plante direct cu mâna sau cu o pensetă şi le depozităm fie în cutii de carton de dimensiuni diferite, fie în tubuşoare de sticlă. Uneltele necesare pentru colectare şi metodele întrebuinţate sunt următoarele: o mică greblă cu trei-cinci dinţi, cu mâner scurt, cu ajutorul căreia putem răscoli frunzarul sau răsturna pietrele şi buştenii din pădure.

Săculeţul din pânză poate avea dimensiuni mari sau mai mici servind la depozitarea speciilor mai mari. Săculeţul este necesar pentru transportul frunzarului sau al pământului din apropierea arborilor în care, se adăpostesc numeroase specii mici, greu de observat cu ochiul liber. Tot în săculeţ se poate transporta şi pământul cu rădăcinile ierburilor, unde se găsesc specii mici. Săculeţul se va strânge la gură cu un şnur după ce s-a pus eticheta cu locul şi data de colectare.

Carnetul de teren.  Uneori e necesar să cunoaştem mai multe amănunte despre condiţiile ecologice, temperatură şi natura subsolului, toate putând servi la determinarea speciei şi urmări rolul pe care-l are aceasta în circuitul masei vii din zona respectivă.

Fileul este construit dintr-o pânză cu fir tare cu o ramă de metal şi cu un mâner lung. Pentru a-l manipula, îl apucăm de mâner şi dăm repede în dreapta şi stânga prin iarbă, iarba fiind înaltă se va apleca în faţa fileului lăsând să cadă în el melcii care eventual s-ar găsi în ea.

Operaţia se realizează dimineaţa când datorită umidităţii melcii se găsesc pe plante. Materialul colectat cu fileul se pune într-un săculeţ de pânză notând datele necesare.

Ciurul şi sita: o cutie de metal circulară al cărei fund este alcătuit dintr-o pânză metalică. Luăm frunze uscate şi le cernem. Se pot întrebuinţa site cu ochiuri variate ca dimensiune făcându-se astfel o triere mai selectivă. Dacă rămân amestecate cochiliile cu pietricele răsturnăm acest produs într-un vas cu apă curată, iar melcii fiind mai uşori vor reveni la suprafaţă.

Transportul. Dacă dorim să studiem acasă melcii se recomandă pentru transport o cutie de tablă cu 1-2 pereţi de sită în interiorul ei punând ca ambalaj diferite frunze verzi pentru ca melcii să nu fie în contact direct unii cu alţii.

Preparare Odată transportat în laborator materialul colectat trebuie preparat pentru determinare şi pentru colecţie, împiedicând astfel alterarea rapidă şi mirosul neplăcut provenit din materiile fecale sau din descompunerea celor morţi.

Dacă urmărim numai caracterele cochiliei acestea pot fi observate direct, iar dacă facem studii anatomice, atunci luăm numărul necesar de exemplare şi le punem în sticle complet pline cu apă fiartă pentru a avea cât mai puţin oxigen şi animalul ieşind din cochilie va muri prin asfixiere. După ce ţinem în apă rece cel mult 24 h. putem face deîndată studii anatomice, prin disecţii sau punem animalele astfel omorâte în tuburi speciale cu alcool 70 %, unde pot fi păstrate vreme îndelungată, cu mare grijă însă ca acestea să fie acoperite complet. Prepararea numai pentru cochilie se face lăsându-se să moară în interiorul cochiliei, în cutii de lemn, deci cu aerisire. Animalul se va retrage în interiorul cochiliei şi se va usca încetul cu încetul fără a produce miros de putrefacţie. Colecţiile pentru animalele fără cochilii, ca şi pentru cele cu cochilii astfel preparate trebuie păstrate la întuneric, pentru că lumina solară decolorează atât cochilia cât şi tegumentul animalului, acestea deseori prezentând caractere fundamentale. Dacă dorim să păstrăm în colecţie numai cochiliile de la unele specii mai mari atunci trebuie să scoatem animalul din ele. Punem melcii într-un vas cu apă fiartă, îl lăsăm numai câteva minute, timp în care animalul se va retrage repede în cochilie şi va muri. Cu un ac lung şi puternic al cărui capăt să fie îndoit ca un cârlig, se introduce în partea moale a animalului pentru a fi scos afară. De obicei muşchiul columelar care-l fixează de cochilie cedează repede şi el poate fi scos în întregime afară. Dacă mai rămâne o mică parte atunci prin clătire bruscă cu apă acesta cedează, iar cochilia va rămâne complet goală.

Deseori însă pentru determinarea speciei este nevoie de maxilă şi randulă. Din partea moale a animalului se separă cu ajutorul unei pense maxila, cu ochiul liber, iar pentru randulă se poate scoate bulbul randular pentru a macera partea moale într-o eprubetă cu hidrat de sodiu, părţile chitinoase rămânând astfel neatinse. Acestea vor fi păstrate în tubuşoare şi pentru siguranţă vor fi puse alături de cochilia animalului respectiv.

Şi pentru studiul anatomic trebuie să aplicăm anumite metode şi să dispunem de un minim de instrumente. În cazul disecţiei anatomice necesare determinării speciei, trebuie să urmărim tubul digestiv dacă are sau nu anumite anexe, forma şi încolăcirea acestuia în corp, forma glandelor salivare şi forma stomacului; este necesar studierea sistemului excretor, a muşchiului tentaculului drept (dacă este sau nu încrucişat cu sistemul genital sau este liber pe lângă acesta), dar mai ales de valoare deosebită este anatomia sistemului genital, fie că animalul e unisexuat, fie că este hermafrodit. Pentru studierea acestor caractere, animalul este scos din cochilie dacă o are sau dacă este vorba de specii fără cochilie, este întins pe fundul unui cristalizator având pe fund un strat de parafină colorată în negru sau brun, prin amestec cu negru de fum sau cu ceară de albine, pentru a se putea distinge diferitele organe care de obicei au culoarea albă. Se va scoate organul căutat din corpul animalului pentru a fi observat. Radula şi aparatul genital se fixează pe lama de sticlă în balsam de Canada şi se păstrează astfel pentru a fi studiat la binocular sau la microscop.

Pentru studii anatomice este nevoie de foarfeci, pensete, ace de diferite dimensiuni cu care se vor separa organele, înfigându-le în fundul parafinat al cristalizatorului. Disecţia se execută la lupa binoculară. Masa viscerală se pune în evidenţă numai după îndepărtarea cochiliei. În acest scop cu o foarfecă al cărei vârf se introduce între cochilie şi manta se urmăresc turele de spiră până la apexul cochiliei. Apoi, cu o uşoară mişcare de desrăsucire a columelei cu precauţia de a nu strivi masa viscerală se înlătură cochilia în întregime. Operaţia următoare presupune doi timpi:

1.     Deschiderea cavităţii paleale pentru studierea complexului paleal.

2.     Deschiderea cavităţii corpului în care se găsesc viscerele.

Cu foarfeca se urmăreşte pornind de la dreapta spre stânga, marginea îngroşată a mantalei care tiveşte peristomul dorsal, între cochilie şi picior şi părăsind-o apoi se crestează cu atenţie epiteliul ce înveleşte masa viscerală. Cu două ace cu gămălie se fixează capul şi extremitatea posterioară a piciorului pe parafina vasului de disecţie şi se răsfrînge pe dreapta mantaua, fixându-se de fundul ceruit al castronului în acelaşi mod. Cavitatea paleală astfel deschisă lasă să se vadă în interior organele care formează complexul paleal. Pentru a se descoperi cavitatea viscerală se taie cu foarfeca podeaua cavităţii paleale, inclusiv marginea îngroşată a mantalei, şi se continuă incizia peretelui dorsal al corpului până între antene cu grijă pentru a nu afecta organele interne. Pereţii se dau în lături şi se prind în ace de parafina vasului de disecţie se studiază aparatul genital care se etalează pe dreapta animalului, tubul digestiv pe stânga şi sistemul nervos. În detaşarea aparatului genital care se dă la o parte, părţile constitutive fiind ulterior desfăcute, o atenţie deosebită trebuie acordată receptacolului seminal, care apare primul în vecinătatea cavităţii paleale şi poate fi uşor atins, glandei albuminipare, friabilă şi gonadei hermafrodite, îngropată în lobul spiral al hepatopancreasului pe faţa dinspre columelă. Examinarea tubului digestiv cere detaşarea intestinului din hepatopancreas, operaţie care trebuie făcută cu prudenţă, ansele lui fiind săpate în globul mare al glandei digestive.

Pentru reuşita disecţiei se recomandă ca ea să se facă sub apă permanent limpede, şi de aceea schimbată des.

Cochilia, de foarte multe ori poate conduce la determinarea speciilor şi numai rareori este necesară disecţia. Când avem de-a face cu exemplare unice nu trebuie să uităm că prin disecţie, de multe ori cochilia este sacrificată şi nu mai putem avea încă o lecţie martorul determinării noastre. Folosindu-se microscopul electronic cu baleiaj s-a constatat că majoritatea speciilor pot fi determinate şi după cochilie, aceasta având caractere evidente de diferenţiere.

Conservarea Odată terminate toate aceste pregătiri, melcii vor fi puşi în cutii sau tuburi de sticlă de dimensiuni diferite după mărimea animalului sau se pot păstra în pungi de plastic. Tuturor li se vor pune etichete care vor cuprinde numele speciei, localitatea de colectare, biotopul, data.

Oligochete

Se colectează uşor când timpul este ploios şi râmele ies la suprafaţa solului. În timpul aratului, de asemenea pot fi colectate multe exemplare sau, vărsând formol diluat pe sol, râmele ies la suprafaţă. Râmele colectate se transportă la laborator în sol umed sau între muşchi umezi. În laborator se spală animalele cu apă, apoi se anesteziază adăugând cloroform sau formol 40 % în apa în care se găsesc râmele. Pentru întinderea corpului se folosesc măsuţe speciale, făcute din scândură sau material plastic prevăzute cu şanţuri semicilindrice de grosimea râmelor. Râmele se întind în aceste şanţuri şi se varsă lichid conservant (alcool 70 %, formol 4 %) peste ele. După o oră animalele se întăresc în poziţia întinsă. Materialul fixat se pune în borcane de înălţime corespunzătoare în alcool 80 % sau formol 4 %.

Pentru fixare histologică se utilizează sublimat acetic, Duboscq-Brasil, Zenker. În prealabil râmele trebuie ţinute câteva zile între hârtii de filtru, cârpe umede sau se hrănesc cu cicoare, pentru eliminarea pământului din intestin care ar deteriora biciul microtomului. Secţiunile se colorează cu carmin boracic alcoolic sau carmin alunat, după care se diferenţiază, se deshidratează apoi se montează.

Morfologia internă se studiază prin disecţie. Animalul se omoară în apă cloroformizată apoi se aşează cu faţa dorsală în sus în vasul pentru disecţie , în care am pus apă sau de preferinţă o soluţie de 0,43 % NaCl. Animalul se fixează prin ace cu gămălie, pe partea anterioară între segmentele I – II şi la cea posterioară. Viermele se întinde treptat, cât se poate fără să-l rupem. Incizia se execută cu o foarfecă fină, pornind de la partea anterioară pe linia mediană dorsală indicată de vasul dorsal, cât mai superficial. Către partea posterioară incizia se face puţin mai lateral. O atenţie deosebită este necesară la segmentele anterioare pentru ganglionii cerebroizi şi de acolo de unde intestinul este lipit de musculatură.

După deschiderea cavităţii corpului, cu un bisturiu sau un ac cu gămălie, înfipte optic. Dacă este necesar tăiem disepimentele care separă segmentele. Observăm sistemul digestiv, sistemul circulator, şi sistemul excretor cu ochiul liber. Nefrostomii stau la partea anterioară a peretelui disepimentului, ei se observă prin tragerea cu atenţie a intestinului în lături. La deschiderea cavităţii corpului ne frapează trei perechi de vezicule mari, alb gălbui situate în segmentele IX-XIII sunt veziculele seminale. Înlăturând esofagul se observă cu ajutorul unei lupe două perechi de testicule mici. Lanţul ganglionar ventral se pune în evidenţă prin ridicarea tubului digestiv şi pipetarea pe el a unei soluţii de acid azotic (1%).

Araneide

Araneidele sunt animale terestre, ele se colectează la nivelul solului, în iarbă, pe frunzar, pe nisip, în zone pietroase, în ierbate, pe malul râurilor, pe malul lacurilor, bălţilor, în zone mlăştinoase, pe sub pietre. Colectarea se face în cea mai mare parte cu mâna prin căutări active în diferite biotopuri, acesta fiind cel mai eficace mod de obţinere. Se mai pot folosi pensa, fileul entomologic, tuburi şi capcanele de tip Barber care dau rezultate bune. Îngropăm în sol un borcan de sticlă sau un recipient similar de tablă, astfel încât deschiderea să fie puţin sub nivelul solului. Umplem borcanul până la 1/3 cu formalină 4 % şi îl acoperim cu un pătrat de tablă cu două picioare (ridicat 4 cm deasupra nivelului solului) sau cu o şipcă de lemn pătrată sprijinită pe pietre pentru a evita umplerea cu apă în caz de ploaie. Putem instala astfel un număr de 10-25 de capcane într-o staţiune, distanţate la 1-5 m, una de cealaltă, pe două şiruri, în cruce sau în pătrat.

Procedeul de colectare utilizat depinde de scopul urmărit: întocmirea colecţiilor, material pentru studiu comparativ, observaţii ecologice, păstrarea lor în viaţă până la laborator pentru studii anatomice, histologice, biochimice, etc. animalele capturate le punem în tuburi de sticlă mici, cu alcool 75 %, închise cu dop de plută sau vată. Se introduc în tuburi etichete, menţionând localitatea, data capturării şi indicaţii ecologice. Tuburile cu dop de vată se păstrează în borcane mai mari, închise cu dop rodat şi umplute cu alcool 75 %. Cercetarea în laborator constă în studiul la binocular şi microscop şi în utilizarea unor tehnici de preparare.

În studiul adulţilor se urmăresc principalele caractere de morfologie externă de date de prosomă şi opistosomă. Aceste caracteristici atât calitative (culoarea, forma generală, structura genitaliilor), cât şi cele cantitative (denticuli chelicerali, raporturi ale lungimii sau lăţimii unor structuri), servesc la diferenţierea şi descrierea speciilor. Pentru determinare se examinează păianjeni la lupa binoculară într-un vas de sticlă (Petri) mic în alcool.

Dacă palpul masculului nu se distinge bine, se desprinde cu acele de disecţie; în caz că nu se văd unele detalii ale scleritelor palpului, se pune palpul în KOH 10-20 %, observându-l sub binocular, până ce se umflă hematodoca şi palpul se dechide bine. În privinţa epiginei femelei, dacă avem nevoie de alte caractere interne, tăiem epigina atent cu un bisturiu foarte fin sau o desprindem de pe abdomen cu acele de disecţie. Se trece apoi (cu o pensă fină sau cu o pipetă) în KOH 20 % şi se observă sub binocular până ce se obţine clarificarea dorită şi se disting bine spermatecile, orificiile de fecundare şi canalele de fertilizare. Studiul armăturilor genitale se face pe preparate provizorii sau pe preparate montate definitiv, după disecţie executată la lupa binoculară.

Disecţia – pentru această operaţie se preferă animale mari. În prealabil anesteziem păienjenii cu eter sau cu cloroform şi apoi incizăm dorsal opistosoma şi prosoma pe una din laturile lor sau ridicăm ca un capac tegumentul dorsal, servindu-ne de instrumente fine şi de un castron cu apă în care executăm toată disecţia. După desfacerea cavităţii corpului se observă organizaţia internă. În preparatele provizorii, piesa ce urmează a fi schiţată se introduce într-o picătură de glicerină, pe o lamă de alveolă, care are avantajul că permite studierea piesei sub orice unghi fără a altera poziţia unor componente structurale sub presiunea lamelei. Atât palpul cât şi epigina clarificată pot fi păstrate definitiv făcând un preparat pe lamă. Se pune pe lamă o picătură de lichid Faure, apoi se aşează în picătură palpul sau epigina clarificate, spălate în prealabil (pentru a elimina KOH) în apă acidulată. După ce am aşezat obiectul în poziţia dorită şi am îndepărtat bulele de aer, coborâm peste picătură lamela pe care am pus în prealabil un strat de lichid Faure.

În general preparatele pe lamă ale pedipalpului mascul nu reuşesc bine (scleritele se deplasează artificial), de aceea este preferabil să-l păstrăm în alcool.

Crustacee

Mijloacele de captură variază după caracteristica locului de refugiu. Pentru frunzar şi terenuri pământoase, humice, se întinde pe jos o pânză albă de 1,5/1,5 m. Cu lopata se pune în mijlocul pânzei o cantitate din materialul în care căutăm izopode (frunzar, pământ) şi scormonim în el, preluând izopodele cu o pensă foarte elastică. Multe izopode se răspândesc pe pânza albă de pe care le colectăm. Colectarea se poate face şi cu un tub aspirator. Pentru cercetarea unei cantităţi mari de material folosim pe teren sita Racoviţă. Această sită constă dintr-un sac de pânză cu diametrul de 20-25 cm, lung de 55-60 cm, împărţit transversal în două printr-o sită de sârmă cu ochiuri între cinci şi zece mm. În partea de sus a sacului se pune materialul în care căutăm izopode, apoi cernem. Prin sită trece materialul mărunt în compartimentul inferior al sacului a cărui deschidere este legată cu sfoară. Materialul rămas în compartimentul de sus este aruncat, nu fără a fi examinat pentru  a vedea dacă n-au rămas acolo izopode mici. Când în compartimentul inferior s-a adunat o cantitate apreciabilă de material îl deschidem şi-l vărsăm pe o pânză albă şi culegem izopodele. Când condiţiile ne permit transportăm materialul brut în laborator unde îl supunem triajului prin aparate Tullgren. Pentru colectarea izopodelor de sub pietre trebuie luate măsuri de a nu pierde prea mulţi indivizi, deoarece ei fug imediat. Pentru a nu risca, apăsăm repede şi uşor cu degetul pe câţi putem. La această apăsare ei rămân imobili un timp şi îi putem culege. Un auxiliar preţios este o şurubelniţă mare, cam 25 cm lungime, cu care se poate scormoni foarte bine frunzarul şi pământul. În locurile unde colectarea este mai dificilă, izopodele având locuri de retragere unde nu putem cerceta, se folosesc diferite momeli şi capcane pentru atragerea şi prinderea lor.

După colectare crustaceii se fixează în formol 4 %, iar pentru păstrare se trec în alcool 75 ⁰ sau se strâng direct în alcool 70-75 ⁰, trecându-i apoi în alcool 90⁰. Conservarea se face în tuburi riguros etichetate cu indicaţii asupra locului, biotopului şi datei capturii. Mai multe tuburi astupate, fiecare cu dop de vată se pot păstra într-un borcan cu alcool, ermetic închis.

Determinarea speciilor constituie partea cea mai grea a studiului deoarece caracterele lor distinctive sunt de cele mai multe ori reprezentate prin detalii de conformare a diferitelor apendice, printre care un rol important îl au piesele bucale. Pentru o determinare riguroasă se procedează astfel: animalul se disecă cu ajutorul a două ace la o lupă binocular, detaşându-se diferitele apendice de pe o parte a corpului (de obicei de pe partea stângă); acestea, pe măsura disecării lor, sunt aşezate într-o picătură de glicerină diluată cu alcool şi pusă pe o lamă de sticlă. În timpul disecţiei se caută ca restul corpului să nu fie rupt, iar apendicele să fie întregi. Apendicele absolut necesare determinării sunt:antenele, piesele bucale, cele două perechi de gnatopode, pereiopodul V, uropodul III, telsonul, etc. Este mai practic a se scoate piesele bucale în bloc şi a le diseca  apoi într-o picătură de glicerină diluată. Toate apendicele menţionate mai sus trebuie aşezate în poziţia şi ordinea lor naturală , şi examinate la microscop, în vederea determinării familiei, genului şi speciei. Paralel se va studia forma lobilor cefalici, înarmarea urosomului şi plăcilor epimerale. Măsurătoarea animalului se face la binocular, cu ajutorul unui compas fin, scoţându-se drept lungimea animalului, distanţa dintre vârful rostrului frontal şi vârful telsonului.

Organizaţia internă se studiază pe disecţie. Disecţia se face sub apă. Animalele se cloroformizează. Pentru evidenţierea organizaţiei interne, se înlătură cu ajutorul unui bisturiu membrana moale care leagă partea superioară a cefalotoracelui dinapoi înainte. Se separă dinapoi înainte organele interne pe lama mediană a cefalotoracelui rămasă pe loc după care se înlătură prin două mici tăieturi transversale. Se secţionează apoi succesiv dinainte înapoi latura dorsală a fiecărui inel abdominal. Se descoperă astfel partea dorsală a corpului. Se observă aparatul circulator, digestiv, genital, excretor şi sistemul nervos. Pentru studiul stomacului cu importanţă în taxonomie, acesta se izolează, se pune pentru câteva ore în soluţie de KOH caldă, se spală, se colorează cu pyrogalol şi se montează pe lamă. Aparatul genital se etalează în castronul de disecţie pe partea stângă a animalului secţionând la nivelul canalului deferent, respectiv oviductul drept.

După etalarea organelor din cavitatea corpului şi după îndepărtarea musculaturii pe fundalul disecţiei rămâne sistemul nervos.

Chilopode

Chilopodele se pot colecta în tot timpul anului. Cele mai bune rezultate se obţin primăvara şi toamna, când se întâlnesc aproape numai forme adulte şi larve în primele stadii de dezvoltare, care se pot distinge cu multă uşurinţă de adulţi.

