Cap. 2 - VIAŢA LA ŢARĂ - Pagina 3

: Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 14 Decembrie 2023 14 Decembrie 2023; Accesări: 3514 3514

Index articole

Pagina 3 din 10

Cap. 2 - "VIAŢA LA ŢARĂ"

--------------------------

Noi continuăm cu "viaţa la ţară", paralelă cu cea profesională. La care, unii dintre noi o adăugăm şi pe cea şcolară. Deci, putem vorbi de trei segmente majore din viaţa noastră. În primul rând viaţa din mediul în care ne-am născut şi care, se va vedea în continuare, era deosebit de complexă. În al doilea rând, cea legată de activitatea profesională, care nici ea nu era, pe vremea aceea, de neglijat şi nici uşoară. În fine, în al treilea rând, cea şcolară care, evident, era "fereastra noastră spre viitor" pe care nu am marginalizat-o.

Să începem cu viaţa noastră din spaţiul în care ne-am născut. Era cu totul şi cu totul diferită de cea de azi. Singurul liant dintre anii de atunci şi anii de azi era/este fotbalul. Adică acelaşi teren de fotbal dar mereu alţi protagonişti. Terenul este în apropierea casei lui Nelu. Dar exista o mare diferenţă : enstuziasmul pentru fotbal al acelora de atunci era net superior faţă de aceia de azi. Un singur exemplu: atunci se juca fotbal în fiecare seară, azi doar când sunt programate antrenamente sau meciuri oficiale (atunci când sunt echipe înscrise în campionatele judeţean-locale) şi, eventual, duminica. Pe vremea noastră se juca în fiecare seară începând din martie până înspre noiembrie. Adică până atunci când înserarea venea năvalnic peste noi, peste sufletele noastre, peste timpul nostru ocupat cu munca şi cu studiile. Şi punea punct întâlnirilor "serale" fotbalistice (nu şi acelora de studii..). Murea, atunci, fotbalul? Nici vorbă. Trăia la propriu prin acele binecunoscute şi istorice meciuri duminicale dintre echipe bine delimitate care continuau şi pe timpul iernii. La început acestea au fost între "Tineri fără armata făcută" şi "Cei cu armata făcută". Pe scurt între „Tineri” şi „Bătrâni”. Sună hazliu să le spui celor cu armata făcută (pe atunci aveau de la 22-23 ani în sus), „bătrâni”. Semnatarul acestor rânduri a participat pentru prima dată la un meci de fotbal dintre echipele cu componenţa şi titulatura de mai sus în vara anului 1958. Am fost condus pe terenul din luncă, „de la Zuzea”, de prietenul meu de o viaţă, Ion Constantin-Godăcel. Îmi amintesc că din echipa "Celor cu armata făcută” făceau parte, printre alţii: liderul Cosma Tudor-Cocoş, Cosma Tudor-Mafoame, Fane Megheş, Nicu Şindiu, Oprea Marin--Patile, Nicoară Mieluş-Cotoiu, Damian Ion-Popeda, Mieluş Ridichie si alţii. De cealaltă parte era echipa „Celor fără armata făcută" care cuprindea, printre alţii pe : Zanea Ion-portar, Ion Nicolae-Godac, Preda Constantin-Creţu şi...doar atât mă ajută memoria. Altminteri nu erau atât de cunoscuţi precum cei din echipa adversă. Mai îmi amintesc ceva fascinant pentru acele atât de îndepărtate timpuri (meciul a fost câştigat de "Bătrâni") : au plecat la bufet, au băut berea care se cuvenea câştigătorilor şi apoi, ca o supremă răsplată!, toţi jucătorii câştigătorilor şi câţiva de la învinşi (şi pe atunci exista fair-play) au fost acasă la "nea Cocoş-Moşu" pentru a viziona un meci de fotbal din Divizia A. Nea Cocoş avea singurul televizor din Tânganu şi meciurile transmise pe atunci reprezentau o fascinaţie greu de înţeles astăzi. Eu şi prietenul meu, Costică-Godăcel aveam doar 10 ani şi, evident, nu aveam acces în elita fotbalistică tângăneană de atunci. Deşi Costică era fratele unuia dintre cei mai cunoscuţi fotbalişti din acele timpuri : Nicu-Godac. Să amintim şi „miza” meciului : 10 lei. Deci fotbaliştii câştigători primeau 20 lei cu care se puteau bea 5-6 beri. Această „cotă de participare” de 10 lei s-a menţinut multă vreme..

