Cap. 4 - UN AN DE EXCEPŢIE, O PRIETENIE DE EXCEPŢIE - Pagina 5

: Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 14 Decembrie 2023 14 Decembrie 2023; Accesări: 3508 3508

Index articole

Pagina 5 din 10

Cap. 4 - UN AN DE EXCEPŢIE, O PRIETENIE DE EXCEPŢIE

----------------------------------------------------------------------

Anul şcolar 1967/1968 şi anul de viaţă... corespunzător, alături de prietenul meu, a fost unul de excepţie. Totul părea a merge foarte bine. Lucram amândoi la secţia "Agregate" nou înfiinţată în cadrul şi în interiorul FMUAB. Câştigam destul de bine, circa 1300 lei lunar, destul de mult pentru nişte tineri la nivelul acelor ani (salariul mediu lunar al anului 1968 a fost de 1309 lei !), şcoala mergea şi ea destul de bine. Nelu era printre fruntaşi în clasa lui (repet clasa a X-a) eu continuam să domin ierarhia "de vârf" a liceului (la admitere am intrat de pe prima poziţie, în toţi cei patru ani de liceu am luat premiul I pe liceu iar bacalaureatul l-am absolvit cu cea mai mare medie!). Petreceam mult timp împreună. Locuia, am mai spus, lângă terenul de fotbal, deci lângă pasiunea mea de o viaţă, avea televizor aşa că sâmbetele le petreceam vizionând remarcabilele emisiuni din acea vreme, mult apreciate şi în reluările de azi Mai ales cele umoristic-muzicale. Sau vizionam filmele de la căminul cultural. Câteodată, sâmbăta, ne duceam la balul de la Fundeni. Duminica participam la binecunoscutele meciuri dintre "Tineri şi Bătrâni" (care înlocuiau pe cele cu vechile etichete „Cei cu armata făcută” şi „Cei fără armată”). De fapt era "aceiaşi Mărie cu altă pălărie". Singurul „cu armata făcută” de la „Tineri” era Iordache Gheorghe (Gogu lui Zanea) un fel de lider mai „bătrân”. Seara de duminică eram la acelaşi film de la caminul cultural unde încercam şi noi să ne găsim "prietene/partenere". Apoi de luni o luam „de coadă". Adică serviciu - şcoală, şcoală - serviciu, până sâmbăta când din nou poposeam în “raiul” nostru rural cu filme, televizor, fotbal, întâlniri cu prietenii şi prietenele grupului nostru tângănean, dans si ... cam atât. „Prietene adevărate”, adică cele curtate cu protocolul de rigoare amintit mai sus (“Vrei să fi prieteni ?”) nu aveam. Nelu avea succes la fete dar nu s-a prea omorât cu firea pentru a avea o prietenă stabilă. Aşa cum am mai spus, el era mai direct, mai cu "vână". Eu... prea timid, prea romantic, prea sentimental, prea „de prin trecute timpuri”. Cu alte cuvinte el era băiatul acelor ani, eu ... anacronic. Doar nu fusesem născuţi de aceiaşi Mamă... Prietenie nu înseamnă şi identificare. Dar nu era absolut nici o urmă de invidie din parte-mi. De fapt, cam toţi tinerii acelor timpuri, eram pe acelaşi calapod: adică altruişti, mai prietenoşi, mai preocupaţi de alte probleme (aşa cum am mai spus: servicii, şcoli, familii, sănătate, „ameninţarea armatei” care se apropia, etc.) decât de puerile invidii sentimentale...

