Cap. 7 - VIAŢA DE DUPĂ ARMATĂ - Pagina 8

: Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 14 Decembrie 2023 14 Decembrie 2023; Accesări: 3505 3505

Index articole

Pagina 8 din 10

Cap. 7 - VIAŢA DE DUPĂ ARMATĂ

--------------------------------------

Aşa cum am mai spus, în acele timpuri, aproape toţi prietenii mei au urmat un traseu “predestinat” şi binecunoscut: şcoala profesională, repartizarea în producţie, apoi au urmat liceul la seral, întrerupt pentru satisfacerea stagiului militar şi continuat după aceea. Aşa am făcut eu şi Nelu, aşa au făcut mulţi dintre prietenii noştri: Constantinescu Alexandru, Marian Cristache, Neguţ Gheorghe, Nicoară Gheorghe şi alţii. Dar noi să continuăm derularea poveştii noastre. În tot acest timp ne-am scris numeroase scrisori dar fără nici o referire la trecutele noastre prietenii. Eu aveam deja un an de armată şi mi se tociseră amintirile despre fetele din Tânganu (şi un numai) iar Nelu continua să afişeze acea superioritate şi detaşare faţă de problemele sentimentale, calitate pe care eu, eternul romantic, i-am apreciat-o foarte mult şi chiar l-am invidiat. Aş mai aminti scrisorile primite de ambii “soldaţi”, eu şi Nelu, de la aceiaşi prieteni comuni şi necomuni: Iordache Marin, Tache Mircea, Dumitru Sava, Sandu Constantinescu, Marian Cristache, Vărăşteanu Gheorghe sau Neguţ Gheorghe, Dumitrică Florea, Ion Constantin-Godăcel.. Amintiri, amintiri dar noi trebuie să continuăm firul poveştii noastre de “predestinare”, prietenie şi dragoste toate… tângănene.

În februarie 1970 eu m-am liberat, iar Nelu şi-a continuat efectuarea stagiului militar (pe atunci era de 1 an şi 4 luni). Acasă era prietenul nostru comun, Constantinescu Alexandru (Sandu, cum îi spunem noi). Acesta este mai mare cu 2, şi respectiv, 3 ani decât mine şi Nelu, armata o trecuse “la obroc”, iar ultima clasă, a XII-a, (la seral, la renumitul liceu, “Mihai Viteazul”) a terminat-o în anul şcolar 1969/1970. Apoi a dat examen de admitere la ASE, cursuri serale, a reuşit şi a fost primul dintre noi, generaţia “de seralişti” de atunci, din Tânganu, care a accedat într-o instituţie de învăţământ superior. Aşadar, începând cu toamna anului 1970, Sandu a fost student, o mare, mare onoare pe atunci. Se făcuse o breşă în drumul către ierarhiile universitare superioare…

Evident a urmat emoţionanta intalnire cu Rădiţa. A fost o mare bucurie pentru noi să ne regăsim ca vechi prieteni. Eu îmi căutam un nou serviciu mai uşor decât cel de la FMUAB. Acolo se dorea meseriaşi care vroiau să facă performanţă profesională (evident cu câştigurile materiale de rigoare, destul de consistente) şi nu aspiranţi la studii superioare. În căutarea mea a unei întreprinderi mici unde să lucrez la “întreţinere” şi nu în acord ca la “Maşini-Unelte”, m-am întâlnit cu Rădiţa. Întâlnire providenţială care mi-a marcat profund destinul. Mi-a spus că a văzut la poarta Postăvăriei Române, unde lucra, un afiş prin care se anunţa că se angajează strungari. A doua zi m-am prezentat la poarta respectivei întreprinderi, am fost acceptat fără rezerve (marca , “brandul” cum se spune astazi, “Maşini-Unelte” era la modă atunci) şi aşa am ajuns coleg de serviciu cu Rădiţa. Ea fusese ţesătoare şi datorită calităţilor ei profesionale şi seriozităţii fusese, deja, promovată într-un sector superior care solicita mai multă inteligenţă şi mai puţină muncă fizică….

Aici vreau să fac o paranteză: există momente cruciale în viaţă în care totul depinde de o decizie luată într-o secundă sau de o întâmplare. Este legea hazardului care există în viaţa fiecăruia dintre noi sau, cum se spune popular, destinul.