Cele mai potrivite biotopuri pentru a colecta chilopode sunt pădurile. În pădurile de fag şi mai ales în pătura de frunzar mort din aceste păduri se întâlnesc cele mai multe şi mai felurite forme.

Colectarea lor în majoritatea cazurilor  se poate face prin prinderea directă cu ajutorul unei pense elastice şi fine. Unele specii din frunzar pot fi colectate astfel: frunzarul la faţa locului poate fi pus pe o bucată de pânză albă şi din el se pot culege diferitele specii. Frunzarul poate fi transportat în săculeţe şi triat cu ajutorul aparatului Tullgren. În multe cazuri se poate cerne frunzarul la faţa locului colectând pe loc chilopodele.

Formele colectate se conservă în alcool 60-80%. Pe teren trebuie folosite tuburi numeroase şi de dimensiuni diferite. Formele capturate se vor introduce întotdeauna în tuburi corespunzătoare. Formolul de 4% se poate întrebuinţa drept lichid conservant uneori. Acesta întăreşte însă indivizii colectaţi, astfel încât apendicele îşi pierde elasticitatea şi la determinare se rupe cu multă uşurinţă. Materialul colectat şi triat se aşează în tubuşoare care se astupă cu dop de vată. Mai multe tubuşoare se pun într-un borcan, care se închide ermetic. În momentul când alcoolul se colorează acesta se înlocuieşte cu altul proaspăt.

Organizaţia internă se studiază pe disecţie. Se anesteziază animalul cu eter sau cloroform, apoi se aşează într-un vas mic de disecţie cu faţa dorsală în sus şi se fixează la cele două extremităţi prin ace cu gămălie. Cu o foarfece fină se incizează tegumentul pe laturi sau pe una din ele, începând din regiunea posterioară până la cea anterioară; se decupează partea dorsală ca un capac sau se rabate pe o latură prinzându-se în ace.

 

 

 

 

CAPITOLUL III

Studiul sistematic al speciilor cercetate.

Speciile care fac obiectul prezentei lucrări, aparţin următoarelor unităţi taxonomice mari:

Încrengătura Mollusca

Încrengătura Annelida

Încrengătura Arthropoda.

Încrengătura Mollusca.

Sunt animale binecunoscute, au corpul moale şi vâscos la pipăit de unde şi numele de Mollusca, introdus pentru prima dată în sistematică de K.Linné (1758-molluscus, mollis = moale). Prin capacitatea lor de a se adapta la cele mai variate condiţii de mediu, moluştele au înfăţişări şi structuri foarte diferite de la un grup la altul. Au totuşi o serie de caractere generale comune, care rezultă din unitatea planurilor de structură. Simetria bilaterală a corpului este uneori alterată.

Morfologia externă

Corpul este în general scurt şi nesegmentat, caracter căpătat în mod secundar, dată fiind originea moluştelor din strămoşi segmentaţi. El este compus la majoritatea moluştelor din următoarele părţi principale: capul, masa viscerală şi piciorul. La acestea trebuie adăugate mantaua şi cochilia.

Capul – bine delimitat la gasteropode şi cefalopode, lipseşte din cauza regresiunii la lamelibranhiate şi este slab dezvoltat la amfineure şi scafopode.                                                                        Masa viscerala-este regiunea corpului în care stau majoritatea organelor de nutriţie şi a organelor de reproducere. Ea se prezintă ca un sac mai mult sau mai puţin pronunţat, care are forme si dispoziţii diferite de la un grup la altul de moluşte, şi chiar în cadrul aceluiaşi grup. Forma ei determină adesea şi forma cochiliei.                                                                                       Piciorul –unul dintre organele cele mai caracteristice ale moluştelor, se găseşte pe partea ventrală a corpului, sub masa viscerală. El este un organ musculos, diferenţiat din musculatura peretelui ventral al corpului şi serveşte la mişcare. La diferite grupe de moluşte, forma şi mărimea piciorului este diferită corespunzătoare condiţiilor deosebite de mediu, la care s-au adaptat fiecare din  aceste grupe. De exemplu la amfineure şi gasteropode, are forma de talpă, la lamelibranhiate forma de lamă verticală, la cefalopode forma de braţe.                                                                              Mantaua – numită şi pallium (de la cuvântul latinesc pallium = manta), este formată din unul sau două pliuri ale peretelui corpului care acoperă numai masa viscerală, ca la melc, sau întregul corp, cum este la scoica de baltă. Mantaua îndeplineşte diferite funcţii ca: protejarea corpului( în special a masei viscerale ), secretă cochilia, la unele moluşte serveşte ca un organ respirator.                                                                                                                                                         Între manta şi peretele corpului se găseşte un spaţiu denumit cavitatea paleală sau cavitatea mantalei, care are rol important în respiraţie şi uneori în nutriţie, mişcare, etc.                                 Cochilia – sau scoica este o formaţie dură, calcaroasă, uneori numai cuticulară, produsă de epiteliul mantalei. Prezenţa ei constituie un mijloc de protecţie a corpului moale al moluştelor, faţă de agenţii mecanici din afară şi faţă de răpitori. Pe faţa internă a ei se inseră unii muşchi de mişcare ai animalului şi prin aceasta ea are şi un rol de schelet extern. Forma ei variază la diferite grupe de moluşte, în legătură mai ales cu modul de viaţă (bentonic, pelagic, terestru, xenofil, etc.) şi cu forma şi dimensiunile viscerale. Deseori este slab dezvoltată sau lipseşte prin regresiune.                

Organizaţia internă

 

Tegumentul este format dintr-un epiteliu unistratificat, în mare parte ciliat, sprijinit pe dermă mai mult sau mai puţin dezvoltat. Este foarte bogat în glande, în special în glande calcaroase, care secretă cochilia şi glande mucoase, a căror secreţie întinsă pe suprafaţa corpului ne dă senzaţia de moale şi lipicios la pipăit. Celulele glandulare calcigene şi mucoase sunt înfundate in dermă, posedă câte un canal şi un por excretor prin care îşi varsă la exterior produsul de secreţie.                                                                                                                                 Cavitatea generala a corpului, celomul, este restrânsă în jurul inimii, formând pericardul şi în regiunea glandelor genitale. Tot restul spaţiului dintre organe este umplut cu parenchim. Uneori, de exemplu la melc, organele sunt libere într-o cavitate largă a corpului. Aceasta însă nu aparţine celomului, ea este un spaţiu primar blastocelian, prin care circulă sângele, numit sinus sanguin sau lacună sangvină. Pericardul comunică cu exteriorul prin mijlocirea nefridiilor.                                                                                                                                           Sistemul nervos este constituit pe două tipuri, în funcţie de gradul de evoluţie.                         La moluştele inferioare numite şi amfineure, sistemul nervos este format dintr-un inel nervos perifaringian, de la care pleacă cordoane nervoase longitudinale unite între ele prin numeroase comisuri. Pe inelul perifaringian încep să se formeze diverşi ganglioni. Acest tip de sistem nervos este primitiv şi are importanţă filogenetică, întrucât se aseamănă cu sistemul nervos de la turbelariate.                                                                                                                          La moluştele evoluate, neuronii sunt grupaţi şi formează trei perechi principale de ganglioni cerebroizi, pedioşi, viscerali. Ganglionii cerebroizi sunt situaţi dorsal faţă de tubul digestiv, celelalte două perechi ventral. Toţi ganglionii sunt legaţi între ei prin comisuri şi conective. La speciile răpitoare şi foarte mobile, în cursul evoluţiei s-a realizat şi o mare concentrare a sistemului nervos.                                                                                                                  Organele de simţ sunt slab dezvoltate la moluştele inferioare precum şi la cele evoluate la care cochilia acoperă în întregime corpul (ex:lamelibranhiate )                                                                   Sunt foarte dezvoltate la speciile răpitoare, care se deplasează activ. La moluşte se întâlnesc ochi, statociste, tentacule, iar ca organe caracteristice încrengăturii există osfradiul (organul olfactiv) şi organul subradular (având funcţie gustativă).                                                 Sistemul digestiv – prezintă organe noi cum sunt radula (organ de mestecat) caracteristică numai moluştelor, cu excepţia lamelibranhiatelor, şi o mare glanda digestivă – hepatopancreasul, care îndeplineşte funcţia de ficat şi pancreas.                                                   Sistemul respirator tipic moluştelor este format din două branhii numite ctenidii, situate în cavitatea paleală. Sunt moluşte care au patru branhii, unele una, iar la altele au dispărut, funcţia respiratorie fiind îndeplinită de organele secundare.                                                               O ctenidie este formată dintr-un ax pe care se inseră de o parte şi de alta, lame branhiale subţiri. La nivelul lor se face schimbul de gaze. Tipul de branhie primitivă, ctenidia a evoluat la unele grupe de moluşte căpătând alte forme.                                                                                                                                                                                                                                                 Sistemul circulator este format din inima şi vase de sânge. Primitiv, inima este constituita dintr-un ventricul şi două auricule şi este înconjurată de pericard, porţiune din cavitatea generală care înconjoară inima. Aceasta este situată întotdeauna în vecinătatea aparatului respirator, cu care stă în strânsă corelaţie funcţională.                                                                        Numărul auriculelor este o expresie a acestei corelaţii. Când o ctenidie dispare prin regresie, dispare şi auriculul respectiv, de exemplu la gasteropodele monotocarde; când există patru ctenidii sunt patru auricule, cum este cazul la cefalopodele tetrabranhiate. Spre deosebire de viermii anelizi, la moluşte arterele şi venele nu sunt legate între ele printr-o reţea de vase capilare. In locul acestor reţele se găsesc spaţii numite sinusuri sau lacune sangvine (spre deosebire de vase, aceste spaţii nu sunt căptuşite cu endoteliu), în care sângele cade si îmbăiază organele, mijlocind astfel nutriţia şi curăţirea lor. Un astfel de aparat circulator este deschis sau lacunar.                                                                                                                         Organele excretoare sunt reprezentate prin două nefridii de tip metanefridian.                                 Fiecare comunică cu pericardul prin orificiul rinopericardic si se deschid la exterior în cavitatea paleală, prin orificiul excretor. La diferite grupe de moluşte numărul nefridiilor este mai mic sau mai mare în corelaţie cu numărul de branhii şi auricule.

Reproducerea la moluşte se face numai pe cale sexuală, majoritatea speciilor au sexe separate. Unele specii sunt hermafrodite. Aparatul genital la unele specii este simplu, la altele are o structură mai complicată. Segmentarea oului este spirală.

În dezvoltarea ontogenetică apare larva trocoforă care arată legăturile filogenetice existente între moluşte şi anelide.

La speciile terestre şi la unele specii dulcicole stadiul de larvă trocoforă se desfăşoară în ou.

Din cele arătate rezultă că moluştele sunt strâns înrudite cu viermii anelizi şi reprezintă un stadiu mai înaintat al evoluţiei regnului animal.

Clasa Gasteropoda

La gasteropode se disting mai bine decât la celelalte clase de moluşte, cele trei părţi ale corpului: capul, masa viscerală şi piciorul. Piciorul puternic dezvoltat ca o talpă pe care animalul stă şi cu care se târăşte, este situat ventral sub masa viscerală de unde şi numele clasei. În general gasteropodele au cochilia mică, secretată de manta. În mod obişnuit ea este îndoită în spirală helicoidală. În anumite condiţii regresează sau chiar dispare.

Caracteristica principală a gasteropodelor este asimetria, care se manifestă atât în morfologia externă cât şi în organizaţia internă. Această asimetrie este de fapt o alterare a simetriei bilaterale primare şi este datorată în primul rând unei răsuciri de 180⁰ a masei viscerale faţă de restul corpului. Sensul răsucirii este de la dreapta la stânga, deci invers sensului mişcării acelor de ceasornic. În urma acestei răsuciri – torsiune – cavitatea paleală şi complexul paleal, adică branhiile, inima, rinichii, orificiul excretor şi orificiul anal, şi-au schimbat poziţia primitivă şi s-au deplasat în partea anterioară a masei viscerale. În acelaşi timp masa viscerală mult dezvoltată, se răsuceşte în formă de spirală fie de la dreapta la stânga, fie de la stânga la dreapta, accentuând astfel constituţia asimetrică a animalului.

Deci nu trebuie să confundăm între ele cele două procese: torsiunea, care se face numai într-un sens şi răsucirea în spirală a masei viscerale, care se poate face în ambele sensuri.

Bineînţeles că şi cochilia va lua forma spiralată a masei viscerale pe care o acoperă. În interiorul masei viscerale, tubul digestiv, ca urmare a torsiunii este îndoit în formă de „U”.

Părţile posterioare ale sistemului nervos îşi schimbă şi ele poziţia. Cele două conective cerebroviscerale – porţiunea lor pleuroviscerală se încrucişează între ele în formă de „X”.

Se realizează aşa numita dispoziţie de streptoneurie sau chiastoneurie a siatemului nervos, în opoziţie cu starea primitivă când conectivele erau drepte, neîncrucişate, numită ortoneurie (streptos = răsucit; neuron = nerv; chiastos = încrucişat; ortos = drept).

Tot din cauza torsiunii unele organe intră în regresiune, în primul rând branhia dreaptă – primitiv şi stângă şi ca urmare, regresează auriculul şi rinichiul respectiv, ceea ce sporeşte asimetria organizaţiei interne a gasteropodelor.

Cu ocazia dezvoltării ontogenetice la gasteropode şi cu ocazia deschiderii sistemului nervos la prosobranhiate, voi insista cu unele detalii asupra procesului torsiunii.

Momentele exacte ale acestui proces şi date concrete asupra evoluţiei sale filogenetice nu se cunosc. Anatomia comparată şi ontogenia ne oferă însă o serie de date, după care s-au făcut unele ipoteze verosimile.

Se poate afirma că în procesul evoluţiei istorice a gasteropodelor, dezvoltarea puternică a masei viscerale a constituit o jenă pentru animal, apăsând fie asupra capului, fie asupre cavităţii paleale situată în partea posterioară a capului. Această dificultate a fost rezolvată printr-o serie de adaptări succesive, în care masa viscerală s-a aplecat pe partea dreaptă şi apoi s-a răsucit de 180⁰ , astfel încât complexul paleal a ajuns în partea anterioară, spre cap. În noua poziţie masa viscerală aplecată înapoi nu mai putea jena nici funcţiile cefalice şi nici pe cele ale complexului paleal.

După realizarea torsiunii, creşterea inegală a masei viscerale, precum şi dezvoltarea din ce în ce mai puternică a muşchiului columular, în procesul de retragere a corpului în cochilie ca funcţie de apărare, au jenat funcţionarea branhiei primitive stânga care treptat a regresat şi a dispărut. Odată cu ea au regresat şi au dispărut auriculul şi rinichiul din aceeaşi parte, care stau în strânsă conexiune cu branhia, accentuând astfel asimetria şi ducând până la capăt consecinţele înlănţuite ale procesului de torsiune.

Helix pomatia (melcul de livadă)

 

Se găseşte la noi în număr foarte mare prin grădini, dar şi prin păduri şi în general prin locurile umbrite şi umede. Este recunoscut uşor atât prin mărimea unui ou de găină, cât şi prin corelaţia cenuşie – brună a cochiliei, adesea cu dungi longitudinale mai întunecate.

Morfologia externă (figura 1).

Corpul melcului este constituit din trei părţi distincte: capul, piciorul şi trunchiul.

Capul nu este bine delimitat de restul corpului. Limita sa este indicată de poziţia orificiului genital hermafrodit care este situat la baza tentaculului mare din dreapta. Anterior, pe faţa ventrală a capului se găseşte gura, mărginită de două buze laterale, pliuri ale tegumentului numite şi lobi bucali. Pe partea dorsală a capului se găsesc două tentacule lungi, care poartă la extremitatea lor liberă câte doi ochi, -tentacule mari sau tentacule oculare.

Puţin mai înainte şi mai jos se găsesc încă două tentacule mici sau labiale. Tentaculele mari au şi formaţii sensibile la miros.

Tentaculele mici şi buzele laterale sunt şi ele bogate în terminaţii senzitive. De altfel toată pielea melcului este foarte sensibilă la diferiţi excitanţi: acizi, baze, săruri, cât şi la acele substanţe la care el s-a adaptat conform modului său de existenţă.

Piciorul este o talpă lată şi groasă pe care se sprijină corpul, începând din regiunea cefalică şi depăşind în urma sa masa viscerală printr-o prelungire triunghiulară. El este constituit aproape în întregime din muşchi, dispuşi în diferite direcţii, care pot da mişcări variate piciorului. Deosebit de importante sunt mişcările în formă de valuri transversale ce asigură deplasarea cu aspect de alunecare a melcului.

Sub orificiul bucal se găseşte deschiderea largă a glandei pedigoase, ce produce substanţa mucoasă pe care melcul o lasă ca o dâră în urma lui când merge şi care apără de răniri ale tegumentului moale şi ciliat de pe talpa piciorului.

Masa viscerală, situată deasupra piciorului, are forma unui car învârtit în spirală. Sensul învârtirii spiralei este ca al spirelor de la un şurub normal, adică începând din vârf spirala coboară în jos, de la stânga la dreapta, formând patru învârtituri şi jumătate.

Mantaua – acoperă întreaga masă viscerală. Marginea ei este indicată foarte evident prin brâul mantalei. Aceasta este o îngroşare chiar a marginii mantalei, care garniseşte marginea deschiderii cochiliei, peristomul, fiind prevăzută cu numeroase glande calcaroase, a căror secreţie contribuie la creşterea cochiliei.

Anterior, pe oarecare întindere, mantaua nu este lipită de masa viscerală, ci este răsfrântă ca un pliu, delimitând astfel o cavitate paleală numită şi cavitate pulmonară, din cauză că peretele foarte plisat şi vascularizat al mantalei care o înconjoară, funcţionează ca un plămân. Cavitatea plămânului comunică cu exteriorul printr-o deschidere îngustă numită pneumostom, situat pe partea dreaptă a animalului, chiar pe brâul mantalei. Alături de pneumostom, pe marginea posterioară a lui se găseşte orificiul anal.

Cochilia – masa viscerală este acoperită de cochilie care este învârtită în spirală de 4,5 ori de la stânga la dreapta îngroşându-se din ce în ce de la vârf spre bază. Vârful cochiliei, numită peristom, este uniform, adică fără scobituri; o astfel de cochilie se numeşte holostoma (holos = întreg; stoma = gură).

Într-o secţiune longitudinală prin cochilie se vede că spira este învârtită de la marginea internă a peristomului până la apex. În interior columela are un spaţiu, spaţiul columelar, care comunică cu exteriorul printr-un orificiu numit ombilic.

Structura cochiliei fiind conformă cu structura generală a cochiliei moluştelor, într-o secţiune transversală apare constituită din trei părţi distincte:

1.- o pătură externă, superficială numită periostracum;

2.- o pătură mijlocie, numită ostracum;

3.- o pătură internă, numită hipostracum.

Periostracum – o pătură subţire, de consistenţă cuticulară formată dintr-o substanţă organică numită conchiolină, înrudită cu chitina. Ea este pigmentată dând o culoare diversă cochiliei.

Ostracum – este constituit din prisme microscopice dese, dispuse perpendicular pe suprafaţa cochiliei, formată din numeroase lame suprapuse. Din punct de vedere chimic acest strat este format din conchiolină şi carbonat de calciu.

Hipostracum – este constituit din lame calcaroase, dispuse paralel cu suprafaţa cochiliei, alternând cu lamele de conchiolină. Această alternanţă de lamele foarte subţiri produce fenomenul fizic al difracţiei luminii şi faţa internă a cochiliei apare sidefie.

Cochilia este secretată de manta. Printre glandele care secretă cochilia există şi glande care depun pigmenţi. La diferite specii de gasteropode, aceste glande au dispoziţie diferită, din care cauză desenul cochiliei variază de la o specie la alta. Pigmentul poate fi depus sau numai în periostracum sau în păturile calcaroase.

Toamna în apropierea iernii, sau vara în timpul de secetă, melcul retras timp îndelungat în interiorul cochiliei, secretă prin glandele brâului mantalei un căpăcel tare şi rezistent, numit epifragm care astupă ermetic deschiderea cochiliei, ferind astfel animalul de uscăciune. El nu are structura cochiliei. Când animalul iese din cochilie, el împinge epifragmul, care cade şi se pierde, iar la o nouă retragere, secretă un nou epifragm.

Structura şi organizaţia internă (figura 2) .

Tegumentul. Epiderma este constituită dintr-un singur strat de celule, a căror faţă externă este acoperită de cuticulă. Numai pe talpa piciorului şi în jurul pneumostomului, celulele epidermice sunt ciliate.

Derma conţine fibre conjunctive, fibre musculare, uneori cromatofori şi spaţii lacunare, precum şi corpul glandelor unicelulare.

Musculatura la unele, prezintă caractere cu totul particulare, pe de o parte în legătură cu puternica dezvoltare a piciorului şi adaptarea lui la mişcările complicate de adeziune pe suport, pe de altă parte în legătură cu retractilitatea tentaculelor în interiorul capului şi apoi a întregului corp în cochilie.

De importanţă mare sunt: muşchiul retractor al piciorului, care porneşte din partea anterioară a piciorului, muşchii retractori ai capului, muşchii retractori ai tentaculelor şi muşchii retractori ai faringelui. Toţi aceşti muşchi se reunesc în partea posterioară într-un singur mănunchi, numit muşchi columelar. Acesta se învârteşte pe columelă, pe care se inseră şi care constituie un punct de sprijin solid. Contracţia generală a acestui muşchi trage corpul în interiorul cochiliei.

