Cap. 1. - ORICE “POVESTE” ARE UN ÎNCEPUT… - Pagina 2

: Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 14 Decembrie 2023 14 Decembrie 2023; Accesări: 3852 3852

Index articole

Pagina 2 din 10

Cap. 1.- ORICE “POVESTE” ARE UN ÎNCEPUT…

--------------------------------------------------------

În anii de demult, oho!, de prin 1965-1970, erau alte vremuri, alte obiceiuri, alte prietenii. Ceea ce vă spun eu, acum, chiar s-a întâmplat aievea. Cum se spune adesea : dacă n-ar fi, nu... v-aş povesti...

Eram strungar la Fabrica de Maşini Unelte din Bucureşti (FMUAB, cunoscută şi sub numele “scurt”: “Maşini-Unelte”) din anul absolvirii Şcolii Profesionale "Electro-Aparataj", 1965. Am avut contract cu o altă renumită intreprindere a industriei româneşti, Electronica Bucureşti. Pe atunci elevii fiecărei şcoli profesionale încheiau un contract ferm cu intreprinderea care-l prelua şi absolventul avea asigurat locul de muncă. Am fost repartizat, prin decizie “superioară”, către această nou înfiinţată intreprindere. Astfel, primii 4 clasati, ca medii, din clasa mea, au devenit “femeuabisti”. Alături de mine, consăteanul meu, Nicoară Gheorghe, bucureştenii, Marian Cristache (Cristel) şi Gâsă Petre, am fost încadraţi din vara amintitului an, 1965, la ceea ce a devenit o mândrie a industriei româneşti socialiste. Circa un an am lucrat ca strungar la secţia "Mecanică uşoară". Apoi prin altă decizie luată la nivelul conducerii intreprinderii (evident cu concursul ministerului) a fost înfiinţată secţia "Agregate". Am avut onoarea ca alături de prietenul meu strungar, Vărăşteanu Gheorghe-Gică, să fim primii salariaţi care am lucrat efectiv la nou înfiinţata secţie. Peste câţiva ani va deveni o secţie importanta a renumitei intreprinderi, cu spaţiu propriu, plasat în locul fostei săli de sport din partea de sud faţă de hala principală. În uriaşa hală iniţială a FMUAB, în spaţiul numărul 5 dreapta (noi spuneam pe atunci “tronson” spaţiilor dintre mega-stâlpii care delimitau secţiile de producţie) au apărut două strunguri mici: al meu şi al amintitului Gică Vărăşteanu. Îmi amintesc perfect: noi doi în imensitatea acelui spaţiu. Destul de repede au apărut şi celelalte utilaje: strunguri normale, strunguri mari, freze, raboteze, maşini de găurit şi maşini de rectificat. Şi surpriză : la una dintre maşinile de rectificat a apărut o figură cunoscută, consăteanul meu, Matei Ion, mai mic decât mine cu un an, deci născut în 1949. Noi îi spuneam Nelu sau alintat “Neluţu” .Un normal prilej pentru a se lega o prietenie. Şi a fost pe viaţă. Adică atâta cât a fost a lui...

Odată această legătură profesională stabilită, cea sătească, a fost o formalitate. Pe timpul acela simbioza sat-serviciu era foarte puternică. Atunci s-au născut prietenii dintre consătenii noştri şi locurile lor de muncă extrem de trainice. Ele s-au cimentat şi perpetuat până astăzi când, unii, sunt pensionari. Că alţii au trecut „dincolo”... Pe atunci, serviciile, în marea majoritate a cazurilor erau „pe viaţă”. Pe vremea aceea, era o adevărată onoare „să-ţi ajuţi consăteanul” dacă erai într-o poziţie mai favorabilă într-o intreprindere socialistă. Reminiscenţele ţăranilor dezrădăcinaţi, plecaţi de lângă glia strămoşească, unde individualismul era la mare preţ, începeau să dispară. Se năştea o nouă conştiinţă: cea muncitorească în care, fără colaborare, nu se putea naşte acel produs al muncii lor cu valoare tehnică, comercială şi socială. La FMUAB produsul muncii noastre, în acei ani de început, se numea simplu: „strunguri carusel”. Noi, cei de la „Agregate”, pornisem pe un drum nou pe atunci: crearea de „agregate” adică de maşini complexe, capabile să execute o gamă mare de operaţiuni complicate. România înainta vertiginos pe drumul „creării industriei constructoare de maşini, pivotul industriei grele”. Şi cheia de boltă a industrializării. Noi, cei de atunci, făceam parte dintre şi printre acei pionieri. Eram tineri, inconştienţi, imberbi, plini de viaţă, doritori de distracţii, de fotbal, de dansuri şi ...prietenii cu fete. Fete frumoase, cochete, sentimentale, eleve la şcolile profesionale cu profil feminin. Cele mai „deştepte” şi cu părinţi, oarecum potenţi material, urmau liceul. Dar erau „rara avis”. Prntre ele : Radu Dorina (fata lui Tudorică Suflă) şi Neagu Vasilica – Visi (fata preşedintelui CAP, Neagu Ilie).

