- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Creat: 14 Decembrie 2023 14 Decembrie 2023
- Accesări: 3507 3507
Index articole
O “poveste” adevărată de prietenie, dragoste şi predestinare, în care vom reproduce, evenimente, întâmplări, fapte din trecute timpuri din satul Tanganu, Cernica.
Adică, în principal, din anii 1966-1972 şi, fragmentar din anii următori. Adică anii “de aur” din viaţa atât de complexă şi frumoasă a oricăror tineri, adolescenţa şi tinereţea, şi a celor de atunci. Dar şi continuarea, aşa cum am spus ceva mai sus, din alţi ani când nu mai eram chiar tineri…
Faptele şi persoanele care fac obiectul rândurile următoare sunt reale. Nu am dat frâu liber fanteziei şi am relatat despre întâmplări sută la sută adevărate. Cu o precizare importantă: sunt trecute prin filtrul sufletului meu.
Şi fiecare dintre noi are un filtru propriu aşa cum se spune că amprentele sunt unice pentru orice om născut oricând şi oriunde pe planeta Pământ. Şi atunci dacă amprentele mâinii, ale degetelor sunt unice de ce ale sufletului unui om să nu aibă aceiaşi “calitate “ ? Pentru că variaţiile sufleteşti sunt indiscutabil mai complexe decât cele fizice…
Acei ani care fac demersul nostru sunt unici. Sunt ani atât de diferiţi de cei de azi, încât, sunt sigur, că dacă un tânăr de azi le-ar citi “ar râde în barbă” de naivitatea celor din acele trecute vremuri.
Dar şi noi cei “veniţi” din acele vremuri de superficialitatea lor, de golul din sufletele lor. Nu ne descurajăm să evocăm tot ce ţine de acele timpuri.
O naraţiune care se înscrie în dorinţa şi străduinţa noastră de a reda întâmplări, oameni, sentimente din viaţa satului nostru. Şi am căutat, ca în jurul trio-ului care a constituit “diagonala roşie” a însemnărilor noastre, să prezentăm cât mai multe asemenea întâmplări şi oameni. Fără oameni, fără fapte, străduinţele noastre ar fi seci, reci, statistice. Peste care nu au trecut decât 40-50 ani, dar aflându-ne în secolul vitezii, viaţa a evoluat enorm aşa încât cele spuse de noi par din altă lume.
Vasile Bolboja
D E S T I N E T Â N G Ă N E N E
RĂDIȚA
********
P R E D E S T I N A R E,
P R I E T E N I E,
D R A G O S T E
2014
CUVÂNT ÎNAINTE
--------------------------
Mi se pune mereu întrebarea de către consătenii “de bine”: dacă noi, bruma de intelectuali, încă în viaţă!, suntem capabili să scriem o monografie a satului nostru, Tânganu. Aşa cum sunt multe pe cuprinsul ţării. Indiscutabil că avem capacitatea intelectuală, documentară, umană pentru un asemenea demers. Nu avem însă resursele financiare complexe, iar cei care pot întreprinde un asemenea demers nu mai au forţa fizică dar mai ales vârsta şi sănătatea necesară pentru a realiza un asemenea complex proiect. Vorba unui prieten oltean, trecut în lumea “de dincolo”, “Geaba dorinţă, dacă nema putirinţă”.
Şi atunci ce facem? “Stăm cu mâinile în sân?” Nu, continuăm să scriem, fragmentar, episoade din viaţa satului nostru, un sat multisecular.
Aşadar vom reproduce, în povestea noastră de prietenie (în primul rând) şi de dragoste (în plan secund), evenimente, întâmplări, fapte din trecute timpuri. Adică, în principal, din anii 1966-1972 şi, fragmentar din anii următori. Adică anii “de aur” din viaţa atât de complexă şi frumoasă a oricăror tineri, adolescenţa şi tinereţea, şi a celor de atunci. Dar şi continuarea, aşa cum am spus ceva mai sus, din alţi ani când nu mai eram chiar tineri…
Faptele şi persoanele care fac obiectul rândurile următoare sunt reale. Nu am dat frâu liber fanteziei şi am relatat despre întâmplări sută la sută adevărate. Cu o precizare importantă: sunt trecute prin filtrul sufletului meu. Şi fiecare dintre noi are un filtru propriu aşa cum se spune că amprentele sunt unice pentru orice om născut oricând şi oriunde pe planeta Pământ. Şi atunci dacă amprentele mâinii, ale degetelor sunt unice de ce ale sufletului unui om să nu aibă aceiaşi “calitate “ ? Pentru că variaţiile sufleteşti sunt indiscutabil mai complexe decât cele fizice…
Acei ani care fac demersul nostru sunt unici. Sunt ani atât de diferiţi de cei de azi, încât, sunt sigur, că dacă un tânăr de azi le-ar citi “ar râde în barbă” de naivitatea celor din acele trecute vremuri. Dar şi noi cei “veniţi” din acele vremuri de superficialitatea lor, de golul din sufletele lor. Nu ne descurajăm să evocăm tot ce ţine de acele timpuri.
Noi, cei care suntem pasionaţi de istoria acestor locuri dăruite de Dumnezeu, am descoperit o excepţională microistorie a Tânganului dintre anii 1850 -1900 scrisă de un ilustru necunoscut care semnează simplu: C. Săvescu. Rar ne-a fost dat să citim o atât de concentrată istorie-monografie pe lungimea a doar 12 pagini. Numele ei “Amintirile unui octogenar” şi a fost publicată în anul 1929 în “Buletinul comisiunii monumentelor istorice” una dintre prestigioasele publicaţii istorice ale culmii spiritului românesc, Nicolae Iorga. Nu dorim, nici pe departe, ca prin rândurile noastre să concurăm acele pagini de istorie pură. Il luăm numai ca exemplu de a ne apleca asupra oamenilor, obiceiurilor, sentimentelor, poveştilor de dragoste, de prietenie, asupra locurilor pe care ne-am zămislit.
“Firul roşu” al rândurilor noastre este acea credinţă-tradiţie multiseculară, din viaţa satelor noastre: că fiecărui băiat şi fată le este predestinat acela sau aceea cu care va face legământul sfânt al căsătoriei. “Destinul” are el “grijă” să îl scoată în cale (sau să o scoată în cale) pe cel “ales” sau pe cea “aleasă”. Fie că se întâlnesc la o fântână, fie că au ogoarele alăturate şi fiecare este cucerit de vrednicia celuilalt, fie că sunt în vizită la o rudă şi “alesul” destinului este vecin cu acea rudă… Dar mai ales la tradiţionalele hore şi nunţi când, din întâmplare!, cei doi se încing într-un joc generator de sentimente. Sau la o şezătoare, la o clacă, la unele munci comune specifice acelor timpuri. Paradoxal dar alesul destinului nu prea era din imediata vecinătate a casei. A creşte împreună “în ţărâna uliţei comune” era un mijloc de prietenie pe veci. Dar “el” sau “ea” trebuia să apară de undeva, de mai departe. Atunci când “înfloreau” mugurii adolescenţei. Adică acea scurtă perioadă din viaţa noastră când se nasc sentimentele, câteodată perene, alteori nu, decisive în alegerea viitoruluii drum în viaţă…
Vom încerca să ilustrăm cu modestele noastre mijloace literare această credinţă care, în anii evocaţi, era chiar realitate. Între timp s-a perimat şi s-a pierdut. Acum altele sunt criteriile pe care “destinul” i le aşează în cale tineretului nostru.
--------------------------------------------------------
În anii de demult, oho!, de prin 1965-1970, erau alte vremuri, alte obiceiuri, alte prietenii. Ceea ce vă spun eu, acum, chiar s-a întâmplat aievea. Cum se spune adesea : dacă n-ar fi, nu... v-aş povesti...
Eram strungar la Fabrica de Maşini Unelte din Bucureşti (FMUAB, cunoscută şi sub numele “scurt”: “Maşini-Unelte”) din anul absolvirii Şcolii Profesionale "Electro-Aparataj", 1965. Am avut contract cu o altă renumită intreprindere a industriei româneşti, Electronica Bucureşti. Pe atunci elevii fiecărei şcoli profesionale încheiau un contract ferm cu intreprinderea care-l prelua şi absolventul avea asigurat locul de muncă. Am fost repartizat, prin decizie “superioară”, către această nou înfiinţată intreprindere. Astfel, primii 4 clasati, ca medii, din clasa mea, au devenit “femeuabisti”. Alături de mine, consăteanul meu, Nicoară Gheorghe, bucureştenii, Marian Cristache (Cristel) şi Gâsă Petre, am fost încadraţi din vara amintitului an, 1965, la ceea ce a devenit o mândrie a industriei româneşti socialiste. Circa un an am lucrat ca strungar la secţia "Mecanică uşoară". Apoi prin altă decizie luată la nivelul conducerii intreprinderii (evident cu concursul ministerului) a fost înfiinţată secţia "Agregate". Am avut onoarea ca alături de prietenul meu strungar, Vărăşteanu Gheorghe-Gică, să fim primii salariaţi care am lucrat efectiv la nou înfiinţata secţie. Peste câţiva ani va deveni o secţie importanta a renumitei intreprinderi, cu spaţiu propriu, plasat în locul fostei săli de sport din partea de sud faţă de hala principală. În uriaşa hală iniţială a FMUAB, în spaţiul numărul 5 dreapta (noi spuneam pe atunci “tronson” spaţiilor dintre mega-stâlpii care delimitau secţiile de producţie) au apărut două strunguri mici: al meu şi al amintitului Gică Vărăşteanu. Îmi amintesc perfect: noi doi în imensitatea acelui spaţiu. Destul de repede au apărut şi celelalte utilaje: strunguri normale, strunguri mari, freze, raboteze, maşini de găurit şi maşini de rectificat. Şi surpriză : la una dintre maşinile de rectificat a apărut o figură cunoscută, consăteanul meu, Matei Ion, mai mic decât mine cu un an, deci născut în 1949. Noi îi spuneam Nelu sau alintat “Neluţu” .Un normal prilej pentru a se lega o prietenie. Şi a fost pe viaţă. Adică atâta cât a fost a lui...
Odată această legătură profesională stabilită, cea sătească, a fost o formalitate. Pe timpul acela simbioza sat-serviciu era foarte puternică. Atunci s-au născut prietenii dintre consătenii noştri şi locurile lor de muncă extrem de trainice. Ele s-au cimentat şi perpetuat până astăzi când, unii, sunt pensionari. Că alţii au trecut „dincolo”... Pe atunci, serviciile, în marea majoritate a cazurilor erau „pe viaţă”. Pe vremea aceea, era o adevărată onoare „să-ţi ajuţi consăteanul” dacă erai într-o poziţie mai favorabilă într-o intreprindere socialistă. Reminiscenţele ţăranilor dezrădăcinaţi, plecaţi de lângă glia strămoşească, unde individualismul era la mare preţ, începeau să dispară. Se năştea o nouă conştiinţă: cea muncitorească în care, fără colaborare, nu se putea naşte acel produs al muncii lor cu valoare tehnică, comercială şi socială. La FMUAB produsul muncii noastre, în acei ani de început, se numea simplu: „strunguri carusel”. Noi, cei de la „Agregate”, pornisem pe un drum nou pe atunci: crearea de „agregate” adică de maşini complexe, capabile să execute o gamă mare de operaţiuni complicate. România înainta vertiginos pe drumul „creării industriei constructoare de maşini, pivotul industriei grele”. Şi cheia de boltă a industrializării. Noi, cei de atunci, făceam parte dintre şi printre acei pionieri. Eram tineri, inconştienţi, imberbi, plini de viaţă, doritori de distracţii, de fotbal, de dansuri şi ...prietenii cu fete. Fete frumoase, cochete, sentimentale, eleve la şcolile profesionale cu profil feminin. Cele mai „deştepte” şi cu părinţi, oarecum potenţi material, urmau liceul. Dar erau „rara avis”. Prntre ele : Radu Dorina (fata lui Tudorică Suflă) şi Neagu Vasilica – Visi (fata preşedintelui CAP, Neagu Ilie).
Aşadar ne-am reîntâlnit în...Tânganu. Desigur ne cunoşteam, eram consăteni. Dar locuiam relativ departe unul de celălalt (circa 1,5 km), eu în Gâgâlicea, lângă gară, el lângă terenul de fotbal. Eu născut în 1948, el în 1949. Eu am terminat Şcoala primară de 7 clase la Şcoala Elementară din Cernica. Pe atunci şcolile de 7 clase erau doar la nivel de comună. Adică: Cernica, Fundeni, Bălăceanca (până în 1968, era comună separată de Cernica). Nelu a terminat tot 7 clase, dar la Şcoala Elementară din Tânganu. Eu am fost ultima generaţie care a absolvit Şcoala elementară de 7 clase „în deplasare”, la Cernica. El a fost prima generaţie de elevi care a absolvit clasele primare (ciclul primar era tot de 7 clase!), la Şcoala Elementară din Tânganu. Următoarea generaţie de elevi (deci cei născuţi în 1950) au efectuat cursurile elementare tot la Tânganu. Dar se trecuse la... 8 clase. Printre elevii absolvenţi ai acelei clase s-au numărat: sora mea, Bolboja Gherghina, Grigore Constantina-Codiţa, Grigore Rădiţa. Cu primele doua nume ne vom întâlni pasager, cu ultimul mereu în derularea rândurile noastre. Face parte din „trio-ul principal” al demersului nostru, să-i zicem, memorialistic.
Aşadar, s-a născut o prietenie pentru mulţi, mulţi ani din acest "dublu de viaţă": serviciu comun, loc de naştere şi domiciliul comun. Aşa s-au „ţesut” nişte fire într-o „ţesătură” indestructibilă şi consistentă. Adică o prietenie care a durat până la final.
Am urmat amândoi cursurile liceului seral „23 August” (atenţie: singurul liceu din Bucureşti în două schimburi!!). Eu eram elev în clasa a X-a (an şcolar: 1966/67) "mai sus" decât clasa noului meu prieten, care era debutant în clasa a IX-a.. Liceul nostru era plasat pe strada Pescăruşului, lânga o altă renumită instituţie de învăţământ, Scoala Profesională „23 August”. Provenea din renumitul (aşa ni se spunea) pe timpuri liceu născut în cadrul marii intreprinderi bucureştene "23 August" pentru aceia dintre muncitori care doreau să-şi continue studiile.. Era una dintre măsurile luate atunci de a se crea condiţii de pregătire superioară pentru tinerii muncitorii dotaţi în perspectiva industrializării care se producea sub ochii noştri. Şi erau destui (la origine fii dotaţi de muncitori, de ţărani, de intelectuali modeşti material), care doreau să-şi depăsească condiţia modestă din care proveneau. Printre ei: Matei Ion, Vărăşteanu Gheorghe, Andrei Gheorghe, Neguţ Gheorghe, Marian Cristache, Iordache Marin, Tache Mircea, Constantinescu Alexandru si atâţia alţii anonimi atunci, pensionari acum când aşternem aceste rânduri pe hârtie. Sau... plecaţi departe. A fost foarte greu acest dublu demers care presupunea multă, multă muncă dar şi satisfacţii. Satisfacţiile acelor timpuri. Care nu mai au nici o legătură cu cele de azi. Adică ambiţia acelor modeşti tineri, hotărâţi să-şi depăşească condiţia "din naştere". Era o efervescenţă, un entuziasm, "o determinare" (cum se spune acum) care... astăzi pare anacronică, de neînţeles. Noi, cei de atunci, am înţeles-o şi... am urmat-o. Şi nu regretăm..