Dar să revenim mai aproape de zilele noastre. Adică ale acelora ale tinereţii noastre. Ale mele şi ale lui Nelu Matei. De prin anii 1966-1968. Atunci în fiecare seară, aşa cum am mai spus din martie până înspre noiembrie, se juca seară de seară meciuri de fotbal. Se formau echipe ad-hoc. Câteodată se păstrau o perioada de timp cam aceleaşi echipe cu modificări nesemnificative. Liderii acelor ani, adică cei care îşi formau echipele erau Ion Nicolae-Godac, State Vasile-Pocăitu, Iordache Mircea-Dospitu sau Gheorghe Ion-Nită dar şi alţii. După meci se cobora spre bufetul lui "nea Mitică Bodegaru" unde se bea o bere sau un pahar de vin cu apă minerală. Îmi amintesc că foarte rar pleca cineva ameţit. Au existat siţuatii în care învingătorii din acea seară îşi manifestau bucuria prin "baterea tablei". De obicei se întâmpla atunci când pierdea echipa lui Nicu-Godac, mare sufletist, care se "oftica" şi învingătorii din acea seară profitau de succes. A doua zi, în drumul spre serviciu, care era, pentru toţi, cu trenul, se discuta, numai de meciul din seara precedentă. Fiecare fază era disecată în mijlocul nostru de transport către locurile muncă. Ba chiar se puneau la cale şi „transferuri” pentru seara următoare de la o echipă la alta. Alte subiecte existau berechet dar se „impunea” să epuizăm „crâncenul meci din seara trecută”. Era şi o delectare înainte de a intra „în şut” pentru că munca era necesară. Şi să nu creadă cineva că era uşoară.

O altă componentă a vieţii noastre "de la ţară" era, desigur, cea să-i zicem, "cultural-sentimentală". Toţi băieţii şi fetele (cu mici excepţii) îşi petreceau unele seri dar cu osebire sâmbetele şi duminicile în cadrul obştei noastre. Tentaţia altor meleaguri era mică. Doar în împrejurimi şi în special la Căminul Cultural din satul Fundeni, unde sâmbâta seara erau programate binecunoscutele, pe atunci, baluri şi duminca dansuri. Acolo, evident, inevitabil, se legau şi prietenii extra-Tânganu. Unele s-au concretizat, mai târziu, în căsătorii. Foarte puţini (sau puţine) frecventau Casele de Cultură din Bucureşti, unele renumite, pe atunci, precum cea din estul capitalei, Universal Club, uşor accesibilă celor din comuna noastră sau "centrala" Zalomit, de lângă Cişmigiu. Dar "pâinea noastră cea de toate zilele” pentru fetele şi băieţii din Tânganu, adică prilejul de a se întâlni, comod, fără probleme... unele cu părinţii, era, indiscutabil, "filmul" care se proiecta la aşa-zisul "cămin cultural" instalat în fosta cârciumă "a lui Stăncioi". Avea un spaţiu central, fostul local propriu-zis, relativ încăpător pentru spectatorii noştri tângănenii. Exista o cameră "în spate" (probabil tejgheaua de pe timpuri similar cu „barul” de azi) unde era instalat aparatul de proiecţie. La intrare exista un "şopron" - adăpost de câţiva metri pătraţi - în care staţionau cei ce doreau să intre la film, se adăposteau de intemperii sau se năşteau ... idile. Era ceva romantic : să-i ceri prietenia unei fete în acel arhaic adăpost de ... intemperii.