Sistemul nervos se caracterizează prin concentrarea puternică a ganglionilor principali în regiunea anterioară a corpului, unde formează un inel în jurul esofagului. Pe partea dorsală a acestui inel se găsesc doi ganglioni cerebroizi, legaţi între ei prin comisura cerebroidă. Pe partea ventrală a inelului se găseşte o masă nervoasă formată din reuniunea şi alipirea strânsă a perechilor de ganglioni pedioşi, pleurali, parietali şi viscerali, aceştia din urmă numiţi şi ganglioni abdominali. Părţile laterale ale inelului nervos sunt formate din două câte două cordoane nervoase alăturate: conectivul cerebropedios şi conectivul cerebropleural. Tot în creier sunt legaţi şi ganglionii bucali.

Creierul este mai ales un centru senzitiv şi coordonator. Din masa ventrală se desprind numeroase ramuri nervoase spre restul corpului. Mai precis, ganglionii pedioşi inervează piciorul, ganglionii pleurali – mantaua, ganglionii parietali – organele de respiraţie şi o parte din manta, iar ganglionii viscerali inervează viscerele.

Organele de simţ – ochi, tentacule organe gustative, statociste, sunt bine dezvoltate şi sunt situate la extremitatea cefalică, accentuând caracterul distinctiv morfologic al acestei regiuni.

Ochii sunt situaţi la extremitatea tentaculelor mari şi sunt de tip veziculos. Vezicula oculară constituie în cea mai mare parte retina care conţine celule pigmentare şi celule vizuale. În partea dinspre epidermă toate celulele veziculei optice sunt simple, transparente şi împreună cu epiderma care o acoperă formează corneea transparentă. Interiorul veziculei este plin de un corp vitros în care stă un cristalin sferic.

Statociştii – doi sunt alipiţi pe laturile ganglionilor pedioşi. Fiecare are forma unei mici vezicule formate dintr-un epiteliu simplu. Cavitatea veziculei este plină de un lichid în care se găsesc numeroase statolite mărunte. Nervul static, care pleacă de la statocist, se duce la ganglionii cerebroizi.

Sistemul digestiv.  Orificiul bucal este situat pe partea ventrală a capului, înconjurat de buze; faringele este bine dezvoltat, la fel şi radula.

Pe plafonul faringelui există 1-2 fălci. În faringe îşi varsă conţinutul glandele salivare, a căror secreţie conţine amilază.

Esofagul se continuă cu un stomac. În el se deschid cele două canale excretoare ale hepatopancreasului. După stomac urmează intestinul care se îndoaie în interiorul masei viscerale, se întoarce spre partea anterioară şi se deschide la exterior prin orificiul anal situat pe marginea ventrală externă a pneumostomului. Partea terminală a intestinului este rectul.

Hepatopancreasul este foarte dezvoltat şi este format din patru lobi. Secreţia sa digeră toate categoriile de alimente. Digestia este în cea mai mare parte intracelulară. În stomac în legătură cu funcţia de digestie extracelulară, nu se găsesc decât enzime amilolitice, provenite din glandele salivare. Celelalte acţiuni digestive se petrec intracelular în celulele digestive ale hepatopancreasului.

Sistemul respirator  - este constituit numai din plămâni. Mişcarea de respiraţie este dată de pulsarea ritmică a planşeului pulmonar, format pe peretele musculos al masei viscerale.

Sistemul circulator.   Sistemul vascular este deschis, ca la toate moluştele, deşi vasele de sânge se ramifică foarte bogat, înainte de a da în lacune. Inima este situată în pericard, este formată dintr-un ventricul şi 1-2 auricule. Sângele vine la inimă prin vena pulmonară de la sistemul respirator şi pleacă la corp prin aortă. Aceasta se ramifică în două ramuri, ramurile comunică cu sistemul lacunar. Sângele scaldă direct ţesuturile şi oxigenează celulele. Este format din plasmă şi leucocite. În plasmă este dizolvat un pigment respirator numit hemocianină care conţine cupru în loc de fier.

Sistemul excretor – este reprezentat printr-un singur rinichi (nefridie) numit organul lui Bojanus, de culoare cenuşie-gălbuie, situat în partea posterioară a sacului respirator, între inimă şi rect.

El are forma unui sac cu pereţii plisaţi, căptuşit cu un epiteliu excretor, situat la marginea pneumostomului. Sacul renal comunică cu pericardul prin orificiul rinopericardic.

Sistemul genital este complicat. Pe de o parte melcul este hermafrodit, pe de altă parte el duce o viată terestră şi deci fecundaţia este internă, prin împerechere, de unde a rezultat necesitatea unor conformaţii adaptive care complică acest aparat. Elementele sexuale, ouăle şi spermatozoizii sunt produse de unica glandă germinativă – glanda hermafrodită, situată în vârful masei viscerale. Ouăle şi spermatozoizii sunt eliminaţi din glandă printr-un canal comun – canalul hermafrodit.

Melcul este ovipar. El depune câteva zeci de ouă în iunie şi iulie, într-o groapă făcută cu piciorul şi cu cochilia.

La melc, dezvoltarea este directă fără metamorfoză, din cauza adaptării la viaţa terestră şi ca o consecinţă a constituţiei ouălor relativ bogate în vitelus. Toate stadiile dezvoltării embriolare se petrec sub coaja oului, din care individul iese gata constituit.

Biologie şi ecologie. Helix pomatia trăieşte prin tufişuri, livezi, păduri luminoase şi umede, poieni, de obicei sub 500 m altitudine, deşi se poate găsi până la 1800 m atât în Alpi cât şi în Carpaţi.

Hibernarea se face, la gasteropodele terestre într-un loc adăpostit sau în sol. Natura solului este de o mare importanţă pentru gasteropodele terestre. Ele preferă substratul calcaros, deoarece le oferă material pentru construirea cochiliei, reţine apa, are o oarecare umiditate, permite dezvoltarea unei vegetaţii bogate. Helix pomatia se îngroapă la 25 – 35 cm în sol şi îşi închide apertura cu un capac calcaros, izolându-se de mediu extern şi duce o viaţă latentă.

Helix pomatia produce daune prin livezi, grădini de zarzavat, atacă culturile de ciuperci. De obicei invaziile de melci şi daune însemnate au loc în anii ploioşi. Pentru combaterea melcilor se folosesc măsurile agrotehnice, chimice şi mecanice. Se recomandă distrugerea buruienilor din culturi unde se retrag melcii în timpul zilei, adunarea melcilor şi distrugerea lor pe suprafeţe mici; aplicarea de momeli pe bază de metaldehidă sub formă de granule, aşezate în grămezi mici la distanţă de 50 – 60 cm. Produsele carbamice, Isolan, Zectran, contribuie de asemenea la limitarea acestor dăunători.

Sunt fitofagi, se hrănesc atât cu hife de ciuperci cât şi cu părţile verzi ale plantelor superioare.

Răspândire geografică. Se găseşte în toată Europa Centrală, mai ales introdus de om ca un aliment căutat în Anglia şi nordul Italiei, precum şi în nordul Peninsulei Balcanice şi spre N-E şi până la Riga.

În România Helix pomatia are cea mai largă răspândire, în toate provinciile, mai ales în zona deluroasă. În arealul general însă apar diferite rase, niciodată simpatrice cu specia tipică. În ceea ce priveşte variaţia lui Helix pomatia în arealul său foarte larg de răspândire, în numeroase alte ţări s-au conturat şi au fost descrise numeroase rase.

Cepaea vindobonensis (figura 3).

 

Descriere :

Cochilia este alb-gălbuie, în locurile umede vărgată sau albă ca şi cretă, în locurile uscate, cu cinci dungi întunecoase brun-roşcate, toate foarte largi aşezate aproape de ombilic. Are 5-5.5 anfracte, cu peristomul roşcat-cafeniu, cu o pată cafenie peste ombilic; o răsfrângere a peristomului acoperă ombilicul aproape complet, formând un câmp ombilicar. Apexul se ridică ascuţit, iar ultimul anfract coboară mult spre apertură.

Mandibula prezintă 5-10 creste evidente.

Maxila are 2-6 coaste.

Biotop: trăieşte prin crânguri, păduri, livezi, indiferent de substratul geologic, mai ales la şes; totuşi poate ajunge la 800-900 m altitudine.

Răspândire geografică: în Europa Estică, prin ţările din lanţul Carpatic, Ucraina până aproape de Marea Caspică, apoi în Macedonia şi Tesalia.

Spre Vest ajunge până la valea Elbei. În interglaciar această specie era mult mai răspândită în Europa.

La noi este foarte comun, colectat de pretutindeni, din toate biotopurile. Specia variază foarte mult în colorit şi structura cochiliei.

Clausilia sp (figura 3).

 

Descriere :

Cochilia este mică, costată, mai mult sau mai puţin fusiformă, de cele mai multe ori cu o carenă cervicală, iar cutele palatale sunt rudimentare.

Clausiliul îngust, este în partea inferioară rotunjit sau puţin ascuţit.

Apertura este tăiată jos de un jgheab (sinulus), marginea inferioară bont-colţurată sau puţin eliptică. Lamela inferioară este în partea internă iar la o privire perpendiculară în apertură, se vede mai mult ca o placă lată şi curbat, adesea puternic scurtată sau aproape invizibilă, însă la marginea externă, deseori cu un fel de ridicătură sau 1-2 cute, care ajung până la peristom.

Posterior stă un retractor mic, în schimb vasul deferent este gros, iar apendicele receptaculului seminal merge alături de acesta.

Biotop: trăieşte pe stâncile umede şi mult umbrite, pe zidurile cu muşchi şi licheni, în frunzarul umed al pădurii, pe pământ şi pe scoarţa arborilor încărcaţi cu muşchi şi licheni.

Răspândire geografică: în Europa Centrală: Germania şi Boemia pretutindeni, apare izolat în Lituania, în Alpi, ajunge până la 2400 m altitudine. În Carpaţii de Nord şi S-E până în Banat, în vestul Europei până în Estul şi Sudul Franţei, Olanda, Belgia şi în Anglia, iar spre Nord în Danemarca, Norvegia şi Suedia.

La noi: Topliţa, Rodna, Broşteni-Suceava, Turda, Azuga, Mediaş, Sighişoara, Sibiu, Brad, Bran, Borsec, Harghita, Pădurea Cernica.

Încrengătura Annelida

Anelidele sunt eucelomate care au corpul inelat (annulus = inel) sau segmantul succesiv sau metamerizat, adică împărţit prin pereţi (disepimente) în segmente, metamere.

Au sau nu apendice, perechi nearticulate, parapodii locomotoare, tactile sau respiratoare.

Corpul este alungit, la majoritatea turtit dorsoventral, cilindric la unele oligochete. Acesta este format din trei regiuni: prostomiu sau lobul cefalic anterior, pigidiu posterior, ambele fără valoare de segmente (nu au celom) şi soma metamerizată. Anelidele au celom adevărat (eucelomate), format prin schizocelie din celulele teloblastice (protostomieni).

Celomul este împărţit în compartimente pentru fiecare segment, el este delimitat de la un endoteliu mezodermic, ce prezintă o foiţă parietală (somatopleura) care dă musculatura longitudinală şi o foiţă viscerală (splanchnopleura) ce dă musculatura intestinului şi în unele cazuri ţesutul cloragogen (ţesut de acumulare).

În apropierea pereţilor celor doi saci celomici ai unui segment median dorsal şi median ventral în plan longitudinal se formează mezenterele, iar anterior şi posterior, în segmentele succesive se apropie şi formează disepimentele, străbătute de tubul digestiv, vasele de sânge longitudinale şi de sistemul nervos. În disepimente şi mezentere se află vasele de sânge. În segmentele genitale se găsesc gonadele. Metameria îndepărtează anelidele de moluşte şi de alte grupe de viermi, dar le apropie de artropode, de care se disting prin cuticula epidermică subţire şi elastică; epiderma păstrează ciliatura la unele grupe (polichete); cuticula nu năpârleşte niciodată.

Musculatura parietală este constituită din fibre netede cu dispoziţie circulară şi longitudinală formând cu epiteliul o teacă musculo-cutanee.

Sistemul nervos este centralizat şi se distinge printr-o dezvoltare mare, fiind format din creier primitiv situat în prostomiu (la polichete), ulterior migrat în metamerele anterioare ale trunchiului ( la oligochete şi hirudinee), un inel periesofagian şi un lanţ ganglionar ventral format din perechi de ganglioni metamerici, situaţi în fiecare segment. Ganglionii sunt legaţi în acelaşi segment prin comisuri şi conective, cei din segmentele succesive dând aspectul de scară de unde şi denumirea de sistem nervos scalariform. De la fiecare pereche de ganglioni pleacă perechi de nervi lateral motori, senzitivi motori, ce merg la muşchi şi la diferite organe. Ganglionii cerebroizi sunt diferenţiaţi funcţional în lobi sau centrii, în legătură cu partea pe care o inervează sau cu funcţia. Lobii se numesc protocerebron, deutocerebron şi tritocerebron. Pe lângă acest sistem nervos al vieţii de relaţie, se diferenţiază şi un sistem nervos al vieţii vegetative, cu diferite grade de complicare.

Organele de simţ sunt rudimentare şi reprezentate prin celule senzoriale şi terminaţii nervoase în tegument, în special pe tentacule, antene, ciri tentaculari. Ochii există la unele specii pelagice şi răpitoare.

Sistemul digestiv se întinde între cele două orificii: bucal şi anal. La nivelul unor segmente apar diferenţieri: diverticule (la hirudinee), tiflosolis, glande salivare (la oligochete).

Sistemul circulator este închis la majoritatea anelidelor fiind format dintr-un vas dorsal median, supraintestinal, cu pereţi musculoşi contractili, cuprins în mezenterul dorsal, un vas ventral median subintestinal, situat în mezenterul ventral.

Aceste vase sunt unite prin arcuri segmentare dispuse în disepimente. Sângele circulă în vasul dorsal în direcţia postero-anterioară şi invers în cel ventral. Schimburile de gaze şi substanţe între ţesuturi şi sânge se fac prin pereţii subţiri ai reţelei capilare.

La unele polichete şi hirudinee sistemul circulator regresează, circulaţia fiind preluată de celom. Sângele este incolor la puţine specii, la majoritatea este roşu, datorită pigmentului respirator, hemoglobina, dizolvat în plasma sangvină.

Sistemul excretor este constituit din metanefridii segmentare, o pereche pentru fiecare metamer. Metanefridiile reprezintă o treaptă a evoluţiei sistemului nefridial. Metanefridia este formată dintr-o pâlnie ciliată, nefrostom deschis în celom, un tub contorsionat, tubul excretor şi vezicula excretoare ce se deschide la exterior prin nefridopor (orificiul excretor) situat lateroventral pe segmentul următor faţă de nefrostomi.

Sistemul respirator

Respiraţia este cutanată, de regulă schimbul de gaze având loc la nivelul capilarelor sangvine din tegument. Formele acvatice au respiraţie branhială. Există branhii celomice. Respiraţia se poate asigura şi prin lacune care sunt sinusuri sangvine din cavitatea corpului (la hirudinee).

Reproducerea la anelide se face atât pe cale sexuată cât şi pe cale asexuată. Polichetele au sexe

separate, iar în perioada maturităţii sexuale apar dansuri nupţiale, roiri, fenomene corelate hormonal de gazdă.

Oligochetele şi hirudineele sunt hermafrodite proterandrice şi au o dezvoltare directă, fără larve, din ouă dezvoltându-se direct pui. La polichete există o alternanţă între reproducerea asexuată şi sexuată. Reproducerea sexuată este însoţită de un fenomen de metamorfoză genitală, epitochie = epigamie.

Clasa oligocheta

Oligochetele sunt anelide ciliate la care metameria externă şi internă este evidentă.

Nu au parapode, cu excepţia familiei Branchiobdellidae. Sunt hermafrodite cu gonadele restrânse într-un număr mic plasate înaintea ovarelor. Maturarea elementelor genitale se face în dilatări speciale ale pereţilor despărţitori unde se găsesc sacii seminali sau ovisacii în număr de două perechi.Clitelul apare la maturitatea sexuală. El secretă coconul în care are loc depunerea ouălor şi dezvoltarea embrionară. Înmulţirea asexuată apare la unele oligochete de apă dulce (limicole ).                                                                                                                                                                               majo

Majoritatea speciilor sunt terestre (tericole ), multe de apă dulce (limicole ) şi mai rar marine.                                                                                                                                                              Lumbricus terrestris Morfologia externă (figura 4 )

Râma comună este un vierme aproape cilindric, puţin turtit dorso-ventral, mai ales în partea posterioară. Lungimea corpului variază după vârstă, ajungând până la 30 cm. Numărul segmentelor care sunt bine delimitate pe dinafară prin şanţuri circulare, poate ajunge până la 180. segmentaţia corpului este homonomă, caracter general pentru toate oligochetele, datorită faptului că indiferent de mediul în care se găsesc (acvatic, tericol) ele se mişcă activ prin ondulaţiile corpului.

În treimea anterioară viermele adult are o îngroşare numită clitellum, care cuprinde părţile dorsale şi laterale a şase segmente (segmentele 32-37). Această îngroşare se remarcă atât prin culoare cât şi prin dimensiunile ei având aspect de samar de unde şi numele ce i s-a dat (clitellum = samar). Înaintea clitellului corpul are un număr de segmente constant pe când în regiunea postclitelliană numărul segmentelor variază cu vârsta. Ambele extremităţi ale corpului sunt ascuţite, de aceea este greu să se distingă la prima vedere partea cefalică de cea codală, capul fiind slab dezvoltat.

Prostomiul sau lobul cefalic este foarte redus, lipsit de ochi şi de orice fel de prelungiri tentaculare sau palpiforme.

Peristomiul, de asemenea, nu are nici un fel de prelungiri; în partea sa anterioară se deschide orificiul bucal, care este mărginit deasupra de prostomiu, fuzionat în parte la peristomiu.

Toate segmentele corpului sunt lipsite de parapode, dar au câte 8 peri dispuşi în patru perechi: două perechi latero-dorsale şi două perechi latero-ventrale. Aceşti peri sunt simplii, mici, scurţi, fiecare situaţi într-un sac chetiger şi îndreptaţi de obicei cu vârful înapoi. Se pot vedea cu lupa şi simt la pipăit, dacă atingem uşor cu degetul corpul râmei şi-l mişcăm spre extremitatea anterioară. Ei servesc foarte bine ca puncte de sprijin în înaintarea prin galeriile din pământ.

Pe părţile latero-ventrale ale segmentelor, în afară de primele 3-4 segmente şi ultimul segment se găseşte câte un por excretor.

Pe faţa ventrală între segmentele 9-15 există două perechi de orificii ale receptaculelor seminale, apoi orificiile genitale femele şi mascule.

Pe linia medio-dorsală a fiecărui segment, începând de la segmentul 2 în urmă, se găseşte câte un mic por dorsal prin care cavitatea generală a segmentelor comunică cu exteriorul. Când pielea animalului este excitată de diferiţi agenţi ca: uscăciunea, substanţe chimice (alcool, acid acetic), se produce o contracţie puternică şi prin porii dorsali se elimină o cantitate de lichid celomic care udă şi spală tegumentul. Lichidul celomic are şi o acţiune bactericidă, aceasta este o adaptare protectoare.

Organizaţia internă

Tegumentul lipsit de cili şi acoperit de o membrană cuticulară, are un epiteliu bogat în glande unicelulare mucoase, în corpusculi senzoriali şi este foarte vascularizat, în legătură cu adaptarea la respiraţia tegumentară.

Musculatura corpului este formată dintr-o pătură externă de fibre musculare celulare, constituind câte un inel în fiecare segment şi din muşchi longitudinali care nu sunt dispuşi într-o pătură continuă, ci în patru benzi sau muşchi longitudinali ventrali situaţi sub pătura circulară.

Aceşti muşchi nu sunt metamerizaţi , ci se întind in tot lungul animalului astfel că pot da corpului mişcări de îndoire puternice în diferite direcţii.

Sistemul nervos este format din ganglionii cerebroizi dorsali, legaţi prin inelul periesofagian de lanţul ganglionar ventral metamerizat. Ganglionul subesofagian controlează activitatea motorie şi reflexele.

Oligochetele conţin în lanţul nervos ventral fibre nervoase gigante (neurocorde ). Există şi un sistem nervos somatogastric care porneşte din inelul periesofagian, inervând musculatura tubului digestiv.

Organele de simţ sunt slab dezvoltate şi sunt reprezentate prin celule senzitive dispersate sau grupate în muguri senzoriali. În general oligochetele nu au ochi, însă percep lumina cu ajutorul celulelor fotoreceptoare din epidermă.

Sistemul digestiv care începe de la orificiul bucal până la anus este bine diferenţiat şi are particularităţi accentuate în legătură cu regimul de hrană, fiind constituit din: orificiul bucal situat puţin ventral de peristomiu, cavitatea bucală, faringe, esofag şi intestin.

Esofagul este tubular şi neciliat, la tericole. În partea posterioară formează guşa cu pereţi subţiri şi pipota musculară. Oligochetele terestre prezintă diferenţieri esofagiene cum sunt glandele calcifere sau glandele lui Morren care sunt bogat irigate de sânge şi secretă carbonat de calciu sub formă de cristale de calcit. Ele au rol în reglarea ph-ului prin controlarea ionilor de calciu şi carbonat din sânge. Prin acestea ar interveni în excreţie, iar prin stocarea dioxidului de carbon şi fixarea lui în calcit, împiedică vicierea aerului în galerii. Intestinul este un tub drept, cu celule ciliate, secretorii şi absorbante. Suprafaţa de absorbţie este mărită de un pliu dorsal puternic vascularizat, numit tiflosolis.

Intestinul are rol şi în osmoreglare prin eliminarea excesului de apă.

Lumbricus  terrestris este microfagă, înghiţind o cantitate mare de humus din care reţine bacteriile, drojdiile, protozoarele.

Sistemul respirator nu există la râma. Respiraţia se face prin tegument care este foarte vascularizat. El este menţinut umed prin însăşi umezeala în care stă râma, apoi prin glande tegumentare şi la nevoie prin eliminarea de lichid celomic, prin porii dorsali.

