- Scris de Lilian Iordache Lilian Iordache
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Publicat: 15 Decembrie 2024 15 Decembrie 2024
- Creat: 15 Decembrie 2024 15 Decembrie 2024
- Accesări: 4679 4679
Incepem publicarea unor fragmente din lucrarea "Comuna Cernica – File de Istorie, carte lansata intr-o prima editie la sediul nou al Primariei Cernica in data de 18-iunie-2024 - click aici.
Astazi, va prezentam un rezumat al istoriei scolii generale din satul Caldararu. Mai multe detalii si fotografii privind istoria scolii si satului Caldararu si a altor sate din Cernica, le puteti revedea in articolele de mai jos.
Pentru cei care doresc sa contribuie la completarea si asigurarea corectitudinii detaliilor privind aceste date istorice ii rugam sa ne contacteze.
"ŞCOALA DIN CĂLDĂRARU
Satul Căldăraru are, printre altele, o monografie a învăţătorului de excepţie, Stan Ştefan Leu. Acesta ne oferă, în detaliu, (printre multe altele) informaţii despre modul cum s-a desfăşurat învăţământul primar în acest sat care a debutat la începutul secolului 20.
Conform monografiei lui Stan Leu, şcoala din Căldăraru a fost construită în anul 1914. Din monografia avocatului Constantin N. Popescu cu privire la biserica ortodoxa a acestui sau, aflam ca terenul de un hectar pentru construirea şcolii şi, ulterior a bisericii, a fost donat de un proprietar local, numit boierul Alevra, teren luat in arenda de moș Zamfir Arghirescu. Până la acel an doritorii să înveţe carte se deplasau la şcoala din Cernica unde erau pregătiţi de renumitul preot şi învăţător, Alexandru (Alecu) Popescu, sau chiar la Mănăstirea Cernica unde erau pregătiţi de vreun călugar ştiutor de carte.
Pentru început şcoala a avut alocat un post de învăţător iar din anul 1933 a fost înfiinţat un al doilea post. Stan Leu ne prezintă o listă completă cu învăţătorii care au predat la această şcoală între anii 1914-1945. Să-i prezentăm şi noi, pentru o respectuoasă aducere-aminte :
Elena Cristescu 1914/15 ; Al. Stoian 1915/18
Sofia Marinescu 1918/19 ; Elena Dima 1919/20
N. Bidulescu 1920/21 ; I. Slăvescu 1921/22
Manole Niculescu 1922/23 ; Elena Niculescu 1923/24
Eleonora Niculescu 1924/27 ; Constanţa Stoian 1927/28
Constanţa Chiriţă 1928/31 ; Mogoş Alexandru 1931/32
Avocat: Constantin Popescu 1932/33
Steliana Popa şi Ecaterina Teodoroaie 1933/34
Constantin Popescu şi Valeria Popescu 1934/35
Emil Şetraru şi Ecaterina Mayer 1935/36
Stan Leu şi Virginia Leu 1936/40
Stan Leu, Virginia Leu şi Maria R. Marin 1940/41
Stan Leu, Virginia Leu şi Florica Zăinescu 1941/43
Stan Leu şi Virginia Leu 1943/44
Stan Leu, Virginia Leu, Florica Zăinescu şi Valeria Mărăşescu 1944/45
Intre anii 1941 si 1945 posturile erau distribuite astfel :
Postul 1 : Stan Leu director, învăţător gradul II
Postul 2 : Hrisia Mihai detaşată în Bucureşti şi înlocuită cu Virginia Leu
Postul 3 : Zăinescu Florica detaşată de la Şcoala din Cernica
Postul 4 : Valeria Mărăşescu detaşată de la Şcoala din Tânganu, învăţătoare suplinitoare. De ramarcat că pe învăţătoarea Hrisia Mihai o regăsim şi la Şcoala din Cernica.
De menţionat că a funcţionat şi o cantină mică pentru elevii săraci.
Dar aceasta a funcţionat cu intermitenţe din lipsă de fonduri.
Şi un fapt deosebit, satul Căldăraru a avut o şcoală primară înaintea construirii bisericii, fapt produs, după cum vom vedea, între anii 1935/37.
Învăţătorul Stan Leu a fost mobilizat pe front în războiul mondial dintre anii 1939-1945 A insistat, cu tenacitate, pe lângă autorităţile acelor timpuri şi a reuşit, în anii 1941/42, în acele condiţii dramatice pentru România, să obţină fonduri pentru reconstruirea şcolii, dându-i înfăţişarea existentă şi astăzi.
Noua şcoală construită pe localul celei vechi are un hol la intrare continuat cu necesara cancelarie iar în părţile laterale are câte o sală de clasă spaţioasă.
În anul 1914, atunci când s-au deschis cursurile şcolii, erau înscrişi 63 elevi- iar în anul şcolar 1943/44 s-a ajuns la 170. Desigur, din varii motive, nu toţi cei înscrişi terminau cursurile primare: unii se retrăgeau, alţii rămâneau repetenţi, se mutau în alte localităţi, poate că erau şi decese destul de des întâlnite în acei ani, etc.
După anii 1960 a funcţionat şi în Căldăraru pentru o vreme ciclul doi (clasele 5-8, ba chiar şi clasele 9-10). Între 1945 si 1973 a predat renumita familie de învăţători, Teodor si Filofteia Petcu (nasii de cununie fiindu-le familia de invatatorii precedenti Stan si Virginian Leu), iar ca directoare o consemnăm pe Domniţa Ştefan (latina si romana, sotia poetului Ion C. Stefan.
Aşa cum am mai precizat, cursurile ciclului 2 (clasele 5-7) au fost urmate, în jurul anilor 1960, de elevii din acest sat la şcoala din Cernica. Dar în anii următori învăţământul de 8 clase s-a extins.
Evident şi şcoala din Căldăraru s-a extins la ciclul doi de 8 clase. Surprinzător, actualmente, în istorica şcoală nu se mai predă din... lipsă de elevi. Aceştia, atâţia câţi mai sunt, învaţă la Şcoala din Cernica sau in Bucuresti şi sunt transportaţi zilnic cu microbuzele şcolare. Clădirea veche a scolii a fost realocată pentru grădiniţă şi dispensar, iar corpul de cladire nou al scolii, a fost reabilitat si transformat in cresa.
Mai multe detalii si fotografii vechi privind istoria scolii si a satului Caldararu, monografiile satului Caldararu scrise de Stan Șt. Leu si avocat Constantin N. Popescu, alte detalii despre invatatorii si profesorii la aceasta scoala si altele din satele comunei Cernica le puteti regasi mai jos.
- Scris de Lilian Iordache Lilian Iordache
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Publicat: 29 August 2024 29 August 2024
- Creat: 29 August 2024 29 August 2024
- Accesări: 1741 1741
Actualizare 08-nov-2024- Noi fotografii vechi cu elevii clasei a-IV-a, promotia 1958, a invatatorului Teodor Petcu, scoala Caldararu, Cernica, precum si mai multe fotografii cu mai multi sateni din acei ani. Reamintim celor care detin asemenea fotografii vechi, sa ni le comunice pentru a fi publicate. In cazul in care recunoasteti pe cineva in aceste foto, va rugam sa ne comunicati numele lor.
Articol initial - 29-08-2024
Mai jos va prezentam un reportaj de acum aproape 70 de ani, din satul Căldăraru, Cernica din data de 23-sep-1955, realizat de A. Dumitrașcu, redactor la ziarul "Steagul Roșu".
Cu ocazia prezentarii acestui reportaj, vom prezenta si pe invatatorii, profesorii si alt personal al scolii din Caldararu, sau personal medical si care au profesat si activat incepand cu anul 1945 si pana in anii desfiintarii acestei scolii (2007-2010) si transformarea acesteia in cresa in septembrie 2023.
Pe masura ce vom primii noi date si informatii despre acest sat și aceasta școală, acest articol va fi completat sau corectat în consecință. Rugam pe cei care doresc sa contribuie cu fotografii vechi despre scoala si personalul acesteia, sau sa contribuie cu povestile si amintirile lor, sa ne contacteze. A se vedea si galeria FOTO de mai jos.
Relatarea pe care v-o prezentam astazi a rezultat in urma unei plimbari de cateva zile, prin acest sat, timp in care acest redactor, a reusit sa inteleaga cate ceva din din istoria, precum si despre viata si munca locuitorilor acestuia.
Autorul povesteste de asemenea in relatarea sa, despre cei mici de la gradinita, despre școlarii acestui sat, precum si despre invatatorul de la acea vreme, Teodor Petcu si care, împreună cu sotia sa, D-na Filofteia Petcu, asa cum ii spuneam noi, au predat dupa anul 1945 pana in anul 1973, generatiilor intregi de copii din acest sat, copii care acum, au peste 60 de ani.
De asemenea autorul mai vorbește despre Tanti Aristiţa (Oprea), care era soră de ocrotire sanitară /asistentă medicală în satul Căldăraru.
Nu foarte vorbăreață, (sau cel puțin așa mi-o aduc eu aminte) Tanti Aristița era una dintre cele mai respectate și îndrăgite locuitoare din satul Caldararu.
Aceasta a s-a stins din viață acum cațiva ani, la varsta de peste 90 de ani. Toti locuitorii din satul Caldararu si nu numai, au beneficiat de asistența medicală și blândețea Tanti Aristiței, de mâna fină a acesteia - în special, la injecțiile cu polidin / moldamin (eram fericiti daca se "băga” și cu xilină - pentru atenuarea durerii) / penicilina etc., precum și de finețea calmul, și de bunătatea acesteia. Eu personal, nu îmi aduc aminte de vreo raceală, cu "gâlcile" cât casa în gât, care, pe lângă ceaiurile de tei ale mamei, să nu fi fost tratată atunci când era cazul și de mainile fine ale Tanti Aristiței. O alta persoană care mai facea "injectii" și dădea sfaturi medicale bune,pe vremea aceea, era Tanti Sica care era căsătorită cu nea Gheorghe Bulgaru și locuia lângă Brezaie, vis-a-vis de Litra ( nea Gheorghe și tanti Lilița).
De asemenea, până in anul 1972 (când a plecat din sat, mutându-se în Giurgiu), mai acorda asistență medicală și mai făcea injecții și Tanti Olguța (care era asistenta medicală la Dispensarul din Cernica), soția lui Petre Bratu, frate cu Nea Tică, Nea Marin și Sandu, unii din fii lui Nea Tudorică (Chiabac) și ai Țaței Bica și care locuia vis-a-vis de Florinel al lui Pișunică, de lângă aleea spre cimitirul satului.
Țața Bica, de altfel o bunătate de mătușă, care șchiopăta de un picior și vorbea un pic peltic, așa cum mi-aduc aminte, nu prididea să ne primească cu bucurie în curtea sau pe prispa ei bătrânească, de câte ori avea ocazia, când treceam pe acolo, venind prin curtea lui Nea Tică și Tanti Georgeta, sau de la cea a Tanti Anicăi și lui Nea Marin (vis-a-vis de Răzvănel al lui Pasache).
Tanti Olguța, fata Mamașei (Arhilei Maria), a rămas fără tată la 9 ani, acesta înecandu-se în Mureș. Mamașa s-a reîntors în Căldăraru (la sora ei Tanti Irina Iosif), cu Tanti Olguța, venind din comuna Vladimirescu de lângă Arad, unde Mamașa a trăit împreună cu soțul ei, Serghei, deținut politic, de origine rusă. Pe Mamașa au dat-o de mică slugă la niște boieri, de prin Buzău, aceasta povestind despre cum o băteau aceștia și intr-un final viața a dus-o în zona Arad-ului, unde s-a casatorit cu Serghei, din Basarabia, ce mai tarziu, a devenit detinut politic si moare in conditii suspecte existand suspiciunea ca a fost omorat de comunisti. Mamașa, cum ii spuneau toși copii era renumită pentru mâncarea pe care o facea. Nici o nuntă din sat nu se făcea fără ca dânsa să nu fie bucătar. Tanti Olguța, de curând a ramas văduvă. Soțul dânsei Petre Bratu a lucrat in M.A.I. fiind milițian și apoi polițist timp de 30 de ani. Împreună, au trei băieți și o fată și toți locuiesc în Giurgiu.