Cap. 2 - "VIAŢA LA ŢARĂ"
--------------------------
Noi continuăm cu "viaţa la ţară", paralelă cu cea profesională. La care, unii dintre noi o adăugăm şi pe cea şcolară. Deci, putem vorbi de trei segmente majore din viaţa noastră. În primul rând viaţa din mediul în care ne-am născut şi care, se va vedea în continuare, era deosebit de complexă. În al doilea rând, cea legată de activitatea profesională, care nici ea nu era, pe vremea aceea, de neglijat şi nici uşoară. În fine, în al treilea rând, cea şcolară care, evident, era "fereastra noastră spre viitor" pe care nu am marginalizat-o.
Să începem cu viaţa noastră din spaţiul în care ne-am născut. Era cu totul şi cu totul diferită de cea de azi. Singurul liant dintre anii de atunci şi anii de azi era/este fotbalul. Adică acelaşi teren de fotbal dar mereu alţi protagonişti. Terenul este în apropierea casei lui Nelu. Dar exista o mare diferenţă : enstuziasmul pentru fotbal al acelora de atunci era net superior faţă de aceia de azi. Un singur exemplu: atunci se juca fotbal în fiecare seară, azi doar când sunt programate antrenamente sau meciuri oficiale (atunci când sunt echipe înscrise în campionatele judeţean-locale) şi, eventual, duminica. Pe vremea noastră se juca în fiecare seară începând din martie până înspre noiembrie. Adică până atunci când înserarea venea năvalnic peste noi, peste sufletele noastre, peste timpul nostru ocupat cu munca şi cu studiile. Şi punea punct întâlnirilor "serale" fotbalistice (nu şi acelora de studii..). Murea, atunci, fotbalul? Nici vorbă. Trăia la propriu prin acele binecunoscute şi istorice meciuri duminicale dintre echipe bine delimitate care continuau şi pe timpul iernii. La început acestea au fost între "Tineri fără armata făcută" şi "Cei cu armata făcută". Pe scurt între „Tineri” şi „Bătrâni”. Sună hazliu să le spui celor cu armata făcută (pe atunci aveau de la 22-23 ani în sus), „bătrâni”. Semnatarul acestor rânduri a participat pentru prima dată la un meci de fotbal dintre echipele cu componenţa şi titulatura de mai sus în vara anului 1958. Am fost condus pe terenul din luncă, „de la Zuzea”, de prietenul meu de o viaţă, Ion Constantin-Godăcel. Îmi amintesc că din echipa "Celor cu armata făcută” făceau parte, printre alţii: liderul Cosma Tudor-Cocoş, Cosma Tudor-Mafoame, Fane Megheş, Nicu Şindiu, Oprea Marin--Patile, Nicoară Mieluş-Cotoiu, Damian Ion-Popeda, Mieluş Ridichie si alţii. De cealaltă parte era echipa „Celor fără armata făcută" care cuprindea, printre alţii pe : Zanea Ion-portar, Ion Nicolae-Godac, Preda Constantin-Creţu şi...doar atât mă ajută memoria. Altminteri nu erau atât de cunoscuţi precum cei din echipa adversă. Mai îmi amintesc ceva fascinant pentru acele atât de îndepărtate timpuri (meciul a fost câştigat de "Bătrâni") : au plecat la bufet, au băut berea care se cuvenea câştigătorilor şi apoi, ca o supremă răsplată!, toţi jucătorii câştigătorilor şi câţiva de la învinşi (şi pe atunci exista fair-play) au fost acasă la "nea Cocoş-Moşu" pentru a viziona un meci de fotbal din Divizia A. Nea Cocoş avea singurul televizor din Tânganu şi meciurile transmise pe atunci reprezentau o fascinaţie greu de înţeles astăzi. Eu şi prietenul meu, Costică-Godăcel aveam doar 10 ani şi, evident, nu aveam acces în elita fotbalistică tângăneană de atunci. Deşi Costică era fratele unuia dintre cei mai cunoscuţi fotbalişti din acele timpuri : Nicu-Godac. Să amintim şi „miza” meciului : 10 lei. Deci fotbaliştii câştigători primeau 20 lei cu care se puteau bea 5-6 beri. Această „cotă de participare” de 10 lei s-a menţinut multă vreme..
Dar să revenim mai aproape de zilele noastre. Adică ale acelora ale tinereţii noastre. Ale mele şi ale lui Nelu Matei. De prin anii 1966-1968. Atunci în fiecare seară, aşa cum am mai spus din martie până înspre noiembrie, se juca seară de seară meciuri de fotbal. Se formau echipe ad-hoc. Câteodată se păstrau o perioada de timp cam aceleaşi echipe cu modificări nesemnificative. Liderii acelor ani, adică cei care îşi formau echipele erau Ion Nicolae-Godac, State Vasile-Pocăitu, Iordache Mircea-Dospitu sau Gheorghe Ion-Nită dar şi alţii. După meci se cobora spre bufetul lui "nea Mitică Bodegaru" unde se bea o bere sau un pahar de vin cu apă minerală. Îmi amintesc că foarte rar pleca cineva ameţit. Au existat siţuatii în care învingătorii din acea seară îşi manifestau bucuria prin "baterea tablei". De obicei se întâmpla atunci când pierdea echipa lui Nicu-Godac, mare sufletist, care se "oftica" şi învingătorii din acea seară profitau de succes. A doua zi, în drumul spre serviciu, care era, pentru toţi, cu trenul, se discuta, numai de meciul din seara precedentă. Fiecare fază era disecată în mijlocul nostru de transport către locurile muncă. Ba chiar se puneau la cale şi „transferuri” pentru seara următoare de la o echipă la alta. Alte subiecte existau berechet dar se „impunea” să epuizăm „crâncenul meci din seara trecută”. Era şi o delectare înainte de a intra „în şut” pentru că munca era necesară. Şi să nu creadă cineva că era uşoară.
O altă componentă a vieţii noastre "de la ţară" era, desigur, cea să-i zicem, "cultural-sentimentală". Toţi băieţii şi fetele (cu mici excepţii) îşi petreceau unele seri dar cu osebire sâmbetele şi duminicile în cadrul obştei noastre. Tentaţia altor meleaguri era mică. Doar în împrejurimi şi în special la Căminul Cultural din satul Fundeni, unde sâmbâta seara erau programate binecunoscutele, pe atunci, baluri şi duminca dansuri. Acolo, evident, inevitabil, se legau şi prietenii extra-Tânganu. Unele s-au concretizat, mai târziu, în căsătorii. Foarte puţini (sau puţine) frecventau Casele de Cultură din Bucureşti, unele renumite, pe atunci, precum cea din estul capitalei, Universal Club, uşor accesibilă celor din comuna noastră sau "centrala" Zalomit, de lângă Cişmigiu. Dar "pâinea noastră cea de toate zilele” pentru fetele şi băieţii din Tânganu, adică prilejul de a se întâlni, comod, fără probleme... unele cu părinţii, era, indiscutabil, "filmul" care se proiecta la aşa-zisul "cămin cultural" instalat în fosta cârciumă "a lui Stăncioi". Avea un spaţiu central, fostul local propriu-zis, relativ încăpător pentru spectatorii noştri tângănenii. Exista o cameră "în spate" (probabil tejgheaua de pe timpuri similar cu „barul” de azi) unde era instalat aparatul de proiecţie. La intrare exista un "şopron" - adăpost de câţiva metri pătraţi - în care staţionau cei ce doreau să intre la film, se adăposteau de intemperii sau se năşteau ... idile. Era ceva romantic : să-i ceri prietenia unei fete în acel arhaic adăpost de ... intemperii.
Trecând la filme acestea erau destul de interesante. Se rulau pelicule din celebra serie de filme "franco-italiene" cu actori precum Jean Marais, Gerard Philipe, Gerard Baray, Giuliano Gemma, Jean-Paul Belmondo, Claudia Cardinale, Sofia Loren, Michele Mercier, Brigitte Bardot, Jean Gabin, Marcelo Mastroiani, Alberto Sordi şi multi alţii. Nu lipseau nici marile coproducţii istorice la modă în acele vremuri precum "Cleopatra", "Corabiile lungi", "Spartacus" sau „Elena din Troia”, desigur adaptate în variante ce puteau fi rulate în modestele cinematografe săteşti. Dar şi filme de mare succes, pe atunci, precum cel indian, "O floare şi doi grădinari" sau celebrul "Veselie la Acapulco" cu nu mai puţin celebrul Elvis Priestley. În aceste cazuri sala de film a devenit neîncăpătoare, fiind necesare 2 reluări în aceiaşi zi. Poate suntem prea nostalgici, poate că dăm o altă dimensiune celor petrecute pe atunci dar ne întrebăm: cu ce comparăm azi cele de atunci? Azi nu mai există nimic din ceea ce era atunci. Şi orice comparaţie pare fără sens..
Tentativele de a se forma cupluri fete-băieţi, aveau o formulă încetăţenită atunci: "vrei să fim prieteni?". Şi erau numeroase. Şi normale. Orice tânăr de 17-18 ani căuta să-şi facă „o prietenă”. Orice fată de 16-17 ani care "ieşea în lume" adică la film şi, după cum vom vedea mai departe, la dans, era curtată şi tentată să-şi facă "un prieten". Toate erau, să zicem în spiritul nostru ţărănesc-ilfovean, „în legea firii”. Tradiţiile de pe alte timpuri când la hora duminicală din centrul satului se formau perechile pe care destinul şi norocul le potriveau pentru viaţa ulterioară încă mai persistau. Dar acum în alt „decor”. Şi au fost cazuri când din aceste întâlniri de la film, de la dansuri, de la nunţi se năşteau prietenii care mai târziu au dat naştere la căsătorii, deci la familii. Unele dintre familii (cele mai multe) s-au dovedit durabile, altele (mai puţine) efemere. Vom reveni mai târziu cu exemple concrete.
Nu cunosc primele amănunte dar a apărut „un zvon ca o boare” că "al lui Mică” este prieten cu „a Liţii". Adică prietenul meu, Nelu Matei ar fi prieten cu Rădiţa Grigore. Niciodată nu am abordat frontal, cu Nelu, această misterioasă prietenie. Altminteri tinerii, pe acele timpuri, nu se prezentau în faţa prietenilor cum fac cei de azi de parcă ar fi sub patrafirul unui preot. Pe atunci, în anii 1967-1968, noi, prietenii lui Nelu, nu am dat o prea mare importanţă mult „mediatizatei în mediul eminamente feminin-sătesc” a presupusei prietenii dintre cei doi prieteni ai noştri. Eram tineri, imberbi, cu multiple preocupări, aşa cum am mai spus, profesionale şi şcolare şi unele „relaţii” din acei ani ai drumului nostru dintre adolescenţă şi tinereţe erau tratate ca atare. Adică cu indiferenţă, pentru că, normal, acestea erau incipiente şi pasagere. Se pare, niciodată nu am ştiut clar, că prietenia dintre Nelu şi Rădiţa a avut rădăcini adânci. Ei au fost colegi la şcoala din Tânganu, la cea nou extinsă la 7 clase elementare (pentru Nelu, născut în 1949) şi la 8 clase elementare (pentru Rădiţa, născută în 1950). Cert este că prin anul 1967 în Tânganu, pe lângă alte multe prietenii, specifice acelor timpuri, care făceau deliciul celor din mediul cu precădere feminin-sătesc, au apărut, mai mult discret, informaţii despre prietenia dintre protagoniştii noştri. Cred că este momentul să facem câteva precizări. Nelu era un tip cu o prestanţă fizică agreabilă : înalt (undeva spre 180 cm), bine proporţionat fizic, tenul uşor spre brunet. Rădiţa era o fată obişnuită din toate punctele de vedere. Nelu era un băiat echilibrat, discret (aşa era majoritatea tinerilor pe atunci) care se exterioriza foarte rar, şi nu-şi „trâmbiţa succesele sentimentale”, calm, uneori prea indiferent faţă de întâmplările „exterioare”. Rar, foarte rar, vorbea de trăirile lui interne importante (nicidecum de cele legate de Rădiţa). În schimb Rădita era/este mai explozivă, mai dispusă pentru confesiuni, mai puţin interiorizată. Dar nici ea, parcă ar fi fost o înţelegere prestabilită între ei, nu vorbea în public despre sentimentele ei profunde faţă de Nelu. Mult mai târziu, eu, prieten apropiat al celor doi, am înţeles intensitatea şi unicitatea sentimentelor ei. Este evident că ele nu aveau conotaţia sexuală de azi. Pe atunci mai exista acea puritate moştenită de la strămoşii noştri în care tinerii care se iubeau trebuiau să pună înainte afinităţile, sentimentele, potrivirile complexe. Pe primul plan erau cele profesionale, secondate de cele de studii şi in final de cele materiale. Azi sunt altele: atât de mediatizatele "potriviri de caracter" care, de fapt, înseamnă „afinităţi” materiale + sexuale.
Cu inconştienţa tinereţii, cu preocupările noastre care erau, aşa cum am mai spus, pe trei fronturi profesionale, şcolare şi sentimentale, pe atunci nu am dat importanţă acestei pseudo-prietenii. Aşa era în percepţia noastră a celor din jurul lor. Deci şi a mea. Dar in mediul nostru sătesc deja se declanşase, aşa era tradiţia, discuţii despre "al lui Mică" dacă s-ar potrivi cu "a Liţii". Prietenia nu era consolidată dar "cumetrele" începuseră să lucreze: cum e el, cum e ea, dacă s-ar potrivi, dacă sunt de familii compatibile şi multe, multe altele. Discuţiile, în mediul nostru sătesc, a luat-o mult, mult înaintea relaţiilor reale dintre cei doi. Şi, după cum se va vedea mai departe, a creat o psihoză dăunătoare...
A fost ca un car. Ca un car al vieţii, al unei posibile căsnicii, al destinului aşa cum tot am subliniat noi în rândurile noastre. La roţile din faţă, normal, sunt cei doi protagonişti: Ea, pe stânga, EL, normal, pe dreapta. La roţile din spate sunt familiile celor doi. Simetric la roata din stânga, care încearcă să împingă (sau să frâneze) „carul” presupusei căsătorii, sunt părinţii fetei, la roata din spate, pe partea dreaptă, sunt părinţii baiatului cu aceleaşi misiuni.