Sistemul circulator este închis şi prezintă particularităţi specifice. În regiunea esofagului vasul dorsal şi ventral sunt legate prin 5 inele vasculare metamerice. Acestea au lumenul mai larg şi pereţii musculoşi, se contractă ritmic asigurând circulaţia sângelui. Sunt numite inimi contractile.

Sistemul excretor este format din metanefridii. În fiecare segment există o pereche de metanefridii. Nefridia lumbricidelor este complicată. În nefrostom şi segmentul ciliat se interpune un tub lung, subţire ce descrie trei anse.

Principalele substanţe de excreţie sunt amoniu şi ureea. Nefridia îndeplineşte funcţiile de filtrare, secreţie şi resorbţie. La acest nivel se resorb sărurile, proteinele, apa, echilibrându-se presiunea osmotică.

Sistemul genital

Există două perechi de testicule situate în segmentele 10 şi 11. testiculele sunt mici şi lobate, fiecare fiind închis într-o veziculă seminală. Sunt trei perechi de vezicule seminale situate în segmentele 9-13. Din veziculele seminale, sperma trece în gonoducte sau canale deferente, câte unul pentru fiecare testicul. Deschiderea internă este un pavilion ciliat gonostom, situat în partea posterioară a segmentului. Canalele deferente de aceeaşi parte se unesc într-un canal lung ce se deschide prin câte un por genital, pe faţa ventrală a segmentului 15 în vârful unei papile genitale.

Organele genitale femele sunt formate dintr-o pereche de ovare situate în segmentul 13; ovisaci mici sau absenţi; oviducte şi receptacule seminale. Oviductele sunt scurte, au un pavilion ciliat şi se deschid pe segmentul 14, pe faţa ventrală înaintea orificiilor mascule. Receptaculele seminale care înmagazinează sperma partenerului, sunt mici situate în segmentele 10 şi 11, deschizându-se intersegmentar prin orificii separate. În perioada de reproducere sexuată, apar caractere sexuate secundare, clitelul cu celule glandulare ce secretă mucină, care constituie manşonul mucos de împerechere şi celulele a căror secreţie este bogată în zaharuri animale şi heteropolizaharide ce intră în structura peretelui coconului.

Oligochetele au perioade de repaus sexual, diapauze când gonadele îşi încetează activitatea iar caracterele sexuale secundare dispar. Aceste fenomene sunt reglate hormonal.

Biologie şi ecologie

Copulaţia este reciprocă, partenerii se alătură prin părţile lor ventrale cu capetele în direcţie opusă, astfel că regiunea clitelară a uneia să fie în dreptul receptaculelor seminale ale celuilalt, fiecare având un rol complementar. În acest timp glandele tegumentare ale clitelului secretă două manşoane ce imobilizează cei doi parteneri. Se face schimb de spermă care se înmagazinează în receptaculele seminale. Apoi partenerii se separă. Manşonul individual este împins prin mişcările peristaltice ale corpului anterior. La trecerea prin dreptul orificiilor femele, manşonul primeşte ovulele, iar la nivelul spermatecelor, spermatozoizii înmagazinaţi aici. Are loc fecundaţia, se formează coconul. Acesta este eliminat şi se închid cele două extremităţi. Lichidul proteic din cocon serveşte la hrănirea embrionilor şi îi protejează de uscăciune. Din cocon iese un singur individ, ceilalţi embrioni sunt consumaţi de acesta. Fenomenul se numeşte adelfofagie.

Reproducerea asexuată se face prin cele două modalităţi ale sciziparităţii: arhitomie (la lumbriculide) când diviziunea precede regenerarea şi paratomie (la aelosomatite) când indivizii se separă după regenerarea părţilor lipsă.

Râma trăieşte în pământ gras, bălegar, în grădini şi în câmp. Ele pot fi ţinute în laborator hrănindu-le cu zarzavaturi.

Râmele manifestă preferinţe specifice faţă de solurile forestiere, referitoare la compoziţia arboretului (care determină caracterul hranei), gradul de umiditate, textura şi structura solului, prezenţa şi natura păturii moarte. Râmele sunt legate deci de umiditate iar la secetă se afundă în sol, ieşind în straturile superficiale după ploaie.

Diapauza speciilor europene corespunde cu sezoanele neprielnice (iunie şi sezonul rece), ritmicitate cer în laborator se păstrează în condiţii favorabile. S-a constatat o etajare după preferinţa solului. Râmele lipsesc în solurile sărate, puternic acide sau uscate. Cel mai populat este humusul, iar stratul său superior conţine coconii şi formele juvenile ale tuturor speciilor.

Solul ogoarelor este mai sărat în specii, pentru că datorită aratului, nu se separă un strat de humus şi animalele sunt mereu deranjate şi tăiate.

Densitatea şi componenţa specifică a râmelor se schimbă odată cu vârsta şi modificarea compoziţiei arboretelor. Ele suportă foarte bine reacţia acidă a solurilor de pădure şi sunt un factor de neutralizare a acesteia. Formarea profilului solurilor forestiere este strâns legată de activitatea râmelor. Ele mărunţesc şi amestecă particule de sol, asigură structurarea solurilor nisipoase, măresc porozitatea şi permeabilitatea pentru aer şi apa solului; înlesnesc pătrunderea humusului în orizonturile inferioare şi în general intensifică circuitul substanţelor în sol.

Cunoscând rolul lumbricidelor în geneza şi menţinerea productivităţii solurilor forestiere, este de la sine înţeles că ocrotirea lor se impune în cadrul oricăror măsuri îndreptate spre mărirea fertilităţii acestor soluri.

Solurile bogate în râme sunt deosebit de fertile.

În cursul timpului au contribuit la păstrarea valorilor arheologice prin acoperirea lor.

De asemenea au rol în lanţul trofic, fiind consumate de reptile, anfibieni, păsări, mamifere insectivore, etc.

Răspândire geografică . Se găseşte în toată Europa centrală. În România, Lumbricus terrestris are o foarte largă răspândire în toate provinciile.

Allolobophora sp.

Morfologia externă

Tegumentul sau epiteliul unistratificat este format din celule de acoperire şi celule glandulare.

Celulele de acoperire au citoplasmă densă şi fibrile de susţinere. Celulele glandulare sunt în majoritate mucoase, secreţiile lor au un aspect alveolar, obişnuit bazofile. Puţine celule glandulare conţin secreţii glandulare proteice.

Printre cele două categorii de celule, amintite mai sus, se mai găsesc celule senzoriale izolate sau grupate.

Epiderma este groasă şi cu celule înalte. Ea secretă o cuticulă birefringentă, alcătuită din pături de fibre colagene. Epiderma este întreruptă de chieţi sigmoizi destul de puternici. Fiecare păr se află într-un folicul ectodermic şi ia naştere într-o celulă setigeră.

Musculatura

Sub epidermă se găseşte musculatura parietală, formată din musculatura circulară externă şi musculatura longitudinală internă. Stratul de musculatură este mai gros la tericole decât la limicole. Atât musculatura circulară cât şi cea longitudinală sunt de tip neted. Musculatura longitudinală este mai complicată la adult. Ea este de origine mezodermică şi se formează din partea externă a somatopleurei. Musculatura longitudinală este un sinciţiu continuu de la o extremitate la alta a animalului, decupat de lungi pereţi longitudinali, radiali, de natură colagenă, într-un sistem de compartimente analoage fibrelor musculare. În aceste compartimente, miofibrilele sunt dispuse regulat la periferie, interiorul fiind ocupat de o sarcoplasmă sinciţială cu numeroşi nuclei. În secţiune transversală dispoziţia miofibrilelor faţă de pereţii colageni radiali, apare ca barbele unei pene. Această structură particulară, de tip penat, caracterizează lumbricidele. Musculatura longitudinală este separată de cea circulară printr-o fină aponevroză externă, care are reacţiile colagenului, iar spre interior este limitată, în raport cu foiţa peritoneală a celomului, de o aponevroză internă.

Caracterele musculaturii variază şi cu regiunea corpului. Musculatura longitudinală este dispusă în patru câmpuri: un câmp dorsal mai mare, două câmpuri laterale şi un câmp ventral.

Acestea sunt separate prin cripte în dreptul cărora se găsesc fascicule de cheţi.

Celomul

Pentru fiecare segment exista o pereche de saci celomici. Animalele tinere posedă întotdeauna cele două mezentere (dorsal şi ventral ); in cursul dezvoltării mezenterul ventral dispare şi aproape acelaşi proces se întâmplă şi cu cel dorsal.

Din ele rămân resturi ataşate cu splanchnopleura între vasele de sânge dorsal şi ventral.

Cavitatea celomică a fiecărui metamer comunica cu exteriorul printr-un por median dorsal.

Lichidul celomic conţine amibocite fagocitare si celomocite.

Organizatia interna

Tubul digestiv

În secţiune transversală se observă în centru intestinul propriu-zis cu un epiteliu format din celule glandulare si celule absorbante ciliate.

La baza epiteliului intestinal se află un sistem de lacune de sânge. învelişurile de musculatură longitudinală şi circulară sunt subţiri.

Intestinul este acoperit parţial de un epiteliu peritoneal (splanchnopleura ) hipertrofiat, alcătuit din celule alungite pline cu incluziuni de culoare gălbuie, numite din această cauză celule cloragogene. Aceste celule au funcţii multiple şi sunt sediul unei importante părţi a metabolismului glucidic şi proteic. Complet dezvoltate ele cad în celom. Median dorsal, intestinul prezintă o invaginare numită tiflosolis care măreşte suprafaţa de digestie şi este plină cu celule cloragogene.

Sistemul circulator

In secţiunile transversale se observă vasul dorsal, vasul ventral,  vasul subganglionar si vasele laterale.

Sistemul excretor

Există câte o pereche de metanefridii pentru fiecare metamer. Pe secţiune se observă grupe de celule sau canale.

Sistemul nervos prezintă o pereche de ganglioni ventrali pentru fiecare segment. Cei doi ganglioni sunt foarte apropiaţi între ei.

Reproducerea

Sunt animale hermafrodite. Gonadele sunt situate in segmentele anterioare. Testiculele sunt plasate înaintea ovarelor. Fecundaţia este reciprocă, prin acuplare.

Dezvoltarea este directă, în coconi. Nu au niciodată larvă liberă. Prezintă adesea poliploidie.

Biologie şi ecologie

Sunt saprofage, hrănindu-se cu detritus vegetal şi animal. Preferă solurile umede. Bogat în specii este pământul pădurilor de fag frunzarul degradat de ciuperci. În livezi, frunzarul lipseşte, însă stratul inferior de humus, bogat în hrană prin descompunerea rădăcinilor de plante, adăposteşte aceleaşi oligochete ca şi humusul pădurilor de fag.

Răspândire geografică. În Europa este răspândită aproape pretutindeni. În ţara noastră este foarte larg răspândită, găsindu-se aproape pretutindeni.

Încrengătura Artropoda

Artropodele reprezintă încrengătura cea mai mare în toată sistematica zoologică, totalizând  2/3 din fauna actuală apreciată la 1 500 000 – 2 000 000 specii.

De altfel o cifră exactă a speciilor cunoscute nu se poate da din cauză că lumea artropodelor este în mare parte necunoscută încă, şi de la o zi la alta, în publicaţiile ştiinţifice de pe întregul glob, apar mereu descrieri de noi specii descoperite. Ele reprezintă o mare varietate morfo-fiziologică, în legătură cu mediile variate de viaţă la care s-au adaptat acvatic, terestru, aerian, ecto şi endoparazit, dar cu toată extraordinara lor diversitate, artropodele au un plan de organizare şi o serie de caractere fundamentale comune, foarte specifice şi bine definite care dau întregului corp un contur unitar. Ca la toate fiinţele vieţuitoare, caracterele generale pot fi împărţite în două categorii: caractere vechi moştenite în cazul de faţă de la strămoşii probabil proanelidieni şi caractere noi, realizate prin evoluţia specifică artropodelor.

Caractere vechi (paleogenetice)

Artropodele sunt animale libere, rareori fixate, multiparazitate, cu simetrie bilaterală, rareori alterată (ex: paguri).

Sunt animale protostomiene. Au corpul metamerizat constituit dintr-un număr de 15 până la 100 segmente.

Sistemul nervos este de tip scalariform ca la anelide.

La majoritatea grupelor de artropode persistă organele excretoare matenefridiene de tip anelidian. Glandele genitale stau în legătură cu celomul.

Segmentaţia oului este de tip spiral, dar rar păstrată. Mezodermul se formează din celule iniţiale teloblastice.

Unele dintre aceste caractere paleogenetice şi-au păstrat caracterul progresiv al evoluţiei lor, dezvoltându-se mai departe, ca de exemplu sistemul nervos, organele de simţ, altele au regresat în măsură mai mare sau mai mică, cel puţin în unele stadii ale dezvoltării ontogenetice. Astfel segmentaţia corpului se şterge în mare parte la grupele cele mai evoluate , cedând locul unor unităţi mai mari ale corpului în legătură cu centralizarea şi coordonarea superioară a funcţiilor organismului, ca de exemplu: cap, torace, abdomen, adesea cefalotorace, postabdomen.

Cacactere noi (neogenetice, specifice artropodelor)

Corpul este acoperit de o cuticulă chitinoasă groasă. Ea trebuie să fi apărut ca urmare a condiţiilor de viaţă care au determinat un metabolism specific, tegumentul s-a îngroşat prin chitinizare puternică.

Din acest fapt esenţial pentru evoluţia artropodelor, decurg o serie de caractere importante, dintre care amintim:

-       Artropodele sunt primul grup de animale la care în dezvoltarea istorică apar picioare

denumite în general apendice, câte o pereche de fiecare metamer. Aceste apendice sunt articulate. De aici rezultă şi denumirea Arthropoda.

-       Segmentarea corpului, acolo unde persistă, se accentuează dând o mai puternică expresie

constituţiei inelate a corpului. Musculatura corpului se fragmentează, capătă un caracter net segmentar în raport cu rigiditatea şi articulaţia segmentelor. Ea este de tip striat, cu unele excepţii la formele cele mai primitive.

-  Prezenţa chitinei împiedică creşterea corpului, care nu se poate face decât discontinuu, intermitent, în perioada de năpârlire. Desăvârşirea dezvoltării ontogenetice se face în general prin metamorfoză.

Alte caractere neogenetice ale artropodelor nelegate direct de prezenţa chitinei:

-       Cavitatea corpului este o cavitate hemoceliană derivată din schizocel o dată cu

transformarea regresivă a cavităţii celomice.

-       Sistemul circulator este lacunar. Pentru prima dată în seria filogenetică în direcţia

artropodelor apare inima, care este situată dorsal şi e constituită din mai multe compartimente dispuse metameric.

-       Respiraţia se face prin pri branhii, mai rar tegumentar, la formele acvatice, iar la formele

terestre prin plămâni şi mai ales prin trahei, organe de tip nou.

-       Ca organe excretoare, la formele superioare de artropode apar tuburile lui Malighi,

conexate cu tubul digestiv.

Morfologia externă

În general, ca descendente din linia anelidiană, în constituţia corpului artropodelor se regăsesc cele trei părţi fundamentale ale corpului anelidian : acromul soma formată din metamere şi pigidiul. Artropodele se găsesc însă pe un plan de evoluţie superior anelidelor. Necesitatea de deplasare a determinat dezvoltarea din ce în ce mai evoluată a picioarelor, câte o pereche de fiecare segment. Necesitatea de nutriţie a dus la dezvoltarea unui aparat bucal caracteristic artropodelor, ale cărui piese esenţiale s-au constituit pe socoteala apendicelor somatice din apropierea gurii. În legătură cu aceste procese de diferenţiere, segmentarea corpului a devenit heteronomă, constituindu-se astfel regiuni diferenţiate ale corpului numite şi tagme: cap, tprace (uneori contopite în cefalotorace) şi abdomen, în unele cazuri postabdomen.

Capul la artropode este constituit din două părţi, una primară corespunzătoare prostomiului sau lobului cefalic de la anelide, care aici este numit acron, şi o parte secundară formată dintr-un număr de segmente somatice, înglobate în constituţia definitivă a capului. Acronul, numit şi regiune cefalică primară, este regiunea cea mai anterioară, prebucală a corpului. În constituţia definitivă a capului, acronului îi aparţine regiunea oculară cu ochii şi regiunea antenulară cu antenulele.

Organele de simţ din regiunea oculară, ochii şi eventual ocelii, sunt inervate de protecerebron, partea cea mai anterioară a creierului, iar antenele sunt inervate de deutocerebron, a două parte a creierului, ceea ce după cum ştim de la anelide, arată clar apartenenţa lor la acron. Regiunea secundară a capului pe care se găseşte gura şi aparatul bucal, uneori şi organe de simţ derivate, este constituită dintr-un număr variabil de segmente somatice.

Segmentele somatice sunt formate dintr-un tergit dorsal, un sternit ventral şi două pleure laterale. Fiecărui segment îi corespunde câte o pereche de apendice articulate formate din articule legate prin membrane articulare, care le dau o mai mare mobilitate. În apendice pătrunde cavitatea corpului, muşchii, terminaţii nervoase şi sangvine. Ele se pot modifica în raport cu funcţia lor.

Pigidiul este de asemenea inegal reprezentat la diferite grupe de artropode. La crustacee este bine reprezentat cunoscut sub numele de telson. Pe el se găseşte orificiul anal. Pigidiul este lipsit de ganglioni nervoşi, mezodermi şi apendice. În multe cazuri poartă o pereche de prelungiri posterioare, uneori articulate, care constituie la un loc furca.

Morfologia internă

Tegumentul este format dintr-un epiteliu unistratificat care secretă la exterior o cuticulă chitinoasă, impermeabilă şi inextensibilă, din care cauză se descuamă şi năpârleşte în timpul creşterii. Cuticula este formată din două pături:

1.-epicuticula, o pătură externă, o proteină, pătură de fenoli, pătură ceroasă, malţul care conferă impermeabilitate;

2.-procuticula formată din două straturi, excuticula dură impregnată cu cuticulina şi cu melanină şi endocuticula groasă formată din straturi alternante de chitină şi artropodină (proteină hidrosolubilă).

Cuticula formează un exoschelet, care se poate calcifica prin impregnare cu săruri de calciu (la crustacei, diplopode). Ea dă unele excreşcenţe externe sub formă de ţepi, apofize, solzi sau interne, formând apodeme pentru inserţia muşchilor şi căptuşeşte intestinul anterior şi posterior, traheele, canalele glandulare.

În epidermă se diferenţiază celule trihogen care formează peri şi celule glandulare. Coloraţia tegumentului este dată de pigmenţi cromatofori, picături de grăsime, iar culorile metalice se realizează prin interferenţa luminii.

Musculatura este striată, cea netedă păstrându-se numai la unele organe vegetative. Muşchii au o dispoziţie segmentară, dispunându-se sub forma a două perechi de muşchi longitudinali dorsali şi două perechi ventrali, flexori şi extensori ai corpului.

La zbor, respiraţie şi la mers acţionează muşchii dorsalo-ventrali. Apendicele are muşchi extrinseci care mişcă apendicele şi intrinseci care imobilizează articolele.

Sistemul nervos este scalariform şi se dezvoltă la artropode în legătură cu cefalizarea şi evoluţia organelor de simţ. Creierul este format din trei părţi:

-       protocerebronul, care este partea cea mai importantă conţinând centrii de asociaţie (corpii pedunculaţi, corpul central) şi corpii optici, care inervează ochii;

-       deutocerebronul cu ganglionii antenari legaţi prin comisura supraesofagiană şi care inervează antena 1 la crustacei, cu centrii olfactivi şi antenele de la miriapode şi insecte, lipsind la chelicerate;

-       tritocerebronul cu doi centrii reuniţi prin comisura posteroesofagiană inervează antena 2 la crustacei, labrul la insecte şi chelicerele la chelicerate.

La nivelul creierului s-au pus în evidenţă celule neurosecretoare, ale căror hormoni reglează

homocromia, năpârlirea, dezvoltarea glandelor sexuale secundare, metamorfoza şi creşterea. Catena ventrală prezintă câte o pereche de ganglioni segmentaţi de la care pleacă trei perechi de nervi: două motrice şi una senzitivă. În catena ganglionară ventrală pot apărea concentrări datorită modificării segmentaţiei corpului mergând până la reducerea ei la o mică masa ganglionară.

Există şi un sistem nervos simpatic care îşi are originea în tritocerebron.

Organele de simţ sunt foarte dezvoltate. Alături de organele de simţ comune tuturor artropodelor cum sunt perii senzoriali şi ochii, se întâlnesc organe specifice numai unor grupe ca de exemplu: statociştii la crustacei, sau organele coordonale la insecte.

Perii tactili şi chemoreceptorii, formaţi din celule trihogene legate de celule senzitive, sunt răspândiţi mai ales pe antene şi pe piesele bucale. Ochii sunt variaţi ca structură şi răspândire, întâlnindu-se sub formă de ochi simpli sau oceli şi ochi compuşi; ochii lipsesc la formele cavernicole, hipogee, abisale şi endoparazite.

Ocelii sunt formaţi din celule retiniene cu o baghetă internă, rabdomul înconjurate de celule pigmentare. Ele sunt acoperite de o corneulă, secretată de organele corneagene.

Fibrele nervoase ale celulelor retiniene formează nervul optic.

Ochii compuşi sunt formaţi dintr-un ansamblu de omatidii. Fiecare omatidie este formată dintr-o corneulă secretată de celule corneagene, un con cristalin, secretat de 2-4 celule cristaline şi din 5-10 celule retiniene care secretă pe partea internă rabdomul în care se produc reacţii fotochimice. Ele se continuă cu fibre a căror ansamblu formează nervul optic. Ochii compuşi se găsesc la trilobiţi, xifozure, la crustacei şi insecte.