Album FOTO: Olguța și Petre Bratu, țața Bica, Chiabac. Țața Mița, clasa -a- IV-a invatator Petcu si elev Bratu Petre (al treilea de la dreapta la stanga, rand de sus), Stefania Ionescu.
Mulți dintre noi de aducem aminte cu drag și de Tanti Irina, sora Mamașei, o femeie foarte cumsecade, foarte bisericoasă, prietenă bună cu mama și care a rămas specială în amintirile mele în special pentru faptul ca a mers pe bicicletă (pe vremea aceea, pe foarte puține femei în vârstă, din Câldăraru, le puteai vedea mergând pe bicicletă) până la o vârstă de peste 80 - 85 de ani, dacă nu mă înșel. Tanti Irina, soția lui Nea Mituș (pompier) a plecat dintre noi la peste 90 de ani.
Răcelile predominau pe timpul iernii, când manușile legate cu șnur (să nu le pierdem) sau „cipicii” (ciorapi) croșetații de andrelele mamaii din lână groasă, nu mai faceau față apei intrate in ghete de la zăpezile de pe derdelușurile dispărute ale satului sau de la gheața de pe lacul Cernica sau de pe balta de la Vele Rea, fosta vale langa actuala Halta Caldararu / noul nod rutier de autostrada. Din păcate, din cauza vremii si care caracterizeaza iernile blande actuale, dar și din cauza tratamentului prea rapid al soselelor din acest sat (cu cenusa, sare, etc), copiii din ziua de astazi, nu mai stiu ce insemna sa fii fericit, pe derdelusurile "patriei" sau pe patinoarul natural de pe lacul Cernica sau de pe Vele Rea.
De obicei, aceste derdelușuri se "produceau" instant dupa ninsoare, pe panta domoala de la intrarea din sat, pe cea care incepea de la Biserica, pa langa Ou al lui Chilpea si in continuare in valea (pe langa unul din puturile istorice ale satului) lui Luci al lui Nata / Costel Grasu' al lui Arghir, pana in santurile de pe lunca, pe panta de langa fosta Cooperativa a lui Nea' Mișu, până sus la Ciulama / Nea' Niculae a lui Troștă, sau pe panta de la Vele Rea. Plecam dimineața și ne mai vedeau părinții seara, uzi leoarcă, dar îmbujorați, fericiți, înfometați și moleșiți de la căldura sobelor care ne cuprindea și de la lemnele care trozneau în foc.
Cine mai stie acum sa mai faca "cazemate" din blocuri de zăpada (sau chiar „oameni de zăpadă”), sa se mai arunce de pe acoperis in zapada abundenta, să mai pună cățelul la trasul saniei, sa mai dea la peste la copca, sa transforme cornierul in patine artizanale sau textolidul (material din textile presat pentru fabricarea materialelor izolatoare, fabricat pe vremuri la fosta și actuala fabrică I.C.M.E de lângă București, pe Drumul între Tarlale) in fasii pentru scandurile de lemn improvizate pentru a le face schiuri. Cine mai traverseza iarna, lacul Cernica, călare pe un bloc de gheață împins cu o prăjină să ajungă mai repede la școala din Cernica sau cine mai pune vele (pânze improvizate) la sanie să fie plimbați de la un mal la altul al lacului, de crivățul pe care nu l-am mai simțit „suflând” de atâția ani?
Dupa anii '50, o multime de săteni au început să-și câștige existența, (pe lângă activitățile tradiționale obișnuite agricultura / grădinăritul, creșterea animalelor, prelucrarea trestiei și a stufului, fabricarea rogojinilor, etc.) lucrând ca muncitori la această fabrică (tatăl meu a intrat ucenic strungar la 16 ani in 1949 si a lucrat 45 de ani fără întrerupere - cu excepția armatei de 3 ani, la aceași - această fabrică - dovada este un fel de monedă jubiliară primită la pensionare), sau la altele din estul Bucureștiului, fabrici înșirate de la Cățelu până la Pantelimon.
Iernile grele au fost trecute și multe case din Căldăraru au fost încălzite și cu deșeurile de la tamburii (pe ei se înfășurau cablurile electice pentru livrarea acestora) pe care le primeau muncitorii ca prime în natura pentru munca lor, de la această fabrica.
De asemenea multe dușumele și acareturi din curte au fost construite și cu lemnul / scândurile mai bune recuperate de la acești tamburii aduși cu mândrie în camioane, an de an de părinții noștrii.
Noi, ca și copii nu eram deloc bucuroși când aceștia soseau și erau descărcați în fața portii. Trebuiau în primul rând să fie cărați în curte. După aceea, aveam la dispoziție tesla, scoaba, ciocanul, și ranga cu care scoteam zecile de cuie, unul câte unul, pentru a desfăce zecile de scânduri, una dupa alta, de pe ficeare tambur mai mic sau mai mare (intre 1.5 si 2 m). Și acum mai descopăr prin grădina cuiele ruginite aruncate aiurea odată cu cenușa din sobele „hrănite” ani de-a rândul cu aceste resturi de scânduri.
În continuare, mă folosesc de prezentarea acestei relatari despre satul Caldararu, si tin sa va spun mai multe și despre Dl. Teodor Petcu care era originar din Brănesti (cu obârșie din familiile de bulgari care au emigrat în Brănești intre anii 1800-1830) iar D-na Petcu Filofteia era din Pietroșița. Aceasta familie de învățători, și-au început și sfârșit cariera, in aceasi localitate, la scoala veche din Caldararu.
Denumirea satului vecin, Branesti vine de la cuvantul "brana" si înseamnă "poiană".
Imagine stanga: Extras solicitare publicată in Romania Libera la 6-martie-1976 de invatator Teodor_Petcu
Prin “mâinile” acestor respectați învățători au trecut o mulțime de generații, aceștia activând până la pensionarea, din anul 1973 respectiv 1968, la vârsta de 65 de ani respectiv 60.
Familia de învatătorii precedentă din acest sat, Stan Leu și Virginia Leu, si despre care puteti afla mai multe in articolele indicate mai jos, le-au fost nași de cununie. Invatatorul Stan Leu este cel care a scris Monografia satului si scolii Caldararu, si unde puteti gasi detalii de dinainte de 1945.
Dl. si D-na Petcu, au avut doi copii, Mioara si Petre Traian Forin Petcu, inginer, actualmente pensionar locuitor în satul Căldăraru. Multumim D-lui Florin Petcu, pentru faptul ca o buna parte din datele din acest articol cu privire la familia Petcu si din fotografiile de mai jos, au fost furnizate de dansul.
Întâmplător, acești învățători și de asemenea buni grădinari și gospodari, mi-au fost vecini, i-am cunoscut destul de bine și personal, când eram copil și am beneficiat de ceea ce acum se numește "meditații" din partea D-nei Petcu, dar pro-bono. Pe vremea aceea, aveam de asemenea liber la traversarea prin curtea lor, pentru a ajunge pe cealalta strada, fară ocolire, iar pomii fructiferi ne stateau la dispozitie, fară "îngrădire". Din ceea ce mai știu, după ce au venit în Căldăraru, aceștia și-au construit casa și gospodaria pe un teren cumpărat de la unul din fiii străbunicului meu (din neamul lui Moceaca) acesta, mutandu-se înspre nord-vestul satului Căldăraru.
Acestia au trait pana la o vârstă înaintată și sunt înmormantați în cimitirul din acest sat.
În aceasta perioadă au mai activat ca învațatori, D-na Budileanu Ana (și fostă secretar de partid pe comună) și Păcuraru Paraschieva.
După 1973 au predat următorii profesori și învățători:
Directoare Ștefan Domnița – latină, română (sotia poetului Ion C. Stefan.),
Prof. Andrei Nicolae -geografie și istorie (poreclit "Pârțică),
Prof. Vlad Victor - sport, Prof. Constantinescu Paul - engleză, franceză și muzică.
Prof. Topor Nadia - matematică și fizica,
Înv. Viorica Popescu,
Înv. Ana Paraschiv (Lili),
Prof. Bucur Safta - română,
Ina Constantin -chimie, anatomie,
Prof. Nastasia Petru (“Gicuță”),matematică,
Dulubei Maria (biologie),
Leonte Glicherie (matematică),
Măndici Maria (agronomie- “D-ra Inginer”),
Gheorghe Andrei (muzica, din Cernica),
Invatator Lascu Nicolae,
Spumă Constanța,
Maria Mihalache,
Educatoare Geta Andrei.
Foto- Tanti Lenuta - femeie de servici - scoala Caldararu 1973 -1993
La aceasta lista trebuie sa o adaugam pe Tanti Lenuța, femeia de serviciu de la aceasta școală. Tanti Lenuta i-a avut ca invatatori chiar pe D-na si Dl. Petcu. Dis-de-dimineata pana seara tarziu, Tanti Lenuța se ocupa cu curatenia acestei scolii, a gradinitei, bibliotecii, salii de sport si a toaletei. Era o femeie foarte frumoasa, inaltă, destul de tacuta, foarte muncitoare, blanda cu copii si se comporta cu o eleganta iesita din comun, in ciuda ocupatiei sale si in ciuda rochiei negre, terne si lungi si a baticului asemenea, cu care se imbraca fie vara fie iarna. Iarna, întotdeaua, sobele si salile de clasa erau calde si curate, datorita Tanti Lenutei. La sfarsitul anului scolar, toti elevii participau la spalatul parchetului din aceste sali, cu perii aduse de acasa. In ultima perioada a vietii, ca si mama mea de altfel, Tanti Lenuta, practica un alt cult religios decat cel ortodox, dar acest lucru nu a împiedicat-o, sa-si castige respectul pentru munca grea si eforturile ei depuse pentru acesta scoala.
Tanti Lenuța, cu numele de fata Vasile Elena, fiica lui Vasile Petre ( Petrică Gogea) și a lui Vasile Maria (tușa Bica) s-a născut în 20 ianuarie 1941 și a decedat în 1993 de cancer, la 52 de ani. S-a angajat ca femeie de serviciu la școală după tușa Floarea ("Plăcintoaia") care locuia vis-a-vis de școală, și după Tanti Lenuța a venit ca femeie de serviciu tanti Lenuța Grasa ( "Balena", așa cum îi ziceau copiii, mama lui Costel, Vioricai si lui Gabriel ("ai lui Doctoru'„). Aceasta din urmă, după anii '90 a lucrat și ca bucătăreasă la fosta tabară de copii si sportivi din pădurea Caldararu, lângă centura București și lângă „la explozie”- fosta baterie 8-9 Cernica - click aici). Pentru mai multe porecle din satul Caldararu click aici.
Foto: Tudor M. Tudor ( Tudorica al lui Marin Străinu) - soțul tanti Lenuței.
Vasile Petre ( Petrică Gogea) a fost mult timp paznic la cooperativă la magazinul lui nea Vali, iar sotia acestuia Maria "trăgea" copiii mici la burtică de ,"cui" așa cum ziceau femeile și "veneau mamele cu copiii de departe că se făceau copiii bine și nu mai plângeau". Tanti Lenuța are patru copii, doua fete si doi baieti, dintre ei, Teodora (59 ani, doi copii si 2 nepotei), Remus (57 ani, o fata studenta la litere). Casa batraneasca a acestora din Caldararu, a fost vanduta.
Dintre acesti invatatori si profesori, Dl. Prof. Andrei Nicolae, de geografie si istorie, locuia chiar langa scoala, si se remarca pentru metodele sale foarte dure de indreptare a comportamentelor nedorite sau gresite, sau pentru educarea / indreptarea unor elevi mai putini silitori. Pe vremea aceea corecțiile fizice nu erau o excepție de la regula, ci chiar regula, ceruta cateodata si de parinti.