Prima s-a întâmplat în anul 1962..M-am înscris pentru examenul de admitere la binecunoscuta: Şcoală profesională “23 August”. Dar, o surpriză de ultimă oră : absolvenţii ciclului primar de 7 clase din comunele suburbane (comuna Cernica era atunci – subordonata Raionului 23 August) nu aveau dreptul să se inscrie decât la meseriile de turnător şi modelator pentru care se cerea o anumită greutate şi înalţime, baremuri pe care eu nu le îndeplineam. Am fost îindrumaţi către Fabrica de Motoare Electrice, unde am ajuns după ce am traversat, cu tramvaiul 13, tot oraşul Bucureşti. Evident că nu ne-a convenit: era foarte departe. Cineva ne-a îndrumat către o scoală profesională din estul oraşului: “Electro-Aparataj”. Acolo am fost pus să optez. Eu aş fi dorit meseria de frezor dar nu erau locuri decât la lăcătuşi-mecanici şi strungari. Decizia pe care am luat-o eu, atunci, singur şi nesilit de nimeni, a fost: strungar. Prietenii mei, cernicaşi, în frunte cu Dumitrică Florea-Verde, Gheorghe Constantin-Titel, Oprea Dumitru-Stalin, ambii din Cernica şi alţii au optat pentru lăcătuşi-mecanici Prin acea decizie, luată în câteva secunde în faţa foii de înscriere, mi-am marcat destinul pentru toată viaţa : FMUAB, Postăvăria Română, Centrala Industriei Lanii, Centrul de calcul…. Altminteri, probabil, ar fi urmat : intreprinderea Electro-Aparataj şi numai Dumnezeu ştie!, care ar fi fost continuarea. Deci altă lume, alţi prieteni, alt drum profesional. Cu siguranţă fără continuarea prieteniei, de excepţie:: cu Rădiţa Grigore şi.poate nici continuarea cu…Nelu Matei. Ca sa nu mai vorbim de Cristian Niţă, Eugen Popescu, Gigi Coman, Constantin Roşca, Costică Costandache, Ilie Profir, Anghel Petre şi mulţi, mulţi alţii care, în noul context, mi-au marcat profund viaţa…

Acelaşi punct nodal din viaţa mea s-a întâmplat şi în acea întâlnire providenţială cu Rădiţa care m-a îndrumat către Postăvăria Română. În altă variantă, aş fi avut alt drum profesional cu acelaşi impact uman enumerat mai sus . Despre a treia “întâmplare-întâlnire providenţială” care mi-a marcat profund şi decisiv destinul - la momentul oportun în derularea povestirii noastre.

Intreprinderea Postăvăria Română era mică faţă de FMUAB, cu un atelier mecano-energetic, cu câţiva meseriaşi foarte buni şi restul de umplutură. M-am impus repede; eram printre primii strungari, ca valoare, dupa cel ce mi-a devenit bun prieten, regretatul Nicu Gârbocea, Şi, fiind elev in clasa a XII-a la seral, făceam materialele pentru organizaţiile de UTC (evident, eram membru utecist), de sindicat si chiar de partid. Rădiţa mă vizita chiar la locul meu de muncă. Mă trezeam cu ea lângă strungul meu, într-un atelier prin de bărbaţi. Nu avea nici o reţinere. Cel care i-a fost maistru, ca ţesătoare, Crăciunel Teodor, un adevărat pilon profesional al intreprinderii şi care o aprecia foarte mult, îmi spunea adesea; “Dom’le între dumneata şi Rada (aşa îi spunea el) este ceva!”. Îi spuneam că este o prietenie sinceră ca între doi vechi consăteni, dădea din cap cu subînţelesuri multiple şi nu mă credea. Tot el mi-a spus, despre femei, câteva reflecţii memorabile: “Dom’ Vasile, urmăresc femeile, că doar meseria mea este între ele, de mult timp. La început sunt ca nişte boboci gingaşi. Apoi înfloresc, se căsătoresc, o perioada sunt superbe, încep sa nască copii şi încet, încet se ofilesc”. În cărţile pe care le-am citit mari scriitori au subliniat aceaiaşi “devenire în jos” a femeilor: naşterea, pe timpuri, a multor copii, cu sarcini grele, multă muncă, griji, necazuri, trudă, etc. şi toate acestea le îmbătrâneau înainte de vreme.