În cazul nostru la roata din spate, dreapta, a fost familia „lui Mică” Adică a lui Nelu. Care a vrut-o pe „Rădiţa Liţii” Pe partea cealaltă, deci a roţii din spate, stânga, a fost familia „Liţii”. Şi ea a fost de acord cu „Nelu al lui Mică”. În faţă la roata din partea stânga a fost chiar Rădiţa. Nu numai că ea a dorit această căsătorie. Ea l-a iubit mult (aveam să constat, clar, mai târziu) pe Nelu. Pe partea dreaptă a roţii din faţă, cea directoare, a fost protagonistul nostru, Nelu. Şi trebuie, nu avem incotro, să spunem adevărul, confirmat în timp: el nu a dorit această căsătorie. Şi decizia lui a fost... decisivă.
Cap. 3 - VIAŢA MERGE MAI DEPARTE
-------------------------------------------------------
În anul şcolar 1967/1968 eu eram în clasa XI-a, Nelu Matei era în clasa a X-a la acelaşi liceu „ 23 August”, şi am hotărât să locuim împreună la o gazdă din cartierul Pantelimon, la doamna Ecaterina Mazăre, într-o cameră a locuinţei acesteia, din apropierea Intreprinderii "Alexandru Sahia" (sau FLPB).
În anii şcolari anteriori 1965/1966 (clasa a IX-a) am locuit pe strada Cămilei din acelaşi cartier Pantelimom, împreună cu prietenul meu din Bălăceanca, Enache Marin, matriţer la Electro-Aparataj, care urma, în paralel, şi o şcoală de desenator tehnic. În anul şcolar următor, 1966/1967, (pentru mine clasa a X-a) am locuit, tot în cartierul Pantelimon, la unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată, Marian Cristache. Cu Cristel, aşa îl alintam noi, am fost coleg de clasă la Şcoala Profesională "Electro-Aparataj" (meseria strungar), coleg de serviciu la FMUAB şi coleg de bancă în primii doi ani de liceu (clasa IX-a şi a X-a). În aceiaşi cameră am locuit împreună cu consăteanul meu şi colegul meu din aceiaşi clasă de liceu (clasa a X-a), Nicoară Gheorghe (fiul fostului primar al comunei Cernica de prin anii ‘960). Şi cu acesta am avut multe afinităţi: am fost colegi de clasă la aceiaşi Şcoală Profesională "Electro-Aparataj" (evident în clasa de strungari). Mai mult chiar am urmat amândoi clasele 5-7 la Şcoala Elementară din Cernica (el era cu un an mai mare decât mine, deci născut în 1947). A urmat prima clasa de liceu - a IX-a la zi, apoi a întrerupt liceul, a urmat amintita şcoală profesională în aceiaşi clasa cu mine şi a continuat liceul în clasa a X-a, cursuri serale. Şi coincidenţele cu Nicoară Gheorghe (i se spune Marin) nu s-au terminat: clasa noastră de strungari a fost mutată de la "Electro-Aparataj" la nou înfiinţata Şcoala profesională „Unirea” de pe strada Mântuleasa (până atunci fusese numai şcoală tehnică). După circa o lună am fost rechemaţi la şcoala-mamă "Electro-Aparataj" întrucât la examenele de admitere fusesem printre primii (eu chiar primul). Dar să fim sinceri: şi datorită intervenţiei ferme a învăţătoarei mele de la "Şcoala mică" din Tânganu, Gheorghiţa Borteş !
În anul 1967 bunii mei prieteni, Marian Cristache şi Nicoară Gheorghe (mai mari decât mine cu un an, deci născuţi în 1947) au plecat în armată, aşa că a trebuit să-mi caut un alt partener de găzduire în Bucureşti pentru a continua liceul şi acesta a fost, logic, Nelu Matei, consăteanul, prietenul şi colegul meu de serviciu. A fost pentru mine precum un frate....
Cap. 4 - UN AN DE EXCEPŢIE, O PRIETENIE DE EXCEPŢIE
----------------------------------------------------------------------
Anul şcolar 1967/1968 şi anul de viaţă... corespunzător, alături de prietenul meu, a fost unul de excepţie. Totul părea a merge foarte bine. Lucram amândoi la secţia "Agregate" nou înfiinţată în cadrul şi în interiorul FMUAB. Câştigam destul de bine, circa 1300 lei lunar, destul de mult pentru nişte tineri la nivelul acelor ani (salariul mediu lunar al anului 1968 a fost de 1309 lei !), şcoala mergea şi ea destul de bine. Nelu era printre fruntaşi în clasa lui (repet clasa a X-a) eu continuam să domin ierarhia "de vârf" a liceului (la admitere am intrat de pe prima poziţie, în toţi cei patru ani de liceu am luat premiul I pe liceu iar bacalaureatul l-am absolvit cu cea mai mare medie!). Petreceam mult timp împreună. Locuia, am mai spus, lângă terenul de fotbal, deci lângă pasiunea mea de o viaţă, avea televizor aşa că sâmbetele le petreceam vizionând remarcabilele emisiuni din acea vreme, mult apreciate şi în reluările de azi Mai ales cele umoristic-muzicale. Sau vizionam filmele de la căminul cultural. Câteodată, sâmbăta, ne duceam la balul de la Fundeni. Duminica participam la binecunoscutele meciuri dintre "Tineri şi Bătrâni" (care înlocuiau pe cele cu vechile etichete „Cei cu armata făcută” şi „Cei fără armată”). De fapt era "aceiaşi Mărie cu altă pălărie". Singurul „cu armata făcută” de la „Tineri” era Iordache Gheorghe (Gogu lui Zanea) un fel de lider mai „bătrân”. Seara de duminică eram la acelaşi film de la caminul cultural unde încercam şi noi să ne găsim "prietene/partenere". Apoi de luni o luam „de coadă". Adică serviciu - şcoală, şcoală - serviciu, până sâmbăta când din nou poposeam în “raiul” nostru rural cu filme, televizor, fotbal, întâlniri cu prietenii şi prietenele grupului nostru tângănean, dans si ... cam atât. „Prietene adevărate”, adică cele curtate cu protocolul de rigoare amintit mai sus (“Vrei să fi prieteni ?”) nu aveam. Nelu avea succes la fete dar nu s-a prea omorât cu firea pentru a avea o prietenă stabilă. Aşa cum am mai spus, el era mai direct, mai cu "vână". Eu... prea timid, prea romantic, prea sentimental, prea „de prin trecute timpuri”. Cu alte cuvinte el era băiatul acelor ani, eu ... anacronic. Doar nu fusesem născuţi de aceiaşi Mamă... Prietenie nu înseamnă şi identificare. Dar nu era absolut nici o urmă de invidie din parte-mi. De fapt, cam toţi tinerii acelor timpuri, eram pe acelaşi calapod: adică altruişti, mai prietenoşi, mai preocupaţi de alte probleme (aşa cum am mai spus: servicii, şcoli, familii, sănătate, „ameninţarea armatei” care se apropia, etc.) decât de puerile invidii sentimentale...
În decembrie 1967 era, atunci ca şi acum, o lună specială pentru cumpărături. Printre facilităţile acelor timpuri era şi posibilitatea de a cumpăra în rate. Printre produsele care erau supuse acestei posibilităţi erau şi, o noutate!, magnetofoanele. Am luat decizia comună: eu, Nelu şi un coleg de serviciu (Toma Constantin) să cumpăr un magnetofon în rate. Precizez că eu eram aproape de încorporarea în armată şi nu mi se permitea angajarea unei rate aşa că aceasta a fost făcută pe numele amintitului nostru prieten şi coleg de serviciu, Toma Constantin. Este de prisos să spun că nu s-a pus nici un moment problema achitării ratelor către colegul nostru În cazul unei plecări intempestive în armată ratele erau achitate de Nelu. Şi, aşa, am devenit proprietarul unui magnetofon „Tesla-Uran” cu dublă alimentare: curent electric şi baterii. Pretul: 2125 repartizat în 12 rate deci circa 200 lei pe lună. A fost al doilea magnetofon cumpărat de un un tângănean. Primul posesor, cu puţin înaintea mea, a fost Marin al lui Radu. Colegii de la FMUAB mi-au înregistrat rapid (în luna decembrie 1967) cele două benzi Orwo din dotarea primară cu muzică difuzată pe renumitele, pe atunci, difuzoare, montate pe înalţii stâlpi ai halei principale, acolo unde noi ne desfăşuram activitatea de meseriaşi. Melodiile difuzate, în acele spaţii, cu o acustică deosebită, m-au făcut pe mine admirator, pe viaţă, al muzicii uşoare.
Era decembrie 1967. Urma revelionul. Inberbi, inconştienţi, evident că nu făcusem o planificare riguroasă pentru revelionul care urma, pe principiul că vom găsi, noi, unde să trecem graniţa dintre ani. Şi... socoteala s-a potrivit de minune. Părinţii lui Nelu Matei au făcut revelionul la un fin de-al lor din comuna Pantelimon, aşa că a fost disponibilă casa lui. Şi Nelu nu a ezitat în a organiza revelionul la el acasă. Îmi aduc aminte perfect: ne-am adunat, ad-hoc!, 17 "combatanţi" : 9 băieţi şi 8 fete. Pe atunci nu se purta obiceiul de cupluri omogene. Adică fiecare cu perechea lui. Încerc să rememorez participanţii la acel revelion de excepţie. Băieţi : Matei Ion, Sava Ion-Doctoru', Sava Dumitru-Creţu, Tache Mircea, Iordache Marin-Zanea, Dumitrică Florea-Verde, State Vasile-Pocăitu, Pârvu Nicolae-Leonte şi Bolboja Vasile. Dintre fete îmi amintesc următoarele nume: State Lenuţa, fostă Sava (soţia lui State Vasile), Radu Dorina (soţia lui Sava Ion), sora Dorinei, Sanda, sora mea, Didina, Codiţa lui Bâlbâcicâ, Visi, fata lui Ilie Neagu, vecini cu familia lui Nelu şi, să mă ierte Dumnezeu!, nu-mi mai amintesc şi celelalte două nume. Tot Revelionul s-a desfăşurat sub imperiul proaspetei achiziţii: magnetofonul. Înregistrasem, pe o bună porţiune de bandă, "Periniţa" şi, la graniţa dintre ani (între orele 11.30 şi 12.30), totul s-a desfăşurat sub imperiul celebrului joc cu ... sărutări. "Sarea şi piperul" acelei nopţi de pomină a fost, cu totul şi cu totul surprinzător, Dumitrică Florea-Verde. Acesta, într-o vervă deosebită (aşa se întâmpla când avea ceva "la bord"), a găsit o cămaşă ţărănească a tatălui lui Nelu, nea Marin Mică, şi-a implantat nişte dinţi din ceapă şi a susţinut un spectacol de excepţie. Vorba Lenuţei State: "eu îl credeam pe ăsta un mutulică". Spre dimineaţă majoritatea participanţilor au plecat pe la casele lor mai ales că avusese loc un mic accident pe care-l trecem cu vederea. Au rămas să... continue doar şase combatanţi-băieţi: Nelu Matei, Sava Dudu, Marin Zanea, Tache Mircea, Dumitrică Florea şi semnatarul acestor rânduri. A fost un somn agitat, cu chinuri, pentru că, acelaşi năbădăios şi neobosit, Dumitrică Florea, de care nu prea se lipea somnul, a avut, în schimb, o preocupare permanentă: cum aţipea vreunul dintre noi îi trăgea perna de sub cap. A doua zi, pe 1 ianuarie 1968, dimineaţa devreme, vecina lui Nelu Matei, Visi Neagu a venit, ca o harnică fată, să facă curăţenie. Dezinvolt m-am oferit şi eu să o ajut, ea era bucuroasă de ajutorul meu, dar prietenii mei m-au chemat, insistent! să continuăm petrecerea la... "Vântu". Adică la nea Anton al lui Gagă - tatăl lui Dudu Sava şi al lui Ion Sava care ne-a primit, dezinvolt, bucuros, cu nelipsita sa băutură, vermutul.
Revelionul a trecut, anul 1968 a bătut „cioc, cioc” la uşile noastre şi noi l-am primit cu braţele deschise.
A continuat să circule zvonul despre prietenia dintre Nelu Matei şi Rădiţa Grigore. Nici nu avea cum să se stingă un asemenea subiect care făcea deliciul mediului feminin din Tânganu, „gura satului” cum plastic şi semnificativ se spune. Erau prea cunoscuţi, şi ei şi familiile lor, aveau o bună poziţie profesională şi în plus erau printre puţinii din Tânganu care urmau liceul seral. Şi această preocupare pentru continuarea studiilor a unor tineri era apreciată ca atare. În acele vremuri şansa de a urca pe trepte superioare în societate erau studiile. Că despre avere sau altele nu mai putea fi vorba. Erau acele timpuri, încă venite din istorie, conform cărora primul contact într-o prietenie dintre o fată şi un băiat era "mâna destinului". Aşa cum am mai spus, fie că era vorba de un joc la o horă, de o întâlnire la o şezătoare, la cumpăna unei fântâni, la o nuntă, la un botez, etc.. Pe atunci nu am dat importanţă unui asemenea zvon. Altminteri lumea începuse să evolueze, relaţiile dintre tineri să se modernizeze, existau şcolile profesionale şi liceele din Bucureşti care facilitau numeroase contacte, fie chiar în şcoli, dar mai ales prin mijloacele de transport în comun ale acelor timpuri. Adică trenul... Aşa că nişte discuţii, fie şi repetate, nu erau un semn indubitabil al unei prietenii similare cu cele de pe vremea părinţilor sau a bunicilor noştri. Dar „gura feminină a satului” rămăsese în urmă şi orice relatare despre mai desele discuţii dintre un băiat şi o fată erau, în concepţia ei, o posibilă legatură ... definitivă care trebuia să se termine cu o căsătorie. Ca pe vremuri. Repet, noi tinerii, prietenii celor doi, nu am dat prea mare importanţă acestei prietenii şi nu am insistat să-l descos pe Nelu cu detalii. De-altfel nici nu se prea practica stilul ca un prieten să fie ... popa şi celălalt să se prezinte sub patrafirul său cu... destăinuri. Erau alte timpuri, alte mentalităţi. Exista un bun simţ, exista o pudoare, exista o educaţie, exista o discreţie moştenită. Pe când astăzi... totul este public pigmentat cu detalii intime pitoreşti...
Este cazul să intersectez aici şi cele 3 tentative de a obţine prietenia unora dintre cele mai curtate fete din Tânganu.