De fapt nimeni nu se plangea la parinți pentru "incasarea" unor "duble" - specialitatea casei, unor rigle / linii / nuielute la palma, sau mai stiu eu ce altceva. Si eu am trecut prin asa ceva si sincer, acum privind in trecut, despre acele timpuri nu am retinut decat aspectele pozitive / "romantice" cu privire la aplicarea acestor corectii fizice. Acum, lucrurile stau cumva exact invers si de multe ori, profesorii sunt calcati in picioare, ca de, am "progresat" si asa sunt timpurile. Dl. Andrei Nicolae, mi-a fost chiar diriginte din clasa a V-a pana intr-a VIII-a si sincer nu sunt suparat ca tot timpul am avut doar premiul II. Poate daca incasam mai tare, promovam la premiul I..glumesc, bineinteles!
De asemenea, dom' profesor s-a mai facut remarcat ani de-a randul prin modul foarte "vigilent" și "hotărât" prin care pazea cei trei falnicii nuci din curtea scolii, si pe care noi copii, ii calaream si ii bateam toata ziua si toata toamna.
O groaza de amintiri si de aventuri diurne sau nocturne ne leaga pe noi, locuitorii satului Caldararu de acesti nuci si care copii fiind, nu mai pridideam sa ne aratam curajul, incercand sa ne cataram pe crengile lor cat mai sus cu putinta. Fumatul pe ascuns printre crengile si frunzele lor era o placere exotica si racoroasa in verile toride. Parca si acum imi aduc aminte de furnicile care treceau de zor pe langa noi si care isi vedeau de treaba nestingherite. Dar cel mai interesant era cand pregateam atacul de bataie al nucilor la momentul culesului. Prindeam momentele cand dom' profesor, nu era in zona si atunci tabaram cu bete si cu pietre pe nucii generosi si plini de nuci. Unul statea la panda, unii aruncau cu betele in cuiburile de nuci, altii culegeau si altii transportau marfa pretioasa peste gardul scolii si totii cuprinsi de emotia lucrului nepermis.
Apogeul era atins, in momentul in care dom' profesor aparea pe neasteptate, cu o falca in cer si una in pamant, iar noi nu stiam pe unde sa fugim si sa scapam si nu care cumva sa plecam fara pungile cu nucile stranse cu atata munca. Rasplata binemeritata ne-o luam in seara respectiva, mancand pofticiosi din miezul de nuca proaspat si aromat, dar si la scoala cand eram nominalizati la...pedepse mai mult sau mai putin....frugale.
Nici unul din acesti nuci nu au supravietuit pana astazi, ultimul fiind lovit de traznet in 2009 si taiat in 2015. Unul era in marginea de est a scolii, chiar langa dom' profesor, unul in mijlocul curtii scolii la un capat al terenului de fotbal (vezi foto mai jos) si unul langa scena de langa cancelarie in parte de vest a cladirii scolii.
Nici dom' profesor nu a supravietuit pana la acest moment. Ultima oara am stat de vorba cu dansul, in curtea scolii, intlanindu-ne cu ocazia alegerilor trecute (2020- parca) si mi s-a parut foarte agil, prezent si lucid pentru varsta inaintata pe care o avea atunci (cred ca spre 90 de ani). Am schimbat cateva amintiri, mi-a povestit cate ceva cu mandrie de cei doi baieti ai lui, acum deja adulti in toata firea si de atunci nu l-am mai vazut niciodata.
Iar dintre cei din lista de mai sus, din ceea ce stiu, foarte putini mai sunt in viata: Înv. Viorica Popescu, acum in Balaceanca, Înv. Ana Paraschiv (Lili), Prof. Nastasia Petru (“Gicuță”) – Bucuresti care are peste 90 de ani si inca se mai ocupa cu albinăritul în mica gradină de la Caldararu, educatoare Geta Andrei, pensioanara / sotia profesorului Nicolae Andrei, in Caldararu.
Mai jos o galerie de fotografii cu aceștia și cu mai mulți învățători din perioada până în 1973 precum și după acești ani. Rugăm pe cei care dețin fotografii vechi cu acești învățători sau fotografii vechi cu școlarii claselor lor, să ne contacteze.
Scoala din Caldararu a functionat cu clasele V-VIII pana in anul 2007 si ulterior dupa cativa ani au fost desfiintate si clasele I-IV. Dupa o lunga perioada de nefunctionare, din motive variate, (parintii s-au plans de lipsa invatatorilor si profesorilor de calitate, preferand sa ii trimita la scolile din Bucuresti, iar autoritatile au invocat numarul mic de copii cu care nu s-au mai putut alcatui clasele si de asemenea au fost invocate probleme bugetare) cladirea acestei scoli a fost renovata si transformata in cresa in anul 2023. Parintii din acest sat nu sunt deloc fericiti cu statutul acestei foste scolii din Caldararu, in conditiile in care cei mici, sunt forțați de imprejurari, sa devina navetisti de la 6 ani, trebuind sa inceapa clasa a-I-a, la scoala din Cernica sau la alte scoli din Bucuresti.
Pentru mai multe detalii privind istoria scolii din Caldararu si din celelalte sate a se citi articolele relevante din rubrica "Istorie Locala" si de asemenea cartea Comuna Cernica - File de istorie - Editia I - 2024).
"Însemnări dintr-un sat" - A. Dumitrașcu - Steagul Roșu - 23-sep-1955
Dintre toate satele aciuiate de-o parte şi de alta a drumului ce duce spre Olteniţa, — satul Căldăraru este poate cel mai puţin întins. Un punct minuscul abia arată pe harta regiunii că nu departe de malul drept al Colentinei cea cu ape molcome, se află un mănunchi de aşezări omeneşti.
Se pare insă că de la întemeiere satul numără multe veacuri.
Printr-un zapis de la 1608, biv-vel vornicul Cernica (n.r. Cernica Știrbei, fost mare dregător - funcționar al lui Mihai Viteazul, ctitor / continuator al Manastirii Gradistea Florestilor denumita ulterior, dupa numele acestuia - Manastirea Cernica) , după ce cumpărase pe pungi de galbeni aceste locuri de la Radu Captaru (n.r. de fapt 30.000 de aspri (monedă turcească de argint, cu circulație în Țările Române între secolele XV-XIX) la inceputul secolului XVII.), — le închina minăstirii care avea să-i poarte numele, trecînd in actul de danie, laolaltă cu iezerul, moara şi alte acareturi şi numărul clăcaşilor de pe păminturi.
Poate că din vremea aceea şi-a făcut mare faimă meşteşugul neîntrecut al clăcaşilor in făuritul căldărilor ghintuite de aramă, — de unde mai apoi s-a tras şi numele satului (n.r. este doar o presupunere a autorului acestui reportaj, de la acea vreme. Pentru mai multe detalii privinde originea numelui satului Caldararu, a se citi Comuna Cernica - File de istorie - Editia I - 2024).
Amănunte mai multe nu ne spune istoria. Este insă destul de lesne de închipuit cit de aspră te era viaţa iobagilor minâsti- reşti, cărora nici dreptul de a cere strămutarea pe altă moşie nu le era îngăduit.
Aşa au trecut anii. Generaţii au văzut lumina zilei prin geamurile afumate ale căsuţelor de chirpici şi, din tată în fiu, noii născuţi veneau pe lume moştenind ca pe un blestem soarta de iobagi. Deprindeau apoi să ciocănească arama roşie şi-şi treceau astfel viaţa trudind la căldări, pînă ce boala, foametea şi arareori bătrineţea le dăruiau insfîrşit odihna în cimitirul de la capătul satului.
Am colindat prin Căldăraru în aceste zile frumoase de început de toamnă, cînd merii dau în pirg şi foile porumbului cu ştiuleţi zdraveni şi bob împlinit prind culoarea ruginei.
Pe ogoarele întovărăşirii „24 Septembrie - ziua Constituţiei“, care adună astăzi mai toate familiile satului, oamenii o porniseră odată cu zorii să răstoarne prima brazdă şi să arunce în urma plugului cele dintîi boabe. Se nimerise să pic în sat tocmai la începutul arăturilor de toamnă cînd plugarii dau chiot vesel şi-şi urează ca anul să fie bun şi rivna lor s-o răsplătească pămintul cu rod îmbelşugat.
Munceau cu voioşie şi nădejde strănepoţii generaţiilor de clăcaşi .,lipiţi pămîntului", care trudiseră pe aceste tocuri sub ameninţarea cumplitului harapnic vătăşesc.
In bătătura şcolii elementare cîteva zeci de copii se zbenguiau în voie. Era „recreaţia mare". După cîteva minute i-am intâlnit în clasă, aşezaţi in bănci doi cite doi, - cu obrajii rumeni şi privirile agere, in-trecîndu-se in ridicarea degetelor.
La clasa a IV-a era oră de ştiinţele naturii. 23 de şcolari, băieţi şi fele, adică toţi ctţi se aflau înscrişi în catalog, — au ascultat numai ochi şi urechi, cuvintele învăţătorului Teodor Petcu. Titlul lecţiei era „APA".
Este greu de închipuit cite lucruri interesante, care să incinte inimile copiilor, se pot spune despre apa pe care o cunoaştem cu toţii atit de bine. S-a vorbit despre fintinile comunei, despre oceanele nesfirşite ale globului, despre Dîmboviţa care udă hotarul satului, despre deşerturile şi oazele Saharei, despre nori şi canalizare, despre ploi şi hidrocentrale... La sfirşilul lecţiei, cind. învăţătorul a filtrat un pahar cu apă de baltă, schimbîndu-l în apă limpede ca lacrima, copiii au înțeles pe deplin „minunea".
Şi cind clopoţelul a sunat de miezul zilei, ei au pornit cu ghiozdanele in spate pe uliţele satului, mai luminaţi şi cu sufletul încintat de vorbele învăţătorului.
Colindînd satul, ai să dai uşor de grădiniţa de copii, aflată intr-o clădire albă, nu departe de şcoala elementară. Sint patru ani de cind prin ferestrele larg deschise ale grădiniţei răsună glasurile cristaline ale copiilor.
Poeziile pe care le rostesc în cor, cîntecete şi jocurile lor umplu uliţa de voioşie. Priveşti ţincii zdraveni şi isteţi ce cresc ca nişte tulpini de flori sub ochii satului, şi nu-ţi vine să crezi că sînt mlădiţe de clăcaşi mînăstireşti, sînge din sîngele celor ce n-au avut copilărie şi au fost vinduţi pe-un galben la iarmaroc, aşa cum se tirguiesc vitele de povară.
Străbătind uliţa ai să vezi hambare noi in curţi, clădite de membrii întovărăşirii, pentru adăpostirea recoltei bogate pe care o obţin de un şir de vreme, de cind muncesc laolaltă; ai s-o intîlneşti pe tovarăşa Aristiţa Oprea, soră de ocrotire sanitară, care aleargă cit e ziua de lungă, veghind la sănătatea locuitorilor.
Ai să afli că frigurile de baltă nu mai seceră vieţile, că in locul cîrciumilor de odinioară se află în sat magazine doldora de mărfuri, că la cooperativa de împletit trestie oamenii capătă bani buni pentru munca lor.
Cunoscînd toate acestea, îţi vei da seama că noua orînduire a oamenilor liberi a prins rădăcini adinei şi în vechiul sat de clăcaşi mînăstireşti de pe malul Colentinei."
A. DUM1TRAŞCU
Galerie foto: familia de invatatori Petcu, anumite clase de elevi, precum si alti invatatori si profesori începând cu anii '70.
Descrierea fiecarei fotografii se regaseste la subsolul acesteia.
Monografie istorica a satului Caldararu. Invatator Stan Leu. 1936-1944 - navigare stanga dreapta foto sau click pentru a intra in galeria foto:
A se citi si:
Monografie istorica a satului Caldararu. Invatator Stan Leu. 1936-1944
Istoria bisericii ortodoxe din satul Caldararu-Cernica. Avocat Constantin N. Popescu
Un sat intr-o carte: Maracineni-Caldararu. Avocat Constantin N. Popescu. 1963
Ce povesteste o monografie a satului Caldararu, Cernica, din anii 1930?
Opinii. NICOLAE ANDREI şcoala generală din Căldăraru comuna Cernica, judeţul Ilfov.18-feb-1976
Situatia scolara in anul 1948 la scoala Caldararu.
Scoala Caldararu, Cernica. Amintiri, amintiri.
Recunoasteti aceasta imagine istorica? Click fotografie pentru raspuns.