În decembrie 1967 era, atunci ca şi acum, o lună specială pentru cumpărături. Printre facilităţile acelor timpuri era şi posibilitatea de a cumpăra în rate. Printre produsele care erau supuse acestei posibilităţi erau şi, o noutate!, magnetofoanele. Am luat decizia comună: eu, Nelu şi un coleg de serviciu (Toma Constantin) să cumpăr un magnetofon în rate. Precizez că eu eram aproape de încorporarea în armată şi nu mi se permitea angajarea unei rate aşa că aceasta a fost făcută pe numele amintitului nostru prieten şi coleg de serviciu, Toma Constantin. Este de prisos să spun că nu s-a pus nici un moment problema achitării ratelor către colegul nostru În cazul unei plecări intempestive în armată ratele erau achitate de Nelu. Şi, aşa, am devenit proprietarul unui magnetofon „Tesla-Uran” cu dublă alimentare: curent electric şi baterii. Pretul: 2125 repartizat în 12 rate deci circa 200 lei pe lună. A fost al doilea magnetofon cumpărat de un un tângănean. Primul posesor, cu puţin înaintea mea, a fost Marin al lui Radu. Colegii de la FMUAB mi-au înregistrat rapid (în luna decembrie 1967) cele două benzi Orwo din dotarea primară cu muzică difuzată pe renumitele, pe atunci, difuzoare, montate pe înalţii stâlpi ai halei principale, acolo unde noi ne desfăşuram activitatea de meseriaşi. Melodiile difuzate, în acele spaţii, cu o acustică deosebită, m-au făcut pe mine admirator, pe viaţă, al muzicii uşoare.

Era decembrie 1967. Urma revelionul. Inberbi, inconştienţi, evident că nu făcusem o planificare riguroasă pentru revelionul care urma, pe principiul că vom găsi, noi, unde să trecem graniţa dintre ani. Şi... socoteala s-a potrivit de minune. Părinţii lui Nelu Matei au făcut revelionul la un fin de-al lor din comuna Pantelimon, aşa că a fost disponibilă casa lui. Şi Nelu nu a ezitat în a organiza revelionul la el acasă. Îmi aduc aminte perfect: ne-am adunat, ad-hoc!, 17 "combatanţi" : 9 băieţi şi 8 fete. Pe atunci nu se purta obiceiul de cupluri omogene. Adică fiecare cu perechea lui. Încerc să rememorez participanţii la acel revelion de excepţie. Băieţi : Matei Ion, Sava Ion-Doctoru', Sava Dumitru-Creţu, Tache Mircea, Iordache Marin-Zanea, Dumitrică Florea-Verde, State Vasile-Pocăitu, Pârvu Nicolae-Leonte şi Bolboja Vasile. Dintre fete îmi amintesc următoarele nume: State Lenuţa, fostă Sava (soţia lui State Vasile), Radu Dorina (soţia lui Sava Ion), sora Dorinei, Sanda, sora mea, Didina, Codiţa lui Bâlbâcicâ, Visi, fata lui Ilie Neagu, vecini cu familia lui Nelu şi, să mă ierte Dumnezeu!, nu-mi mai amintesc şi celelalte două nume. Tot Revelionul s-a desfăşurat sub imperiul proaspetei achiziţii: magnetofonul. Înregistrasem, pe o bună porţiune de bandă, "Periniţa" şi, la graniţa dintre ani (între orele 11.30 şi 12.30), totul s-a desfăşurat sub imperiul celebrului joc cu ... sărutări. "Sarea şi piperul" acelei nopţi de pomină a fost, cu totul şi cu totul surprinzător, Dumitrică Florea-Verde. Acesta, într-o vervă deosebită (aşa se întâmpla când avea ceva "la bord"), a găsit o cămaşă ţărănească a tatălui lui Nelu, nea Marin Mică, şi-a implantat nişte dinţi din ceapă şi a susţinut un spectacol de excepţie. Vorba Lenuţei State: "eu îl credeam pe ăsta un mutulică". Spre dimineaţă majoritatea participanţilor au plecat pe la casele lor mai ales că avusese loc un mic accident pe care-l trecem cu vederea. Au rămas să... continue doar şase combatanţi-băieţi: Nelu Matei, Sava Dudu, Marin Zanea, Tache Mircea, Dumitrică Florea şi semnatarul acestor rânduri. A fost un somn agitat, cu chinuri, pentru că, acelaşi năbădăios şi neobosit, Dumitrică Florea, de care nu prea se lipea somnul, a avut, în schimb, o preocupare permanentă: cum aţipea vreunul dintre noi îi trăgea perna de sub cap. A doua zi, pe 1 ianuarie 1968, dimineaţa devreme, vecina lui Nelu Matei, Visi Neagu a venit, ca o harnică fată, să facă curăţenie. Dezinvolt m-am oferit şi eu să o ajut, ea era bucuroasă de ajutorul meu, dar prietenii mei m-au chemat, insistent! să continuăm petrecerea la... "Vântu". Adică la nea Anton al lui Gagă - tatăl lui Dudu Sava şi al lui Ion Sava care ne-a primit, dezinvolt, bucuros, cu nelipsita sa băutură, vermutul.