După părerea mea şi a multor băieţi din acea vreme cea mai frumoasă fată a acelor ani a fost Oana lui Stan (Muşat Ioana). Era prietena cu Stanciu Ion (Ionică al lui Dudu Stâncioi). În vara lui 1968 s-a zvonit că cei doi s-ar fi certat. Un bun prilej pentru a-mi încerca şansele, Oana fiind şi simpatia mea…discretă.. Zis şi făcut: într-o plimbare pe “Corso tângănean” (adică porţiunea de şosea din centrul satului, limite maxime: biserică – centru (bufet) - scoală) i-am propus să fim prieteni. Dan Spataru tocmai lansase binecunoscutul slagăr: “Te aşteaptă un om” şi am încărcat pledoaria mea cu de toate : cu ”un suflet curat”, cu o lună pe cer, ba şi cu ceva stele. Apoi am coborât pe pământ şi i-am spus că sentimentul de iubire este al tuturor, sărac sau bogat, frumos sau mai puţin frumos, şi multe altele. Cred că am zăpăcit-o complet pe biata fată iar rezultatul a fost cel previzibil: m-a refuzat discret, uşor ezitant, elegant. Mai ales că eu eram complet diferit de prezentabilul, taciturnul, echilibratul Ionică…
O altă fată curtată în acei ani a fost Ioniţă Elena – Lenuţa lui Ţuica. Era prietenă cu Gogu lui Dure Croitoru, un băiat tot cam pe tiparul lui Ionică Stăncioi. Istoria acestei pseude-poveşti de dragoste am relatat-o în alt capitol al “Destinelor tângănene” intitulat “Elena”.
Grigore Constantina-Codiţa Galiei (verişoara Rădiţei) făcea şi ea parte din “elita” fetelor din Tânganu acelor vremuri. După părerea mea, ca intelect, era superioară celorlalte două. Şi cum suntem la ora destăinuirilor târzii pot spune că o tentativă timidă “de prietenie” am făcut-o şi Constantinei-Codiţa. A avut o comportare ciudată, a fost rece, distantă, dezinteresată de toate…. Inclusiv, şi mai ales!, de obişnuitul meu flux verbal. A fost total diferită de felul ei de a fi (care s-a păstrat până astăzi) : veselă, dezinvoltă, uşor ironică, stăpână pe ea, calmă. Era sub spectrul bolii care o măcina de o vreme şi a atârnat asupra destinului ei precum o sabie a lui Damocles. Despre boala ei vom mai vorbi, tot fugitiv, în rândurile următoare
Trei tentative, trei insuccese! Nu aveam, cum se spune azi, “charismă”. Eram aşa cum vom vedea mai târziu “un prieten bun”. Adică în sensul normal al cuvântului şi nu acela de “iubit”. Şi, Doamne !, cât sunt de diferite ! Repet obositor: nu aveam prestanţa fizică a prietenilor mei şi am curajul să dau exemple: Sava Ion, Matei Ion, Tache Mircea, Constantinescu Alexabdru, Sava Dumitru… Eram prea sentimental, vorbeam prea romantic, le derutam şi plictiseam pe cele către care îmi îndreptam “fluxul sentimental şi oratoric”. Şi rezultatul era firesc: fireşti eşecuri repetate. Aşa cum am mai spus eram un slab dansator, eram timid, nereprezentativ la dansurile şi balurile de atunci. Ca şi acum, erau/sunt căutaţi băieţii “cu care să ieşi mândră în lume”. Nu ca inteligenţă, ci ca prezenţă fizică, îndrăzneală, virtuozitate dansantă (mai ales). Adică exact ceea ce îmi lipseau mie. Mă bazam şi mă consolam cu succesele mele profesionale (eram un bun meseriaş la o fabrică de renume) şi, mai ales, şcolare pe care le-am amintit în prima parte a rândurilor noastre. Dar cine să aprecieze asemenea reuşite petrecute departe, departe de frumoasle fete din Tânganu când eu dansam penibil la balurile de la Fundeni, roşeam în faţa lor, mă bâlbâiam şi în final debitam poveşti despre dragoste şi luna şi stele! Dar fete existau. Colegele mele de la liceu printre care colega primilor mei trei ani de liceu, colega mea de banca în clasa a XI-a, Popa Elena, sau simpatica Ana Martac (Ani, cum o alintam noi). Ani dorea şi insista să mă însoţească la filmele pe care le vizionam, pentru deconectare (după o săptămâna de muncă), sâmbăta dimineaţa (când eram schimbul doi la serviciu). Mă duceam “pe bulevard” împreună cu consătenii mei şi îmi reproşa, pe drept cuvânt, cu o ingenuitate tipic feminină, care mă emoţionează şi astăzi, când sunt dominat de dulci aduceri-aminte : “Ce, Vasea, îţi este ruşine cu mine”. Şi nu aveam de ce să-mi fie ruşine. Era o fată finuţă, delicată, sentimentală, caldă… Este adevărat nu prea frumoasă, dar… frumuseţea este trecătoare. …În orice caz un te făceai de ruşine cu ea… M-am întâlnit, după armată de două ori cu Ani. Ambele memorabile. Prima, imediat după armată, în perimetrul din faţa intreprinderii “23 August”. De-abia sosisem din armată, eram modest îmbrăcat (hainele imi erau vechi, scurte, demodate), ezitant, timid, derutat. Parcă venisem de pe altă lume!. Eram dezorientat şi ea, drăguţa de ea, îmi repeta, aproape obsedant, încurajator: “tu, Vasea, eşti deştept şi vei ajunge departe”. Pe atunci nici eu nu credeam în cuvintele ei…Niciodată nu voi uita aceste cuvinte. S-a scuzat că trebuie să fugă la „cel mic”. Avea deja un băieţel. Am urmarit-o cu privirea cum fugea pe lângă gardul FMUAB... Către cel mic...Era căsătorită cu un anume... Teodorescu... A doua întâlnire s-a produs, tot fugitiv, în tramvaiul, de pe acele timpuri, cu numărul 14. Era, sau mi s-a părut, frumoasă, frumoasă… Se implinise, era o femeie în adevărata putere a cuvântului, îmbrăcată cu un flanel de lână de culoare albă. Acelaşi zâmbet, aceiaşi căldură sufletesc/feminină. Lucra tot la “Masini-Uinelte”. Am vorbit despre ea cu bunul meu prieten, Cristel Marian. In stilul lui, uşor ironic, irezistibil, inimitabil, mi-a spus : “Anuşca noastră s-a făcut a naibii de frumoasă !”. Şi Ani a rămas, undeva departe doar în amintirea mea. Şi în rândurile de faţă…
Dar “aţa destinului” mă trăgea permanent, constant, cu o forţă invizbilă, irezistibilă, predestinată, către fetele din Tânganu. Şi Ani a rămas departe… Mereu mai departe… Ca atunci când arunci o piatră în apă. La început valurile sunt puternice. Apoi ele se domolesc şi încet, încet dispar şi apa devine lină de parcă nimic un s-ar fi întâmplat… Dacă Rădiţa credea în destinul ei alături de Nelu, eu, ca şi ea, credeam în destinul meu alături de o fată din Tânganu. Eram “pe aceiaşi lungime de undă”. … În cele din urmă destinul ei a fost altul, al meu … o fată din Tânganu !
Ajunsesem celebru printre prietenii mei cu acele repetate eşecuri. Fetele aveau deja prieteni, şi când aveau unele sincope, apăream şi eu “pe traseu“. Urmarea era inevitabilă şi invariabilă: după tentativele mele se reîntorceau la prietenii de dinainte. Bunii mei prieteni chiar glumeau pe seama mea : cum apărea vreo “problemă” în vreo prietenie tângăneană eram îndemnat să-i… împac… propunându-i prietenie reprezentantei sexului frumos!
Imediat după Anul Nou, deci la debutul anului 1968, am început să organizăm dansuri la "căminul cultural" în sala în care se rulau filmele. Acestea se desfăşurau duminica şi începeau în jurul orelor 16 se terminau pe la orele 19 lăsând timp pentru filmul care era programat la ora 20. Ba mai mult decât atât în umele sâmbete au fost organizate, pentru prima dată în Tânganu !, baluri. Acestea se desfăşurau de la orele 22 până la orele 3 spre dimineaţă. Muzica era asigurată de acelaşi magnetofon cuplat la staţia de sunet a aparatului de proiectat filme. Cântau atunci, pentru prima dată în Tânganu: Beatles, Adriano Celentano, Remo Germani, Salvatore Adamo, Rita Pavone, Sincron, Johnny Haliday, Tom Jones, Rolling Stones, Cliff Richard şi mulţi alţi titani ai muzicii uşoare din acei ani. Şi ca un element de coloratură, de fiecare dată Nelu îmi cerea să-i programez binecunoscutul cântec “Bossanova”, interpretat de celebrul Elvis Priestley, din filmul de mare succes, care a rulat şi la Tânganu, „Veselie la Acapulco”. Succesul „dansurilor tângănene” a fost foarte mare: fetele noastre „de vârf”, erau curtate, în cadrul acestor baluri şi după amiezi dansante duminicale de băieţi proveniţi din alte localităţi. Chiar şi din Bucureşti. Şi astăzi după atâţia ani unii dintre noi ne amintim de acordurile muzicale care invitau insistent la dans pe doritorii care se înghesuiau sub şopronul fostei cârciumi devenite "cămin cultural". Eu şi cu Nelu eram organizatori, împreună cu Nea Fănel Istrate, cel care avea în primire căminul cultural. Costul vizionării unui film era de 1,25 lei. Pentru “acoperire legală”, costul unui dans duminical era de 2,50 lei (erau „rupte” două bilete de film a câte 1,25 lei). Iar pentru bal, 5 lei (se „rupeau”, corespunzător, 4 bilete). „Onorariul” meu: 25 lei. Eu, Nelu, sora mea şi o invitată sau un invitat al lui Nelu aveam acces gratis. După un timp şi „tehnicianul meu”, Iordache Tudorică (al Angelei Babii-Licuţei), beneficia de acelaşi acces gratuit.
Cap. 5 – VIAŢĂ ŞI TINEREŢE ÎN VARA ANULUI 1968
-------------------------------------------------------------
Aşa cum am prezentat în capitolul anterior anul 1968 a început sub bune
auspicii. Echilibru, serviciu, şcoală, sport şi dansuri.
Nu-mi amintesc ca Nelu să fi avut în acea perioadă vreo prietenie locală serioasă. Eram prea tineri, meseria, şcoala şi efectuarea stagiului militar care se apropiau, imperturbabil, ne făceau să nu punem prea mare preţ pe existenţa unei prietene. Aceste prietenii cu persoane de sex opus erau imperios necesare mai târziu când fiecare se gândea la perspectiva intemeierii unei familii. De obicei aceste gânduri clare se impuneau după armată. Aşa că nu era nici un bai că atunci, la 18-20 ani, nu aveam prietene stabile. S-a dovedit, cu prisosinţă, (am observat, şi noi, mai târziu, pe timpul armatei) că aceia care au plecat în armată deja căsătoriţi sau aveau prietenii solide cu fete au suferit mult.
N-am observat vreo apropiere mai deosebită, între Nelu şi Rădiţa, în afară de cele normale, convenţionale între nişte consăteni cam de aceiaşi vârstă, de aceiaşi pregătire, cu aceleaşi preocupări. Eu nu prea am dat importanţă zvonurilor privind o prietenie între cei doi pentru că, într-adevăr, în afară de nişte vorbe venite de aiurea nu am observat nimic concret, palpabil. În aceste condiţii am avut, totuşi, o discuţie vagă cu Nelu despre „prietena noastră Rădiţa”. Deşi era un băiat direct, clar, de data aceasta a răspuns evaziv, ambiguu, nici infirmând prietenia dar nici confirmând-o ferm. A lăsat să se înţeleagă că această prietenie, din punctul lui de vedere, nu are nici un viitor. Cu tristeţe trebuie să spun că acesta a fost adevărul gol-goluţ.
M-am gândit mulţi, mulţi ani, inainte de a aşterne aceste rânduri dacă este cazul să prezint câteva amănunte, desigur cu caracter mai intim, despre fapte din ani atât de îndepărtaţi. Decizia mea a fost afirmativă cu convingerea că nu mai poate influienţa cu absolut nimic fapte viitoare şi că rămân doar la capitolul "Trecute amintiri". Altminteri fără destăinuiri, aceste "poveşti ilfovean-tângănene" n-au nici un sens. Să nu se aştepte nimeni la destăinuiri spectaculoase. Doar atât: i-am cerut acordul prietenului meu de a-i cere... prietenia.. prietenei grupului nostru, Rădiţa pe motiv că se potriveşte mai bine cu felul meu de a fi. Şi a fost, de acord, fără nici o obiecţie!. Zis şi făcut. Într-o duminică chiar în timpul unui dans i-am propus, în stilul meu timid, uşor ezitant, “să fim prieteni”. Şi ea, tot în acelaşi stil ezitant, m-a refuzat. N-am insistat. Ar fi fost inutil. Nu am intrat în amănunte, ştiam şi eu, ştia şi ea, că între noi era dragostea ei cea primă, Nelu. Normal, pentru mine totul era clar, foarte clar. N-am făcut o tragedie din acest refuz. Dar nici nu m-am simţit confortabil. Am fost trist. Mai ales că era o continuare a repetatelor mele eşecuri dinainte de armată de a realiza o prietenie cu una dintre fetele din Tânganu. Dacă şi Rădiţa (“Şi tu, Brutus!”), cu care aveam atâtea afinităţi!, m-a refuzat ce puteam eu să mai sper de la alte fete care erau departe de mine din multe puncte de vedere? M-am resemnat, m-am închis în carapacea mea care era destul de consistentă. Aveam capacitatea de a mă închide în mine fără să mă exteriorizez. Am continuat să ne comportăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Altminteri nu am făcut nimănui publică această “cerere”. Nici nu ar fi picat prea bine în cercul nostru de prieteni un asemenea demers pigmentat cu refuzul de rigoare. Nu era, nu este stilul meu, de a-mi exterioriza sentimentele. Şi mai ales un asemenea eşec, care, desigur ar fi fost îndelung comentat.. Atunci, în anul 1968, am considerat că mi-am "îmbogăţit" lista de eşecuri, aşa cum spuneam mai sus, de a gasi o săteancă-prietenă. A fost ambiţia mea pentru că în alte medii, în special în cel de la liceu, situaţia era diametral opusă. Un premiant pe liceu, într-unul liceu mixt şi mai ales seral, cu fete mature, nu putea să ducă lipsă de posibile prietene. Aşa cum am spus mai sus de Nuţi Popa sau Ani Martac.Dar să revenim la subiectul nostru. A fost o eroare din partea mea să fac o asemenea propunere ? Nicidecum. Şi nu am regretat niciodată. Era necesară o clarificare pentru liniştea noastră. A mea şi a ei. Chiar dacă era jenantă. A fost un refuz normal din partea Rădiţei. Eu eram un căutător de "suflet-pereche". Ea era (aveam să mă conving mai târziu, mult mai clar, după acel semnificativ eveniment doar pentru noi, cei doi protagonişti) cu gândul şi sufletul la Nelu Matei, pe principiul, moştenit ereditar, că "el i-a fost destinat".