Recurs la memorie. Scoala comunala Cernica - Caldararu - Tanganu. 1961. Clasa a 5-a.
Recurs la memorie – Scoala mica din Tanganu - 1959
Scoala veche din Manolache nr. 38 - Cl. I-IV si amintiri colaterale. Monografia Comunei Catelu 1967.
Scoala Mica din Tanganu. Serbari scolare de altadata.
File de istorie: Scoala mica din Tanganu.
- Scris de Lilian Iordache Lilian Iordache
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Publicat: 26 Noiembrie 2024 26 Noiembrie 2024
- Creat: 26 Noiembrie 2024 26 Noiembrie 2024
- Accesări: 8396 8396
Revenim cu prezentarea unor amintiri nepretuite despre parintii si bunicii nostrii, de data aceasta, in ipostaza de elevi ai scolilor generale din Cernica, Tanganu, Balaceanca si Caldararu. Suntem siguri ca multi dintre acestia, aflati acum la o varsta onorabila, se vor bucura sa se revada din nou in randurile colegilor de clasa si de aceea ii rugam pe cei mai tineri sa ii ajute si sa incerce sa îi identifice in fotografiile de mai jos.
Prin amabilitatea D-lui Constantinescu Alexandru (Sandu Pripigica) din Tanganu, caruia ii multumim pe aceasta cale, va prezentam mai multe fotografii vechi din anii 1960, cu elevii si cu invatatorii/profesorii scolilor din comuna Cernica (alcatuita la acea vreme din satele Cernica, Caldararu si Tanganu) si din comuna Balaceanca (satele Balaceanca si Posta). Va reamintim ca unirea comunelor Cernica si Balaceanca s-a produs în urma reorganizarii teritoriale din anul 1968 sub denumirea de comuna Cernica, judetul Ilfov.
Fiecare fotografie de mai jos este insotita de o anexa unde, in limita datelor disponibile si adunate prin munca asidua a D-lui Constantinescu si a prietenilor dumnealui, se pot regasi: numele si porecla elevilor, numele invatatorilor/profesorilor/directorilor clasei/scolii respective, data fotografiei, satul de provenienta al fiecarui elev, starea civila si domiciliul actual, alte detalii interesante. Rugam pe cei care pot furniza detalii suplimentare sa ni le transmita prin rubrica de contact.
1. Scoala generala nr.1 - Tanganu - 31 Elevi clasa a - II - a. An scolar 1957 - 1958. Invatatoare: Duca Olga
2. Scoala generala gimnaziala nr. 1 -7 clase - Cernica - 26 Elevi clasa a - V - a. An scolar 1958 - 1959. Invatator:?
3. Scoala generala gimnaziala nr. 1 -7 clase - Cernica - 15 Elevi clasa a - ? - a. An scolar ? - ?. Invatatori Zamfir Gheorghe (Director) si Zamfir Elena.
4. Scoala gimanziala nr, 1 - Cernica - 17 Elevi clasa a - V - a. An scolar 1956 - 1957. Diriginte Paun Rodica, Invatatori Cârlogea Gheorghe, Păun (Moraru) Rodica, Moraru Ion, Zamfir Ion.
5. Scoala generala nr, 1 - Tanganu - 18 Elevi clasa a - IV - a. An scolar 1957 - 1958. Invatator: Pavel ?
6. Scoala generala nr, 1 - Tanganu - 14 Elevi clasa a - III - a. An scolar 1956 - 1957. Invatator: Pavel ?
De asemenea, dupa galeria de fotografii de mai jos, reluam prezentarea unor articole din cadrul Portalului Vox Cernica unde puteti regasi mai multe detalii istorice despre scolile satelor din comuna Cernica, precum si fotografii suplimentare, cu alte clase de elevi din Tanganu, Balaceanca si Caldararu.
In continuare, apelam la cei care detin asemenea fotografii mai vechi sau mai noi despre elevii si scolile din satele comunei Cernica sa ni le transmita pentru publicarea si prezervarea lor in memoria colectiva a comunei Cernica. Avem rugamintea ca, atat cat este posibil, acele fotografii sa fie insotite de cat mai multe detalii.
In ordine - fotografie urmata de anexe
- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Publicat: 31 August 2022 31 August 2022
- Creat: 31 August 2022 31 August 2022
- Accesări: 4758 4758
În jurul anului 1960 s-au produs ample schimbări în învățământul românesc. Care, normal, au avut în aria lor de cuprindere și comuna Cernica..
Dar înainte de a intra în detaliile subiectului să prezentăm organizarea teritorială din acele timpuri. Altminteri este greu de înțeles demersul nostru.
România avea 16 regiuni care erau împărțite pe raioane. Comuna Cernica și cele vecine făceau parte din regiunea București, raionul Brănești, evident cu reședința în localitatea care dădea numele raionului. Existau atunci comunele Cernica (Cernica, Căldăraru, Tânganu), Bălăceanca (Bălăceanca, Poșta), Fundeni-Frunzănești, Brănești. Precizăm că contopirea comunelor Cernica și Bălăceanca s-a produs în urma reorganizării teritoriale din anul 1968 sub denumirea de Cernica, județul Ilfov.
Foto 1: Profesor Rotaru Petre Mihai si clasa. Sursa: Parohia Balaceanca
Până în anul școlar 1959/60 învățământul primar obligatoriu era de 4 clase. Ciclul doi (clasele 5-7, precizăm, era benevol !) era organizat doar în satele reședință de comună.
Așadar pentru, de exemplu Tânganu, școli pentru ciclul doi existau în Cernica, Fundeni și cunoscuta școală (cu internat ! ) din Bălăceanca, ctitorie a lui Eftimie Diamandescu.
Datorită accesului (mai) ușor mulți dintre elevii din Tânganu, care au dorit să urmeze ciclul doi, au ales îndeosebi Bălăceanca, apoi Fundeni și, relativ mai puțini, Cernica.
Din anul școlar 1959/1960 a apărut o directivă superioară prin care s-a hotărât ca toți elevii de ciclul doi să urmeze aceste cursuri numai, și numai la școlile de pe raza comunei…
Foto 2: Masa festiva in vechea scoala de la Balaceanca - construita de Eftimie Diamandescu. Sursa: Parohia Balaceanca
Dar reforma a continuat: în anul scolar 1960/61 a fost înființat ciclul 2 și la școala din Tânganu și a devenit obligatoriu învățământul de 7 ani. Mai mult decât atât din anul școlar 1961/62 s-a trecut la învățământul primar obligatoriu de 8 clase.
Semnatarul acestor rânduri a început clasa a 5-a la școala din Bălăceanca… dar (după o lună!) a fost transferat forțat la cea din Cernica… Acolo s-au întâlnit elevi din cele 3 sate : Cernica, Tânganu, Căldăraru… Din Tânganu a fost ultima generație care a învățat “în deplasare”… Așa cum am spus mai sus, din anul 1960, a fost extins și ciclul doi în satul Tânganu.
Întâlnirea elevilor din cele 3 sate a dus la multiple confruntări : performanțe la învățătură, fotbalistice, unele sentimentale (asociate vârstei de 13-14 ani) !, ba chiar și dispute fizice. Dar mai ales umoristice. Cei din Cernica erau… ROGOJINARI, cei din Căldăraru… OSTREȚARI, cei din Tânganu… URZICARI, iar cei din Balăceanca, DOVLECARI și GRADINARI… Denumiri care țineau de istorie și de preocupările curente.. ale locuitorilor satelori comunei Cernica, din acele timpuri…! Asupra acestor porecle vom reveni cu un addendum la articolul click aici: 107 pagini de istorie fotbalistica a comunei Cernica.
Trecute vremuri...
31 august 2022
Vasile Bolboja
A se citi si:
Clasa a V-a an scolar 1956-1957. Scoala Gimnaziala nr. 1. Cernica.
Recunoasteti aceasta imagine istorica? Click fotografie pentru raspuns.
- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Publicat: 27 Martie 2024 27 Martie 2024
- Creat: 27 Martie 2024 27 Martie 2024
- Accesări: 1927 1927
VA RUGAM NU EZITATI SA NE TRIMITETI FOTOGRAFIILE DVS. VECHI PENTRU A FI PUBLICATE.
Actualizare 06-apr-2024 - Recurs La Memorie - Poezie + Fotbal Cernicaș Școlar - 1962
La Școala elementară din Cernica, în anul școlar 1961-1962, în clasa a 7- a apărut o elevă deosebită. Numele ei Crihan Mihaela. Era fata unui inginer agronom repartizat la defunctul IAS Fundeni. Locația familiei sale era fostul conac *al lui Udrea*, situat pe șoseaua Cernica- Bălăceanca … Acum, acolo este amplasată noua mega-construcție… LIDL… Și o precizare importantă, ferma boiereacă, de pe timpuri, era înconjurată de pomi frunctiferi de soi..
Mihaela era total deosebită de localnicele noastre eleve. Avea o culoare a pielii de porțelan, finuță, delicată îmbrăcată modern cu fustiță și codițe…,
În curtea spațioasă a Școlii din Cernica se juca, în fiecare bucățică de timp liber fotbal, curse de alergări pe circa 40 metri și uitatul, azi, jocul de viteză și abilitate, *Uliul și porumbeii*. Vom reveni cu amănunte…
Pe autorul acestor amintiri îl bântuia, îl neliștitea pe atunci, un …talent poetic…! Așa că s-a pus pe treabă pentru expunerea… talentului… și a compus o poezie despre… Mihaela.. Care începea cam așa :
Hai la cireșele
Și mai bune și mai rele
Oferite de o fetiță
Cu codițe și-o fundiță…
*Opera* a fost mediatizată colegilor . Dinu Mihai (elev din Căldăraaru)
a luat foaia cu poezia și a plasat-o … direct pe banca din față ocupată de Mihaela…! Aceasta s-a ridicat în picioare și-a schimbat culoare de porțelan în alta cu nuanțe… roșietice…a luat foaia cu pricina (poezia) și s-a oprit în cancelarie… Acolo a depus *opera* chiar pe masa exigentului director, profesorul de matematică, Monaru Ion… Autorul a înlemnit…! Se aștepta la o urechială zdravană completată cu ceva palme… Pe vremea aceia asemenea corecții erau admise și apreciate de …părinți… în educarea odraslelor…Dar surpriză, corecția nu s-a produs, căci urma o vizită a elevilor (precizăm că era primăvara anului 1962) în pădurea Cernica din imediata apropiere..
Acolo, fete și băieți, viorele și ghiocei, toporași .. alte flori și …, voie bună… ! Evident că a fost luată și o minge de fotbal… Ba chiar fost găsită și o poieniță unde s-a încins o mini-partidă de fotbal… Bucuria băieților dar… severul director a dictat …*Poetul nu are voie să joace*…Acesta a stat deoparte cu lacrimi în ochi, privit cu compasiune și … ironie de frumoasele codane (aveau în jur de 14 ani !).. Și așa a fost frânt, din start !, un posibil talent poetic din comuna noastră…
Istoria noastră comunală consemnează “vârfuri” de tot felul: medici, ofițeri, avocați, actori, istorici, ingineri, preoți, ziariști, fotbaliști, economiști, profesori, … etc. Nu și… poeți…!
3 aprilie 2024 Vasile Bolboja
Articol initial 27-03-2024
Continuăm să vă prezentăm fotografii din istoria comunei noastre de data aceasta una document de la Scoala comunală Cernica…De retinut că în acei ani existau două comune Cernica (satele Căldăraru, Cernica, Tînganu) și Bălăceanca (satele Bălăceanca și Poșta) . Școala comunală de 7 clase elementare era cea de la Cernica. Așadar în fotografia noastră regăsim elevi din cele trei sate. Începând cu anul școlar 1960-61 s-a înființat Școala elementară de 7 clase în Tânganu iar din anul școlar următor 1961-62 s-a generalizat învățământul elementar de 8 clase.
Precizăm că fotografia a fost realizată în vara anului 1961și cuprinde elevi născuți în jurul anului 1948 la terminarea clasei a 5-a. O parte dintre elevele din fotografie au abandonat clasele următoare. Au continuat doar Tudor Gheorghița și Gherase Maria din Cernica și Florica și Gherghina Mușat (verisoare) din Tânganu… .