Sistemul digestiv este format din 3 regiuni: stomodeul şi proctodeul ectodermic, căptuşite cu chitină şi mezenteronul endodermic. Gura poate avea poziţie anterioară sau ventrală, fiind înconjurată de apendice modificate în piese bucale. Stomodeul se poate diferenţia în esofag cu guşă, stomac masticator şi glandular(crustacei ), glande salivare.

Mezenteronul dă la chelicerate şi crustacei diverticuli hepatopancreatici. Orificiul anal se deschide în pigidiu.

Sistemul respirator este branhial la formele acvatice (crustacei, merostomate ), branhiile fiind ataşate de apendice. La larvele acvatice ale unor insecte apar branhii traheene şi hemobranhii. Există uneori şi respiraţie tegumentară.

La cele terestre respiraţia se face prin plămâni şi trahei, uneori ramificate până la nivelul celular (

insecte ) .

Sistemul circulator este deschis fiind format dintr-o inimă tubulară dorsală de lungimi diferite, cu fibre striate, osteole metamerice şi înconjurată de pericard. Din inimă pleacă o aortă anterioară şi una posterioară care poate lipsi (la insecte )

Din artere, sângele trece în lacunele organelor, este dus la organul respirator şi de aici se reîntoarce la inimă. Sistemul arterial se reduce mult la unii crustacei şi la insecte unde traheile preiau transportul gazelor la organe. Sângele conţine hemocianină, mai rar hemoglobină dizolvată în plasmă, datorită rolului respirator redus.

Cavitatea corpului apare la embrion sub formă de saci celomici metamerici, care la adulţi se reduce , ducând la formarea unui mixocel sau hemocel.

Sistemul excretor este reprezentat prin nefridii modificate şi reduse ca număr. El apare ca glande coxale la chelicerate, glande maxilare şi antenare la crustacei, glande labiale şi maxilare la diplopode, chilopode, apterigote si tuburile lui Malpighi la traheate.

Excreţia se mai realizează prin nefrocite, tegument (crustacei inferiori ) sau ţesut adipos(insecte ).

Sistemul genital

Sexele sunt separate, cu rare excepţii la formele fixate sau parazite, adeseori cu dimorfism sexual .Gonadele şi gonoductele sunt duble sau contopite, însoţite de glande anexe.

Poziţia orificiilor genitale variază: apar uneori organe de acuplare sau de depunere a pontei(ovipozitor ).

Fecundaţia este internă, mai rar externă. Ouăle se depun în parte sau sunt purtate în saci ovigeri. Ouăle sunt în general centrolecite, suferind o segmentaţie parţiala superficială, iar mezodermul apare pe cale teloblastică, cel puţin la cele primitive.

Mai rar se întâlnesc ouă sărace în vitelus cu segmentaţie totală spirală. Dezvoltarea postembrionară este directă sau cu metamorfoză însoţita de năpârliri. Sunt ovipare mai rar vipare.

Clasa Arachnida

Morfologia externă

Corpul este în general separat în prosomă şi opistosomă. În constituţia prosomei intră 6 segmente. Dorsal prosoma este acoperită cu un strat unitar, numărul segmentelor constitutive fiind indicat prin perechile de apendice.

Opistosoma este segmentată(excepţie araneide şi acarieni ) iar numărul segmentelor diferă. Există trei tipuri de opistisomă:

1.-opistosomă cu 12 segmente, din care 10 postgenitale, la pseudoscorpioni, uropigee şi aranee; segmentul 7(pregenital ) se îngustează la araneide şi dă pedunculul prin care se face legătura cu prosoma, segmentul 8 poartă orificiul genital şi o pereche de stigme, segmentul 9 a doua pereche de stigme, segmentele 10-11 filierele, iar segmentul 18 anusul.

2.-opistosomă cu 12 segmente dintre care 11 postgenitale (scorpioni ), se termină cu telsonul (segmentul 7 dispare în cursul ontogenezei ).

3.-opistosomă cu mai puţin de 12 segmente: la solifuge 11; la palpigrade 11; la opilionide 10.

Apendicele sunt pe prosomă în număr de 6 perechi. Opistosoma poartă rudimente de apendice. Chelicerele sunt în general scurte, la unele opilionide mai lungi decât corpul, sunt alcătuite din 2-3 articole terminate cu cleşti, iar la aranee cu subchelă.

Pedipalpii încadrează cu coxele lor gura şi sunt constituiţi din 6 articole. Au aspectul apendicelor ambulatorii sau de palp (aranee, opilionide ). La ordinele cu chelicerele mici (pseudoscorpionii, scorpionii ) pedipalpii sunt puternici cu cleşti, veninoşi la pseudoscorpioni.

Picioarele ambulatoare sunt în general 4 perechi şi sunt constituite  din 7 articole (coxă, trochantel, femur, patellă, tibia, bazitars, tars ) şi un posttars cu gheare.

Apendicele opistosomei sunt reprezentate de operculul genital şi piepţenii la scorpioni, filierele la aranee. Piepţenii, constituiţi dintr-o placă pe care se inseră cele două telopodite sunt apendicele segmentului 9. Filierele sunt situate medioventral pe opistosomă (la mezotele ) sau la extremitatea ei posterioară (la opistotele ) şi sunt mişcate de muşchi propri. Uneori perechea 1 de filiere fuzionează rezultând cribellum în care se deschid glandele sericigene.

Organizaţia internă

Hipodermul secretă o cuticulă chitinoasă de grosime variabilă. Conţine pigmenţi, celule senzoriale şi glande a căror secreţie se varsă la exterior prin canalicule puternic cuticularizate.

Epicuticula prezintă diferite ornamentaţii şi producţii cuticulare, peri cu rol senzorial. Endoscheletul este constituit din apodeme, entapofize, tendoane şi endosternitul mezodermic.

Musculatura este puternic dezvoltată în prosomă, mai puţin în opistosomă. Musculatura opistosomei este metamerică.

Glandele sunt de mai multe categorii: unele ţin de orificiul bucal (glande maxilare şi rostrale la aranee ) altele de aparatul genital (foarte dezvoltate la masculi ), cele mai importante sunt glandele veninoase şi sericigene, care se formează ca invaginări ale ectodermului.

Sistemul nervos este puternic condensat prin migrarea majorităţii neuromerelor (opilionide ) sau a tuturor (araneide, pseudoscorpioni ) în prosomă şi contopirea lor într-o masă subesofagiană, care împreună cu creierul ( protocerebron şi tritocerebron ), formează un inel periesofagian.

Protocerebronul conţine centrii optici, nervii optici şi corpul central; globulii se păstrează numai la scorpioni, opilionide, solifuge şi unele aranee. Tritocerebronul inervează chelicerele.

Masa subesofagiană trimite nervi la restul apendicelor, iar posterior un fascicul de nervi în opistosomă. În creierul şi masa esofagiană s-au găsit celule neurosecretoare, iar la aranee două perechi de glande post cerebrale – organele lui Schneider – legate între ele şi cu protocerebronul şi cu deutocerebronul.

Organele de simţ sunt reprezentate prin ochi, care sunt de două tipuri: ochi direct (retina e alcătuită din celule vizuale şi bastonaşe îndreptate spre lumină ) şi ochi indirect (sunt îndreptate spre cupa ochiului ). Perii senzoriali au aspect de sabie cu ţepi pe o latură ( acarieni ), alţii sunt lăţiţi, trunchiaţi şi tridentaţi ( pseudoscorpioni ), alţii prezenţi la toate grupele sunt trihobotrii, lungi, mibile cu rol tactil. Organele liriforme sunt chemoreceptoare şi răspândite pe corp şi apendice.

Sistemul digestiv este constituit din stomodeum, mezenteron şi proctodeum cu chitină. Gura centrală, unde se deschid glandele salivare, conduce într-un faringe. Un esofag îngust străbate colierul nervos şi se dilată într-o guşă, cu dilatatori puternici. Intestinul mediu posedă diverticule. În regiunea subterminală se deschid tuburile lui Malpighi de natură endodermică.

Hrana lichefiată este aspirată prin contracţia esofagului şi a guşii, de unde trece în intestin unde enzimele definitivează digestia. Tot aici se reţin substanţele asimilabile. Digestia este lentă şi animalele pot sta la inaniţie luni de zile, consumând rezervele acumulate în diverticulele intestinale.

Sistemul respirator este reprezentat de trahei tubulare şi filotrahei. Formele mici au respiraţie tegumentară. Filotraheile exista la reprezentanţi care au păstrat caractere primitive, astfel la araneele dipneumone – o pereche, iar la araneele lifistimorfe şi migalomorfe – două perechi.

Primul tip este mai răspândit şi reprezentat prin trahei în tufe ( aranee, pseudoscorpioni ), tuburi neramificate ( unele aranee, acarieni ) sau ramificate arborescent (opilionide, unele aranee ).Traheile seamănă cu cele ale insectelor, ajung până în profunzimea ţesuturilor şi stigmelor în număr de 1-3 perechi, sunt în membrana intersegmentară a sternitelor opistosomei (solifuge, acarieni ), pe prosomă, iar la unele opilionide  şi pe tarsele apendicelor ambulatoare.

Sistemul circulator este constituit din inimă, vase şi sinusuri. Inima e tubulară, având peretele format din fibre circulare interne, longitudinale externe şi un înveliş de ţesut conjunctiv. Posedă ostii şi artere laterale segmentare.

Aorta anterioară se ramifică în prosomă, aorta posterioară în partea caudală a opistosomei, iar arterele segmentare irigă viscerele. Există un raport invers între gradul de ramificare a sistemului traheean şi cel al ramificaţiilor arteriale. Pigmentul respirator este hemocianina. Sistemul venos e slab dezvoltat.

Sistemul excretor este reprezentat prin glande coxale şi tuburile lui Malpighi, iar principalul produs de excreţie e guanina. Glandele coxale sunt constituite dintr-un sacul sferic scăldat de hemolimfă, de unde sunt extrase substanţele de excreţie.

Tuburile lui Malpighi cu pereţi sinciţiali sunt ramificate între diverticulele cecumurilor intestinale. Excreţiile sunt eliberate în lumen şi conduse în punga stercorală, prin intestin.

Sistemul genital

Arachnidele au sexe separate, iar gonadele pare sau impare sunt situate în opistosomă. Orificiul genital se află pe segmentul 11 al opistosomei (excepţie acarienii ). Numai opilionidele  au organe copulatoare, servind la transmiterea directă a spermei. Unele au dimorfism sexual accentuat exprimat prin dimensiunile corpului şi apendicelor.

Ordinul Pseudoscorpionida

Arachnide de talie mică ( 1-7 mm ), terestre, trăiesc ascunse pe sub pietre sub scoarţa copacilor, în frunzar, multe sunt cavernicole. Sunt răpitoare.

Se disting de scorpioni cu care seamănă, prin corpul format din două regiuni larg unite între ele: prosoma şi opistosoma, segmentată, lipsită de orice fel de prelungire.

Prosoma este nesegmentată şi acoperită de o buclă chitinoasă a cărei formă variază. Această buclă netedă, granulară sau presărată cu tuberculi chitinoşi, poartă în general una sau două perechi de ochi laterali sau simple pete oculare.

Opistosoma este construită din 12 segmente, marcate prin plăcile lor dorsale distincte unele de altele, cea a ultimului inel formând cu placa ventrală cele două valve anale. Tergitele şi sternitele poartă numeroşi peri a căror formă şi dispoziţie sunt folosite în sistematică.

Apendicele sunt în număr de 6 perechi, toate dispuse pe prosomă. La partea anterioară a corpului se găseşte perechea de chelicere, alcătuită din două articole, ce formează pensa. Degetul fix al acestora umflat la bază prezintă un dinte cu franjuri chitinoase atât spre interior ( serrula internă ) cât şi lateral ( lamă externă ). La baza lui, intern, se află un mic grup de peri rigizi ( flagellum ). Degetul mobil are un dinte distal curbat, adesea terminat printr-un apendice simplu sau ramificat, galea, traversat de canaliculele glandelor filiere. Cele două articole ale chelicerelor prezintă peri lungi, repartizaţi regulat.

Chelicerele se pot retrage în cavitatea articulaţiei lor bazale, sub bucla cefalică. Rolul biologic al chelicerelor este complex, imobilizează prada, o perforează, permiţând astfel sugerea alimentelor.

Pedipalpii sau palpii maxilari sunt bine dezvoltaţi şi sunt alcătuiţi din 6 articole, terminându-se printr-un cleşte puternic, în vârful căruia se poate deschide sau nu glanda cu venin. Ei au rol în prinderea şi reţinerea prăzii, în apărare. Au rol senzitiv prin perii fini, lungi şi mobili dispuşi pe cleşti.

Picioarele locomotoare – 4 perechi, sunt terminate cu gheare, între gheare există un organ adeziv ( arolium ) care permite deplasarea sa pe suprafeţe netede şi verticale.

Biologia

Transmiterea indirectă a spermei este caracteristică majorităţii arahnidelor şi legat de aceasta, formarea de spermatofori. În legătură cu acest mod de copulaţie, actul sexual e precedat de dansuri nupţiale în timpul cărora masculul depune spermatoforul pe sol, iar femela îl absoarbe prin orificiul genital. Arahnidele sunt în general ovipare. Pseudoscorpionii arată trecerea spre viviparie: ouăle embrionate petrec un timp în camera incubatoare, secretată de conductele genitale, iar embrionii se hrănesc până la ecloziune pe seama sucurilor nutritive elaborate de mamă.

Pseudoscorpionii au metamorfoză, au două stadii larvare: primul în camera incubatoare, hrănindu-se cu substanţele elaborate de ovarul matern, al doilea liber ( protonimfa ). Aceasta năpârleşte de trei ori şi devine adult.

Chelifer cancroides

Morfologia externă (figura 5 )

Corpul are 2.5 – 4.5 mm lungime şi este de culoare brună. Pe scutul dorsal al prosomei se găsesc două şanţuri transversale şi o singură pereche de ochi laterali.

Chelicerele sunt mici, biarticulate, au forma de cleşti şi poartă orificiile glandelor sericigene.

Pedipalpii sunt mari şi se termină cu cleşti, unde se deschid glandele veninoase.

Picioarele ambulatoare sunt bine dezvoltate, femurul este divizat în două articole şi tarsul este uniarticulat.

Opistosoma este formată din 11 segmente, tergitele şi sternitele în mijloc sunt divizate în două părţi simetrice. Între sternitele 2 şi 3 este orificiul genital pe laturile segmentelor III şi IV se găsesc stigmele, iar la extremitatea posterioară a opistosomei se deschide orificiul anal.

Ecologie şi biologie

Specie cosmopolită, se găseşte în locuinţele oamenilor în locuri pline de praf, între cărţile vechi. Trăieşte şi în natură, în frunzar sub pietre, sub scoarţa copacilor. Se hrăneşte cu insecte şi larve de insecte. Prezintă metamorfoză. Are două stadii larvare: primul în camera incubatoare, hrănindu-se cu substanţele elaborate de ovarul matern, al doilea liber ( protonimfa ).Protonimfa năpârleşte de trei şi devine adult. Actul sexual e precedat de dansuri nupţiale.

Repartiţia geografică: această specie se întâlneşte în Europa şi în fauna noastră.              

Ordinul Araneide

Este reprezentat prin arachnide caracterizate prin prosomă nesegmentată, legată printr-un pedicul îngust de o opistosomă obişnuit nesegmentată (cu excepţia unor specii primitive ).

Sternul este bine dezvoltat. Chelicerele sunt biarticulate, terminate printr-un croşet în legătura cu glanda veninoasă. A doua pereche de apendice , pedipalpii care au formă de palp, este relativ scurtă, se diferenţiază la mascul într-un organ copulator.

Glandele sericigene se deschid pe partea ventrală a opistosomei pe mici apendice numite filiere, în număr de două până la patru perechi.

Biologie

La formele agresive masculul face tatonări la care femela răspunde pozitiv sau negativ. La aranee femela poate devora masculul după împerechere, iar acesta manifestă prudenţă:fie că foloseşte fire de mătase cu care îi imobilizează chelicerele sau picioarele anterioare, fie că încearcă pânza şi dacă nu întâmpină agresivitate se apropie. În caz contrar fuge sau aşteaptă momentul când femela a luat un prânz bun sau îi oferă mai întâi o pradă pentru a-i potoli foamea şi apoi se apropie de ea. La araneide, ca organ populator servesc pedipalpii. Ouăle izolate sau grupate, alteori coconi membranoşi sau mătăsoşi, sunt depuşi în pământ sau purtaţi de femelă. Araneidele îşi îngrijesc progenitura. Dezvoltarea post embrionară este directă.

Ecologie

Majoritatea araneelor construiesc adăposturi din fire, altele sapă galerii pe care le tapisează cu mătase. Uneori le închid cu un opercul pe care-l camuflează. Araneidele care trăiesc în galerii pândesc prada şi o atacă la lăsatul serii, altele folosesc capcane.

Araneea diadema-păianjenul cu cruce

Morfologie externă (figura 6)

Corpul este format din două regiuni distincte: cefalotoracele sau prosoma şi abdomenul sau opistosoma unite între ele printr-un pedicul îngust. Lungimea corpului variază între 10-11 mm. la masculi şi 20-25 mm. la femelă. Culoarea este diferită după sex. Pe partea dorsală a opistosomei se observă pete albe, aranjate aproximativ în formă de cruce. Aceste pete sunt de fapt diverticule intestinale în care s-au acumulat cristale de guanină şi care apar vizibile datorită transparenţei tegumentului.

Picioarele prezintă inele de culoare deschisă alternând cu inele întunecate. Ventral corpul este de culoare închisă însă pe opistosomă se găsesc două dungi longitudinale albe. Tegumentul este acoperit cu peri, unii fiind lungi şi fini cu rol senzorial, iar alţii sunt rigizi.

Prosoma are formă ovală, alungită şi trunchiată anterior, ea este acoperită de o buclă chitinoasă pe care se observă un şanţ în formă de V care o separă într-o regiune antero-cefalică şi alta postero-toracică. În partea anterioară a prosomei se află 8 oceli dispuşi în două rânduri, unul anterior şi unul posterior. Ei formează un grup de patru ochi mediani şi câte doi în colsoma are formă ovală, alungită şi trunchiată anterior, ea este acoperită de o buclă chitinoasă pe care se observă un şanţ în formă de V care o separă într-o regiune antero-cefalică şi alta postero-toracică. În partea anterioară a prosomei se află 8 oceli dispuşi în două rânduri, unul anterior şi unul posterior. Ei formează un grup de patru ochi mediani şi câte doi în colţurile laterale ale scutului doesal. Faţa ventrală a prosomei este ocupată de sternum care rezultă din unirea a 5 sternite. El este încadrat de coxele picioarelor ambulatoare. În partea anterioară se găseşte orificiul bucal. La baza primei perechi de picioare se deschid orificiile excretoare ale glandelor coxale.

Chelicerele se inseră la partea anterioară a prosomei. Sunt apendice puternice formate din două articole: tija prevăzută cu dinţi chitinoşi şi un jgheab mic întotdeauna acoperit cu chitină dură, conţinând muşchii şi o parte din glanda veninoasă; al doilea articol în formă de gheară curbată, se articulează la extremitatea sa proximală într-o mică cavitate prin doi condili, subterminali se deschide un mic orificiu al glandei veninoase. Croşetul este mobil într-un singur plan lateral.

Pedipalpii sunt formaţi din 6 articole: coxă, trohanter, femur, patellă, tibia şi tars. Coxa prezintă o lamă maxilară. Restul articolelor constituie palpul. La femelă el nu suferă modificări, tarsul terminându-se cu o gheară. La mascul palpul serveşte ca organ de acuplare şi prezintă la bază alveola în care stă un organ piriform, bulb genital prevăzut cu receptacul seminifer şi un canal ejaculator.

Picioarele ambulatoare, în număr de 4 perechi sunt alcătuite din acelaşi număr de articole ca şi pedipalpii, dar între tibie şi tars apare bazitarsul. Extremitatea tarsală se termină cu două gheare, la baza lor mai există una îndoită ca un cârlig.

Opistosoma este ovală, cu tegumentul mai moale decât al prosomei. Pe faţa ventrală, în partea anterioară şi în mijlocul unui şanţ transversal se deschide orificiul genital, simplu la mascul şi acoperit de o placă chitinoasă la femelă. Pe laturile orificiului genital se găseşte câte un orificiu respirator. La extremitatea posterioară se găsesc 3 perechi de filiere.

Organizaţia internă

Sistemul digestiv

Orificiul bucal este încadrat de o buză superioară (rostru) ce conţine glanda rostrală şi o buză inferioară chitinizată (labium) care are valoarea unui sternit regresat, precum şi de lamelele maxilare ale pedipalpilor prevăzute cu peri lungi şi glande salivare.

Intestinul anterior este format din: faringe musculos, esofag îngust, stomac sugător. Intestinul mediu dă de o parte şi de alta câte un diverticul ce merge spre partea anterioară a prosomei, trece în opistosomă şi se termină cu un rect ce se deschide prin orificiul anal. Intestinul mijlociu dă diverticule ramificate constituind hepato-pancreasul opistosomid. Araneidele consumă numai hrană lichidă colectată din muşchii şi viscerele prăzii lichefiate prin injectarea cu salivă.

Sistemul circulator

Inima este contractilă, tubulară situată în pericard în apropierea plămânilor. Inima prezintă ostiole perechi şi dă în partea anterioară o aortă anterioară şi una posterioară.

Sistemul respirator este reprezentat prin doi plămâni şi prin trahei. Fiecare plămân este format din numeroase foiţe ce se deschid prin stigme de o parte şi de altă a orificiului genital. Traheele se deschid printr-o singură stigmă înaintea filierelor.