Trecând la filme acestea erau destul de interesante. Se rulau pelicule din celebra serie de filme "franco-italiene" cu actori precum Jean Marais, Gerard Philipe, Gerard Baray, Giuliano Gemma, Jean-Paul Belmondo, Claudia Cardinale, Sofia Loren, Michele Mercier, Brigitte Bardot, Jean Gabin, Marcelo Mastroiani, Alberto Sordi şi multi alţii. Nu lipseau nici marile coproducţii istorice la modă în acele vremuri precum "Cleopatra", "Corabiile lungi", "Spartacus" sau „Elena din Troia”, desigur adaptate în variante ce puteau fi rulate în modestele cinematografe săteşti. Dar şi filme de mare succes, pe atunci, precum cel indian, "O floare şi doi grădinari" sau celebrul "Veselie la Acapulco" cu nu mai puţin celebrul Elvis Priestley. În aceste cazuri sala de film a devenit neîncăpătoare, fiind necesare 2 reluări în aceiaşi zi. Poate suntem prea nostalgici, poate că dăm o altă dimensiune celor petrecute pe atunci dar ne întrebăm: cu ce comparăm azi cele de atunci? Azi nu mai există nimic din ceea ce era atunci. Şi orice comparaţie pare fără sens..

Tentativele de a se forma cupluri fete-băieţi, aveau o formulă încetăţenită atunci: "vrei să fim prieteni?". Şi erau numeroase. Şi normale. Orice tânăr de 17-18 ani căuta să-şi facă „o prietenă”. Orice fată de 16-17 ani care "ieşea în lume" adică la film şi, după cum vom vedea mai departe, la dans, era curtată şi tentată să-şi facă "un prieten". Toate erau, să zicem în spiritul nostru ţărănesc-ilfovean, „în legea firii”. Tradiţiile de pe alte timpuri când la hora duminicală din centrul satului se formau perechile pe care destinul şi norocul le potriveau pentru viaţa ulterioară încă mai persistau. Dar acum în alt „decor”. Şi au fost cazuri când din aceste întâlniri de la film, de la dansuri, de la nunţi se năşteau prietenii care mai târziu au dat naştere la căsătorii, deci la familii. Unele dintre familii (cele mai multe) s-au dovedit durabile, altele (mai puţine) efemere. Vom reveni mai târziu cu exemple concrete.