Vom prezenta pe cei identificați prin rând și poziția pe care o ocupă.
Rândul de sus de la stânga la dreapta:
Petre Gheorghe (Țâru) (1) - Cernica
Alecu Gheorghe (2) - Cernica
Neacșu Constantin (3) - Cernica
Oprea Dumitru (5) - Cernica
Tache Alexandru (6) - Căldăraru
Dinu Mihai (7) - Căldăraru
Manea Dumitru (8) - Cernica, viitorul cunoscut și regretat fotbalist
Arghirescu Constantin (9) - Căldăraru
Năstase Adrian (10), fiul unui tehnician agronom locuitor lăngă Mănăstirea Cernica
Dumitrică Florea (11) - Tânganu
Stoica Vasile (12) - Tânganu
Rândul de la mijloc de la stânga la dreapta
Stanciu Alexandru (1) -Tânganu
Frangulea Frățilă (2) - Cernica
Matei Constantin (5) - Tânganu
Gheorghe Florea (Goreață) (6) - Căldăraru
Stoian Vasile (7) - Tânganu
Gheorghe Constantin (Titel) (8) - Cernica
Pârvu D. Nicolae (9) - Tânganu
Pavel Constantin (10) - Căldăraru
Bolboja Vasile (11) - Tânganu
Rândul trei de la stânga la dreapta
Ioniță Constanța (3) - Cernica
Tudor Gheorghița (4) - Cernica
Ivan Ecaterina (5) - Cernica
Mușat Florica (6) - Tânganu
Mușat Gherghina (7) - Tânganu
Așezate prima Oros Maria - Cernica
A doua Gherase Maria - Cernica
Și pentru că facem… recurs la memorie să prezentăm și alte detalii generate de această fotografie.
- Prima dintre cele două profesoare din fotografie este Păun Rodica, diriginta clasei. Ulterior s-a căsătorit cu directorul școlii, exigentul profesor de matematică, Monaru Ion.
- Majoritea covârșitoare a fetelor era(u) din Cernica. Doar cele două Mușat (Florica și Gherghina) din Tânganu s-au încumetat să facă naveta Tânganu - Cernica. Deasemenea din Cernica au terminat cele 7 clase, Gherase Maria și Tudor Gheorghița… Nu avem stiința să fi fost vreo elevă din Căldăraru…
- Lipsesc sau nu i-am identificat noi elevi cunoscuți precum Iordache Dumitru (Căldăraru), Pârvu T. Nicolae și Tănase Florea (Tânganu),
- Ca o curiozitate în clasa a 7-a am avut o nouă colegă Crihan Mihaela ! Era fata unui inginer agronom care avea repartizată locuința de serviciu în fostul conac al lui Udrea, azi dispărut, înlocuit de mega depozitul LIDL… Era o fată frumoasă, cochetă, elegantă, finuță, modern îmbrăcată care a atras, imediat, atenția… băieților locali…! Vom reveni cu o amintire legată de această apariție insolită…!
26 martie 2024 Vasile Bolboja
A se citi si:
Reportaj despre scoala, invatatorii si satul Caldararu, Cernica. 1945 - 23-sep-1955 - prezent
Recurs la memorie – Scoala mica din Tanganu - 1959
Scoala veche din Manolache nr. 38 - Cl. I-IV si amintiri colaterale. Monografia Comunei Catelu 1967.
Opinii. NICOLAE ANDREI şcoala generală din Căldăraru comuna Cernica, judeţul Ilfov.18-feb-1976
Clasa a V-a an scolar 1956-1957. Scoala Gimnaziala nr. 1. Cernica.
Situatia scolara in anul 1948 la scoala Caldararu.
Scoala Caldararu, Cernica. Amintiri, amintiri.
Recunoasteti aceasta imagine istorica? Click fotografie pentru raspuns.
Invatamantul cernicas in jurul bornei 1960.
S-a stins un dascal minunat ! Rotaru Petre Mihai.
- Scris de Administrator Administrator
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Publicat: 03 Septembrie 2022 03 Septembrie 2022
- Creat: 03 Septembrie 2022 03 Septembrie 2022
- Accesări: 3662 3662
Provocare pentru cernicasi. Vă recunoașteți bunicii si strabunicii din aceasta fotografie?!
In premiera, va prezentam fotografia clasei a V-a a Scolii Gimnaziale nr.1 Cernica, Raionul Branesti, Regiunea Bucuresti promotia 1956-1957. cu elevi din Cernica, Caldararu si Tanganu.
Va invitam si pe Dvs sa ne trimiteti fotografiile Dvs vechi, relevante si interesante pentru comuna Cernica inclusiv cu explicatiile de rigoare in vederea publicarii.
|
Randul de sus (De la stanga la dreapta) Profesori si profesoare |
Disciplina |
| D-l Cârlogea Gheorghe | Limba Romana |
| D-na | |
| D-na | |
| D-na Păun (Moraru) Rodica | Stiinte naturale |
| D-l Moraru Ion | Matematica |
| D-l Zamfir Ion | Fizica |
Elevii (Randul de sus: De la stanga la dreapta)
| Cristache Ion | Caldararu |
| Ilie Ilie | Cernica |
| Tamara Petrica | Cernica |
| Constantinescu Alexandru (Sandu Pripigică) | Tanganu |
| Oneacă Ionel | Cernica |
| Dumitru Ion | Căldararu |
| Andrei Ion | Caldararu |
| Preda Gheorghe (Sotul Sandei Simion) | Caldararu |
Elevii (Randul de jos: De la stanga la dreapta)
| Marcu Gheorghe (Marin al lui Tudor Sarbu) | Tanganu |
| Andrei Vasilica | Caldararu |
| Dracea Tanta | Caldararu |
| Chirita Elena | Caldararu |
| Stoica Rodica (Sotia lui Spic) | Cernica |
| Alecu Margareta (Bibi) | Cernica |
| Tache Petre (Goreață) | Caldararu |
| Dumitru Ionel | Caldararu |
Total: 6 profesori si 17 elevi
Lista de mai sus a fost redactata in anul 2018
Sursa fotografii: Foto documentata de Dl. ALEXANDRU CONSTANTINESCU (Sandu lui Pripigică) din satul Tânganu, Cernica si caruia ii multumim pe aceata cale.
A se citi si:
- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Publicat: 31 August 2022 31 August 2022
- Creat: 31 August 2022 31 August 2022
- Accesări: 4758 4758
În jurul anului 1960 s-au produs ample schimbări în învățământul românesc. Care, normal, au avut în aria lor de cuprindere și comuna Cernica..
Dar înainte de a intra în detaliile subiectului să prezentăm organizarea teritorială din acele timpuri. Altminteri este greu de înțeles demersul nostru.
România avea 16 regiuni care erau împărțite pe raioane. Comuna Cernica și cele vecine făceau parte din regiunea București, raionul Brănești, evident cu reședința în localitatea care dădea numele raionului. Existau atunci comunele Cernica (Cernica, Căldăraru, Tânganu), Bălăceanca (Bălăceanca, Poșta), Fundeni-Frunzănești, Brănești. Precizăm că contopirea comunelor Cernica și Bălăceanca s-a produs în urma reorganizării teritoriale din anul 1968 sub denumirea de Cernica, județul Ilfov.
Foto 1: Profesor Rotaru Petre Mihai si clasa. Sursa: Parohia Balaceanca
Până în anul școlar 1959/60 învățământul primar obligatoriu era de 4 clase. Ciclul doi (clasele 5-7, precizăm, era benevol !) era organizat doar în satele reședință de comună.
Așadar pentru, de exemplu Tânganu, școli pentru ciclul doi existau în Cernica, Fundeni și cunoscuta școală (cu internat ! ) din Bălăceanca, ctitorie a lui Eftimie Diamandescu.
Datorită accesului (mai) ușor mulți dintre elevii din Tânganu, care au dorit să urmeze ciclul doi, au ales îndeosebi Bălăceanca, apoi Fundeni și, relativ mai puțini, Cernica.
Din anul școlar 1959/1960 a apărut o directivă superioară prin care s-a hotărât ca toți elevii de ciclul doi să urmeze aceste cursuri numai, și numai la școlile de pe raza comunei…
Foto 2: Masa festiva in vechea scoala de la Balaceanca - construita de Eftimie Diamandescu. Sursa: Parohia Balaceanca
Dar reforma a continuat: în anul scolar 1960/61 a fost înființat ciclul 2 și la școala din Tânganu și a devenit obligatoriu învățământul de 7 ani. Mai mult decât atât din anul școlar 1961/62 s-a trecut la învățământul primar obligatoriu de 8 clase.
Semnatarul acestor rânduri a început clasa a 5-a la școala din Bălăceanca… dar (după o lună!) a fost transferat forțat la cea din Cernica… Acolo s-au întâlnit elevi din cele 3 sate : Cernica, Tânganu, Căldăraru… Din Tânganu a fost ultima generație care a învățat “în deplasare”… Așa cum am spus mai sus, din anul 1960, a fost extins și ciclul doi în satul Tânganu.
Întâlnirea elevilor din cele 3 sate a dus la multiple confruntări : performanțe la învățătură, fotbalistice, unele sentimentale (asociate vârstei de 13-14 ani) !, ba chiar și dispute fizice. Dar mai ales umoristice. Cei din Cernica erau… ROGOJINARI, cei din Căldăraru… OSTREȚARI, cei din Tânganu… URZICARI, iar cei din Balăceanca, DOVLECARI și GRADINARI… Denumiri care țineau de istorie și de preocupările curente.. ale locuitorilor satelori comunei Cernica, din acele timpuri…! Asupra acestor porecle vom reveni cu un addendum la articolul click aici: 107 pagini de istorie fotbalistica a comunei Cernica.
Trecute vremuri...
31 august 2022
Vasile Bolboja
A se citi si:
Clasa a V-a an scolar 1956-1957. Scoala Gimnaziala nr. 1. Cernica.
Recunoasteti aceasta imagine istorica? Click fotografie pentru raspuns.
- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Publicat: 21 Martie 2024 21 Martie 2024
- Creat: 21 Martie 2024 21 Martie 2024
- Accesări: 1579 1579
Continuăm să vă prezentăm fotografii din istoria comunei noastre pe principiul că o “poză face cât sute de cuvinte”..și ușor accesibile vizitatorilor portalului nostru…
Așadar prezentăm o fotografie cu o parte dintre elevii de la Școala Mică din Tânganu care a funcționat între anii 1954-1965… După acest an a fost integrată în Școala Mare din Tânganu ale cărei origini se situează undeva în jurul anului 1850…! Precizăm că fotografia a fost realizată în vara anului 1959.
Rândul de sus de la stânga la dreapta:
Toma Vasile - Tânganu Moară
Stoian Vasile - Tânganu Mic
Simion Maria (Bacaliu) - Tânganu Moară
Bolboja Vasile - Tânganu Mic
Bolboja Gherghina - Tânganu Mic
Învățătoarea Anișoara Budileanu - vezi detalii mai jos..
Ciulică Maria - ulterior s-a mutat cu familia în Căldăraru
Grăsunu Ion - Tânganu Moară
Dumitrică Florea - Tânganu Mic
Rândul de la mijloc de la stânga la dreapta
Stoica Niculina - Tânganu Centru
Elevă neidentificată din Tânganu Moară
Tane Zizi (Ziza) - Tânganu Centru
Constantin Maria (Arțăgosu) - Tânganu Mic
Ion Constantin (Godăcel) -Tânganu Mic
Constantin Gherghina (Arțăgosu) - Tânganu Mic
(soră geamană cu Constantin Maria)
Așezați de la stânga la dreapta
Popescu Aurică (Pelicanu) - Tânganu Mic
Bibică Elena - Tânganu Centru
Ivan Vasilica - Tânganu Centru
Dumitrică Sinela - Tânganu Centru
Dumitrică Tudorița - Tânganu Mic
Nenciu Elena - Tânganu Moară
Învățătoarea Anișoara Budileanu a predat la Scola Mică între anii 1957-1961 apoi a fost transferată la Scoala elementară din Căldăraru. A fost o inimoasă iubitoare și susținătoare a sportului. A fost principala inițiatoare și susținătoare a efemerei echipe de fotbal Unirea Tânganu care, alături de Victoria Tânganu, a evoluat în jurul anului 1960 în competițiile locale.