Cred că sunt necesare şi alte precizări. Majoritatea băieţilor din acele vremuri încercau să-şi facă prietene înspre 18-20 ani, deci înainte de armată. În prima fază încercarea era … încercare. Dacă prietenia rezista unei despărţiri de aproximativ 2 ani (pe timpul efectuării stagiului militar) însemna că la mijloc sunt sentimente solide, serioase. Şi urma, după liberare, logica căsătorie. Dar s-a întâmplat ca “aleasa” să-şi găsească un alt “consort”, mai potrivit, şi celui plecat în armată nu i-a rămas decât să… plângă de departe, o iubită care l-a părăsit…De altfel nici unul din amintitul nostru grup nu s-a căsătorit înainte de armată, deşi unii au avut prietenii cu fete ante-armată.
Prin urmare la “capitolul eşecuri” a trebuit să adaug şi refuzul Rădiţei, un punct nodal în jurul căruia se învârte istorisirea noastră. Pe vremea aceea era la modă cântecul “Soţia prietenului meu” interpretat de Enrico Macias (cântat şi în limba română de Alexandru Jula). În cazul nostru era vorba de prietena… prietenului meu cel mai bun…
Oricum afinităţile dintre mine şi Rădiţa erau mai accentuate decât cele dintre Nelu şi Rădiţa. Din multe puncte de vedere ne potriveam: eram amândoi sensibili, aveam un nivel aproximativ egal de pregătire (adica salariaţi şi elevi la liceul seral), nu se puneau probleme de avere, eram de vârste apropiate (eu mai mare cu 2 ani). Prestanţa noastră fizică erai, cum să spun?, mai potrivită. Exista, deci, posibilitatea ca această prietenie să aibă viitor. Dar este greu de spus acum ce s-ar fi întâmplat, atunci... Acum „amintirile despre viitor” sunt simple speculaţii, fără nici un suport real. Nu pot, totuşi, să nu-mi pun întrebarea, logică altminteri: care ar fi fost urmarea dacă ea accepta ? Şi am în vedere stabilitatea complexă atât a mea cât şi a ei. Căci încurcate şi neştiute sunt căile vieţii. O ciudată, romantică, exotică, ascunsă “cerere de prietenie” care putea să ne schimbe radical cursul vieţilor noastre, peste care s-a aşezat, temeinic, colbul uitării…
Aşa cum se întâmplă în viaţa noastră cea de toate zilele, durerile, eşecurile, neîmplinirile sunt "absorbite" de trecerea inexorabilă a timpului. Viaţa noastră a mers inainte. Fără resentimente, fără învolburări, fără tensiuni prieteneşti. Ascunsul meu demers a rămas ... istorie. Nici eu, nici Rădiţa n-am făcut public aceasta, aproape fugitivă, cerere. Şi a rămas necunoscută până la "naşterea" acestor rânduri. Şi totuşi există o excepţie pe care o vom relata într-un capitol următor..
Rădiţa era mai tot timpul lângă grupul nostru din acele vremuri. Adică un grup "condus" autoritar, pe atunci, de Sava Ion - "Doctoru". Şi avea în componenţă băieţii “de vârf” din acele timpuri. Adică dintre cei care îşi continuau studiile prin atât de cunoscutele şi răspânditele licee serale sau şcoli de maiştri. Printre ei: Tache Mircea, Iordache Marin-Zanea, Dudu Sava, evident, Nelu Matei, naratorul acestor rânduri, Constantinescu Alexandru şi alţii. Nu ştiu cine a folosit pentru prima dată apelativul: "Doctoru'" pentru Ion Sava. Din câte ştiu eu acest grup "l-a botezat" cu acest apelativ şi aşa i-a rămas supranumele până azi.
Dansurile cu magentofonul meu Tesla-Uran la modestul nostru cămin cultural din Tânganu au continuat imperturbabile ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi în cele din urmă ce s-a intâmplat? Doar o timidă tentativă de prietenie petrecută în modestul perimetru al sălii de dans tângănene….
În acea vară a anului 1968 au continuat netulburate: filmele săteşti (marţi, joi, sâmbătă şi duminică), dans duminică de la orele 16 pana la orele 18.30-19 (urmat de inevitabilul film duminical) şi câteodată “bal” în zilele de sămbătă, între orele 22 – 3 dimineaţa. Până când?
Ca o încununare a acelui an de excepţie, 1968, din viaţa noastră (pentru mine a fost cel mai frumos) s-a mai întâmplat un eveniment, pentru acele timpuri chiar de excepţie. Un prieten-coleg de serviciu de la Masini-Unelte, Jean, avea o motocicletă cu ataş şi ne-a spus că, dacă dorim, el ne duce la mare. Şi cum pe vremea aceea banii şi mai ales preţurile nu constituiau o problemă, am luat chenzina a doua pe luna iunie 1968 (pe 12 iulie), circa 800 lei, şi am hotărât, rapid!, să plecăm la Marea Neagră cea… albastră. Am plecat de acasă, cu surle şi trâmbiţe, cu trenul de la ora 10, din halta Tânganu (pe atunci nu erau curse de autobuze pentru satul nostru), cu câte o valiză, conduşi de un grup de fete. Eram mândri că “al lui Mică şi al lui Tărtăcuţă” se duc la mare ! Pe atunci un prea era obiceiul de a petrece concediul la mare şi nici la munte. Erau foarte puţini cei care se îndreptau către Pontus Euxin. Foarte la modă pentru tinerii noştri (şi o făceau destul de des) erau excursii la munte şi spre alte destinaţii, organizate UTC. Ne-am dus în centrul Bucureştilor, unde trebuia să ne întâlnim cu Jean, ne-am răcorit cu vreo două beri la Restaurantul Dunărea (cel prăbuşit la cutremurul din 1977) , în aşteptarea acestuia. Dar stupoare : i s-a defectat motocicleta. Ce era de făcut ? A ne întoarce acasă era chiar o mare ruşine. Înfierbântaţi de berea cea rece am luat o hotărâre… reparatorie: am plecat la Gara de Nord, am luat acceleratul şi pe la ora 21 am poposit în gara din Constanţa. Am găsit repede o cameră în cartierul Soveja (cartier plasat între Constanţa şi Mamaia), strada Tabla Buţii, nr 19.. Tariful: 25 lei pentru o cameră, cu două paturi, evident pentru amândoi. Bucuroşi am plecat în miezul nopţii să vizităm oraşul, ne-am rătăcit şi aproape miraculos am regăsit noua gazdă, având ca reper … “Casa Bitolia” pe care noi o reperasem în drumul spre gazda noastră…
Am stat 8 zile (7 nopţi de cazare), plajă am făcut la Mamaia, mâncarea era foarte ieftină şi din abundenţă. Băutura, eram amândoi mari amatori de bere, asijderea. De exemplu o sticlă de bere cumpărată de la colţul străzii noastre costa 3,50 lei!. Şi aşa am petrecut noi primul concediu la mare, repet doar cu banii luaţi pe o chenzină! Ceea ce azi pare o utopie.
Eu am început clasa a XI-a la seral (anul 1968/1969) între două alternative: să continui studiile sau să plec în armată? Aveam posibilitatea să aleg prima variantă. Lucram la FMUAB (“Maşini-Unelte”) şi această întreprindere renumită avea posibilitatea să solicite amânarea executării serviciului militar pe motiv că, pentru o perioadă, eram imperios necesar sau sa plec în armată.. Am ales a doua variantă. Decizia a fost influienţată decisiv! de MAMA mea: “Du-te să faci armata. Dacă o fi să mor măcar să te ştiu cu armata făcută”. Altminteri era şi în spiritul acelor vremuri. Mai toţi colegii mei de liceu seral au făcut armata întrerupând studiile : Constantinescu Alexandru, Marian Cristache, Nicoară Gheorghe, Neguţ Gheorghe, Matei Ion şi alţii. De fapt era doar o amânare, pentru că serviciul militar se efectua în orice conditii şi oricând. Mai devreme sau mai târziu.
Aşa că în octombrie 1968 am plecat în armată.
Adio dansuri duminicale şi baluri de sâmbăta ! Nu s-a găsit nimeni să mă înlocuiască din lipsă de echipament muzical. A continuat fotbalul duminical, dar fără mine..
La revedere liceu, serviciu.
La revedere, Tânganu
Cap. 6 - DEPARTE PE MELEAGURI BĂNĂŢEAN-MARAMUREŞENE
---------------------------------------------------- ----------------------------
Aşadar în octombrie 1968 am plecat în armată. Aşa cum se pleca pe acele timpuri: cu inima deschisă. Şi o coincidenţă: am fost repartizat la aceiaşi unitate din Buziaş în care a fost, în ciclul întâi, prietenul meu, colegul meu de bancă din primii doi ani de liceu, Marian Cristache-Cristel. La încorporarea de la Olteniţa ni s-a indicat doar codul unităţii militare. Mie îmi era cunoscută localitatea, din corespondenţa cu Cristel şi am făcut-o public. Mi s-a atras atenţia de către subofiţerul care ne însoţea să-mi ţin gura.
Aşadar, am ajuns la şcoala regimentală de tancuri de la Buziaş. Nu intru în amănunte – poate voi scrie separat despre acele amintiri, altminteri deosebite, mai ales în condiţiile în care, astăzi, nu mai există serviciul militar obligatoriu. Am avut o corespondenţă bogată cu prietenii, colegii, fetele şi băieţii care mă cunosteau. Poate atunci s-a născut aplecarea mea către “meseria de epistolar”. Evident majoritatea veneau dinspre Tânganu. Şi asta în afară de scrisorile de la părinţi şi de la sora mea. Exista un obicei în armată: atunci când un recrut de ciclul întâi primea o scrisoare, caporalul sau sergentul de ciclul doi îl punea să facă 10 flotări. Am fost “campionul companiei”: primeam multe scrisori ceea ce îi punea pe gânduri pe camarazii mei: cine îi scrie atâta “răcanului” ăsta? Culmea mirării a constituit-o pachetul primit de la amintita mea colegă de clasă şi de bancă, Popa Elena. Conţinea numai delicatese: ciocolată, fursecuri, chec, biscuiţi extra şi multe alte bunătăţi… Desigur însoţit şi de o scrisoare. Dar scopul acestor rânduri este să ne concentrăm pe cele trimise … din Tânganu. Adică de la Rădiţa Grigore şi Nelu Matei… Şi de la alţi consăteni : vecinul meu Stănică Marin, Mandică Maria (Marioara lui Lixandru Măndică, vechea mea prietenă din copilarie de care mă lega, atunci, ca şi acum, atâtea amintiri) Dumitrică Dumitra- “Mita” cum îi spuneam noi, sora prietenului meu, Dumitrică Florea-Verde plecat şi el în armată în aceiaşi perioadă cu mine . Apoi de la Constantinescu Alexandru (de curând liberat din armată) şi aşa cum am mai spus de la buna, sensibila şi suferinda mea colegă de clasă şi de bancă, amintita Elena Popa. Am amintit de cele primite de la părinţi, de la sora mea, de la consătenii mei, care au plecat în armată în acelaşi timp cu mine printre care: Ion Constantin-Godăcel şi Dumitrică Florea-Verde. Sau de la prietenul meu, coleg de clasă şi de serviciu, originar din satul Manolache, devenit bucureştean, plecat şi el în armată în aceiaşi perioadă cu mine, Neguţ Gheorghe. Sau de la amintitul, în capitolele anterioare, Vărăşteanu Gheorghe. Deci corespondenţă bogată şi… flotări pe măsură.
Una dintre cele mai emoţionante şi sensibile scrisori le-am primit de la eroina rândurilor noastre, Grigore Rădiţa. Dar să-i dăm cuvântul şi să reproducem scrisoarea trimisă în acel atât de îndepărtat Banat al toamnei anului 1968.
Deci scrisoarea de la Rădiţa:
“ VASEA… 10-XI-1968:
M-am bucurat foarte mult când am văzut scrisoarea de la tine, o aşteptam de mult. Eu îţi mulţumesc foarte mult, că nu m-ai uitat şi că te-ai ţinut de cuvânt de a-mi scrie. Când citeam scrisoarea credeam că vorbesc cu tine, parcă te auzeam cum îmi dădeai părerile tale bune şi sfaturile acelea pe care nu le pot uita niciodată. Nu pot vorbi cu un alt băiat tot ce vorbeam cu tine nici chiar cu o fată, tu erai altfel decât ceilalţi. Îmi lipseşti foarte mult, dealtfel toţi spun asta, pentru că tu erai un băiat bun cu toţi indiferent că era fată sau băiat. Aşa sunt oamenii buni nu se uită niciodată. Părerea ta e alta, vezi că dacă nu întreabă de tine te-au uitat, nu cred.
Ei îşi aduc aminte, când tu erai în fiecare duminică era dans, acum un mai este, fetele şi băieţii merg la Fundeni la dans. Eu nu mă duc, este departe în alt sat, nu este ca la noi.
Acum, sânt acasă şi-ţi scriu ţie pe urmă am să mă duc în sat, dar nu este nimic şi să fac drumul acela atât de obişnuit mă plictiseşte, mă oboseşte.
Despre şcoală am să-ţi spun că au început să se fixeze tezele.
Am să-ţi spun ce subiecte ne-a dat, am să-ţi scriu tot. Acum nu prea ştiu ce te interesează, despre ce s-ţi scriu.
Adresa ta am luat-o de la Creţu, cu sora ta nu m-am întâlnit de mult.
Încerc să închei micile mele rânduri urându-ţi sănătate şi să ţi se pară timpul cât mai scurt, să treacă foarte repede.
La revedere Rădiţa
Răspunde-mi foarte repede.”.
Am reprodus întocmai prima scrisoare trimisă de Rădiţa. Nu am intervenit cu nimic nici măcar cu aranjarea rândurilor. Avea un scris frumos, cursiv, direct, fără greşeli gramaticale. Lectura scrisorii de la Rădiţa a fost unul dintre cele mai emoţionante momente trăite în acea îndepărtată toamnă a anului 1968 în acel îndepărtat Banat. Şi acum când reproduc acele rânduri “reproduc” şi emoţiile de atunci. Este o scrisoare dominată de la un capăt la altul de respect, de prietenie, de nostalgie şi de … tristeţe.. Specifice acelor timpuri. Astăzi unor tineri asemenea scrisori probabil că li se par banale, fără un conţinut concret, desuete. De reţinut aprecierea pe care o face darului meu înnăscut pentru prietenie (deh!, intuiţia feminină!) şi comunicare, indiferent dacă este vorba de fete sau de băieţi, de lipsa de activitate culturală în satul nostru după plecarea mea în armată. Concret nu mai erau acele dansuri duminicale şi, cum am spus, câteodată, baluri la modestul nostru cămin cultural, un adevărat magnet pentru tinerii acelor ani. Acum se duceau la Căminul Cultural de la Fundeni, renumit în acele timpuri. Dar unii (printre care şi eu) şi unele (printre care şi Rădiţa) nu agreau atmosfera de acolo, deşi, trebuie să recunoaştem, era una liniştită, plăcuta, mult, mult diferită de ceea ce se întâmplă azi prin modernele discoteci. Pe atunci era şi bun simţ. Tineresc.