Sistemul nervos se caracterizează printr-o mare concentrare. Ganglionii cerebroizi nu au deutocerebron, lipsă constantă la arachnide. Ganglionii lanţului ventral sunt concentraţi într-o masă circumesofagiană. De la această masă pleacă nervi la toate organele exceptând ochii.

Sistemul genital

Sexele sunt separate. Aparatul genital femel cuprinde: două ovare, două oviducte, un uter, un vagin şi numeroase spermateci. Orificiul de pontă median ventral impar e situat în partea anterioară a opistosomei. Aparatul genital mascul este format din: două testicule, două canale deferente răsucite, care se unesc terminându-se printr-un orificiu median ventral, anterior pe opistosomă.

Biologie şi ecologie

Dezvoltarea postembrionară este directă, araneidele îşi îngrijesc progenitura. Sunt ovipare. La aranee puii prezintă o segmentaţie externă a opistosomei şi a diverticulelor digestive. După două năpârliri petrecute în cocon aruncă învelişul cuticular şi-şi desăvârşesc organizaţia. Sunt animale prădătoare, aruncându-se asupra prăzii sau prinzând-o din mers. Ca mijloace de apărare îşi pot autotomiza apendicele, care apoi regenerează sau folosesc mimetismul sau homocromia. Araneea diademata îşi ţese o pânză fină, verticală, sub formă de roată cu raze şi fir spiral. Trăieşte în locuri retrase din păduri, construcţii vechi şi poduri. Se colectează cu uşurinţă primăvara şi toamna.

Răspândire geografică: specie comună la noi şi în lume.

Lycosa sp.

Morfologie externă (figura 7)

Are cefalotoracele negru, cu dungi laterale fragmentate; în partea posterioară a foveii prezintă o pată ovală cenuşie cu prelungiri radiale, deschise spre marginile cefalotoracelui. Abdomenul dorsal este cenuşiu cu o dungă mediană lanceolată mai închisă care se întinde până la jumătatea abdomenului, terminându-se ascuţit. Lateral prezintă pete alb - negre ( la mascul ) sau şevroane deschise ( la femele ).

Abdomenul ventral, sternul, regiunea epigastrică, coxele şi trohanterele negre contrastă puternic cu flancurile colorate cenuşiu deschis. În partea superioară şi inferioară a abdomenului se observă câte două dungi oblice , înguste, deschise. Membrele sunt cenuşii dorsal, cu inele negre ventral. Tarsul şi metatarsul sunt negre.

Palpul mascul este alcătuit din apofiza tegulară, terminată cu un vârf ascuţit; posterior lama chitinoasă se răsuceşte în jos, formând un mic vârf ascuţit.

Epigina este aproape de doua ori mai înaltă decât lată; fosele genitale sunt lungi şi înguste, cu un sept în formă de T inversat; marginile apicale ale foselor genitale sunt chitinizate.

Spermatecile sunt mici, având aspectul de sfere cu diametre egale, situate câte două una sub alta, de ambele părţi ale foselor genitale.

Ecologie şi biologie

Este o specie fotofobă, xerofilă, ce trăieşte în galerii verticale de 16-20 cm, săpate în sol, cu diametrul variabil în funcţie de vârstă şi dimensiuni (2-2.5 cm ). În partea superioară galeria este căptuşită cu pânză, iar în jurul deschiderii se găseşte un „guler” construit din fragmente de iarbă şi pământ. Trăieşte în stepă deschisă, silvostepă  şi în stepă cu piatră. Copulaţia are loc în toamnă iar ponta se depune primăvara. Eclozarea puilor se produce în iunie. Femela închide intrarea în galerie cu pânza, apoi depune ouăle şi ţese coconul în galerie. Eclozarea durează 5-6 săptămâni. Hrana adulţilor constă mai ales din coleoptere. Sexele iernează în general în penultimul stadiu de năpârlire, iar primăvara devin adulţi după ultima năpârlire.

La Lycosa sp. Preludiile nupţiale şi acuplarea au loc la intrarea în galerie. Intensitatea excitaţiei sexuale, declanşate de preludiile nupţiale, inhibă pe durata acuplării comportamentul obişnuit agresiv al femelei. Puţin după acuplare, femela şi caută un loc pentru depunerea pontei şi facerea coconului. Păianjenul poartă coconul 2-4 săptămâni încălzindu-l la soare la gura galeriei. Ieşirea nimfelor are loc succesiv şi durează câteva zile. Nimfele urcă pe corpul mamei acoperind-o complet sau numai pe abdomen. După aceasta femela abandonează coconul gol şi părăseşte noaptea definitiv galeria cu nimfele pe spate. După alungarea puilor majoritatea femelelor mor (august).

Sunt animale prădătoare, active mereu în mişcare, care îşi vânează prada sărind brusc asupra ei. Componenţa prăzii e variată: insecte, miriapode, crustacei (isopode).

Răspândire geografică Se găseşte în Ungaria, România, Bulgaria, Albania, Turcia, Grecia, Siria, Rusia şi Asia Mică. În România este foarte răspândită.

Ordinul Opilionide

Morfologie externă

Au corpul bondoc, de 1 până la 22 mm. lungime. Sunt arachnide cu corpul segmentat şi format din prosomă şi opistosomă, larg unite fără separare. În mod obişnuit prosoma este împărţită în terosomă şi două segmente libere corespunzătoare picioarelor III şi IV.

Pe scutul dorsal al prosomei există o ridicătură care poartă pe laturile sale doi ochi. Se apără de duşmani prin mirosul puternic a două glande odorifere de pe prosomă.

Opistosoma are baza lată care se uneşte cu prosoma. Ea este formată din 9-10 segmente. Chelicerele sunt triarticulate, terminate cu cleşti.

Pedipalpii au formă de palpi şi se termină cu gheare. Picioarele ambulatoare, în general lungi şi subţiri, au tarsul divizat în multe articole (2 până la 100) mici, terminate prin una sau două gheare simple.

Organizaţia internă

Sistemul nervos este concentrat într-o masă subesofagiană.

Sistemul digestiv

Intestinul mediu are numeroşi diverticului.

Sistemul excretor-tuburile Malpighi lipsesc.

Sistemul respirator – respiră prin trahee.

Aparatul genital

Are un organ copulator la mascul şi un ovipozitor la femelă. Pe sternitul al doilea al opistosomei se găseşte orificiul genital, care este acoperit cu opercului genitali, iar spre partea posterioară a opistosomei, ventral, este orificiul anal.

Opilionidele sunt în general de dimensiuni mic, însă anvergura totală este de multe ori mai mare, cu picioarele etalate pot ajunge între 80-200 mm.

Phalangium opilio

Morfologie externă (figura 8)

Culoarea de bază este cenuşie, de nuanţă gălbuie sau brună, cu o bandă întunecată lată pe partea dorsală. Corpul este bondoc de 4-8 mm lungime, picioarele ating 40-50 mm lungime. Spre mijlocul scutului dorsal, se găseşte o ridicătură dinţată şi pe laturile acesteia sunt situaţi cei doi ochi.

Cleştii chelicerelor la femelă sunt simpli, la masculi articolul 2 are o prelungire ascuţită. Picioarele lungi şi subţiri sunt formate din coxă, trohanter, femur, patellă, tibia, metatars şi tars. Tarsul este mai alungit, format din aproximativ 60 de articole mici. Opistosoma este formată din 10 segmente, este ornamentată cu dinţişori mici dispuşi în şiruri transversale.

În partea ventrală se găseşte operculul genital dispus între coxelor picioarelor. Pe laturile segmentului III se deschid stigmele. Orificiul anal este situat la extremitatea posterioară a corpului şi este acoperit de un opercul anal.

Biologie şi ecologie

Este un animal răpitor, dar se hrăneşte şi cu animale moarte. Se apără prin autotomie. Sunt folositoare deoarece consumă unele insecte dăunătoare şi limaxi . Sunt animale ovipare, ouăle sunt centrolecite; dezvoltarea este directă.

Trăiesc în medii umede, sub pietre, muşchi, dar şi în locuri însorite hrănindu-se cu pradă vie.

Repartiţia geografică - se găseşte în Europa şi în fauna noastră.

Clasa Crustacea

Ordinul Izopoda

Din punct de vedere biologic, izopodele constituie poate grupul cel mai interesant dintre toate crustaceele, prin largile lor posibilităţi de adaptare. Ele se găsesc în număr mare în mediul marin, câteva şi în mediul dulcicol, dar în foarte mare număr în mediul terestru, la care sunt adaptate total, nemaiavând stadii de dezvoltare legate de mediul acvatic.

Morfologia externă

Izopodele sunt în general animale mici, având între 0.5-20 mm.

Capul este mult mai bine individualizat decât la celelalte crustacee. El nu este contopit decât cu un singur segment toracic, excepţional două, cu care constituie aşa numitul cefalon.

Pereionul este constituit din 7 toracomere libere excepţional 6, mobil articulate între ele acoperite de o carapace care aici lipseşte.

Pleonul nu are decât 5 segmente (pleomere), al 6-lea fiind contopit cu telsonul, constituind astfel un pleotelson.

Corpul este îndeosebi la formele terestre turtit dorso-ventral. Marginile sale sunt lărgite ca un fel de streaşină, care acoperă şi protejează picioarele, prin adăugirea unor părţi numite epimere. Antenulele în schimb, sunt bine dezvoltate şi joacă un rol important în viaţa izopodelor. Apendicele aparatului bucal, mandibulele şi cele două perechi de maxile sunt bine dezvoltate. La ele se adaugă o pereche de maxilipede, care sunt lăţite şi protejează bine gura şi piesele bucale. Pereiopodele in număr de 7 perechi, reprezentate numai prin andopolit au toate aceeaşi constituţie, toate servind la mers, deci sunt egale între ele, caracter care a atras după sine şi denumirea ordinului. Ele se pot strânge sub corp, unde sunt protejate. Sunt terminate cu gheare, cu care se pot agăţa de substrat, de care corpul se alipeşte strâns cu epimerele şi astfel este mai greu desprins de către răpitori. Este o conformaţie protectoare.

La femelă în perioada reproducerii se formează la baza pereiopodelor un număr de oostegite, în general 5 perechi, constituind marsupiul. Pleopodele sunt apendice biramate, ele având o constituţie particulară, atât endopoditul cât şi exopoditul fiind sub formă de foaie. La formele terestre , exopoditele preiau în parte sau în totalitate funcţia respiratorie. Ultimele pleopode (ale segmentului VI contopit cu telsonul ), deci uropodele au constituţie variabilă de la un grup la altul de izopode. Ele nu servesc direct la respiraţie, însă pot fi conexate la aceasta funcţie.

Organizaţia internă

Unele particularităţi mai importante: prezintă stomacul, moară gastrică cu aspect filtrant complicat, este relativ mic şi situat în cefalon. Intestinul mijlociu este redus la hepatopancreas şi este constituit dintr-un număr de 1-3 perechi de tuburi lungi, adesea mai lungi decât corpul. Intestinul posterior la formele terestre este lung cât corpul şi de obicei larg, în el acumulându-se mari cantităţi de reziduuri alimentare.

Sistemul respirator este îndeplinit numai de pleopode. Foarte caracteristice sunt formaţiunile numite pseudotrahei, care se găsesc pe exopoditele pleopodale şi sunt constituite dintr-o înfundătură a tegumentului, care s-a ramificat într-o tufă de canale.

Cuticula foarte subţire a tuburilor pseudotraheene permite schimbul aerian de gaze nu fără a necesita un oarecare grad de umiditate atmosferică, din care cauză, în general izopodele terestre caută mediile umede.

Sistemul excretor este reprezentat de glanda maxilară şi prin nefrocite.

Sistemul circulator- inima tubulară este situată în pleon, deci în strânsă apropiere de aparatul respirator. Peretele pericardic, care o separa de cavitatea corpului, este prevăzut cu muşchi dispuşi segmentar ca la insecte.

Organele de simţ

Ochii nu sunt pedunculaţi, iar la formele subterane lipsesc. Statociştii se găsesc numai la unele specii, la baza telsonului. Organele olfactive sunt bine reprezentate prin estetasce, situate pe antenele şi pe flagelul antenelor. Perii senzoriali sunt larg răspândiţi, având forme variate şi specifice la izopode.

Sistemul nervos prezintă unele particularităţi în legătură cu modificarea unor funcţii, masa optică a protocerebronului este redusă din cauza reducerii ochilor.

Deutocerebronul, cu lobul olfactiv şi glomerulii antenulari, a regresat din cauza regresiunii antenulelor. Tritocerebronul cu glomerulii antenari a luat o dezvoltare mai mare ca urmare a rolului sporit al antenelor.

Sistemul genital

Organele de reproducere nu au modificări esenţiale. Ca organe de împerechere, pe lângă gonopodele pleopodale, mai există şi un organ copulator, conexat funcţional şi morfologic cu ele. La formele parazite există o metamorfoză complexă, care duce la o alterare profundă a formei. La formele inferioare, rar la cele superioare există şi o reproducere partenogenetică.

Dintre izopodele terestre am găsit următoarele specii comune: Cylisticus convexus şi Porcellio scaber, răspândite la noi într-o mare măsură.

Cylisticus convexus

Morfologie externă

Dimensiuni: 11-16 mm lungime.

Colorit : culoarea generală brună; pe fondul ei apar pe cap şi pe tergitele pereionale impresiunile deschise ale inserţiilor musculare. Mijlocul tergitelor pereionale este mai întunecat. La baza epimerelor I-VII se află câte o pată mare, clară şi neregulată. Epimerele sunt din ce în ce mai deschise spre margini. Tergitele pleonale colorate uniform, rareori au unele pete mici clare. Protopoditul uropodal şi exopoditul sunt adesea de culoare brun deschis.

Ochii sunt constituiţi din 20-25 de omatidii.

Caractere tegumentare: printre două epimere pereionale prezintă granulaţii fine, rotunde, care se şterg şi dispar treptat pe epimerele următoare. Nodulii laterali sunt foarte evidenţi, poziţia lor este caracteristică prin faptul că pe tergitul IV, nodulul este cam de două ori mai îndepărtat median de marginea epimerelor, decât ceilalţi noduli, care ocupă poziţii foarte diferite, variind de la segment la segment.

Caractere somatice: la cefalon, lobul median este proeminent şi uşor obtuz, carenat, lobii laterali trapezoidali. Marginea posterioară a pereionitului I este foarte sinuoasă, vârful posterior al epimerelor respective puternic tras înapoi, rotunjit la vârf. Epimerele pleonale 5 sunt relativ scurte. Pleotelsonul cu extremitatea rotunjit-ascuţită are forma unui triunghi, mai scurt decât larg la bază; marginile sale sunt adânc scobite.

Apendice. Antenulele au articolul mijlociu mult mai scurt decât celelalte două, care sunt egale între ele. Articolul extrem este prevăzut cu estetasce dispuse în mai multe etaje. Antenele au articolul distal al flagelului de 1.5 ori mai lung decât cel proximal. Pereiohodele VII (mascul ) prezintă o formă aproximativ triunghiulară, cu marginea ventrală dreaptă, iar marginea dorsală puternic convexă. Marginea ventrală este prevăzută cu peri deşi, mărunţi. Pe marginea dorsală, la unghiul dinspre extremitatea distală, se vede un păr lung şi gros ca o ţeapă.

Apofiza genitală este lungă, stiliformă, largă la bază.

Pleopodele 1 ( mascul ).exopoditul de formă triunghiulară, cu marginea mediană convexă şi marginea externă sinuoasă, uşor concavă în treimea terminală, cu vârful rotunjit. Endopoditul prezintă vârful recurbat sub forma unei palete trapezoidale.

Pleopodele 2 ( mascul ) nu prezintă diferenţieri de importanţă taxonomică.

Uropodele. Protopoditul este relativ scurt. Marginea sa posterioară nu depăşeşte extremitatea ultimelor epimere; latura sa externă este uşor convexă. Exopoditul , stiliform, dispus paralel cu axul corpului, este mai lung decât protopoditul. Endopoditul depăşeşte apreciabil extremitatea pleotelsonului.

Ecologie şi biologie

Deşi în general xerofilă, are nevoie şi de umezeală, ascunzându-se pe sub pietre, bucăţi de lemn, pătrunzând chiar prin pivniţe, peşteri. Se găseşte prin grădini, sere dărâmături, gunoaie, având o puternică tendinţă antropofigă. Se hrăneşte cu detritusuri organice mai ales de origine vegetală, în special frunze moarte de foioase. Evită frunzele de răşinoase, din care cauză în pădurile de conifere izopodele sunt foarte rare. Şi pentru foioase au anumite preferinţe, mai ales pentru frunzele de fag şi de carpen. În lipsa detritusurilor se hrănesc şi cu părţile fragile ale plantelor vii, ceea ce se întâmplă în sere, chiar şi în grădini, unde datorită bunei îngrijiri, detritusurile sunt eliminate. În asemenea condiţii izopodele devin desigur dăunătoare şi se iau diferite măsuri de combatere ( momeli, adăposturi artificiale de unde se culeg, insecticide de contact ).

Fecundaţia este internă. Copularea se face în primele 10 ore dintre năpârliri la femelă, când dopul chitinos care închide căile genitale este eliminat şi pleopodele mascule copulatoare pot fi introduse prin orificiile femele. Ponta se face după câteva săptămâni. Pot avea 2-3 ponte pe an. După ocloziune, larvele rămân câtva timp în marsupiu unde se mişcă liber, apoi îl părăsesc trecând la viaţa liberă.

Răspândire geografică

Este o specie expansivă, care a ajuns şi în Africa de Nord şi în America. În Europa există aproape pretutindeni, dar lipseşte în sudul Greciei şi al Italiei şi în Peninsula Iberică. În ţara noastră este foarte răspândită, găsită aproape în toate locurile cercetate.

Porcellio scaber

Morfologie externă ( figura 9 )

Dimensiuni: 11-16 mm lungime, 6-8 mm lăţime.

Colorit: în general masculii sunt de culoare gri-închis, iar femelele mai mult sau mai puţin marmorate. Exista însă o mare gamă de variaţii de la roşcat, marmorat până la albinism.

Caractere tegumentare: faţa dorsală a corpului e acoperită cu granulaţii proeminente, uneori conice, alteori rotunjite. Pe vertex şi pe tergitele pereionului, granulaţiile sunt dispuse în mai multe rânduri transversale neregulate. Tergitele pleunale prezintă câte un rând de granulaţii, pleotelsonul prezintă două rânduri. Pe marginea posterioară a tergitelor există câte un rând de granulaţii mai mici, mai puternice pe segmentele posterioare decât pe cele anterioare. Nodulii laterali sunt înşiraţi la o mică distanţă de marginea posterioară a tergitelor. Câmpurile de pori glandulari au formă semieliptică şi sunt situate la margine, în jumătatea anterioară a epimerelor.

Caractere somatice

Cefalonul are lobul median triunghiular răsfrânt în sus. Lobii laterali, puţin înclinaţi în afară, sunt rotunjiţi. Marginea posterioară a pereionitelor I-III e sinuoasă, mai puternic la pereionitul I. Pleotelsonul mai scurt decât lărgimea bazei sale, cu vârful ascuţit, uşor rotunjit, depăşind cu mult în urmă vârful epimerelor 5. Marginile sale sunt scobite în unghi obtuz foarte rotunjit.

Apendice- antenulele au articolul bazal cât suma celorlalte două, cel mijlociu fiind cam jumătate din cel distal. Antenula poartă la vârf estetasce, aproximativ 11 la mascul şi 8 la femelă. Antenele au flagelul cu articolele inegale.

Pereiopodele VII ( mascul ) au ischiopoditul cu marginea ventrală larg scobită, foarte păroasă; carpopoditul cu creastă cuticulară pe faţa dorsală.

Uropodele . Protopoditul, cu marginea posterioară transversală uşor scobită ajunge până aproape de nivelul vârfului ultimelor pleomere. Exopoditele spatuliforme, ceva mai lungi decât lungimea pleotelsonului. La femelă sunt mai scurte.

Pleopodele 1 ( mascul ). Exopoditul are câmpul trahean redus, limitat numai pe partea sa bazală şi pe cea externă. Marginea posterioară e retezată transversal printr-o linie sinuoasă. Pe marginea externă se află o adâncă înfundătură spre mijlocul câmpului trahean.

Ecologie şi biologie

Este una din speciile cele mai politrope, fiind abundentă de la ţărmul mării până la mare altitudine. Este sinantropă, găsindu-se şi în grădini, pivniţe. Se creşte uşor în laborator.

Cel mai favorabil sol pentru dezvoltarea faunei de izopode este aşa numitul mull, caracterizat prin trecerea gradata de la pătura de frunzar nedescompus către un sol afânat, la realizarea căruia participă un mare complex faunistic ( lumbricide, nematode, acarieni, diplopode, larve de insecte ), inclusiv izopodele.

Sunt animale de mediu curat, în sensul că evită mediul prăfuit. Sub scoarţa arborilor şi în trunchiurile căzute nu le găsim în locuri unde s-a depus rumeguş. Evită de asemenea nisipul uscat, prăfos pentru că particulele mici, prăfuite, pot pătrunde în dispozitivele respiratorii jenând funcţionarea lor. În al doilea rând particulele prăfoase pot adera la diferitele formaţiuni senzitive, peri senzitivi, estetasce, împiedicând funcţionarea lor. Există dispozitive pentru toaleta proprie, pentru îndepărtarea impurităţilor – prima pereche de picioare pare să fie folosită ca un picior de curăţat.

Fecundaţia este internă. Copularea se face în primele 10 ore dintre năpârliri la femelă, când dopul chitinos care închide căile genitale este eliminat şi pleopodele mascule copulatoare pot fi introduse prin orificiile femele.