Aşadar ne-am reîntâlnit în...Tânganu. Desigur ne cunoşteam, eram consăteni. Dar locuiam relativ departe unul de celălalt (circa 1,5 km), eu în Gâgâlicea, lângă gară, el lângă terenul de fotbal. Eu născut în 1948, el în 1949. Eu am terminat Şcoala primară de 7 clase la Şcoala Elementară din Cernica. Pe atunci şcolile de 7 clase erau doar la nivel de comună. Adică: Cernica, Fundeni, Bălăceanca (până în 1968, era comună separată de Cernica). Nelu a terminat tot 7 clase, dar la Şcoala Elementară din Tânganu. Eu am fost ultima generaţie care a absolvit Şcoala elementară de 7 clase „în deplasare”, la Cernica. El a fost prima generaţie de elevi care a absolvit clasele primare (ciclul primar era tot de 7 clase!), la Şcoala Elementară din Tânganu. Următoarea generaţie de elevi (deci cei născuţi în 1950) au efectuat cursurile elementare tot la Tânganu. Dar se trecuse la... 8 clase. Printre elevii absolvenţi ai acelei clase s-au numărat: sora mea, Bolboja Gherghina, Grigore Constantina-Codiţa, Grigore Rădiţa. Cu primele doua nume ne vom întâlni pasager, cu ultimul mereu în derularea rândurile noastre. Face parte din „trio-ul principal” al demersului nostru, să-i zicem, memorialistic.

Aşadar, s-a născut o prietenie pentru mulţi, mulţi ani din acest "dublu de viaţă": serviciu comun, loc de naştere şi domiciliul comun. Aşa s-au „ţesut” nişte fire într-o „ţesătură” indestructibilă şi consistentă. Adică o prietenie care a durat până la final.

Am urmat amândoi cursurile liceului seral „23 August” (atenţie: singurul liceu din Bucureşti în două schimburi!!). Eu eram elev în clasa a X-a (an şcolar: 1966/67) "mai sus" decât clasa noului meu prieten, care era debutant în clasa a IX-a.. Liceul nostru era plasat pe strada Pescăruşului, lânga o altă renumită instituţie de învăţământ, Scoala Profesională „23 August”. Provenea din renumitul (aşa ni se spunea) pe timpuri liceu născut în cadrul marii intreprinderi bucureştene "23 August" pentru aceia dintre muncitori care doreau să-şi continue studiile.. Era una dintre măsurile luate atunci de a se crea condiţii de pregătire superioară pentru tinerii muncitorii dotaţi în perspectiva industrializării care se producea sub ochii noştri. Şi erau destui (la origine fii dotaţi de muncitori, de ţărani, de intelectuali modeşti material), care doreau să-şi depăsească condiţia modestă din care proveneau. Printre ei: Matei Ion, Vărăşteanu Gheorghe, Andrei Gheorghe, Neguţ Gheorghe, Marian Cristache, Iordache Marin, Tache Mircea, Constantinescu Alexandru si atâţia alţii anonimi atunci, pensionari acum când aşternem aceste rânduri pe hârtie. Sau... plecaţi departe. A fost foarte greu acest dublu demers care presupunea multă, multă muncă dar şi satisfacţii. Satisfacţiile acelor timpuri. Care nu mai au nici o legătură cu cele de azi. Adică ambiţia acelor modeşti tineri, hotărâţi să-şi depăşească condiţia "din naştere". Era o efervescenţă, un entuziasm, "o determinare" (cum se spune acum) care... astăzi pare anacronică, de neînţeles. Noi, cei de atunci, am înţeles-o şi... am urmat-o. Şi nu regretăm..