Dar să reproducem fragmente şi din alte scrisori din acea toamnă pe care eu le-am primit în acel trist şi cazon Buziaş (altminteri o renumită staţiune balneo-climaterică) din vesticul Banat.
Scrisoare de la Nelu Matei:
“Răspunde-mi urgent 20 XI 1968 Bucureşti
Ora 21,47.
Dragă Wasea.
-----------------
Am primit scrisoarea de la tine în această seară, m-am hotărât să-ţi scriu din nou. Să-ţi dau câteva răspunsuri….
…Duminica trecută am fost şi eu la Fundeni, fără însă să mai încerc să schiţez ceva în legătură cu obţinerea vreunei prietenii cu vre-o fată. Apoi din nou la muncă şi la şcoală, sunt cu Sandu în schimb…..
… Visi s-a căsătorit cu Tony în acea duminică în care dispărea de pe scenă nu pentru totdeauna Wasea…. A strâns la nuntă 18.000 lei….
… Se apropie revelionul de pe acum griji însă pentru tine nu ştiu cum te simţi soldat. Eu închei mica mea scrisoare şi îţi doresc succes în activitatea ta militară.
Te sărut, al tău prieten Nelu”
Am reprodus, fragmentar, din prima scrisoare de la Nelu pe care o deţin în arhiva mea. Pasajele ocolite sunt nesemnificative pentru demersul nostru: se refereau la problemele de la fostul meu serviciu de la FMUAB, Pentru el era încă “actualul” serviciu. Aceiaşi referire la balurile de la Fundeni. Dar nimc, absolut nimic despre relaţia dintre cei doi care, aşa cum ştim şi vom vedea şi mai departe, se consuma unilateral… Oarecum interesantă informatia despre Visi – fata lui Neagu Ilie, preşedintele CAP Tânganu. A fost o fată modernă, a urmat liceul la zi, m-a simpatizat şi apreciat, într-un fel ciudat, am fost oarecum prieteni… fără profunziune. Intuiţia mea a fost că ea dorea, cu orice prêţ, să se mărite. Ori eu doream o prietenă de cursă lungă, să efectuez armata şi apoi să intre în discuţie problema căsătoriei. Rapiditatea cu care s-a căsătorit cu un băiat pe nume Tony, din Dobroieşti, demonstrează că intuiţia mea nu a dat greş.
În următoarea scrisoare datată 30 XI 1968, Nelu revine cu precizarea:
”În fiecare duminică cu toţi băieţii la Fundeni la dans, nu mai avem ce să facem în sat. Nu se mai joacă fotbal, este normal timpul este cam urât. Sâmbătă, 23, am fost la stadion şi am văzut naţionala la lucru cu Elveţia…”
Un singur lucru este comun: tristeţea normală a acelei toamne târzii, a acelui an 1968 : o tristeţe accentuat – resemnat feminină şi una ponderat-optimist masculină. Întotdeauna noiembrie a fost o lună tristă, multe ploi mărunte, “mocăneşti”, la ţară mult noroi, mult cer acoperit, zile care se scurtează constant, nopţi care se lungesc cu exact aceiaşi unitate de măsură a timpului.
În expunerea noastră nu vom face exces de scrisorile primite de mine în armată. Dar cred că este interesant să mai reproducem pasaje din câteva scrisori din acea toamnă a anului 1968 tocmai pentru a sublinia mentalitatea, simţămintele, sentimentele, tradiţiile, trăirile acelor unici ani. Şi irepetabili.
Voi reproduce fragmente dintr-o scrisoare tipică dintre cele trimise pe atunci de fete către băieţii plecaţi departe. Sunt pline de sentimentalism, de poezie naivă, chiar dacă sentimentele nu erau… directe. Repet: aşa era în acele timpuri.
Deci Dumitrică Dumitra (Mita, sora lui Dumitrică Florea-Verde):
“Dragă Vasea afla că am primit scrisoarea de la tine şi m-am bucurat nespus de mult când am văzut că tu nu m-ai uitat nici de data aceasta…
… Ne aminteşti de când veneai tu la noi, muzica exista… Am ascultat într-o zi la difuzor “Vară fără tine”, cânta Adella MAFINI şi eu m-am gândit la tine că de câte ori veneai pe la noi spuneai să-ţi dăm drumul la picup şi să cânte aceasta melodie…
... Şi acum dacă-mi permiţi să iţi scriu şi câteva amintri:
… Stând aseară mai târziu
Mi-a venit un dor să-ţi scriu
Şi iţi scriu cu mâna mea
Te iubesc “nu mă uita”…
….Trandafir roşu deschis
Te sărut şi-aştept răspuns
Trandafir şi viorele
Te sărut
La revedere,
Mita
O scrisoare de dragoste ? Nu. O scrisoare de prietenie specifică acelor timpuri. Desigur că prin aceste rânduri convenţional-drăgăstoase (mai ales către băieţii plecaţi în armată) se căutau şi prietenii adevărate finalizate mai târziu cu … căsătorii. Curios este că eu, mare iubitor de muzică uşoară, şi care posed o memorie destul de bună nu-mi mai aduc aminte de misterioasa… Adella Mafini cu al ei cantec cu titlu semnificativ!
Schimbăm “macazul” şi citim şi dintr-o scrisoare timisă de un băiat, vecinul meu, Marin Stănică: În principiu şi el spune despre tristeţea lipsei dansurilor din Tânganu, suplinite cu nelipsitele şi duminicalele dansuri din Fundeni unde, tinerii noştri, cu mic cu mare, fete şi băieţi, dădeau năvală duminica. Dar despre vecinul meu Marin voi reveni puţin mai târziu cu o scrisoare din primăvara lui 1969 cu precizări importante în contextul povestirii noastre.
De ce mi se adresează toţi cu “Vasea” ? Este o mică poveste: în şcoala profesională am întocmit, ca şef de clasă, un material pe care l-am semnat, Dumnezeu stie de ce !, „Bolboja Vasea”. Semnătura a fost văzută de prietenul meu,
coleg de clasă, Marian Cristel, acesta a folosit-o cu insistenţă, şi cum am fost
colegi de serviciu la „Maşini-Unelte” a fost preluată de Nelu Matei şi aşa a ajuns
în ... Tânganu. Dar şi la colegii de liceu...
Nu mai prezint celelalte scrisori de la Alexandru Constantinescu-Pripigică, Marioara Măndică, Tache Mircea şi altii care sunt departe de subiectul rândurilor noastre. Toate au ca subiect comun viaţa din acei ani, toamna lui 1968-primăvara lui 1969, cu preocupările tineretului de atunci, cu problemele profesionale şi şcolare, cu prieteniile şi căsătoriile petrecute, cu distracţiile specifice timpului acela ce pare acum atât de îndepărtat şi atât de învechit.
Pentru că suntem încă în anul 1968 să mai consemnez ca în data de 10 XII am mai primit o scrisoare de la Rădiţa care se inscrie în aceiaşi tonalitate : tristeţe tângăneană, dansuri la Fundeni agreate de unii tângăneni, neagreate de alţii, tezele care tocmai se desfăşurau (repet Rădiţa era în clasa a X-a, Nelu în clasa a XI-a evident ambii la seral) şi alte “mondenităţi” ale timpului.
Între timp armata “curgea”, m-am apropiat de finele anului 1968. Datorită unor merite intelectuale (în ciuda stângăciei mele cazon-militare: eram slab la “instrucţie-front”) am primit, de Anul Nou, o permisie de 5 zile. Eram militar la Şcoala Regimentală de Tancuri de la Buziaş şi accentul se punea pe capacitatea de a învăţa noţiunile predate. Am fost primul din plutonul meu (m-au ajutat cei 3 ani de liceu pe care îi absolvisem) şi răsplata a fost o permisie. Şi permisiile, pe atunci, erau o raritate. Mai ales după doar 2 luni de armată ! Ah ! ce bucuros am fost când din toată compania eu am fost acceptat fără vreo obiecţie şi cu “foaie de drum” (drumul era gratuit)! Visul meu cazon de a petrece 5 zile fabuloase cu prietenii mei de Anul Nou prinsese contur. Eram aliniaţi in faţa comandamentului, trebuia să primim documentele de drum şi, stupoare !, în ultimul moment, eram echipat de plecare ! în locul numelui meu a apărut : Roşca Constantin, un obscur şi primitiv coleg de pluton dar din… Bucureşti… Avea pile. Căpitanul companiei mele, Martin, şi-a cerut scuze în faţa unităţiii pentru nedreptatea ce mi s-a făcut. Dar am rămas cu iluziile, scuzele şi... sarcinile militare : în ziua de Crăciun am fost în plutonul de serviciu şi am descărcat un vagon de cărămidă în care mi-am ros, pur şi simplu, manuşile militare până la piele iar în seara de Anul Nou am fost veselar (cea mai grea sarcină din armată).
Ce deziluzie !
M-am amăgit cu amintirile din fabulosul Revelion de la graniţa anilor 1967/1968. Şi acum când scriu aceste rânduri rămane o culme a modului de a (pe)trece între ani deşi… anii au trecut peste mine… peste toţi….
Sărmanul militar, Roşca Constantin, a venit din permisie şi a fost supus, răzbunător, de sergenţii de ciclul doi la diverse “cazne” cazone. Odată la o instrucţie, era iarna lui 1969, a căzut într-un sanţ i-a intrat apă îngheţată în bocanci, picioarele îi erau în pericol să îngheţe… i-am dat (şi) batista mea ca să şi le înfăşoare… Ce vina avea omul ? Şi sufletul de om bun, aşa cum au scris prietenii mei de departe, în scrisori, şi-a dat adevărata lui dimensiune şi cu această ocazie de umanitate militară.
Ca o consolare chiar la finele anului am primit o scrisoare interesantă de la Rădiţa : O redau parţial:
“De la început vreau să-ţi spun şi să te asigur totodată că n-am să te uit niciodată, aşa cum crezi tu că te-aş fi uitat “definitiv”. Pentru mine tu eşti ca o prietenă, poate mai mult în comparaţie cu tot ce faci tu pentru mine.
Mă bucură foarte mult faptul că–mi acorzi destulă atenţie, chiar şi după “refuzul” acela despre care-mi aminteşti (atunci, eu credeam într-un început frumos pentru mine, dar nu s-a întâmplat nimic, poate e mai bine aşa)”.
Apoi îmi vorbeste despre prietena noastră, verişoara ei, Grigore Constantina (Codiţa Galiei) care era în spital, internare care punea în pericol absolvirea clasei a X-a (dacă îmi aduc bine aminte) din anul şcolar 1968/1969 la Liceului seral “Alexandru Sahia”. Pentru prima dată comentează şi face o scurtă precizare despre acea tăinuită “cerere în prietenie” petrecută în vara lui 1968. Şi trebuie să recunosc că ea precizează clar, fără ocolişuri : credea într-un alt început. Evident alături de “predestinatul” ei, prietenul meu cel mai bun din acei ani, Nelu.
Eram în plină armată şi gândurile mele fugeau mereu, mereu acasă, la părinţi, la colegi, la prieteni, la prietene. Şi scrisorile răscoleau adânc acele amintiri.
A urmat, deci, anul 1969. Eu în armata, prietenii mei, eroii acestor rânduri, la Tânganu. Eu m-am adaptat la viaţa de militar, ei s-au obişnuit… fără mine. “Obişnuiţa este a doua natură a omului”. Au continuat, în ritm alert şi scrisorile dar ele nu mai conţin informaţii de primă mărime. Ca de obicei scurte ştiri depre întâmplări tângănene, eu despre cele cazone, banalităţi care nu merită reproduse.
Nu mai am în arhiva mea alte scrisori de la Rădiţa aşa că în continuare mă voi referi doar la cele trimise de Nelu şi prieteni mei. Mai ales dacă vor face vreo referire la această poveste de prietenie-dragoste din trecute timpuri.
Am să încerc să sintetizez “informaţiile” trimise în prima parte a anului 1969 de tandemul Nelu (Matei Ion) – Sandu (Constantinescu Alexandru-Pripigică):
- În februarie 1969 sora mea s-a căsătorit cu Greceanu Dumitru din cartierul Căţelu-Bucureşti. Din păcate căsătoria nu a fost agreată de tatăl meu şi MAMA mea (găsită vinovată! de această căsătorie!) a fost obligată să se refugieze la fratele său din Bălăceanca.
- Oarecum surprinzator, Nelu s-a hotărat (în sfârşit !) să-şi caute o prietenă şi a găsit-o pe Katy din Fundeni, elevă în clasa a XII-a la Liceul din Brăneşti. În final a fost o mare deziluzie pe care a depăşit-o cu calmul şi echilibrul lui deosebit.
- Desigur multe informaţii de la serviciul nostru comun de la FMUAB. Eu am primit pentru anul 1968, lucrat parţial, un beneficiu de 600 (salariul tarifar era de circa 1100 lei) .
- Nelu a făcut o vizită în Bulgaria la Russe.
- A apărut în două emisiuni televizate, vizionate de toată lumea care au stârnit multe comentarii, majoritatea pozitive, dar şi câteva negative. Pe vremea aceea o apariţie la televiziunea naţionala era o raritate, un eveniment deosebit.
- Mi-au scris şi de evenimetele mondene din Tânganu. Cele mai multe
se refereau la căsătorii printre care şi cea dintre Istrate Dudu (Rilă) cu
Aneta lui Mise Boaţă. Nimic, absolut nimic despre Rădiţa…
Şi iarăşi cred că este cazul să mai fac unele comentarii despre unele evenimente specifice acelor ani. Între Istrate Tudor şi Aneta lui Mise a fost o dragoste adolescentină binecunoscută în acei ani. A fost o prietenie şi căsătorie model pe principiul “predestinării unul-alteia” care domină povestea noastră. A fost deci un model urmat de multe alte căsătorii reuşite între fete şi băieţi din Tânganu. Să dăm şi câteva exemple din acei ani : Sava Ion (Gagă) – Radu Dorina (Suflă), Stanciu Marin (Dudu Stăncioi) – Noanea Elena (Lenuţa lui Anton Belu), State Vasile (Pocăitu) – Sava Elena (Elena Gagă), Iordache Marin (Zanea)-Culina Penii, Stănică Marin – Florica lui Purcel şi altele. Am amintit doar câteva dintre cele care vizează membri ai grupului nostru.