Revelionul a trecut, anul 1968 a bătut „cioc, cioc” la uşile noastre şi noi l-am primit cu braţele deschise.

A continuat să circule zvonul despre prietenia dintre Nelu Matei şi Rădiţa Grigore. Nici nu avea cum să se stingă un asemenea subiect care făcea deliciul mediului feminin din Tânganu, „gura satului” cum plastic şi semnificativ se spune. Erau prea cunoscuţi, şi ei şi familiile lor, aveau o bună poziţie profesională şi în plus erau printre puţinii din Tânganu care urmau liceul seral. Şi această preocupare pentru continuarea studiilor a unor tineri era apreciată ca atare. În acele vremuri şansa de a urca pe trepte superioare în societate erau studiile. Că despre avere sau altele nu mai putea fi vorba. Erau acele timpuri, încă venite din istorie, conform cărora primul contact într-o prietenie dintre o fată şi un băiat era "mâna destinului". Aşa cum am mai spus, fie că era vorba de un joc la o horă, de o întâlnire la o şezătoare, la cumpăna unei fântâni, la o nuntă, la un botez, etc.. Pe atunci nu am dat importanţă unui asemenea zvon. Altminteri lumea începuse să evolueze, relaţiile dintre tineri să se modernizeze, existau şcolile profesionale şi liceele din Bucureşti care facilitau numeroase contacte, fie chiar în şcoli, dar mai ales prin mijloacele de transport în comun ale acelor timpuri. Adică trenul... Aşa că nişte discuţii, fie şi repetate, nu erau un semn indubitabil al unei prietenii similare cu cele de pe vremea părinţilor sau a bunicilor noştri. Dar „gura feminină a satului” rămăsese în urmă şi orice relatare despre mai desele discuţii dintre un băiat şi o fată erau, în concepţia ei, o posibilă legatură ... definitivă care trebuia să se termine cu o căsătorie. Ca pe vremuri. Repet, noi tinerii, prietenii celor doi, nu am dat prea mare importanţă acestei prietenii şi nu am insistat să-l descos pe Nelu cu detalii. De-altfel nici nu se prea practica stilul ca un prieten să fie ... popa şi celălalt să se prezinte sub patrafirul său cu... destăinuri. Erau alte timpuri, alte mentalităţi. Exista un bun simţ, exista o pudoare, exista o educaţie, exista o discreţie moştenită. Pe când astăzi... totul este public pigmentat cu detalii intime pitoreşti...

Este cazul să intersectez aici şi cele 3 tentative de a obţine prietenia unora dintre cele mai curtate fete din Tânganu.

După părerea mea şi a multor băieţi din acea vreme cea mai frumoasă fată a acelor ani a fost Oana lui Stan (Muşat Ioana). Era prietena cu Stanciu Ion (Ionică al lui Dudu Stâncioi). În vara lui 1968 s-a zvonit că cei doi s-ar fi certat. Un bun prilej pentru a-mi încerca şansele, Oana fiind şi simpatia mea…discretă.. Zis şi făcut: într-o plimbare pe “Corso tângănean” (adică porţiunea de şosea din centrul satului, limite maxime: biserică – centru (bufet) - scoală) i-am propus să fim prieteni. Dan Spataru tocmai lansase binecunoscutul slagăr: “Te aşteaptă un om” şi am încărcat pledoaria mea cu de toate : cu ”un suflet curat”, cu o lună pe cer, ba şi cu ceva stele. Apoi am coborât pe pământ şi i-am spus că sentimentul de iubire este al tuturor, sărac sau bogat, frumos sau mai puţin frumos, şi multe altele. Cred că am zăpăcit-o complet pe biata fată iar rezultatul a fost cel previzibil: m-a refuzat discret, uşor ezitant, elegant. Mai ales că eu eram complet diferit de prezentabilul, taciturnul, echilibratul Ionică…

O altă fată curtată în acei ani a fost Ioniţă Elena – Lenuţa lui Ţuica. Era prietenă cu Gogu lui Dure Croitoru, un băiat tot cam pe tiparul lui Ionică Stăncioi. Istoria acestei pseude-poveşti de dragoste am relatat-o în alt capitol al “Destinelor tângănene” intitulat “Elena”.