Ponta se face după câteva săptămâni, o dată cu năpârlirea de maturaţie, iar sub influenţa unui hormon ovarian, apar lamele incubatoare care formează marsupiul. Pot avea 2-3 ponte pe an, dar împerecherea are loc o singură dată, rezervele de spermatozoizi păstrându-se în oviduct. După ecloziune larvele rămân câtva timp în marsupiu unde se mişcă liber, apoi îl părăsesc, trecând la viaţa liberă.

Răspândire geografică

O specie răspândită în toată lumea. În ţara noastră este întâlnită pretutindeni.

Clasa Miriapoda

Subclasa Diplopoda

Sunt miriapode cu corpul format din segmente duble, diplosomite, cu excepţia primelor segmente, purtând fiecare câte 2 perechi de apendice (diplos = dublu;  podos = picior).

Morfologie externă

Corpul este cilindric de 2 mm. până la câţiva cm.

Capul mic poartă dorsal o pereche de antene şi câmpurile ocelare, iar ventral gura înconjurată de labru, o pereche de mandibule şi un labiu numit gnatochilariu, provenit din fuzionarea maxilelor II ( gnathos = falcă;  cheilos = buză ). Maxilele I sunt reduse. Trunchiul segmentat homonom, are primul şi ultumul segment apode, segmentele II-IV au câte o pereche de apendice, iar celelalte diplosomite, provenind din contopirea a două segmente, poartă două perechi de apendice şi organele interne metamerice duble: stigmele, ostiolele, ganglionii nervoşi. Pe laturile segmentelor se deschid orificiile unor glande odorante toxice folosite pentru apărare. Se mai apără şi prin înrularea în spirală.

Organizaţia internă

Tegumentul dă o cuticulă dură, impregnată cu calcar.

Sistemul nervos este catenar, cu ganglioni nervoşi dublii, în diplosomite.

Organele de simţ sun reprezentate prin oceli grupaţi în câte două câmpuri ocelare, prin organe olfactive pe antene şi gnatochilariu, peri senzoriali, iar la unele specii şi organele lui Tömösvary (gropiţe senzitive).

Sistemul digestiv este rectiliniu, cu glande salivare labiale; intestinul mediu este glandular, intestinul posterior este lung, la limita dintre ele vărsându-se tuburile Malpighi.

Sistemul respirator este format din tufe de trahei simple sau ramificate, duble, cu câte două perechi de stigme pe fiecare diplosomit. Traheile nu sunt anastomozate intersegmentar.

Sistemul circulator.  Inima tubulară, lungă cât corpul este închisă posterior şi cu ostiole segmentare duble. Ea dă anterior în aortă. Există şi un sinus ventral în jurul catenei nervoase legat de inimă prin artere laterale duble în diplosomite.

Sistemul excretor.  Excreţia se face prin tuburile lui Malpighi, prin nefrocitele de pe laturile sinusului ventral şi prin celule adipoase.

Sistemul genital.  Sexele sunt separate, cu gonadele reunite de obicei într-un înveliş comun, deschise prin două orificii pe segmentul III toracic. Împerecherea se face prin gonopode (apendicele VII). Ouăle dispuse în sol sau în cuiburi se dezvoltă anamorfic, rezultând o larvă hexapodă cu 7 segmente, care prin năpârliri vor da adultul.

Biologie şi ecologie.

Diplopodele sunt detritofage, rar fitofage şi se hrănesc mai ales cu sfărâmături vegetale, în special frunzar putrezit; le servesc ca hrană şi lemnul putrezit, micelii de ciuperci şi de tritus. Deseori apar în număr mare de indivizi. Au numeroşi duşmani naturali: broasca râioasă, cârtiţa, păsări.

Dintre speciile întâlnite în zona cercetată amintim: Julus sp. şi Polydesmus complanatus.

Julus sp.

Morfologie externă (figura 10)

Corpul are formă cilindrică, tegumentul este chitinizat şi măsoară câţiva cm. Corpul este alcătuit din cap distinct, trunchi şi telson apod.

Capul este convex dorsal şi turtit ventral. În partea anterioară a capsulei cefalice se află antenele alcătuite din câte 7 articole; acestea sunt prevăzute cu protuberanţe sau diferiţi peri senzoriali. Pe părţile laterale ale capului se află câmpurile oculare formate dintr-un număr variabil de oceli. Julus nu are organele lui Tömösvary. Ventral se află orificiul bucal înconjurat de piese bucale. Regiunea bucală este formată din epistomi şi de el se uneşte buza superioară (labrum) îngustată. Pe laturile capului se observă două mandibule puternice. Pe faţa ventrală se găseşte gnatochilariu rezultat din unirea maxilelor; este alcătuit din: mentum (piesă impară), doi lobi laterali stipes (mentostipes), articulaţi pe cardo (piesă mică). Aceste piese poartă fiecare o pereche de papile apicale (palpi) prevăzute cu conuri olfactive. Median intern există o pereche de lamele linguale, iar în partea anterioară există palpii interni şi corpul central. La baza lamelor şi între ele se situează promentum. Baza gnatochilariului este susţinută de sternul primului segment al corpului. Acest aparat bucal este conformat pentru rupt şi mestecat. La aceste piese se mai adaugă un epi şi hipofaringe.

Toracele este format din 4 segmente, primul este redus şi apod, el este segmentul post maxilar. Următoarele trei segmente poartă fiecare câte o pereche de picioare.

Abdomenul e alcătuit dintr-un număr mare de diplosomite (59) homonome, fiecare având câte două perechi de picioare. Piciorul e format din coxă şi telopodit care la rândul lui e compus din: trohanter, femur, tibie, tars şi pretars prevăzut cu o gheară. Abdomenul se termină cu telsonul lipsit de apendice şi stigme. La mascul apendicele segmentului VII este transformat în gonopode.

Pe părţile laterale ale segmentelor abdominale se observă cele două perechi de stigme şi orificiul unor glande rău mirositoare ce conţin acid cianhidric (foramen repugnatoria).

Biologie şi ecologie. Este animal nocturn, genul cuprinzând specii adaptate biotopilor cu multă umezeală şi întuneric: sub buşteni, sub pietre, în muşchi, în scorburi, în peşteri, în frunzarul pădurilor în special în pădurile de fag.

Se hrănesc mai ales cu detritus vegetal, contribuind la redarea în circuitul naturii a mineralelor cuprinse în vegetale.

În stare de repaus sau dacă este atacat, corpul se poate strânge în spirală spre partea ventrală, ascunzând picioarele.

Copulaţia are loc obişnuit primăvara (aprilie-iulie). Ouăle depuse în sol sau în cuiburi se dezvoltă anamorfic, rezultând o larvă hexapodă cu 7 segmente şi 3 perechi de picioare, care prin năpârliri va da adultul. Ouăle au un înveliş făcut din pământ amestecat cu secreţia glandelor anale. Incubaţia durează 2-6 săptămâni.

Răspândire geografică.  Genul cuprinde specii endemice.

Poydesmus complanatus

Morfologie externă (figura 11)

Are corpul alungit, de culoare gălbuie, cu nuanţă brună sau cărămizie. Atinge 18-25 mm. lungime. Trunchiul este format din 20 de segmente.

Tergitele sunt plate, au lobi laterali mari, numiţi paratergite. Ochii lipsesc. Pe cap se găsesc antenele formate din 8 articole. La baza lor se observă câmpurile ocelare. Picioarele sunt formate din 7 articole terminându-se cu câte o singură gheară. Ultimul segment al corpului, telsonul, se termină cu un ţep scurt. Telsonul are pe el orificiul anal care este mărginit de plăci laterale şi o placă anală situată ventral. Înainte de telson este o zonă de creştere lipsită de apendice, aici se formează segmentele noi în urma năpârlirilor.

Cuticula este chitinoasă, deseori conţine săruri minerale şi devine tare, dar destul de fragilă. Se poate înrula în spirală.

Biologie şi ecologie. Se dezvoltă prin anamorfoză, primul stadiu larvar are numai 7 segmente şi 3 perechi de picioare. Prin năpârliri succesive creşte treptat numărul segmentelor şi apendicelor. Preferă biotopurile bogate în umezeală. Trăieşte în păduri, sub pietre, sub trunchiuri căzute. Are rol în producerea humusului, contribuind la transformarea solului. Este animal nocturn. Se deplasează încet şi se hrăneşte cu detritusuri vegetale.

Polydesmus complanatus este dăunător indirect, transportând spori aparţinând unor specii diferite de ciuperci.

Răspândire geografică. Este o specie larg răspândită în Europa Centrală şi Estică.

Clasa Miriapoda

Subclasa Chilopoda

Morfologie externă

Corpul este de 2,5-20 cm., are segmentele diferenţiate în macrotergite şi microtergite (anizomerie), poartă antenele lungi, filamentoase, cu câmpurile ocelare la bază sau acestea lipsesc. Piesele bucale sunt dormate din mandibule, maxilele I foarte dezvoltate şi maxilele II reduse la palpii maxilari, din cauza dezvoltării primei perechi de apendice ambulatoare. Acestea au coxele dezvoltate, servind ca buză inferioară. Ultimul articol este ca o cange, fiind în legătură cu o glandă veninoasă, purtând numele de podochilariu sau forcipule. Ultima pereche de apendice ambulatoare este mai lungă şi îndreptată posterior, cu rol senzitiv.

Organizaţia internă – particularităţi

Tegumentul este glandular necalcifiat.

Sistemul nervos este catenar, având numai câte o pereche de ganglioni segmentari. Organele de simţ sunt reprezentate prin: peri senzoriali, oceli dispuşi în câmpuri ocelare şi organele lui Tömösvary.

Sistemul digestiv. Au glande maxilare asemănătoare cu cele labiale de la diplopode.

Sistemul respirator. Sistemul trahean este neanastomozat la anamorfe sau culegături transversale la epimorfe, numărul stigmelor fiind redus.

Sistemul circulator prezintă o inimă cu ventriculite, ostiole şi artere laterale metamerice şi cu câte o arteră anterioară şi una posterioară legată de un vas ventral.

Sistemul excretor. Excreţia se face prin tuburile lui Malpighi.

Sistemul genital. Sexele sunt separate, gonadele impare, iar gonoductele duble se deschid printr-un orificiu genital unic. Ultimele apendice se transformă în gonopode la mascul.

Lithobius forficatus (urechelniţa)

Morfologie externă (figura 12)

Lungimea corpului este de 2,5-3 cm. Capul este relativ mare, datorită puternicii dezvoltări a aparatului bucal, adaptat la regim de pradă. El este turtit dorso-ventral, are antene lungi multiarticulate, filamentoase.

La chilopodele care sunt răpitoare şi cu mers rapid antenele s-au lungit mult, servind îndeosebi ca organe tactile, iar funcţia olfactivă a trecut mai ales la palpii maxilari şi la cei labiali (ai maxilei a II-a). În urma inserţiei antenelor se găsesc câmpurile ocelare, prevăzute fiecare cu 20 oceli. La colţul antero-ventral al fiecărui câmp se găseşte câte o mică gropiţă ( organul lui Tömösvary ). Aparatul bucal este complet.

Contrar deci, am văzut la diplopode, unde maxila I a dispărut, la chilopode din contră această maxilă s-a dezvoltat puternic, în schimb maxila a II-a s-a redus aproape numai la palpii maxilari. Cauza acestei reduceri este dezvoltarea puternică a primei perechi de picioare prin adaptarea lor la prins prada si la reţinerea ei între croşete şi coxite, ca într-o subchelă. Coxitele dezvoltându-se astfel puternic, au servit şi ca buză inferioară şi în consecinţă a determinat regresiunea părţilor respective ale maxilei II, corespunzătoare gnatochilariului de la diplopode. Această dezvoltare puternică a maxilipedelor ca o buză le-a atras denumirea de podochilariu ( podos = picior, cheilos= buză ), se mai numesc şi forcipule. Sunt terminate cu căngi puternice la vârful cărora se deschide câte o glandă veninoasă ca la chelicerele de la Arachnide.

Trunchiul este turtit dorso-ventral ca şi capul şi constituit din 19 segmente. Fiecare segment e protejat de două plăci puternice, una tergală şi una sternală, legate între ele prin membrane subţiri, flexibile. Pe ultimul segment se găseşte orificiul anal, iar pe penultimul se află orificiul genital. Toate celelalte segmente cu micro sau macro tergite au câte o pereche de apendice. Prima pereche am văzut că s-a transformat în maxilipede, ultima de pe segmentul VII s-a transformat în gonopode, bine dezvoltate la femelă, rudimentare la mascul. Celelalte 15 perechi de apendice sunt ambulatoare. Este de remarcat ultima pereche care este îndreptată înapoi şi care este mai lungă decât celelalte, servind ca element senzorial tactil, un fel de antene posterioare. Poziţia orificiului genital la partea posterioară a corpului, în opoziţie cu situaţia de la celelalte subclase, a atras chilopodele într-un grup special: Opistogoneata ( opistos = în urmă; gonos = nastere )

Organizaţia internă

Tubul digestiv merge în linie dreaptă de la orificiul bucal până la cel anal. Intestinul mijlociu este caracteristic prin lungimea şi lăţimea sa mare şi prin prezenţa a numeroase diverticule scurte. Nu există hepatopancreas.

Sistemul respirator este mai evoluat în sensul că stigmele nu se găsesc pe toate segmentele VI, IX, XI, XIII, XV.

Toate sunt situate pe părţile laterale ale segmentelor, pe pleure ca la insecte. Trunchiurile traheene nu se anastomozează între ele la Lithobius; la alte chilopode ele se pot anastomoza.

Sistemul nervos are constituţia obişnuită, ci câte o singură pereche de ganglioni în fiecare segment. Particular, printre organele de simţ este organul lui Tömösvary, care ar avea o oarecare asemănare structurală cu organele auditive de la insecte.

Sistemul circulator are aceeaşi constituţie ca la diplopode. Inima se întinde de la segmentul I până la segmentul pregenital, VII, având în fiecare segment câte un ventriculit.

Sistemul reproducător. Glandele genitale, testiculul şi ovarul sunt unice. Gonoductele sunt două, dar ele se reunesc şi se deschid printr-un orificiu comun. Există vezicule seminale la mascul, receptacule seminale la femelă şi câte două perechi de glande accesorii.

Biologie şi ecologie. Ouăle sunt depuse pe sol sau în pământ. Dezvoltarea ontogenetică la Lithobius, ca şi la multe alte chilopode se face prin anamorfoză, ca la diplopode. Larvele eclozează cu 6 perechi de picioare. Înmulţirea segmentelor şi desăvârşirea formei exterioare se face mai departe ca la diplopode.

La alte chilopode dezvoltarea se face prin epimorfoză, adică puii la ecloziune au segmentele complete şi toate prevăzute cu picioare.

Se întâlneşte atât în locuri deschise, cât şi în cele împădurite, sub frunzar, sub pietre, sub bălegarul uscat, în cuiburi părăsite de păsări, sub lemne şi crengi, sub scoarţa copacilor, sub muşchi, în grădini, parcuri, terenuri necultivate şi magazii. Deşi nu e citată la înălţimi mari, s-au recoltat foarte multe exemplare de pe toate vârfurile de peste 2000 de m din Retezat şi Făgăraş. Este foarte frecventă în văile şi căldările glaciale cu mult bolovăniş. Este comuna în intrările peşterilor.

Vara sub aceeaşi ascunzătoare se găsesc indivizi puţini. Iarna din contra se găsesc mai multe exemplare la un loc, în aceeaşi ascunzătoare. Evită umezeala prea mare. Sunt animale carnivore, se hrănesc cu animale vii ( viermi, melci mici, larve de fluturi, etc. ). Se deplasează foarte repede. Sunt nocturne, lucifuge; stau ziua ascunse în frunzar, iar noaptea umblă după hrană.

Răspândire geografică. Specie foarte răspândită în toată regiunea holoartică. În România a fost colectată din toate regiunile, fiind foarte comună atât la şes, cât şi la munte.

 

CAPITOLUL IV

Observaţii ecologice asupra speciilor colectate

Pădurea aşa cum o cunoaştem noi azi, este produsul unei îndelungate evoluţii trecute şi prezente, la început numai sub influenţa factorilor mediului natural, iar mai târziu şi din ce în ce mai mult şi sub influenţa antropică.

Structura, ca şi însuşirile productive şi protectoare ale pădurii studiate sunt condiţionate de mediu şi se află totodată într-o continuă reorganizare şi restructurare într-un amplu proces evolutiv.

Cercetările ecologice s-au diversificat tot mai mult contribuind la cunoaşterea comportamentului ecologic al speciilor de plante şi animale din biocenoza de pădure, a relaţiilor reciproce dintre ele şi cu mediul abiotic specific, la elaborarea unor sinteze ecologice, la stabilirea unor corelaţii între producţia de biomasă vegetală şi animală a pădurii, la cunoaşterea dinamicii proceselor fiziologice şi a celor colective specifice ecosistemului de pădure.

Ecosistemul de pădure este în esenţă caracterizat printr-o complexă activitate trofică, ce constă în captarea din mediu, acumularea, transformarea şi transmiterea pe lanţurile trofice a substanţelor şi energiei care străbat în fluxuri permanente sau divers întrerupte şi variabile ecosistemul: fluxul de energie, fluxul apei şi al elementelor nutritive, fluxul materiei organice în formare şi acumulare, fluxul materiei organice moarte în descompunere progresivă.

Procesele principale care condiţionează existenţa biocenozei de pădure sunt deci cele de sinteză, transformare şi descompunere a materiei vii.

La nivelul acestui ecosistem se desfăşoară un schimb neîncetat de materie şi energie cu mediul înconjurător, un flux care trece prin diferitele verigi ale ecosistemului cu viteze şi intensităţi diferite, specifice.

Complexitatea relaţiilor biotic-abiotic, a interrelaţiilor dintre organisme, determină existenţa a 3 caracteristici ale ecosistemului de pădure:

-       integralitatea (existenţa unei organizări, structuri şi unui mod de funcţionare unitară a componentelor sale);

-       echilibrul dinamic (intercondiţionarea reciprocă care determină stabilitatea ecosistemului);

-    autoreglarea (capacitatea ecosistemului de a se menţine şi reorganiza păstrându-şi însă caracteristicile proprii în condiţiile unei variaţii ale factorilor biotici şi abiotici).

Populaţiile de animale din ecosistemul de pădure sunt indisolubil legate şi se intercondiţionează cu întregul complex de factori biotici şi abiotici specifici pe care-şi duc existenţa.

Zoocenoza din pădurea studiată influenţează direct şi indirect existenţa arborilor, a celorlalte etaje de vegetaţie şi a pădurii în ansamblu. Fiecare dintre componentele biotice şi abiotice influenţează direct şi indirect, favorabil şi nefavorabil, existenţa şi densitatea zoocenozei.

Interacţiunile zoocenozei de pădure sunt complexe şi se realizează ca relaţii reciproce între diferiţi indivizi, populaţii şi grupe de animale între ele, între acestea şi fitocenoza forestieră şi habitatul forestier.

Fauna Pădurii Cernica, extrem de diversă şi bogată în specii, influenţează şi dezvoltarea pădurii în general, integrându-se în circuitul de substanţă şi energie, condiţionând în măsură diferită şi structura şi funcţionalitatea pădurii şi a elementelor sale constituente. Rolul ecologic al cenozelor animale decurge din funcţiile pe care le îndeplinesc: de consumatori ierbivori (fitofagi), carnivori şi omnivori, precum şi de descompunători.

Ca factor ecologic activ, zoocenoza exercită o serie de influenţe favorabile asupra pădurii şi anume:

-       polenizarea florilor la speciile entomofile (tei, salcâm)

-       diseminarea şi împrăştierea fructelor şi seminţelor forestiere chiar la mari distanţe;

-       consumă şi menţine un echilibru normal al faunei vătămătoare din pădure, constituind un mijloc biologic de control şi reglare dintre cele mai eficiente a dăunătorilor biotici ai pădurii;

-       participă activ la selecţia şi reglarea numerică a consumatorilor de diferite ordine, limitând astfel consumul perturbant de biomasă vegetală din pădure.

În acelaşi timp zoocenoza din ecosistemul pădurii cercetate influenţează şi nefavorabil existenţa şi dezvoltarea pădurii prin:

-       vătămările uneori de proporţii catastrofale provocate de insectele fitofage, care consumă şi produc vătămări frunzelor, florilor şi seminţelor, scoarţei şi tulpinei arborilor, rădăcinilor, puieţilor şi arborilor.

Prin acţiunea lor asupra pădurii pot duce la diminuarea considerabilă creşterii curente a

arboretelor, la uscarea arborilor izolaţi, la slăbirea vitalităţii unor specii lemnoase, la compromiterea fructificaţiilor şi întârzierea regenerării:

-       vătămările şi pagubele pe care le produc animalele mari prin roaderea puieţilor, a lujerilor, a scoarţei arborilor, a seminţelor care în cazul unor populaţii normale nu sunt mari, dar devin cu atât mai păgubitoare pentru producţia şi regenerarea pădurii cu cât efectivele populaţiilor depăşesc densitatea optimă.

-       la influenţele negative produse de zoocenozele forestiere, trebuie adăugat rolul dăunător exercitat de animalele domestice prin păşunatul neraţional.

Animalele domestice, păşunând în număr mare, distrug puieţii, consumă o cantitate mare din

biomasa pădurii ierbacee, compromit regenerarea, bătătoresc şi tasează solul, modificându-i însuşirile şi slăbind în cele din urmă starea de vegetaţie şi capacitatea de producţie a ecosistemului.

Trebuie precizat însă că fauna pădurii beneficiază şi este deci tributară, direct sau indirect, hranei produsă de fitocenoză prin fotosinteză, ştiindu-se că o parte din animale, insecte şi păsări fitofage, rozătoare şi într-o anumită măsură şi omnivorele, se bazează exclusiv pe cantitatea şi calitatea biomasei vegetale produse de pădure.