Detalii despre Scoala Mică din Tânganu (File de istorie) și evoluția fotbalului local (Microistorie fotbalistică) pot fi gasite in continuare în portalul nostru…
21 martie 2024
Vasile Bolboja
A se citi si:
Satul Tanganu-File de istorie ilfoveana
107 pagini de istorie fotbalistica a comunei Cernica.
Pastila cu amintiri si...istorie locala...(1)
In cautarea originilor proprii si a istoriei locale...Blogul anului 2016
Cernica si satele sale la 1885. Geografie, statistica si istorie economica.
Recurs La Memorie - Săpăturile De La Mănăstirea Tânganu 1961-1966
- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Publicat: 08 Ianuarie 2023 08 Ianuarie 2023
- Creat: 08 Ianuarie 2023 08 Ianuarie 2023
- Accesări: 3109 3109
Actualizare: 24-ian-2023
24 IANUARIE 1959
Continuam seria de amintiri cu privire la Scoala Mica din Tanganu.
24 ianuarie 1959… Se împlinea un secol de la una dintre cele mai importante evenimente din istoria multiseculară a României : Unirea Principatelor. Evenimentul a fost onorat de Școala Mică din Tânganu cu o serbare deosebită.
A fost prezentată o sceneta “Moș Ion Roată și Unirea” pe un text binecunoscut al marelui povestitor, Ion Creangă. Pentru rolurile din scenetă au fost distribuiți cei 5 băieți din clasa a IV-a.
Rolul lui Ion Roată a fost interpretat de subsemnatul, cel al boierului de Stoian Vasile (fost milițian), iar ceilalți 3 – Ion Constantin (Godăcel), Dumitrică Florea (zis Verde) și Stoica Vasile (Silică) în rolurile de țărani.Toate bune și frumoase până când ne-a fost prezentată costumația cu care trebuia să fim îmbrăcați pe scenă.
Pentru “boier” a fost adus de doamna învățătoare, Gheorghița Borteș, de la un teatru din București, o splendidă uniformă de… boier…iar nouă celorlalți ni s-au procurat niște cămăși țărănești existente, încă, atunci, în Tânganu… Și cum elevul nostru devenit… boier se fălea excesiv cu noua sa îmbrăcăminte. Noi, ceilalți, ca adevărați țărani, ne-am răsculat și după repetiții îl alergam până acasă…! Acesta s-a plâns doamnei învățătoare, i-a spus că renunță la rol.
Ne-am ales cu câteva urecheli zdravene plus ceva lovituri la palmă cu nelipsita linie și revolta… a încetat…!
Serbarea s-a bucurat de succes. Spectatorii noștri din acele trecute timpuri au fost fermecați de limbajul nostru cu accente moldovenești. Mai ales atunci când se pronunța cuvântul “cheatră” evident pentru localnicul nostru “piatră”…
Așadar mai prezentăm o amintire din acele timpuri care, ele însele, au devenit... istorie...!
23 ianuarie 2023 Vasile Bolboja
1955-1961
Trecută acum în amintiri, Școala Mică din Tânganu a avut un rol esențial în alfabetizarea celor “fără… carte” și mai ales pentru școlarizarea atât de necesară a copiilor lor..
Școala Mică a deservit partea sudică a satului Tânganu (care are 3 km) și a facilitat, în acele timpuri accesul copiilor din sud-centrul satului. Așa s-a născut Școala Mică din Tânganu Mic (Gâgâlicea) continuat, peste calea ferată de Tânganu- Moară… Precizăm - școala era poziționată în… centrul satului Tânganu .
Acea clădire este acum locația grădiniței de copii din Tânganu.
Între anii 1955-1961 se organizau serbări școlare de Crăciun-Anul Nou, de ziua Unirii (24 ianuarie), de sărbătoarea dublă 1-8 Martie și firesc de sfârșit de an.
În anotimpurile friguroase acestea se organizau în sala centrală a clădirii continuată cu o alta de la intrare. Serbările erau vizionate de mulți consăteni (părinți dar și doritori de spectacole în acele vremuri) pentru că aveau un farmec deosebit cu episoade deosebite, variate și interpretate de micii școlari. (vom reveni cu amănunte).
Dar să ne concentrăm pe sărbătoarea de Crăciun - Anul Nou de la granița dintre anii 1958/59.
Copiilor li se dădeau de Anul Nou cutiuțe ornate, deosebit de frumoase (păstrate multă vreme ca amintiri). Erau realizate manual de învățătoarea Borteș Gheorghița ajutată de prietene locale, printre care d-na Silvia (Coțomeagă)..
În acel spectacol am avut onoarea să recit poezia lui Nicolae Militaru
MAMA
Am venit aseară Mama, din sătucu-i de departe
Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi “domn cu multă carte”
A bătut sfios la ușă, grabnic i-am ieșit în prag
Mi s-a umezit privirea de iubire și de drag..
Succesul a fost deosebit, emoționant…..
Nu știam atunci că autorul, Nicolae Militaru născut în Dobreni-Ilfov (1886-1959) era închis și acuzat de legionarism. Era un poet interzis iar curajul de pune un elev să o recite aparține învățătoarei de excepție, GHEORGHIȚA BORTEȘ ..
Epilog – în vara anului 1959 Nicolae Militaru s-a stins din viață, în închisoare la 74 ani…
4 Ianuarie 2023 Vasile Bolboja
A SE CITI SI:
- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Opinii Opinii
- Publicat: 22 Decembrie 2012 22 Decembrie 2012
- Accesări: 3829 3829
Acum în preajma Noului An, a Sărbătorilor de Iarnă, o întâmplare de demult de prin "obsedantul deceniu" ne-a îndemnat să aşternem pe hârtie amintirile copilăriei noastre din acei ani grei.
În acele timpuri, toţi învăţătorii şi profesorii se străduiau să ofere copiilor şi părinţilor săraci, câteva momente de destindere. Şi printre acestea, la mare preţ, erau spectacolele oferite de şcolile din localitate cu ocazia sărbătorilor încetăţenite: 7 Noiembrie, Anul Nou, Unirea Principatelor (pe 24 ianuarie), 8 Martie-Ziua Femeii, Sărbătoarea de sfârşit de an şcolar.
Era o lume săracă, muncită, dornică de orice spectacol. Inclusiv, şi, mai ales!, acela oferit de odraslele lor care luaseră calea învăţăturii, în speranţa unei vieţi mai bune.Cele mai gustate erau, evident, spectacolele oferite de elevi de Anul Nou şi cele de sfârşit de an. În spectacolele de Anul Nou şcoala
oferea elevilor mici cadouri.
La sărbătorile de sfârşit de an: carţi. Cei mai premiaţi primeau până la 10 (zece) cărţi, evident, pe teme şcolare.
Cu care se delectau toată vara iar în anul următor aveau o, relativ, solidă pregătire şcolară. Printre cadourile oferite de Anul Nou se numărau, acolo unde semnatarul acestor rânduri a efectuat clasele primare, mini-coşuleţe pregătite de doamna (pe atunci "tovarăşa") învăţătoare şi alte fantezii din hârtie creponată. Desigur, pentru premianţi nu lipseau jucăriile specifice copilăriei: ursuleţi, iepuraşi, motănei, răţuşte...
La sărbătoarea de Anul Nou, din anul 1959, am primit un cadou cu totul şi cu totul deosebit: o minge din cauciuc cu un diametru de circa 25 cm. A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit în viaţa mea!
Fericit am dormit cu mingea mea cea dragă lângă pernă. A fost o iarnă grea. Lângă casa mea cea singuratică, de la margine de sat, iarna a creat un troian care avea direcţia: sud-vest... Pleca chiar din vârful casei mele acoperite cu trestie... Cred că eu, şi micii mei prieteni, am fost "protocronişti" în ale fotbalului: degajam, cu străjnicie, rotundul obiect din ... vârful unei case... (de aici, probabil, şi dragostea mea permanentă pentru fotbal). Sora mea mai mică a primit un cadou ciudat: o cutie pe care scria "Loto" cu numere de la 1 la 90 şi 6 cartonaşe cu câte 15 numere diferite.
Ni s-a explicat regulile jocului: fiecare îşi alegea un număr de cartonaşe, în funcţie de numărul de jucători. Dacă erau 2 jucători fiecare alegea câte 3 cartonaşe, dacă erau 3 jucători fiecare alegea câte 2 cartonaşe, etc..
Într-o... căciulă se introduceau cele 90 de numere, cineva le extrăgea, le striga, cel care avea numărul respectiv îl aşeza pe cartonaşul său şi primul care completa cele 15 numere pe fiecare cartonaş era declarat câştigător. Intuiţie de competitori (sau simplificare!) noi, copiii, aşezam toate cele 90 numere pe ceva plat şi îşi alegea fiecare numerele existente pe cartonaşele sale. Şi era declarat câştigător acel "vitezist" care completa primul toate cartonaşele. Şi astfel am transformat norocul în competiţie: cine avea abilitatea de a alege mai repede numerele de pe cartonaşele sale.
Dar jocurile copilăriei noastre erau multiple. Se jucau: "popicul", "măsuţa", "porcuţa", "furatul pepenilor", alături de mai cunoscutele "uliul şi porumbeii" sau "de-a v-aţi-ascunselea (pitita)... Şi, desigur, regele jocurilor, acela care avea să devină etern: fotbalul. Mai practică copiii noştri, azi, asemenea jocuri? Nici vorbă.... Fiecare dintre ei se ascunde în case pentru ceva jocuri pe, ati ghicit!... calculator. Şi contactul direct, necesar, revigorant, uman copilăresc, deconectant, dintre copiii noştri se reduce considerabil. Şi atunci când se întâlnesc imită jocuri de pe calculator cu mutanţi, teleportaţi, supermani, spidermani, etc. Care le insufla o notă de agresivitate dăunătoare. Şi copii noştri devin insensibili, inadaptabili, înstrăinaţi. De parcă i-am angaja pe toţi în serviciile speciale sau în legiunile străine.
Că doar n-o să mai vorbească de... lăcătuşi, ingineri, strungari, tehnicieni sau agronomi. Şi atunci apare necesară, şi inevitabilă, întrebarea: către ce se îndreaptă copiii noştri?
- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Publicat: 07 Decembrie 2015 07 Decembrie 2015
- Accesări: 34501 34501
ÎNCEPUTURI ŞI ... ISTORIE
--------------------------------------
Septembrie 1955...
Superbă lună de toamnă...
Eu aveam 7 ani şi 6 luni. Era vremea să încep o viaţă nouă. Aceea de şcolar. Alături de copiii din Tânganu Mic zis şi Gâgâlicea plus cei din istoricul Tânganu Moară. Ne-am prezentat la "Şcoala Mică". Să precizăm că satul Tânganu avea atunci, în anul 1955, două şcoli: "Şcoala Mare" şi "Şcoala Mică". Necesitatea înfiinţării a două şcoli are mai multe explicaţii. Satul Tânganu a fost întotdeauna unul important pe "traseul" Bucureşti-Olteniţa. Istoria lui ese fabuloasă.
Nu se cunoaşte un an precis de "naştere / atestare" documentară a satului nostru. De exemplu, surata sa dinspre apus, satul Bălăceanca, a fost atestat documentar în anul 1592. Satul Fundeni în anul 1735. Nu intrăm in detalii istorice. Unii spun că denumirea satului nostru, Tânganu, s-ar trage de la călugării din Mănăstirea Tânganului ctitorită de Radu cel Frumos şi construită în partea de nord a localităţii în jurul anului 1475. Aceştia s-ar fi "tânguit-tânguire" = a jeli, a deplânge, a compătimi pe cienva (definiţie din DEX). Desigur se are în vedere şi sensul colateral de "rugăciune-tânguire" specific vieţii călugăreşti. Alţii spun că denumirea ar fi venit de la "târguire" ("tocmeală" –conform DEX) adică pre-întelegerea dintre negustori privind preţurile cu care vor intra în oraşul de alături, Bucureşti (atestat documentar la 20 septembrie 1459). Era vorba de negustorii care veneau din partea de est a oraşului, din Bărăgan şi chiar de mai departe, Brăila, Buzău, Galaţi. Istoricul local, C. Săvescu nu exclude posibilitatea ca satul nostru să-şi fi tras numele de la vreun...om. Să-l cităm: "Cine va fi fost acel Tânganu – dacă acest nume va fi fost al unui om – care şi-a eternizat numele cu numele satului întemeiat poate de dânsul, şi în ce timp a trăit, niciodată nu se va şti". Ceea ce nu este exclus: era în spiritul şi obiceiurilor acelor vremuri de a se da numele localităţii care se crea în jurul proprietăţii unui localnic înstărit.