Grigore Constantina-Codiţa Galiei (verişoara Rădiţei) făcea şi ea parte din “elita” fetelor din Tânganu acelor vremuri. După părerea mea, ca intelect, era superioară celorlalte două. Şi cum suntem la ora destăinuirilor târzii pot spune că o tentativă timidă “de prietenie” am făcut-o şi Constantinei-Codiţa. A avut o comportare ciudată, a fost rece, distantă, dezinteresată de toate…. Inclusiv, şi mai ales!, de obişnuitul meu flux verbal. A fost total diferită de felul ei de a fi (care s-a păstrat până astăzi) : veselă, dezinvoltă, uşor ironică, stăpână pe ea, calmă. Era sub spectrul bolii care o măcina de o vreme şi a atârnat asupra destinului ei precum o sabie a lui Damocles. Despre boala ei vom mai vorbi, tot fugitiv, în rândurile următoare

Trei tentative, trei insuccese! Nu aveam, cum se spune azi, “charismă”. Eram aşa cum vom vedea mai târziu “un prieten bun”. Adică în sensul normal al cuvântului şi nu acela de “iubit”. Şi, Doamne !, cât sunt de diferite ! Repet obositor: nu aveam prestanţa fizică a prietenilor mei şi am curajul să dau exemple: Sava Ion, Matei Ion, Tache Mircea, Constantinescu Alexabdru, Sava Dumitru… Eram prea sentimental, vorbeam prea romantic, le derutam şi plictiseam pe cele către care îmi îndreptam “fluxul sentimental şi oratoric”. Şi rezultatul era firesc: fireşti eşecuri repetate. Aşa cum am mai spus eram un slab dansator, eram timid, nereprezentativ la dansurile şi balurile de atunci. Ca şi acum, erau/sunt căutaţi băieţii “cu care să ieşi mândră în lume”. Nu ca inteligenţă, ci ca prezenţă fizică, îndrăzneală, virtuozitate dansantă (mai ales). Adică exact ceea ce îmi lipseau mie. Mă bazam şi mă consolam cu succesele mele profesionale (eram un bun meseriaş la o fabrică de renume) şi, mai ales, şcolare pe care le-am amintit în prima parte a rândurilor noastre. Dar cine să aprecieze asemenea reuşite petrecute departe, departe de frumoasle fete din Tânganu când eu dansam penibil la balurile de la Fundeni, roşeam în faţa lor, mă bâlbâiam şi în final debitam poveşti despre dragoste şi luna şi stele! Dar fete existau. Colegele mele de la liceu printre care colega primilor mei trei ani de liceu, colega mea de banca în clasa a XI-a, Popa Elena, sau simpatica Ana Martac (Ani, cum o alintam noi). Ani dorea şi insista să mă însoţească la filmele pe care le vizionam, pentru deconectare (după o săptămâna de muncă), sâmbăta dimineaţa (când eram schimbul doi la serviciu). Mă duceam “pe bulevard” împreună cu consătenii mei şi îmi reproşa, pe drept cuvânt, cu o ingenuitate tipic feminină, care mă emoţionează şi astăzi, când sunt dominat de dulci aduceri-aminte : “Ce, Vasea, îţi este ruşine cu mine”. Şi nu aveam de ce să-mi fie ruşine. Era o fată finuţă, delicată, sentimentală, caldă… Este adevărat nu prea frumoasă, dar… frumuseţea este trecătoare. …În orice caz un te făceai de ruşine cu ea… M-am întâlnit, după armată de două ori cu Ani. Ambele memorabile. Prima, imediat după armată, în perimetrul din faţa intreprinderii “23 August”. De-abia sosisem din armată, eram modest îmbrăcat (hainele imi erau vechi, scurte, demodate), ezitant, timid, derutat. Parcă venisem de pe altă lume!. Eram dezorientat şi ea, drăguţa de ea, îmi repeta, aproape obsedant, încurajator: “tu, Vasea, eşti deştept şi vei ajunge departe”. Pe atunci nici eu nu credeam în cuvintele ei…Niciodată nu voi uita aceste cuvinte. S-a scuzat că trebuie să fugă la „cel mic”. Avea deja un băieţel. Am urmarit-o cu privirea cum fugea pe lângă gardul FMUAB... Către cel mic...Era căsătorită cu un anume... Teodorescu... A doua întâlnire s-a produs, tot fugitiv, în tramvaiul, de pe acele timpuri, cu numărul 14. Era, sau mi s-a părut, frumoasă, frumoasă… Se implinise, era o femeie în adevărata putere a cuvântului, îmbrăcată cu un flanel de lână de culoare albă. Acelaşi zâmbet, aceiaşi căldură sufletesc/feminină. Lucra tot la “Masini-Uinelte”. Am vorbit despre ea cu bunul meu prieten, Cristel Marian. In stilul lui, uşor ironic, irezistibil, inimitabil, mi-a spus : “Anuşca noastră s-a făcut a naibii de frumoasă !”. Şi Ani a rămas, undeva departe doar în amintirea mea. Şi în rândurile de faţă…