Chiar şi microfauna care participă la descompunerea resturilor organice depinde de materia organică moartă stocată în mediul pădurii şi în ultimă instanţă tot de capacitatea de producţie a uzinelor verzi. Ecosistemul de pădure, prin ansamblul resurselor potenţial disponibile de natură biotică şi abiotică, influenţează şi condiţionează structura şi funcţionalitatea zoocenozei. La rândul său zoocenoza exercită importante funcţii de control şi reglare asupra biocenozei şi asupra ecosistemului în general.

Existenţa şi dezvoltarea populaţiilor animale este însă condiţionată de specializarea lor trofică precum şi de capacitatea competitivă de adaptare, de reproducere, etc. În legătură cu hrana preferată, în pădure se realizează adevărate „lanţuri biologice” între plante şi animale care se întrepătrund alcătuind la nivelul biocenozei o reţea extrem de complicată.

În afara unor limite de adaptare, echilibrul biologic al pădurii poate fi afectat şi consecinţele sunt greu de evitat, fiind uneori foarte păgubitoare. Un exemplu ni-l poate oferii chiar combaterea chimică a dăunătorilor, prin care se distruge atât fauna vătămătoare aflată în gradaţie, cât şi fauna entomofagă, favorizându-se astfel migrarea ulterioară din alte zone a dăunătorilor cu efecte mai păgubitoare.

Observaţiile ecologice efectuate asupra Pădurii Cernica au o mare importanţă practică la înţelegerea complexităţii structurale şi funcţionale , la explicarea cauzală a relaţiilor de condiţionare reciprocă dintre factorii ecologici din pădurea cercetată, precum şi la evaluarea mai justă a factorilor favorabili şi restrictivi de care depinde existenţa, capacitatea bioproductivă, biogenerativă şi bioprotectoare a acestui ecosistem.

În cele ce urmează , voi prezenta observaţiile făcute asupra unor populaţii de nevertebrate, reprezentate fiecare prin efective apreciabile. Majoritatea animalelor din sol aparţin funcţional neconsumatorilor.

Grupa cea mai importantă o constituie viermii. Am făcut observaţii asupra lumbricidelor. Am constatat că distribuţia râmelor în sol nu este uniformă, însă repartiţia lor nu e întâmplătoare.

Sunt mai numeroase în solul pădurii de foioase la limita dintre pajişte şi arboret, unde au multe substanţe organice şi nu sunt deranjate. Efectuând un număr de trei sondaje în luna mai: în arboret, în zona limită dintre arboret şi pajişte şi în interiorul pajiştei, am constatat următoarele: în interiorul arboretului am găsit într-un m² de sol 85 de râme; la limita dintre arboret şi pajişte-122 de râme, iar în interiorul pajiştei 96 de râme.

Prin observaţiile făcute într-o agrocenoză apropiată am constatat că numărul râmelor la m² este mai mic decât în ecosistemul de pădure.

În terenul cultivat, pământul este mereu răscolit prin lucrări agrotehnice şi datorită aratului nu se separă un strat de humus şi animalele sunt mereu deranjate şi tăiate, dezvoltându-se într-un număr mai mic.

Râmele îşi fac galerii în pământ după ce pătrund prin interstiţiile mici cu ajutorul extremită, dezvoltându-se într-un număr mai mic.

Râmele îşi fac galerii în pământ după ce pătrund prin interstiţiile mici cu ajutorul extremităţii anterioare ascuţite, apoi ingerând pământ şi aruncându-l afară prin orificiul anal, după ce au extras din el conţinutul nutritiv. Uneori pot ajunge în pământ până la adâncimea de 1,5 m, însă de obicei trăiesc într-o bogată reţea de galerii în păturile superficiale ale solului, bogate în humus, unde îşi depun şi coconii.

Hrana râmelor constă în detritusuri organice pe care le înghit de obicei o dată cu substratul. Ele trag în galeriile lor frunze pe care le mănâncă după putrezire.

Marele biolog Charles Darwin a observat că râmele pe care le-a numit „pluguri biologice” joacă un rol important în economia naturii şi a omului. Prin galeriile numeroase pe care le fac, plantele îşi înfig mai uşor rădăcinile, solul se aeriseşte şi în acelaşi timp este favorizată dezvoltarea bacteriilor aerobe. Râmele prefac substanţele organice cu care se hrănesc contribuind astfel atât la remineralizarea solului cât şi la formarea humusului necesar creşterii şi dezvoltării plantelor.

Excrementele pe care le elimină, constituie un îngrăşământ important pentru sol şi reţine un procent mai mare de apă decât pământul simplu.

Rolul râmelor în formarea şi evoluţia solului este considerabil. Prin numărul mare de indivizi la hectar (în ecosistemul de pădure sunt aprox. 3 milioane la hectar) influenţează pozitiv proprietăţile fizice şi chimice ale pământului. Numeroasele galerii orizontale, uşurează pătrunderea apei şi schimbul de gaze, fapt de mare importanţă pentru terenul pădurilor.

Râmele sunt cele mai bune producătoare de humus. Detritusul vegetal consumat de acestea este transformat în derivaţi humici, care amestecaţi cu minerale înghiţite o dată cu solul, dau complexe coloidale argilo-humice importante în agrotehnică, datorită marii lor capacităţi de a absorbi apa şi ionii cu rol în biologia solului.

În transformarea solului intervine deci acţiunea combinată a râmelor, bacteriilor şi ciupercilor, factorul principal, prin numărul mare de indivizi fiind râmele.

Litiera este formată în cea mai mare parte din frunze uscate care cad în fiecare toamnă din arbori şi arbuşti, apoi ramuri şi crăci rupte, bucăţi de scoarţă, resturi de fructe, plante ierboase uscate, muşchi de pădure, etc., precum şi resturile unor animale. Toate acestea formează un strat continuu şi uneori destul de gros la suprafaţa solului.

Litiera joacă un rol important în viaţa pădurii. Deşi se tasează mult, totuşi între frunze şi alte resturi rămân spaţii libere prin care aerul şi apa circulă cu uşurinţă. Ea se îmbibă cu apă ca un burete, pe care o cedează încetul cu încetul, solului. Ea constituie şi un strat izolator care apără solul de acţiunea directă a razelor solare, a vântului, împiedicând evaporarea apei din stratul superficial. Litiera pădurii reprezintă din punct de vedere biocenotic, sinuzia caracteristică a faunei de nevertebrate din pădure, în care acestea găsesc adăpost tot timpul anului. Cele mai multe intră în categoria necroconsumatorilor, existând însă şi o serie de specii de bioconsumatori.

Microfauna din litieră ( acarieni, gasteropode, nematozi ) participă la descompunerea resturilor organice, la afânarea şi aerisirea solului, la formarea humusului forestier şi la ameliorarea însuşirilor solurilor.

Repartiţia populaţiilor de animale nevertebrate din litieră este destul de neuniformă şi dependentă în mare măsură de umiditate.

Dintre speciile de nevertebrate din litieră, am luat în observaţie gasteropodul Helix pomatia. Am scormonit frunzarul şi pământul şi am constatat că datorită cantităţii mari de precipitaţii, numărul melcilor a fost destul de ridicat.

Gasteropodele pot fi considerate mai mult dăunătoare economiei omului decât folositoare. Ele îşi caută hrana în mod activ, care constă din frunzele arborilor sau a altor plante.

Poare produce daune prin livezi, grădini, iar prin pădure invaziile de melci produc daune însemnate mai ales în anii ploioşi. Pentru distrugere ei pot fi adunaţi sau se pot aplica momeli cu substanţe chimice. Gasteropodele pulmonate sunt răspândite pe toată suprafaţa pamântului, începând din zona de câmpie până în cea montană. Sunt rezistente în ceea ce priveşte temperatura. Sunt întâlnite în regiunile toride ale Saharei, dar şi la limita zăpezilor polare. Toate acestea ne arată extraordinara rezistenţă a acestor animale şi largile posibilităţi de adaptare. Sunt animale care au nevoie de multă apă şi care se pot usca uşor. Formele de cochilie bine dezvoltată pot rezista multă vreme la aerul cald.

Apa le este necesară în cantitate mare atât pentru a uşura acţiunea sucurilor digestive şi circulaţia, cât şi pentru mişcarea anumitor organe care nu funcţionează prin turgescenţă, cum este piciorul. După cerinţele faţă de umiditate Helix pomatia ocupă o poziţie mijlocie fiind xeromezofil. Helix pomatia îşi desfăşoară activitatea internă în timpul serii, în timpul nopţii şi dimineaţa pe rouă, în zilele ceţoase şi după ploaie. Atunci se mişcă, mănâncă, se împerechează, depune ouăle.

Dar cele mai multe grupe de animale din litiera pădurii aparţin artropodelor ( arahnide, pseudoscorpionii, opilionide, crustacee, miriapode, insecte ). Aproape toată această faună de artropode din litieră cuprinde animale cu un regim de hrană foarte asemănător. Întâlnim aici vegetarieni, dar mai ales detritivori, precum şi carnivori şi răpitori. Majoritatea se hrănesc cu frunzar şi anume cu pătura bazală care se află într-un proces înaintat de descompunere sub influenţa umidităţii şi a microorganismelor vegetale şi animale.

Dintre toate artropodele grupul arahnidelor prezintă cea mai mare diversitate de forme şi de comportament în cadrul ecosistemului cercetat.

Ele formează baza populaţiei biocenozelor de pădure, luând un rol important în balanţa lor bioenergetică, fiind consumatorii producţiei biologice primare şi secundare şi servind ca hrană altor animale terestre.

Pseudoscorpionii sunt animale mici. Ei duc o viaţă ascunsă în muşchi, sol şi litieră, sub pietre şi sub scoarţa arborilor uscaţi. Unele specii trăiesc în cuiburile insectelor sociale, ale păsărilor sau în vizuinele mamiferelor. Hrana lor o constituie artropodele mici.

Am făcut observaţii asupra arachnidului Chelifer cancroides. Am constatat că trăieşte în frunzarul pădurilor, sub pietre sau buşteni, uneori şi în locuinţe. Pseudoscorpionii lipsesc în zonele polare. Prin regimul carnivor distrug un mare număr de insecte, fiind deci folositori în economia naturii.

Opilionidele sunt larg răspândite în păduri. Am făcut observaţii asupra opilionidului Phalangium opilio şi am constatat că are regim carnivor hrănindu-se cu insecte vii sau moarte. Ca mijloace de apărare îşi poate autotomiza apendicele, care apoi regenerează, sau folosesc mimetismul şi homocromia. În ţara noastră sunt numeroase, însă sunt bine reprezentate în Europa Centrală. Fauna păianjenilor este variată şi bine reprezentată în păduri faţă de alte zone.

Araneidele, grupul cel mai bogat în specii, populează toţi biotopii mediului terestru din toate regiunile globului. Unele araneide sunt tipice pentru zona forestieră şi ele grupează specii mezofile, legate de vegetaţia lemnoasă şi de plantele ierbacee din păduri. Majoritatea araneelor construiesc adăposturi din fire, altele sapă galerii. Formele mari atacă vertebratele: batracieni, reptile, păsări şi chiar mamifere mici.

Toate etajele pădurii sunt populate de aranee. Reprezentanţii diferitelor specii ocupă anumite niveluri ale vegetaţiei forestiere. Densitatea şi varietatea populaţiei de păianjeni depinde însă de cantitatea de insecte care se găseşte la nivelul respectiv şi care constituie hrana lor principală. Componenţa specifică şi densitatea diferitelor specii variază în strânsă legătură cu tipul şi vârsta pădurii.

Activitatea păianjenilor în pădure este demnă de luat în seamă. Fiind prădători şi în cea mai mare parte entomofagi, păianjenii desfăşoară o activitate permanentă la toate nivelurile vegetaţiei forestiere, precum şi în pătura moartă. Încă insuficient cunoscuţi, aportul lor în limitarea unor dăunători periculoşi ai pădurilor este considerat remarcabil.

Am făcut observaţii asupra lui Araneus diadematus, pe care l-am colectat cu uşurinţă în lunile august şi septembrie, căutându-l în locurile retrase din grădini, parcuri, păduri, păşuni, unde îşi face o pânză fină, ţesută vertical la înălţimea de 35-150 cm. Este animal prădător, prinde prada din mers. Este o specie foarte răspândită în ţara noastră.

Dintre crustacee, izopodele sunt bogat reprezentate în litiera pădurii Cernica, formând populaţii destul de dese. Izopodele terestre, hrănindu-se în special cu detritusuri vegetale, sunt active şi valoroase producătoare de humus, deci importante pentru productivitatea solului. Excrementele lor, produse în cantitate mare sunt reluate de alte animale (ex.:colembole) şi prelucrate mai departe în direcţia componenţilor humici ai solului. Izopodele cele mai reprezentative în această pădure sunt: Porcelio scaber şi Cylisticus convexus.

Izopodele prezintă largi posibilităţi de adaptare cucerind biotopuri foarte variate, dar mai ales în număr foarte mare în mediul terestru. Formele terestre necesită multă umezeală dar pot trăi şi pe terenuri aride. Se pot găsi şi sub adăposturi umede, sub trunchiuri căzute, sub scoarţa copacilor, sub frunzar, sub pietre, dar se pot urca şi în copaci sau pot trăi în permanenţă în subteran. Izopodele pot fi găsite în toate regiunile de la Ecuator până departe spre poli, de la şes până la peste 1500 m altitidine. Pot fi transportate uşor de om fără voia lui la mari distanţe mai ales cu plante.

Bogat reprezentate în litiera pădurii cercetate sunt şi miriapodele. Am făcut observaţii asupra diplopodului Polydesmus complanatus. Am constatat că diplopodele sunt adaptate la locuri umede şi umbrite, mai ales în frunzarul căzut, sub pietre şi lemne. Ziua stau ascunse şi ies după hrană numai noaptea. Se hrănesc în general cu produse vegetale, dar şi cu resturi de animale. Prin consumul mare de detritusuri vegetale, sunt folositoare în economia naturii şi a omului contribuind în mare parte la redarea în circulaţie a materiilor minerale din substanţele organice, la îmbogăţirea solului cu humus, la curăţirea terenului de resturi vegetale. Diplopodele sunt răspândite în toate ţinuturile de pe glob, mai numeroase în ţinuturile calde decât spre poli. În ţara noastră se găsesc în număr mare în toate regiunile.

Toate chilopodele sunt terestre. Ele se găsesc pretutindeni unde există o oarecare umiditate, ascunzişuri bune şi mai ales hrană suficientă. La şes numărul chilopodelor este foarte scăzut. În acest biotop cel mai frecvent se întâlneşte Lithobius forficatus. Cele mai multe forme se găsesc în pădurile de foioase, unde frunzarul de pe sol constituie un bun adăpost. Pe malurile râurilor se găsesc puţine specii, cele mai multe ajungând accidental. Chilopodele sunt foarte vioaie. Bune alergătoare sunt litobiidele. Când sunt deranjate din ascunzătorile lor, multe din ele se lasă să cadă de pe trunchiurile de copaci, de sub coaja buturugilor, ascunzându-se cu iuţeală. Chilopodele sunt lucifuge, sunt active numai când temperatura se ridică peste 2 ⁰C. Supuse direct acţiunii razelor solare şi lipsite de umiditate mor în câteva minute. Pot rezista la temperaturi ridicate dacă stau în contact cu un sol umed, de aceea se ascund în crăpăturile stâncilor, pe sub pietre. De fapt dispariţia lor iarna şi mai ales migraţiile pe care le fac pe verticală în sol şi frunzar ne indică în mod elocvent dependenţa lor faţă de temperatură şi umiditate.

Chilopodele sunt carnivore, hrănindu-se mai ales cu alte artropode, viermi şi gasteropode mici. Prada o atacă repede, muşcând-o de două trei ori cu forcipulele, inoculând în acelaşi timp şi venin din glandele forcipulare cu care o paralizează, după care o sfâşie cu mandibulele. Chilopodele sunt exclusiv nocturne. După ce au mâncat ele se ocupă foarte mult de toaletă, curăţindu-şi antenele, picioarele şi corpul.

Chilopodele sunt puternice şi rezistente la diferitele acţiuni ale factorilor atmosferici. În timpul iernii, dacă pământul nu este îngheţat, sunt active tot timpul. În iernile geroase devin inactive adăpostindu-se sub diferite ascunzători. Plantele lemnoase oferă chilopodelor un adăpost bun, prin crengile şi frunzele care cad an de an. Pe copaci trăiesc o mulţime de insecte şi larve de insecte care constituie hrana principală. În acelaşi timp chilopodele protejează plantele prin faptul că distrug o mulţime de dăunători. Ele nu atacă decât când sunt flămânde şi când sunt urmărite.

Chilopodele formează un grup de animale folositoare omului, mai ales gospodăriei horticole şi silvice, prin faptul că distrug un mare număr de insecte dăunătoare (Lithobius forficatus este folositor în economia naturii).

 

 

 

CONCLUZII

Luarea în studiu a ecosistemului Pădurii Cernica reprezintă primele contribuţii la cunoaşterea faunei din această zonă, aceasta servind ca bază de comparaţie pentru ecosistemele similare. Am urmărit o serie de probleme privind alcătuirea unor grupe de nevertebrate reprezentative pentru ecosistemul Pădurii Cernica, scoţând în evidenţă alcătuirea corpului, sistemele de organe, raporturile funcţionale dintre ele.

Referitor la biologia principalelor grupe de nevertebrate, am tratat probleme privind comportamentul lor cât şi influenţa factorilor climatici din zonă asupra dezvoltării lor.

Clasa dominantă în fauna Pădurii Cernica o formează clasa Arachnida. Grupele dominante de arachnide în ansamblul populaţiilor şi pe biotop, sunt reprezentate de: ordinul Pseudoscorpiones, ordinul Araneae, ordinul Opiliones.

Cunoaşterea ecologiei dăunătorilor forestieri, este o necesitate de primă importanţă în protecţia pădurilor, care urmăreşte înainte de toate asigurarea stabilităţii ecosistemului de pădure, asigurarea mecanismelor ce guvernează structura şi funcţionalitatea pădurii care să conducă cât mai eficient, fără perturbări şi degradări ireversibile la exercitarea integrală a funcţiilor sale ca parte a biosferei şi ca bun social economic.

Cunoaşterea dinamicii populaţiilor dăunătoare din ecosistemul cercetat, reprezintă o condiţie esenţială pentru aplicarea metodei integrate de combatere a acestor dăunători. Intervenind în circuitul trofic şi energetic din comunitatea de viaţă a pădurii cu funcţii de consumatori de diferite ordine şi reducători, organismele animale studiate completează, întregesc şi intervin în structura trofică a pădurii, participând activ la reglarea densităţii numerice şi de biomasă a tuturor componentelor din reţea şi deci la echilibrul pădurii. Activitatea biologică a cenozelor animale din pădurea cercetată, este reglată prin legi biologice proprii, prin programul de ordin superior al pădurii ca ecosistem, zoocenoza exercitând importante funcţii de control şi reglare asupra cenozei şi asupra sistemului. Orice dereglare naturală sau provocată asupra faunei pădurii, atrage după sine modificări şi dereglări ale echilibrului celorlalte componente organice pe care pădurea le poate corecta, dacă nu depăşesc anumite limite proprii.

 

BIBLIOGRAFIE

 1. BOTNARIUC N., VĂDINEANU  - Ecologie, Editura didactică şi pedagocică, Bucureşti; 1982.

2.  CHIRIŢĂ C. şi Colaboratorii        - Pădurile României – Studiu monografic,Bucureşti; 1981.

3.  FIRĂ V., NĂSTĂSESCU M. - Zoologia nevertebratelor, Edituradidactică şi pedagocică, Bucureşti; 1977.

4.  FIRĂ V. Şi Colaboratorii                - Zoologia nevertebratelor, Manual delucrări practice partea a II-a, Bucureşti; 1975.

 5. FUHN I., NICULESCU-                 - Araneida (Arachnida) în Fauna României BURLACU F. vol.V, fascicolul 3, Ed. Academiei Bucureşti; 1971.

6.  GROSSU AL. - Mollusca (Gasteropoda, Pulmonata) în “Fauna României”; Ed. Academiei; Bucureşti, vol. III, fascicolul 1, 1955

7.  KIS B., TOMESCU N. - Lucrări practice de zoologia nevertebratelor, Cluj-Napoca, 1984.

8.  LĂCĂTUŞU M., PISICĂ C.    - Biologia dăunătorilor animali, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1980 

 9.  MATIC Z.                                        -Chilopoda (Miriapoda) În “Fauna României”, vol. VI, fascicolul I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966

10. MATIC Z., NĂSTĂSESCU M.      - Zoologia nevertebratelor, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1983

11. POSEA G., ŞTEFĂNESCU I.        - Municipiul Bucureşti cu Sectorul Agricol Ilfov, Ed. Academiei R.S.R.,Bucureşti,1984

12. RADU V. GH., RADU V.V.            - Zoologia nevertebratelor, vol.II, Ed. Didactică şi pedagogică Bucureşti, 1967

13. RADU V. GH.                                  - Isopoda (Crustacea). În “Fauna României”,vol. IV,fascicolul 14, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985

14. STRUGREAN B.                             - Ecologie Generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1965 

 15. SUCIU M., POPESCU AL.            - Lucrări practice de zoologie, Ed.Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1975

16. x          x                                             - Fauna R.P.R. Îndrumător, partea I, Ed. x  Academiei, Bucureşti 1951

17. DĂNIŢĂ N. Şi Colaboratorii         - Ecologie forestieră, Ed. Ceres, Bucureşti, 1977

 

• Prec
• Mai departe