În schimb într-o scrisoare primită de la amintitul, mai sus, vecin Stănică Marin face nişte precizări pe care am ezitat mult dacă trebuie sa le inserez în aceste rânduri :
“Dragă nene, un mic amănunt în legătură cu Rădiţa, ea toate plicurile care le primea de la tine le arată lui maică-sa cât şi vecinelor de lângă ea lăudându-se că corespondează cu tine.
Dar acum nu mai corespondează cu tine pt că ţine neapărat să se împace cu Neluţu (moare după el) dar el nici nu o mai bagă în seamă”. Am reprodus întocmai pasajul din scrisoarea vecinului meu care chiar explică anumite lucruri: încetarea corespondenţei mele cu Rădiţa (nu din vina mea…) şi tăcerea totală a lui Nelu în acest sens… Relaţiile dintre noi se clarificaseră de mult. Altminteri nu mă deranja deloc faptul că Rădiţa făcea publică corespondenţa noastră. Chiar mă mândream. Era în spiritul vremurilor ca fetele să se laude cu scrisorile primite de la băieţii plecaţi în armată. Şi a…băieţilor militari să se laude că “fetele de acasă” îi apreciază, nu i-au uitat. Prin urmare, de acolo, de atât de departe fizic, i-am mulţumit (în gândurile mele singuratice) Rădiţei. Că ea era cu gândul la Nelu nu era o noutate pentru mine. Era un lucru cât se poate de firesc. Relaţiile din cadrul trio-ului nostru se lămuriseră definitiv în anul 1968. Şi nimeni şi nimic nu mai putea schimba ceva. Deci nimic supărător.
Dar a venit şi binemeritatul meu concediu militar de 10 zile dintre ciclurile militare de 8 luni, în care nu s-a întâmplat nimic deosebit în afară de emoţionante întâlniri între prieteni. Nimic despre prietenii noştri, Nelu şi Rădiţa. Nelu a terminat clasa a XI-a la acelaşi liceu, “23 August”, la care am absolvit şi eu primele 3 clase, Rădiţa, clasa a X-a, tot la seral, la liceul “Alexandru Sahia”. Eu m-am întors în armată, de data aceasta la Baia-Mare. Cei de acasă şi-au continuat fiecare drumul sau: Nelu mă va urma în toamna anului 1969 în armată, Rădiţa îşi continua drumul său, liceal, în clasa a XI-a.
În toamna anului 1969 nu s-au mai întâmplat evenimente deosebite privind relaţiile interumane “în trei“. Dar Nelu, aşa cum am spus mai sus, a plecat în armată în octombrie 1969 (exact cu un an după mine!, şi tot ca şi mine începuse clasa a XII-a) şi numeroasele scrisori primite de la el se referau la problemele cazone, acum comune !, pentru amândoi. Problemele sentimentale “legate de fete” au rămas mult în urmă. Eu aveam, deja, un an de depărtare şi de armată şi amintirile mele legate de fetele noastre “sudice” se estompaseră, erau ca o boare care străbătea frumoasele şi pitoreştile plaiuri maramureşene în nopţile cu lună “proaspătă“ atunci când eram de gardâ…. Nelu avea acel echilibru, acea detaşare superioară, acel dar nativ de a părea indiferent faţă de sentimentele generate de fiinţele de sex opus. Spre deosebire de mine care trăiam cu maximă intensitate orice vorbă, orice privire, orice mângâiere, orice atenţie şi mai ales orice eşec. Poate că şi el era la fel dar nu-şi exterioriza trăirile interioare. Şi nici eu şi nici el nu ne “sondam” reciproc prin întrebări directe tainiţele sufletelor noastre. Din acest punct de vedere am fost nişte “prieteni-parteneri perfecţi“. Şi azi sunt interogat : “- Dar tu nu l-ai întrebat în legatură cu o anumită relaţie sentimentală ?” Nu, nu l-am întrebat, ca de la om la om, ca de la prieten la prieten, despre probleme intime. În afară de discuţia cu Nelu, amintită mai sus, despre o posibilă tentativă a mea de a cere prietenia Rădiţei. Aşa era pe atunci. Astăzi tinerii noştri, dar, din păcate şi cei de vârsta mea îşi expun public “cuceririle”. Nu cele pur sentimentale, care, altminteri, sunt normale şi fac parte din viaţa fiecăruia. Până la urmă ce este mai frumos decât o … frumoasă poveste de dragoste adevărată între două fiinţe umane indiferent de vârstă. Dar expunerea unor detalii fizic/sexuale este ca şi cum ai face streep-tisse în mijlocul satului (doar suntem “de la ţară”). Un bărbat adevărat, o femeie adevărată, trebuie să păstreze trăirile fizic-biologice pentre el sau pentru ea. A le expune este un sacrilegiu, o jignire adusă speciei umane. Şi o lipsă de respect pentru partenerul cu care ai împărtăşit nişte trăiri unice. Toate aceste trăiri sentimental-fizice sunt unice precum amprentele umane. Niciodată alte persoane nu le vor înţelege. şi atunci la ce este bună expunerea publică?
Şi eu şi prietenii mei din acele timpuri: Sava Ion-Doctoru, Tache Mircea, Iordache Marin, Sava Dumitru-Dudu, Constantinescu Alexandru şi bineînţeles, Nelu Matei, am înţeles această calitate uman-bărbătească.
“Şi toate astea nu sunt basme
Şi tot ce spun nu sunt poveşti”.
… Spune Nicu Alifantis în excelentul său câ tec : “Mozaic”.
Cap. 7 - VIAŢA DE DUPĂ ARMATĂ
--------------------------------------
Aşa cum am mai spus, în acele timpuri, aproape toţi prietenii mei au urmat un traseu “predestinat” şi binecunoscut: şcoala profesională, repartizarea în producţie, apoi au urmat liceul la seral, întrerupt pentru satisfacerea stagiului militar şi continuat după aceea. Aşa am făcut eu şi Nelu, aşa au făcut mulţi dintre prietenii noştri: Constantinescu Alexandru, Marian Cristache, Neguţ Gheorghe, Nicoară Gheorghe şi alţii. Dar noi să continuăm derularea poveştii noastre. În tot acest timp ne-am scris numeroase scrisori dar fără nici o referire la trecutele noastre prietenii. Eu aveam deja un an de armată şi mi se tociseră amintirile despre fetele din Tânganu (şi un numai) iar Nelu continua să afişeze acea superioritate şi detaşare faţă de problemele sentimentale, calitate pe care eu, eternul romantic, i-am apreciat-o foarte mult şi chiar l-am invidiat. Aş mai aminti scrisorile primite de ambii “soldaţi”, eu şi Nelu, de la aceiaşi prieteni comuni şi necomuni: Iordache Marin, Tache Mircea, Dumitru Sava, Sandu Constantinescu, Marian Cristache, Vărăşteanu Gheorghe sau Neguţ Gheorghe, Dumitrică Florea, Ion Constantin-Godăcel.. Amintiri, amintiri dar noi trebuie să continuăm firul poveştii noastre de “predestinare”, prietenie şi dragoste toate… tângănene.
În februarie 1970 eu m-am liberat, iar Nelu şi-a continuat efectuarea stagiului militar (pe atunci era de 1 an şi 4 luni). Acasă era prietenul nostru comun, Constantinescu Alexandru (Sandu, cum îi spunem noi). Acesta este mai mare cu 2, şi respectiv, 3 ani decât mine şi Nelu, armata o trecuse “la obroc”, iar ultima clasă, a XII-a, (la seral, la renumitul liceu, “Mihai Viteazul”) a terminat-o în anul şcolar 1969/1970. Apoi a dat examen de admitere la ASE, cursuri serale, a reuşit şi a fost primul dintre noi, generaţia “de seralişti” de atunci, din Tânganu, care a accedat într-o instituţie de învăţământ superior. Aşadar, începând cu toamna anului 1970, Sandu a fost student, o mare, mare onoare pe atunci. Se făcuse o breşă în drumul către ierarhiile universitare superioare…
Evident a urmat emoţionanta intalnire cu Rădiţa. A fost o mare bucurie pentru noi să ne regăsim ca vechi prieteni. Eu îmi căutam un nou serviciu mai uşor decât cel de la FMUAB. Acolo se dorea meseriaşi care vroiau să facă performanţă profesională (evident cu câştigurile materiale de rigoare, destul de consistente) şi nu aspiranţi la studii superioare. În căutarea mea a unei întreprinderi mici unde să lucrez la “întreţinere” şi nu în acord ca la “Maşini-Unelte”, m-am întâlnit cu Rădiţa. Întâlnire providenţială care mi-a marcat profund destinul. Mi-a spus că a văzut la poarta Postăvăriei Române, unde lucra, un afiş prin care se anunţa că se angajează strungari. A doua zi m-am prezentat la poarta respectivei întreprinderi, am fost acceptat fără rezerve (marca , “brandul” cum se spune astazi, “Maşini-Unelte” era la modă atunci) şi aşa am ajuns coleg de serviciu cu Rădiţa. Ea fusese ţesătoare şi datorită calităţilor ei profesionale şi seriozităţii fusese, deja, promovată într-un sector superior care solicita mai multă inteligenţă şi mai puţină muncă fizică….
Aici vreau să fac o paranteză: există momente cruciale în viaţă în care totul depinde de o decizie luată într-o secundă sau de o întâmplare. Este legea hazardului care există în viaţa fiecăruia dintre noi sau, cum se spune popular, destinul.
Prima s-a întâmplat în anul 1962..M-am înscris pentru examenul de admitere la binecunoscuta: Şcoală profesională “23 August”. Dar, o surpriză de ultimă oră : absolvenţii ciclului primar de 7 clase din comunele suburbane (comuna Cernica era atunci – subordonata Raionului 23 August) nu aveau dreptul să se inscrie decât la meseriile de turnător şi modelator pentru care se cerea o anumită greutate şi înalţime, baremuri pe care eu nu le îndeplineam. Am fost îindrumaţi către Fabrica de Motoare Electrice, unde am ajuns după ce am traversat, cu tramvaiul 13, tot oraşul Bucureşti. Evident că nu ne-a convenit: era foarte departe. Cineva ne-a îndrumat către o scoală profesională din estul oraşului: “Electro-Aparataj”. Acolo am fost pus să optez. Eu aş fi dorit meseria de frezor dar nu erau locuri decât la lăcătuşi-mecanici şi strungari. Decizia pe care am luat-o eu, atunci, singur şi nesilit de nimeni, a fost: strungar. Prietenii mei, cernicaşi, în frunte cu Dumitrică Florea-Verde, Gheorghe Constantin-Titel, Oprea Dumitru-Stalin, ambii din Cernica şi alţii au optat pentru lăcătuşi-mecanici Prin acea decizie, luată în câteva secunde în faţa foii de înscriere, mi-am marcat destinul pentru toată viaţa : FMUAB, Postăvăria Română, Centrala Industriei Lanii, Centrul de calcul…. Altminteri, probabil, ar fi urmat : intreprinderea Electro-Aparataj şi numai Dumnezeu ştie!, care ar fi fost continuarea. Deci altă lume, alţi prieteni, alt drum profesional. Cu siguranţă fără continuarea prieteniei, de excepţie:: cu Rădiţa Grigore şi.poate nici continuarea cu…Nelu Matei. Ca sa nu mai vorbim de Cristian Niţă, Eugen Popescu, Gigi Coman, Constantin Roşca, Costică Costandache, Ilie Profir, Anghel Petre şi mulţi, mulţi alţii care, în noul context, mi-au marcat profund viaţa…
Acelaşi punct nodal din viaţa mea s-a întâmplat şi în acea întâlnire providenţială cu Rădiţa care m-a îndrumat către Postăvăria Română. În altă variantă, aş fi avut alt drum profesional cu acelaşi impact uman enumerat mai sus . Despre a treia “întâmplare-întâlnire providenţială” care mi-a marcat profund şi decisiv destinul - la momentul oportun în derularea povestirii noastre.
Intreprinderea Postăvăria Română era mică faţă de FMUAB, cu un atelier mecano-energetic, cu câţiva meseriaşi foarte buni şi restul de umplutură. M-am impus repede; eram printre primii strungari, ca valoare, dupa cel ce mi-a devenit bun prieten, regretatul Nicu Gârbocea, Şi, fiind elev in clasa a XII-a la seral, făceam materialele pentru organizaţiile de UTC (evident, eram membru utecist), de sindicat si chiar de partid. Rădiţa mă vizita chiar la locul meu de muncă. Mă trezeam cu ea lângă strungul meu, într-un atelier prin de bărbaţi. Nu avea nici o reţinere. Cel care i-a fost maistru, ca ţesătoare, Crăciunel Teodor, un adevărat pilon profesional al intreprinderii şi care o aprecia foarte mult, îmi spunea adesea; “Dom’le între dumneata şi Rada (aşa îi spunea el) este ceva!”. Îi spuneam că este o prietenie sinceră ca între doi vechi consăteni, dădea din cap cu subînţelesuri multiple şi nu mă credea. Tot el mi-a spus, despre femei, câteva reflecţii memorabile: “Dom’ Vasile, urmăresc femeile, că doar meseria mea este între ele, de mult timp. La început sunt ca nişte boboci gingaşi. Apoi înfloresc, se căsătoresc, o perioada sunt superbe, încep sa nască copii şi încet, încet se ofilesc”. În cărţile pe care le-am citit mari scriitori au subliniat aceaiaşi “devenire în jos” a femeilor: naşterea, pe timpuri, a multor copii, cu sarcini grele, multă muncă, griji, necazuri, trudă, etc. şi toate acestea le îmbătrâneau înainte de vreme.
În acea vară a anului 1970 am reluat împreună cu bunul meu prieten, Dudu Sava, toate matematicile trecuţilor 3 ani de liceu. Am muncit atât de mult şi eficient, încât în toamnă, când am început clasa a XII-a, eram la un nivel superior aceluia din toamna lui 1968 când am plecat în armată. Atunci proximitatea plecării în armată m-a dezarmat şi începusem să mă pregătesc superficial.
Nelu îşi continua, departe de noi, şi cel de-al doilea ciclu de armată.