În acea vară a anului 1970 am reluat împreună cu bunul meu prieten, Dudu Sava, toate matematicile trecuţilor 3 ani de liceu. Am muncit atât de mult şi eficient, încât în toamnă, când am început clasa a XII-a, eram la un nivel superior aceluia din toamna lui 1968 când am plecat în armată. Atunci proximitatea plecării în armată m-a dezarmat şi începusem să mă pregătesc superficial.

Nelu îşi continua, departe de noi, şi cel de-al doilea ciclu de armată.

Discuţiile cu Rădiţa erau prieteneşti, acum nu mai erau doar ca între consăteni, prieteni ci şi ca între colegi de serviciu. Dar ea, se observa şi observam şi eu, era tot cu gândul la Nelu. În acea perioadă a început să-mi reproseze mie ceea ce ar fi trebuit să-i reproşeze lui. El era departe şi, oricum, ea nu avea prilejul şi nici curajul să-i facă direct acele reproşuri de indiferenţă. Pe când eu, prietenul lui bun, eram atât de aproape… Poate prea aproape...A urmat o discuţie destul de dură în care eu am certat-o şi chiar m-am supărat pentru o vină care avea să mă marcheze toată viaţa şi în alte sectoare: “Vinovat fără vină”. A devenit chiar o obsesie care mă domină şi acum: să răspund nu pentru faptele mele ci pentru ale altora. Şi i-am reproşat de ce imi… reproşează mie cele legate de prietenul meu. Şi, o vreme, relaţiile noastre sau cam răcit, au devenit convenţionale. Este posibil ca Rădiţa, ţinând cont de depărtarea sentimentală şi fizică a lui Nelu să încerce, aşa cum observaseră noii mei colegi de serviciu, o apropiere de mine. Pentru ea ar fi fost o rezolvare cel puţin onorabilă, chiar dacă era, pe undeva în contradicţie cu crezul ei de până atunci. Dar aşa ceva era imposibil. Relaţiile noastre cu tentă sentimentală pură au fost ca un urcior care s-a spart, cu doi ani înainte, în multe cioburi. Cel mult puteau fi reconstituite, prin lipire, fragmente din el. Aşa cum sunt vasele antice în muzeele lumii. Şi chiar am reuşit, cu eforturile noastre comune, să reconstituim fragmente din urciorul de altădată. Care au însemnat o prietenie onestă, pe viaţă !, şi o convieţuire civilizată, pe parcursul a mai multor zeci de ani în aceiaşi intreprindere. Atât.

Şi încă o destăinuire pe care o inserez în ultima parcurgere a însemnărilor mele : într-o situaţie în care eram pe fugă sau cum se spune “călare pe cal”, prietenul meu, Nicolae Mohănescu, a făcut o afirmaţie şocanţă : “Rădiţa te-a iubit foarte mult !”. Şocul a fost atât de mare, încât pe moment, am rămas fără glas. Nicu Mohanescu (a fost cel mai vechi salariat al Postăvăriei Române: încă din anul 1966!) şi soţia lui erau prieteni apropiaţi cu Rădiţa.. Confuzie cu Nelu ? Adevăr ? Am rămas stupefiat, am vrut în nenumărate rânduri să reiau discuţia cu Nicu Mohănescu, dar acesta, între timp, s-a pensionat şi, tragic, a trecut, şi el, Stixul…