Nu cunosc primele amănunte dar a apărut „un zvon ca o boare” că "al lui Mică” este prieten cu „a Liţii". Adică prietenul meu, Nelu Matei ar fi prieten cu Rădiţa Grigore. Niciodată nu am abordat frontal, cu Nelu, această misterioasă prietenie. Altminteri tinerii, pe acele timpuri, nu se prezentau în faţa prietenilor cum fac cei de azi de parcă ar fi sub patrafirul unui preot. Pe atunci, în anii 1967-1968, noi, prietenii lui Nelu, nu am dat o prea mare importanţă mult „mediatizatei în mediul eminamente feminin-sătesc” a presupusei prietenii dintre cei doi prieteni ai noştri. Eram tineri, imberbi, cu multiple preocupări, aşa cum am mai spus, profesionale şi şcolare şi unele „relaţii” din acei ani ai drumului nostru dintre adolescenţă şi tinereţe erau tratate ca atare. Adică cu indiferenţă, pentru că, normal, acestea erau incipiente şi pasagere. Se pare, niciodată nu am ştiut clar, că prietenia dintre Nelu şi Rădiţa a avut rădăcini adânci. Ei au fost colegi la şcoala din Tânganu, la cea nou extinsă la 7 clase elementare (pentru Nelu, născut în 1949) şi la 8 clase elementare (pentru Rădiţa, născută în 1950). Cert este că prin anul 1967 în Tânganu, pe lângă alte multe prietenii, specifice acelor timpuri, care făceau deliciul celor din mediul cu precădere feminin-sătesc, au apărut, mai mult discret, informaţii despre prietenia dintre protagoniştii noştri. Cred că este momentul să facem câteva precizări. Nelu era un tip cu o prestanţă fizică agreabilă : înalt (undeva spre 180 cm), bine proporţionat fizic, tenul uşor spre brunet. Rădiţa era o fată obişnuită din toate punctele de vedere. Nelu era un băiat echilibrat, discret (aşa era majoritatea tinerilor pe atunci) care se exterioriza foarte rar, şi nu-şi „trâmbiţa succesele sentimentale”, calm, uneori prea indiferent faţă de întâmplările „exterioare”. Rar, foarte rar, vorbea de trăirile lui interne importante (nicidecum de cele legate de Rădiţa). În schimb Rădita era/este mai explozivă, mai dispusă pentru confesiuni, mai puţin interiorizată. Dar nici ea, parcă ar fi fost o înţelegere prestabilită între ei, nu vorbea în public despre sentimentele ei profunde faţă de Nelu. Mult mai târziu, eu, prieten apropiat al celor doi, am înţeles intensitatea şi unicitatea sentimentelor ei. Este evident că ele nu aveau conotaţia sexuală de azi. Pe atunci mai exista acea puritate moştenită de la strămoşii noştri în care tinerii care se iubeau trebuiau să pună înainte afinităţile, sentimentele, potrivirile complexe. Pe primul plan erau cele profesionale, secondate de cele de studii şi in final de cele materiale. Azi sunt altele: atât de mediatizatele "potriviri de caracter" care, de fapt, înseamnă „afinităţi” materiale + sexuale.

Cu inconştienţa tinereţii, cu preocupările noastre care erau, aşa cum am mai spus, pe trei fronturi profesionale, şcolare şi sentimentale, pe atunci nu am dat importanţă acestei pseudo-prietenii. Aşa era în percepţia noastră a celor din jurul lor. Deci şi a mea. Dar in mediul nostru sătesc deja se declanşase, aşa era tradiţia, discuţii despre "al lui Mică" dacă s-ar potrivi cu "a Liţii". Prietenia nu era consolidată dar "cumetrele" începuseră să lucreze: cum e el, cum e ea, dacă s-ar potrivi, dacă sunt de familii compatibile şi multe, multe altele. Discuţiile, în mediul nostru sătesc, a luat-o mult, mult înaintea relaţiilor reale dintre cei doi. Şi, după cum se va vedea mai departe, a creat o psihoză dăunătoare...

A fost ca un car. Ca un car al vieţii, al unei posibile căsnicii, al destinului aşa cum tot am subliniat noi în rândurile noastre. La roţile din faţă, normal, sunt cei doi protagonişti: Ea, pe stânga, EL, normal, pe dreapta. La roţile din spate sunt familiile celor doi. Simetric la roata din stânga, care încearcă să împingă (sau să frâneze) „carul” presupusei căsătorii, sunt părinţii fetei, la roata din spate, pe partea dreaptă, sunt părinţii baiatului cu aceleaşi misiuni.

În cazul nostru la roata din spate, dreapta, a fost familia „lui Mică” Adică a lui Nelu. Care a vrut-o pe „Rădiţa Liţii” Pe partea cealaltă, deci a roţii din spate, stânga, a fost familia „Liţii”. Şi ea a fost de acord cu „Nelu al lui Mică”. În faţă la roata din partea stânga a fost chiar Rădiţa. Nu numai că ea a dorit această căsătorie. Ea l-a iubit mult (aveam să constat, clar, mai târziu) pe Nelu. Pe partea dreaptă a roţii din faţă, cea directoare, a fost protagonistul nostru, Nelu. Şi trebuie, nu avem incotro, să spunem adevărul, confirmat în timp: el nu a dorit această căsătorie. Şi decizia lui a fost... decisivă.