Prima variantă ne pune în binecunoscuta dilemă mondială : "Cine a fost primul: oul sau găina?". Dacă acei călugări de la Mănăstirea Tânganului se "tânguiau" înseamnă că satul care a preluat denumirea de la acele rugăciuni-jeluiri monahale s-ar fi născut mai târziu. Ori Mănăstirea Tânganului a preluat şi nu a dat denumirea satului aflat în apropiere. Şi cea de a doua variantă pare neverosimilă: "Oraşul lui Bucur" proaspăt înfiinţat în 1459, era o localitate mai mult decât modestă şi nu constituia, în anul 1475, o aşa de rapidă atracţie pentru negustorii din estul Munteniei. Cea mai probabilă variantă, şi noi optăm pentru ea, rămâne acea a lui C. Săvescu. Adică denumirea vine de undeva dintr-un trecut premergător mănăstirii. Cert este că în anul 1475, Radu cel Frumos, fratele vestitului voievod Vlad Ţepeş, a construit aici în partea de nord a localităţii, deja existente, o mândreţe de mănăstire care a dăinuit fizic, prin bisericuţa sa, până în anul 1853. Atunci a fost construită biserica actuală din Tânganu cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Ruinele mănăstirii si ale micuţei biserici au "supravieţuit" până aproape de sfârşitul secolului 19. Deci mănăstirea a luat denumirea satului de la sud, Tânganu. Ceea ce atestă, indubitabil, că pe atunci satul exista. De altfel surse istorice confirmă că între Bucureşti şi Olteniţa, Tânganu era unul dintre cele mai importante sate. "Catagrafia" (recensământul) din 1810 consemna existenţa a 110 case cu un număr de 467 locuitori (400 români, 61 "sudiţi" şi 6 "nemţeşti") ceea ce atestă un sat considerabil pe vremea când Bărăganul era locuit de mici cătune. Aceste cătune erau în jurul unor hanuri precum cele din zona Fundenilor de azi : Zoicaru, Băduleasa, Roşia, Lilieci, Perişorul şi altele.
Istoria satului Tânganu este complexă. În partea de sud a existat din vechi timpuri micuţul sat Tânganu Moară independent de Tânganu Mare. Acesta se afla în drumul istoric dinspre sud-estul Munteniei (zonele Călăraşi, Mănăstirea, Olteniţa) către Bucureşti. Trecea peste râul Dâmboviţa apoi urmau Bălăceanca, Glina, Căţelu, Dudeşti...deci Bucureşti. Avea două mici cârciumi şi un modest han. Între Tânganu Mare şi Tânganu Moară era un spaţiu nelocuit de circa 2 km. La jumătatea acestor 2 km a fost construită, în jurul anului 1905, calea ferată Bucureşti-Olteniţa. În partea de nord a căii ferate s-a născut Tânganu Mic zis şi Gâgâlicea. Cele 104 loturi de casă de câte circa 2.000 mp au fost trasate şi vândute / repartizate către viitorii "tângăneni" înainte de 1900 în conformitate cu reforma agrară din 1864 de pe timpul lui Cuza cu o explicabilă întârziere, generată de disputele politice din acele timpuri. Nu intrăm în prea multe amănunte istorice. Înainte de 1940 dintre cele 104 loturi erau ocupate cu case vreo 6-8. După anul 1950 şi mai ales după 1961, când a fost creat GAC Tânganu situaţia s-a schimbat radical. Noua proprietară colectivă a acordat, cu largheţe, acele loturi consătenilor noştri pentru construirea de case. Şi aşa se face că pe la sfârşitul anilor 1980 aproape toate acele "vetre" (cum le spuneau localnicii) au fost ocupate. Astfel acel perimetru plasat de la "Moara lui Nelu " (Ion Georgescu) până la calea ferată a fost ocupat de case noi.. Azi există aici circa 100 case.
În condiţiile de atunci, când se pornise un ambiţios program naţional de alfabetizare s-au căutat căi de realizare a acestui program. Cum satul Tânganu, împreună cu sateliţii săi, Tânganu Mic şi Tânganu Moară, se întindeau pe lungimea a peste 3 km era greu, foarte greu pentru a "sensibiliza" o mentalitate moştenită din perioada interbelică prin care băieţii trebuiau să absolve 4 clase iar fetele o clasă ca să poată (măcar) să se iscălească. Aşa au facut Mama mea şi soacra mea. Dar în afară de iniţialele numelor, cu care semnau, nu au reuşit ceva mai mult în ale scrisului. Însă, împreună cu experienţa de viaţă, au devenit foarte bune socotitoare ale veniturilor familiilor lor. Altminteri o necesitate...indispensabilă gospodinelor noastre de atunci şi de azi... În schimb băieţii au învătat să scrie, să citească, să socotească şi unii dintre ei s-au îndrăgostit, în principal de istorie, în secundar de geografie. Un accent deosebit se punea, în şcolile elementare interbelice, pe caligrafie. Aşa se face că funcţionarii din acele timpuri: fie la primărie, fie la notariate sau în alte domenii privind administraţia locală aveau un scris frumos, caligrafic, inteligibil, ordonat.
Şcoala cea mică se afla în fosta casă a "Coanei Marioara" plasată, atunci, în anii 1950, cam la mijlocul satului, într-o curte mare cu livadă şi grădină înfloritoare. Făcea parte din grupul de proprietari greci existenţi în toată Muntenia, deci şi în Tânganu. Numele familiei proprietăţii: Panaiot. Atunci când a fost construită acea arătoasă casă era plasată spre partea de sud a Tânganului Mare. Casa propriu-zisă avea o sală de intrare unde se ajungea urcând o scară cu câteva trepte. Din acea sală plasată spre apus se intra într-un hol orientat pe direcţia răsărit-apus. Pe fiecare parte a holului se aflau câte 2 camere. Cele dinspre nord au devenit nişte mici săli de clasă (cu câte 9-10 bănci) iar cele dinspre sud au fost atribuite celor două învăţătoare pentru uzul personal. În jurul clădirii erau mulţi şi diferiţi pomi fructiferi de soi: meri, peri, nuci, pruni, corcoduşi. În partea de sud, către lunca Ciulunica, era curtea propriu-zisă folosită de noi pentru fotbal şi alte jocuri. Acolo s-a născut marea mea dragoste pentru fotbal. În partea de apus către aceiaşi luncă Ciulunica era o grădină de legume şi zarzavat îngrijită de noi, elevii şi de Domnişoarele învăţătoare. În partea de răsărit în curtea şcolii era o construcţie-anexă destul de solidă, la bază avea spaţii zidite (coteţe si cotineţe) pentru creşterea păsărilor sau a porcilor, iar la partea superioară era un pătul tradiţional din scânduri (şipci) încrucişate pentru depozitarea, în special a porumbului. Şcoala avea în partea de sud, pe lunca Ciulunica, un lot atribuit ei, care era dat "în parte" îndeosebi vecinului din partea de răsărit (alăturat cu amintita, mai sus, construcţie), nea Niculaie Dumitrică. Şi cum Domnişoarele învăţătoare erau niste gospodine pricepute foloseau cu eficienţă cele atribuite şcolii şi creşteau, în special păsări. Ba împreună cu acelaşi vecin, câteodată, creşteau, evident "în parte ", şi un porc.
La Şcoala Mică veneau elevii din clasele elementare 1-4 din partea de sud a satului: Tânganu Moară, Tânganu Mic (Gâgâlicea) şi cei din jurul şcolii celei mici. Distanţa de la Tânganu Moară până la şcoala cea mică era de 2 km. Ceilalţi elevi din Tânganu Mare (cum apare în unele documente istorice pentru a fi delimitat de suratele sale mai mici sdin sud) se şcoleau, evident, la... "Şcoala Mare", plasată înspre nord în partea locuită compact de tângănenii noştri.
Şcoala Mare a fost construită înspre sfârşitul secolului 19 şi aici au fost şcoliţi
străbunicii, bunicii şi părinţii noştri pe care părinţii lor se încumetau să-i trimită "la carte" şi urmau între 1 si 4 ani "de şcoală". Nu ne propunem ca în rândurile noastre să facem istoria acestei şcoli legendare pentru satul nostru. Mai spunem că unul dintre longevivii învăţători a fost Paraschiv Popescu, fiul preotului Hristea Radulescu, care a profesat la şcoala din Tânganu, între anii 1880-1915. Hristea Radulescu a fost unul dintre cei doi preoţi (alături de Şerban) care au slujit, între anii 1853-1894 în nou înfiinţata biserică din Tânganu, cu Hramul Adormirii Maicii Domnului. Apoi Ion Grigore Popescu a fost preot paroh la biserica din Tânganu între anii 1914-1964 şi concomitent, învăţător la amintita şcoală între anii 1914-1940. Pe vremea din care încep amintirile noastre învăţători erau: Iliescu Elena, Olga Duca, Storceac... În dorinţa-program de a alfabetiza întreaga populaţie a ţării, s-a pornit, în anii de început '950, de "la bază". Adică de la copii. Şi astfel s-a simţit nevoia de a găsi două locaţii pentru longevivul sat, care se întindea pe lungimea a peste 3 km. Apariţia unei "şcoli mici", în acei ani de început ai şcolarizării populaţiei României a fost o necesitate. Din câte îmi amintesc eu, "Şcoala Mică" a avut şi un sediu, într-o altă casă particulară. Începând, probabil, cu anii 1953-54 s-a fixat în amintita locaţie: casa "Coanei Marioara"...
ACEI ANI MINUNAŢI ... DE ELEV
------------------------------------------------
Deci septembrie 1955. După acestă scurtă prezentare a istoriei şi a situaţiei învăţământului din Tânganu la mijlocul "obsedantului deceniu", cum este prezentat în lumea politică şi literară, să intrăm în perimetrul subiectului nostru. Prima învăţătoare a fost Domnişoara Lica, una dintre fiicele preotului-învăţător amintit mai sus, Ioan Grigore Popescu. Acesta mai avea încă o fiică, Marioara şi 3 băieţi. Amintirile mele despre Domnişoara învăţătoare, Lica, sunt foarte vagi, învăluite în ceaţă. După câteva săptămâni s-a retras, era bolnavă, din câte se spune, de plămâni, o boală destul de frecventă în acei ani şi în scurt timp ne-a părăsit trecând în lumea de dincolo. Se mai spune că, necăsătorită fiind, a fost îmbrăcată în mireasă, conform tradiţiilor timpului. Trist este că şi cea de a doua fată a preotului Ion Grigore Popescu, Marioara, a murit tânără se pare de aceiaşi boală....
În locul celei plecate departe de noi şi de lumea pământeană a venit o tânără învăţătoare de 23 ani. Numele dumneaei: Borteş Gheorghiţa. Tângănenii noştri, respectuoşi, i se adresau cu apelativele "Domnişoara Gica" sau "Domnişoara învăţătoare" care au fost mult mai des folosite decât oficialul "tovarăşa învăţătoare". Le vom folosi şi noi, consecvent, în însemnările următoare.
Alături de mine s-au prezentat ca proaspeţi elevi de clasa I-a: Ion Constantin-Godăcel, Stoian Vasile-Oţetaru, Dumitrică Florea-Verde, Stoica Vasile-Silică şi o fetiţă din Tânganu Moară, Simion Maria-Bacaliu.