Dar “aţa destinului” mă trăgea permanent, constant, cu o forţă invizbilă, irezistibilă, predestinată, către fetele din Tânganu. Şi Ani a rămas departe… Mereu mai departe… Ca atunci când arunci o piatră în apă. La început valurile sunt puternice. Apoi ele se domolesc şi încet, încet dispar şi apa devine lină de parcă nimic un s-ar fi întâmplat… Dacă Rădiţa credea în destinul ei alături de Nelu, eu, ca şi ea, credeam în destinul meu alături de o fată din Tânganu. Eram “pe aceiaşi lungime de undă”. … În cele din urmă destinul ei a fost altul, al meu … o fată din Tânganu !

Ajunsesem celebru printre prietenii mei cu acele repetate eşecuri. Fetele aveau deja prieteni, şi când aveau unele sincope, apăream şi eu “pe traseu“. Urmarea era inevitabilă şi invariabilă: după tentativele mele se reîntorceau la prietenii de dinainte. Bunii mei prieteni chiar glumeau pe seama mea : cum apărea vreo “problemă” în vreo prietenie tângăneană eram îndemnat să-i… împac… propunându-i prietenie reprezentantei sexului frumos!

Imediat după Anul Nou, deci la debutul anului 1968, am început să organizăm dansuri la "căminul cultural" în sala în care se rulau filmele. Acestea se desfăşurau duminica şi începeau în jurul orelor 16 se terminau pe la orele 19 lăsând timp pentru filmul care era programat la ora 20. Ba mai mult decât atât în umele sâmbete au fost organizate, pentru prima dată în Tânganu !, baluri. Acestea se desfăşurau de la orele 22 până la orele 3 spre dimineaţă. Muzica era asigurată de acelaşi magnetofon cuplat la staţia de sunet a aparatului de proiectat filme. Cântau atunci, pentru prima dată în Tânganu: Beatles, Adriano Celentano, Remo Germani, Salvatore Adamo, Rita Pavone, Sincron, Johnny Haliday, Tom Jones, Rolling Stones, Cliff Richard şi mulţi alţi titani ai muzicii uşoare din acei ani. Şi ca un element de coloratură, de fiecare dată Nelu îmi cerea să-i programez binecunoscutul cântec “Bossanova”, interpretat de celebrul Elvis Priestley, din filmul de mare succes, care a rulat şi la Tânganu, „Veselie la Acapulco”. Succesul „dansurilor tângănene” a fost foarte mare: fetele noastre „de vârf”, erau curtate, în cadrul acestor baluri şi după amiezi dansante duminicale de băieţi proveniţi din alte localităţi. Chiar şi din Bucureşti. Şi astăzi după atâţia ani unii dintre noi ne amintim de acordurile muzicale care invitau insistent la dans pe doritorii care se înghesuiau sub şopronul fostei cârciumi devenite "cămin cultural". Eu şi cu Nelu eram organizatori, împreună cu Nea Fănel Istrate, cel care avea în primire căminul cultural. Costul vizionării unui film era de 1,25 lei. Pentru “acoperire legală”, costul unui dans duminical era de 2,50 lei (erau „rupte” două bilete de film a câte 1,25 lei). Iar pentru bal, 5 lei (se „rupeau”, corespunzător, 4 bilete). „Onorariul” meu: 25 lei. Eu, Nelu, sora mea şi o invitată sau un invitat al lui Nelu aveam acces gratis. După un timp şi „tehnicianul meu”, Iordache Tudorică (al Angelei Babii-Licuţei), beneficia de acelaşi acces gratuit.