În primăvara vara anului 1971, cu acelaşi Dudu Sava, ne-am pregătit exemplar pentru bacalaureat şi examenele următoare. A cerut să participe şi ea alături de noi la unele dintre aceste extenuante şedinte de pregătire la matematici. Desigur am acceptat şi toţi trei ne-am pregătit în ritmul nostru sufocant. Toţi trei am terminat clasa a XII-a. Eu am trecut, cu succes, examenul de bacalaureat (pe atunci nu era o bagatelă). Nu este nici astăzi dar atunci totul era clar si conta totalmente nivelul pregătirii pe când acum multiplele “reforme” au încurcat totul. Apoi am dat examen de admitere la ASE în sesiunea de vară şi “am intrat” de pe locul 10 din 500 de candidaţi. Prietenul meu, Dudu Sava, a trecut şi el cu succes “bariera” bacalaureatului şi a plecat, ca fotbalist, pe meleaguri ardelene. Nici Rădiţa nu s-a împiedicat în acest examen important din viata unui licean (fie el şi seralist, precum noi toţi) dar s-a oprit aici. A ocupat funcţii din “familia tehnician” la Postăvăria Română, la Combinatul de Lână şi apoi la Centrala Industriei Lânii, serviciul “Cooperare” şi din nou la intreprinderea-mamă, Postăvăria Romană.

Nelu a venit din armată a terminat clasa a XII-a, a luat bacalaureatul, a încercat, fără succes, să acceadă la ASE şi s-a consacrat profesiunii de rectificator la IMUAB unde a făcut o carieră deosebită ca muncitor cu înaltă calificare, evident, bine plătită.

Apoi alte evenimente deosebie s-au întâmplat în viaţa noastră cea de toate zilele.

Nelu a “realizat” o căsătorie-surpriză cu o fată străină pe care eu nu am cunoscut-o mai înainte şi nici după. Am fost la nunta lor, a fost o căsătorie efemeră, nereuşită, aproape o aventură, care, logic, s-a destrămat foarte repede.

Vă vorbeam mai devreme de jocul destinului. În final de vară 1972 eram cu bunul meu prieten, Dudu Sava, în centrul satului, lângă binecunoscutul cămin cultural şi discutăm despre muzică... în trei. Ni se alăturase şi verişoara lui. Cum muzica a fost una dintre pasiunile vieţii mele am fost impresionat plăcut că o consăteancă frumoasă are o pasiune nobilă ca a mea. Ne-am mai întâlnit şi … finalul este cunoscut : în mai 1973 m-am căsătorit cu “Niculina Riţii” vecină cu “Rădiţa Liţii”. Adică eroina rândurilor noastre. De-ale destinului…

Nelu s-a recăsătorit, de data aceasta cu o consăteancă, Anişoara. Are doi băaieţi,

Eu, aşijderea.

Rădiţa a rămas colega mea de serviciu cu care mai discutam din când în când. Dar prin acei ani o prietenie a făcut vâlvă : cea dintre Rădiţa şi Paraschiv Petre din Fundeni (al lui Mamalâcu, cum i se spunea pe atunci). Părea ceva serios, o căsătorie era iminentă dar nu … s-a produs. Petrică a devenit, surpriză!, coleg de facultate şi de serie cu mine la ASE şi, evident, ne-am împrietenit. A lipsit mult de la cursuri (făcea naveta de la Fundeni, eu am avut gazdă în Bucureşti) a absolvit cu greu cei 5 ani de facultate (având restanţe peste restanţe) l-am ajutat cu cursuri dar nu a susţinut, imediat, examenul de stat. Nu ştiu continuarea decât că s-a căsătorit cu o fată din Fundeni şi pe baza celor 5 ani de facultate (nu ştiu dacă şi-a susţinut vreodată examenul de stat, cum se spunea pe atunci) a ocupat funcţii la Primăria din Fundeni apoi funcţii importante, pe linie administrativă, in Călăraşi, capitala judeţului. Conform obiceiului meu nu am discutat niciodată despre prietenia şi eşecul lui cu prietena mea, Rădiţa. Rădiţa mi-a spus, ulterior, după mult, mult timp, că Petrică a iubit-o mult, ea nu l-a iubit, iar perspectiva căsătoriei şi mutării în Fundeni a făcut-o să se despartă de el. Am înţeles atunci, încă odată când mi-a povestit acest simţământ, că această tradiţie aproape religioasă, poate fi şi tragică. Tradiţie care consemnează, sec : “în viaţa asta unui pământean îi este destinat a-i fi pereche doar un singur om”. Şi pentru ea a fost “litera de lege”. Aşa că peroraţiile mele de mai sus despre o posibilă prietenie post-armată între noi doi, par nerealiste. .