Discuţiile cu Rădiţa erau prieteneşti, acum nu mai erau doar ca între consăteni, prieteni ci şi ca între colegi de serviciu. Dar ea, se observa şi observam şi eu, era tot cu gândul la Nelu. În acea perioadă a început să-mi reproseze mie ceea ce ar fi trebuit să-i reproşeze lui. El era departe şi, oricum, ea nu avea prilejul şi nici curajul să-i facă direct acele reproşuri de indiferenţă. Pe când eu, prietenul lui bun, eram atât de aproape… Poate prea aproape...A urmat o discuţie destul de dură în care eu am certat-o şi chiar m-am supărat pentru o vină care avea să mă marcheze toată viaţa şi în alte sectoare: “Vinovat fără vină”. A devenit chiar o obsesie care mă domină şi acum: să răspund nu pentru faptele mele ci pentru ale altora. Şi i-am reproşat de ce imi… reproşează mie cele legate de prietenul meu. Şi, o vreme, relaţiile noastre sau cam răcit, au devenit convenţionale. Este posibil ca Rădiţa, ţinând cont de depărtarea sentimentală şi fizică a lui Nelu să încerce, aşa cum observaseră noii mei colegi de serviciu, o apropiere de mine. Pentru ea ar fi fost o rezolvare cel puţin onorabilă, chiar dacă era, pe undeva în contradicţie cu crezul ei de până atunci. Dar aşa ceva era imposibil. Relaţiile noastre cu tentă sentimentală pură au fost ca un urcior care s-a spart, cu doi ani înainte, în multe cioburi. Cel mult puteau fi reconstituite, prin lipire, fragmente din el. Aşa cum sunt vasele antice în muzeele lumii. Şi chiar am reuşit, cu eforturile noastre comune, să reconstituim fragmente din urciorul de altădată. Care au însemnat o prietenie onestă, pe viaţă !, şi o convieţuire civilizată, pe parcursul a mai multor zeci de ani în aceiaşi intreprindere. Atât.
Şi încă o destăinuire pe care o inserez în ultima parcurgere a însemnărilor mele : într-o situaţie în care eram pe fugă sau cum se spune “călare pe cal”, prietenul meu, Nicolae Mohănescu, a făcut o afirmaţie şocanţă : “Rădiţa te-a iubit foarte mult !”. Şocul a fost atât de mare, încât pe moment, am rămas fără glas. Nicu Mohanescu (a fost cel mai vechi salariat al Postăvăriei Române: încă din anul 1966!) şi soţia lui erau prieteni apropiaţi cu Rădiţa.. Confuzie cu Nelu ? Adevăr ? Am rămas stupefiat, am vrut în nenumărate rânduri să reiau discuţia cu Nicu Mohănescu, dar acesta, între timp, s-a pensionat şi, tragic, a trecut, şi el, Stixul…
În primăvara vara anului 1971, cu acelaşi Dudu Sava, ne-am pregătit exemplar pentru bacalaureat şi examenele următoare. A cerut să participe şi ea alături de noi la unele dintre aceste extenuante şedinte de pregătire la matematici. Desigur am acceptat şi toţi trei ne-am pregătit în ritmul nostru sufocant. Toţi trei am terminat clasa a XII-a. Eu am trecut, cu succes, examenul de bacalaureat (pe atunci nu era o bagatelă). Nu este nici astăzi dar atunci totul era clar si conta totalmente nivelul pregătirii pe când acum multiplele “reforme” au încurcat totul. Apoi am dat examen de admitere la ASE în sesiunea de vară şi “am intrat” de pe locul 10 din 500 de candidaţi. Prietenul meu, Dudu Sava, a trecut şi el cu succes “bariera” bacalaureatului şi a plecat, ca fotbalist, pe meleaguri ardelene. Nici Rădiţa nu s-a împiedicat în acest examen important din viata unui licean (fie el şi seralist, precum noi toţi) dar s-a oprit aici. A ocupat funcţii din “familia tehnician” la Postăvăria Română, la Combinatul de Lână şi apoi la Centrala Industriei Lânii, serviciul “Cooperare” şi din nou la intreprinderea-mamă, Postăvăria Romană.
Nelu a venit din armată a terminat clasa a XII-a, a luat bacalaureatul, a încercat, fără succes, să acceadă la ASE şi s-a consacrat profesiunii de rectificator la IMUAB unde a făcut o carieră deosebită ca muncitor cu înaltă calificare, evident, bine plătită.
Apoi alte evenimente deosebie s-au întâmplat în viaţa noastră cea de toate zilele.
Nelu a “realizat” o căsătorie-surpriză cu o fată străină pe care eu nu am cunoscut-o mai înainte şi nici după. Am fost la nunta lor, a fost o căsătorie efemeră, nereuşită, aproape o aventură, care, logic, s-a destrămat foarte repede.
Vă vorbeam mai devreme de jocul destinului. În final de vară 1972 eram cu bunul meu prieten, Dudu Sava, în centrul satului, lângă binecunoscutul cămin cultural şi discutăm despre muzică... în trei. Ni se alăturase şi verişoara lui. Cum muzica a fost una dintre pasiunile vieţii mele am fost impresionat plăcut că o consăteancă frumoasă are o pasiune nobilă ca a mea. Ne-am mai întâlnit şi … finalul este cunoscut : în mai 1973 m-am căsătorit cu “Niculina Riţii” vecină cu “Rădiţa Liţii”. Adică eroina rândurilor noastre. De-ale destinului…
Nelu s-a recăsătorit, de data aceasta cu o consăteancă, Anişoara. Are doi băaieţi,
Eu, aşijderea.
Rădiţa a rămas colega mea de serviciu cu care mai discutam din când în când. Dar prin acei ani o prietenie a făcut vâlvă : cea dintre Rădiţa şi Paraschiv Petre din Fundeni (al lui Mamalâcu, cum i se spunea pe atunci). Părea ceva serios, o căsătorie era iminentă dar nu … s-a produs. Petrică a devenit, surpriză!, coleg de facultate şi de serie cu mine la ASE şi, evident, ne-am împrietenit. A lipsit mult de la cursuri (făcea naveta de la Fundeni, eu am avut gazdă în Bucureşti) a absolvit cu greu cei 5 ani de facultate (având restanţe peste restanţe) l-am ajutat cu cursuri dar nu a susţinut, imediat, examenul de stat. Nu ştiu continuarea decât că s-a căsătorit cu o fată din Fundeni şi pe baza celor 5 ani de facultate (nu ştiu dacă şi-a susţinut vreodată examenul de stat, cum se spunea pe atunci) a ocupat funcţii la Primăria din Fundeni apoi funcţii importante, pe linie administrativă, in Călăraşi, capitala judeţului. Conform obiceiului meu nu am discutat niciodată despre prietenia şi eşecul lui cu prietena mea, Rădiţa. Rădiţa mi-a spus, ulterior, după mult, mult timp, că Petrică a iubit-o mult, ea nu l-a iubit, iar perspectiva căsătoriei şi mutării în Fundeni a făcut-o să se despartă de el. Am înţeles atunci, încă odată când mi-a povestit acest simţământ, că această tradiţie aproape religioasă, poate fi şi tragică. Tradiţie care consemnează, sec : “în viaţa asta unui pământean îi este destinat a-i fi pereche doar un singur om”. Şi pentru ea a fost “litera de lege”. Aşa că peroraţiile mele de mai sus despre o posibilă prietenie post-armată între noi doi, par nerealiste. .
Cap. 8 - APROAPE, ŞI TOTUŞI, ATÂT DE DEPARTE….
-------------------------------------------------------------
Viaţa are o calitate primordială: în trecerea ei pământeană (literaţii spun “inexorabilă”) depăseşte sentimente, deziluzii, bucurii, realizări. Suntem, deci prin anul 1972 si următorii, şi parcă toate sbuciumurile noastre, ale celor trei, care fac obiectul însemnărilor noastre dar şi a celorlalţi contemporani din acei ani, au intrat într-o dulce acalmie. Fiecare cu viaţa sa şi atunci era destul de bogată, complexă şi grea pentru că se desfăşura pe cele, mereu repetate, trei paliere principale : profesiune, şcoală, sentimentală. Pentru mine au apărut si cele familiale : căsătoria, naşterea primului băiat şi mai ales boala necrutăţoare a Mamei.
Am rămas, toţi trei, atât de aproape şi totuşi…. atât de departe….
Atât de aproape pentru că, atât eu cât şi Nelu, am rămas consecvenţi tângăneni cu soţii localnice şi în viaţa noastră preorăşenească ne-am intersectat adesea…
Atât de aproape…. pentru că am fost coleg de serviciu cu Rădiţa aproape 30 ani şi, inevitabil, ne-am întâlnit în probleme profesionale dar şi prin atât de complexa şi coerenta viaţă din întreprinderile socialiste din acei ani.
Atât de departe pentru că în viaţa sentimentală şi de familie a fiecăruia dintre noi au intervenit mutaţii majore. Altminteri fireşti. Viata merge mereu înainte. Trece nepăsătoare printre oameni şi întâmplări, peste sentimente şi resentimente, peste bucurii şi tristeţi… Aşa a fost şi cu noi cei trei a căror poveste de demult am derulat-o în aceste rânduri.
Eu am trecut, succesiv, de la meseria de strungar, în cadrul Atelierului Mecano-Energetic, la cea de “calculator salarii” (imi trebuia funcţie economică pentru a urma cursurile ASE, la seral) , apoi “operator calculatoare electronice” în cadrul nou înfiinţatului (odată cu Centrala Industriei Lânii), Centrul de Calcul. Ulterior am fost promovat “programator cu studii medii” şi după terminarea facultăţii, în 1976, “programator cu studii superioare”. Căsătorit aşa cum, poate, şi mie îmi era “predestinat” cu o fată din Tânganu cu care am doi băieţi.
Matei Ion a continuat ca muncitor cu înaltă calificare, rectificator, la IMUAB. A avut o carieră prodigioasă, pe atunci se câştiga bine ca muncitor cu înaltă calificare. Nu absolvirea unei facultăţi era cheia unei bunăstări materiale. Muncitorii cu înaltă calificare câştigau, câteodată, mai mult decât cei ‘titraţi”. Acest fapt a lăsat urme şi astăzi : mulţi dintre acei muncitori (mai ales dacă au beneficiat şi de sporul de grupă de muncă) au pensii mai mari decat cei cu studii superioare. Aşa cum am mai spus el s-a recăsătorit cu o faţă din… Tânganu (iarăşi “predestinare”!) şi are doi băieţi.
Rădită a rămas singură, risca să fie “fată bătrână” dar la 28 ani şi-a găsit, şi ea, “perechea”: Victor Brutaru din oraşul Voluntari. S-a stabilit în casa soţului său. Nu a avut copii. Mi-a spus, cândva, că, pentru ea, vremea fertilităţii trecuse. A adoptat un băiat, Alexandru, care, din câte mi s-au spus, este unul de excepţie. Eu nu i-am văzut niciodată, nici pe soţul său, Victor, nici pe fiul său adoptiv, Alexandru.
Care a fost finalul acestor personaje din însemnările noastre ?
Detalii în capitolul următor, de final, “Epilog”…
EPILOG
------------
Am ajuns la finalul acestei “poveşti” adevărate de prietenie, dragoste şi predestinare. O naraţiune care se înscrie în dorinţa şi străduinţa noastră de a reda întâmplări, oameni, sentimente din viaţa satului nostru. Şi am căutat, ca în jurul trio-ului care a constituit “diagonala roşie” a însemnărilor noastre, să prezentăm cât mai multe asemenea întâmplări şi oameni. Fără oameni, fără fapte, străduinţele noastre ar fi seci, reci, statistice. Peste care nu au trecut decât 40-50 ani, dar aflându-ne în secolul vitezii, viaţa a evoluat enorm aşa încât cele spuse de noi par din altă lume.
Şi acum câteva cuvinte de final despre cele trei personaje ale rândurilor noastre
Grigore Rădiţa a devenit, după amintita căsătorie, Brutaru Rada. După “evenimentele din 1989” şi desfiinţarea Centralei Industriei Lânii în 1991 a făcut pasul înapoi spre Postăvăria Română şi a lucrat în cadrul serviciului Aprovizionare. În 1997 s-a pensionat. Şi continuă în postura de … veche pensionară.
Matei Ion, după aceleaşi “evenimente” din 1989 a participat la formarea FSN Cernica şi s-a implicat în politica locală. Între lunile ianuarie – martie 1990 m-am implicat şi eu dar m-am retras dedicându-mă profesiei. În perioada 1992-1996 a fost viceprimarul comunei Cernica. După aceea a fost trecut pe “linie moartă”. Încercările sale de a reveni în prim-planul vieţii politice şi administrative locale s-au soldat cu repetate eşecuri. Din păcate sănătatea lui, altădată de fier, a inceput să dea semne de dereglare. Şi boala care s-a instaurat în vigurosul său corp a continuat să evolueze. La finele verii anului 2006 a trecut în cele veşnice. Avea doar 57 ani…
Semnatarul acestor rânduri, ca şi Rădiţa, din 1991, la desfiinţarea amintitei centrale industriale (Centrala Industriei Lânii) am făcut pasul înapoi către punctul iniţial, Postăvăria Română, şi am lucrat în cadrul nou înfiinţatului Oficiul de Informatică, pe posturile de: consilier informatică şi consultant informatică, până la desfiinţarea acestuia în anul 2006. Din acel an, până la pensionarea produsă în anul 2008, am lucrat ca “ofiţer de serviciu”. Numai “ofiter” nu fusesem. Şi astfel am completat şirul de 7 meserii anterioare De atunci, ca şi Rădiţa, cu fiecare zi trecută devenim tot mai vechi… pensionari.
După cum se observă au existat multe similitudini între noi, cei trei, care am fost personajele naraţiunii cu care v-am plictisit pe lungimea câtorva zeci de pagini.
Sperăm că aceia care au trăit în acele timpuri vor înlătura cu o mătura invizibilă colbul uitării şi vor retrăi, cu emoţiile de rigoare, faptele la care au fost personaje active sau martori. Iar cei tineri se vor strădui să-i înţeleagă pe aceia de atunci şi în unele privinţe să înveţe din experienţa lor
Mulţumim tuturor acelora care se vor apleca asupra acestor rânduri indiferent de părerea pe care o vor avea despre demersul nostru.
2013 - 2014
------//// --------
VASILE BOLBOJA
A SE CITI SI:
107 pagini de istorie fotbalistica a comunei Cernica.
Amintiri Fotbalistic-Cernicașe…. 1978
Amintiri si reamintiri fotbalistice... cernicase
Amintiri Tanganene - Elena. Vasile Bolboja.
Amintiri tanganene. Revelion 1967.
Amintiri tanganene. La Ciuperca. Strandul Cernica.1968.
Amintiri tanganene. Nela. Strandul Cernica. Trecute amintiri. 1971.
Amintiri tanganene. Ana Martac.1965.
Amintiri Tanganene - Emma. Vasile Bolboja.
Pastila cu amintiri si...istorie locala...(1)
'Amintiri despre viitor' de la 1891 despre Tanganu.
Amintiri, sarbatori, copilarie
Amintirile din secolul XIX ale unui octogenar despre Tanganu-Cernica. Marin Savescu.
Scoala veche din Manolache nr. 38 - Cl. I-IV si amintiri colaterale. Monografia Comunei Catelu 1967.
Scoala Caldararu, Cernica. Amintiri, amintiri.
Gazeta de Cernica. Amintiri, amintiri
Abonare pentru a fi notificat cu privire la comentariile noi
Raportati
Comentariile mele