Timp de un an a fost singura învăţătoare pentru toate cele 4 clase care numărau, fiecare, în medie în jur de 4-6 elevi. Modul de desfăşurare a programului celor 4 clase care, atenţie!, se desfăşura în acelaşi timp, pare neverosimil. Domnişoara Gica începea, de exemplu, citirea cu clasa 1-a iar celelalte 3 clase rămâneau în aşteptare. Aşteptarea era însă, una activă: eram obligaţi fie să citim lecţiile la materiile din program (citire, istorie, geografie, etc.) sau ni se dădeau "de lucru" exerciţii de aritmetică sau să lecturăm un text stabilit de dumneaei. Şi astfel, când se trecea de la o clasă la alta, pe rând celelalte rămâneau în aceiaşi aşteptare... activă. Şi astfel toţi am prins dragul cititului şi ... lucram mai puţin acasă, pentru că în această rotaţie unii rezolvau şi temele pentru a doua zi. Evident cei harnici şi ordonaţi. Căci acasă fiecare dintre noi îşi ajutau părinţii la treburi gospodăreşti, mai ales la păscutul animalelor (în special a vacilor, numeroase în acele timpuri). Şi încă ceva: nu aveam un program riguros. Domnişoara învăţătoare hotăra ad-hoc ce materie abordează, în acel moment, cu fiecare clasă. În felul acesta eram obligaţi să fim pregătiţi permanent la oricare dintre materii. De exemplu eu, pe parcursul celor 4 clase elementare, citeam zilnic de câte două ori fiecare lecţie la toate materiile indiferent de programul de a doua zi. Altminteri, aşa cum am spus ceva mai sus, nici nu aveam o programă riguroasă. Această metodă, de a citi zilnic lecţiile de doua ori, am menţinut-o şi în clasele V-VII. Şi astfel nu eram niciodată "prins cu stângul" şi repetarea lecţiilor în zile diferite asigura o mai bună memorare.
Aşa am ajuns coleg de ... clasă cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, regretatul Stanciu Marin-Marinuş. El era născut în 1945, eu în 1948. El era în clasa a 4-a, eu în clasa a 1-a. Atunci când Domnişoara invăţătoare se necajea pe cei din clasele superioare (eu fiind în clasa a 1-a) la orele de aritmetică, pentru că nu ştiau "să socotească" mă întreba pe mine care, terminând cele date de lucru în acest timp, eram "pe fază" şi răspundeam... prompt. Această "preocupare" mi-a adus laude dar şi critici plus ceva ghionturi de la cei prinşi nepregătiţi...
Din anul şcolar 1956/1957 alături de Domnişoara învăţătoare a fost adusă o altă tânără învăţătoare, Anişoara Budileanu. Cele 4 clase au fost împărţite între cele două învăţătoare astfel : clasa 1-a împreună cu clasa a 3-a erau în pregătirea unei învăţătoare iar clasa a 2-a şi clasa a 4-a în cea a celeilalte învăţătoare. S-a petrecut un fapt incredibil pentru cei de azi: timp de 2 ani am fost coleg de clasă cu sora mea, născută în 1950, deci cu 2 ani mai mică. Şi astfel eu am fost în clasa a 3-a şi ea în clasa a 1-a, deci în aceiaşi clasă cu mine. În anul următor eu am fost în clasa a 4-a, ea în clasa a 2-a, deci tot împreună. În clasă erau circa 9-10 bănci dispuse pe 3 rânduri cu câte 3-4 bănci. Noi cei 6 elevi din clasa a 3-a şi apoi din clasa a 4-a am ocupat cele 3 bănci de la fereastră dispuşi astfel: în prima bancă Ion Constantin-Godăcel cu Dumitrică Florea, Stoica Vasile-Silică în banca a 2-a cu Simion Maria-Bacaliu, eu cu Stoian Vasile în banca a 3-a. Cei din clasa a 1-a erau mai mulţi şi ocupau celelalte 2 rânduri de câte 3 bănci. Coincidenţă: în rândul din mijloc, sora mea împreună cu Maria lui Ciulică (erau mai înalte) au ocupat ultima bancă deci în dreptul meu. Recunosc: din când în când îi mai dădeam câte un "ajutor frăţesc"... suflându-i discret unele răspunsuri la întrebări... mai grele...
Atunci când, din diferite motive obiective (şedinţe la forurile superioare, etc.), lipseau Domnişoarele învăţătoare erau înlocuite de un învăţător ciudat, Pavel. Toate calculele aritmetice se făceau în... bomboane care erau aşteptate de ceilalţi copii amatori de ... dulciuri. Era binecunoscută mustrarea-îndemn: "socoteşte mai repede că uite cum plâng copiii după bomboane!". Şi încă o amintire legată de dânsul. Trenul era singurul mijloc de transport al acelor timpuri. Drumul până la gară (începând din dreptul lui Mocanu) era în vremuri de ploi, toamna şi primăvara, desfundat. Se folosea următorul traseu: pe mergea pe şosea până prin dreptul casei mele şi apoi pe o potecă mai puţin noroioasă, pe drumul de lângă grădina lui Gheorghe Dumitrică se ajungea la gară. Într-o zi, domnul învăţător Pavel se ducea la gară pe acest traseu, trenul a fluierat plecarea din gara Fundeni, dumnealui s-a grăbit şi a scurtat drumul prin fundul curţii lui Gheorghe Dumitrică, a ajuns în curtea propriu-zisă şi s-a trezit între doi câini legaţi de o parte şi de alta. Au rămas stupefiaţi când s-au trezit cu grăbitul învăţător hărţuit între cei doi câini, l-au salvat şi în... mare viteză a prins trenul care tocmai poposise în gara noastră. Multă vreme ne-am amintit, cu haz, de această întâmplare hazlie a ciudatului învăţător.
Viaţa mea de elev la "Şcoala Mică" a fost unică, arhaică, fabuloasă. Desigur se poate spune că orice copilărie (mai ales în mediul rural, precum acela din anii "950), pentru orice sexagenar (ca mine) are un caracter de unicitate. Şi amintirile mele din acei ani de excepţie, 1955-1959, atunci când am fost elev la Şcoala Mică, sunt marcate de amintiri duioase, dulci, unele triste, sentimentale, încărcate şi de istorie. În rândurile următoare voi înşira unele dintre acele amintiri atât de dragi mie. Dar sunt, sigur şi acelora care le-au trăit. Pentru că eu, aşa cum am mai spus, nu am trăit într-un clopot de sticlă. Am trăit în mijlocul Oamenilor maturi şi a Copiilor de atunci şi fără ei rândurile mele ar fi seci, neinteresante, golite de sentimente... Aşa că, în continuare, voi încerca, atât cât memoria mă ajută, să reproduc şi alte amintiri legate de Şcoala Mică, de Domnişoara Gica, de Domnişoara Anişoara, de colegii mei, care împreună, ne-am îmbogăţit, reciproc !, viaţa ...
FOTBALUL ACELOR TIMPURI
-------------------------------------------
Oarecum surprinzător, am descoperit fotbalul, aşa cum am mai spus în alte însemnări, pasiunea mea de o viaţă, în clasa 1-a în curtea şcolii celei mici. Să ne amintim: eram în anul 1955, Televiziunea Română nu se înfiinţase (data "nasterii": 31 decembrie 1956 şi oricum televizoarele, în Tânganu, au apărut mai târziu) iar fotbalul local era practicat de o mână de oameni despre care am scris, în detaliu, în alte scrieri ale noastre care au avut ca teme acest sport. În curtea şcolii, în partea de sud era suficient spaţiu pentru o "miuţă la două porţi" cum se spune. Spaţiul porţilor era delimitat de două perechi de căciuli mai arătoase. Bineînţeles că mingea folosită era una de cauciuc mai mare sau mai mică după posibilităţile noastre de atunci. Pe mine m-au plasat în poartă (predestinare, mai târziu am ajuns – pentru scurtă vreme între anii 1967-1968 - portarul echipei de fotbal a satului Tânganu) şi eram nedumerit de ce atunci când mingea trecea pe lângă mine dar şi printre cele două căciuli unii dintre jucători strigau entuziasmaţi : "Ăla e !". Pare neverosimil dar acestea erau timpurile, acesta era nivelul nostru de copii săraci în ale fotbalului care la nivel urban şi naţional era destul de avansat. Deşi eram doar la "o asvârlitură de băţ" de Bucureşti. Dar s-a născut un miraj, o vrajă, care pe unii dintre noi, precum Costică Godăcel, Dumitrică Florea sau Stoian Vasile nu ne-a părăsit toată viaţa.
Între timp a fost înfiinţată, şi cu contribuţia învăţătoarei Anişoara Budileanu, îndrăgostită de fotbal, echipa tângăneană, devenită istorie, Unirea Tânganu. Care avea în dotare o minge de fotbal adevărată. Mingea era în "păstrare" la Domnişoara învăţătoare, Anişoara Budileanu. Această echipă a "funcţionat" aproximativ între anii 1958-1960 şi a grupat jucătorii de fotbal care proveneau cam din aceiaşi zonă precum elevii Şcolii Mici. Adică Tânganu Moară (Tănase – Cacabela), Tânganu Mic (Ion Nicolae-Godac, Preda Constantin-Creţu) sau din jurul şcolii (fraţii Dumitrică, Gogu şi Puiaţă, fraţii Mamonu: Costică, Marin, Ion, apoi State Vasile, Ion Baraitan, fraţii Bocea şi alţii). Dar despre această meteorică, enigmatică echipă am scris în detaliu în însemnările noastre intitulate "Microistorie fotbalistică tângăneană".
Sediul, sufletul, spiritul noi echipe erau Şcoala Mică şi...Domnişoara Anişoara Budileanu. Şi noi, micuţii elevi de la Şcoala Mică, profitam de prezenta miraculosului obiect rotund în camera Domnişoarei pentru a ne fi dat şi nouă "spre folosinţă" în pauze. Altminteri spaţiul alocat sportului, prin program, era comasat şi folosit de noi, băieţii, pentru fotbal. Să mai precizăm că mingile de fotbal "adevărate" din acea vreme erau deosebit de rezistente. Un asemenea "obiect rotund" nu se deteriora, precum astăzi după câteva zeci de meciuri. Şi tot legat de fotbal câteva amintiri.
Cel mai talentat dintre noi, a fost, evident, Costică Godăcel. Eu am fost mereu un ambiţios. Şi la învăţătură dar şi la fotbal. Imi plăcea postura de învingător, aşa cum am fost în toate şcolile pe care le-am urmat. Ca să fiu învingător şi la fotbal căutam, mereu, să fiu în echipă cu Costică Godăcel. Şi reuşeam adesea să fiu cu el în echipă şi de multe ori eram învingători. Într-unul dintre meciuri, pârdalnicii de adversari au învins echipa din care făceam parte eu şi Costică. Nici în ruptul capului nu vroiam să mă recunosc învins şi căutam fel de fel de motive-subterfugii pentru a justifica înfrângerea, evident dând vina pe alţii decât pe echipa mea. Atunci Costică, cu calmul lui proverbial, m-a apostrofat: "Ce vrei, mă, au fost mai buni ca noi". Lovitura dată de coechipierul meu m-a şocat şi am început să plâng cu sughiţuri. Am fost de râsul micii noastre şcoli mai ales ca şi fetele s-au raliat celor care se amuzau pe seama "plângăciosului"! Ba chiar şi Domnişoara învăţătoare m-a întrebat, în derâdere: "Ce-ai păţit, măi, Vasile ?". Mi-a rămas adânc întipărită acea întâmplare drept pentru care am reprodus-o în aceste amintiri.
Era toamnă. A fost cules porumbul de pe lotul şcolii (aşa cum am mai spus lotul era în sudul şcolii, înspre lunca Ciulunica). Acesta a fost lucrat "în parte" cu Niculaie Dumitrică, iar partea care se cuvenea şcolii a fost depozitată în pătulul aflat deasupra construcţiei care avea la bază cotineţe şi coteţe zidite pentru animale şi păsări. În acel pătul se ajungea pe o scară solidă de lemn. Domnişoarele învăţătoare, bune gospodine creşteau păsări hrănite cu porumbul care li se cuvenea. Normal, ne puneau pe noi elevii să curăţăm ştiuleţii de porumb. Ne suiam în pătul prin scara de lemn şi ne aşezam pe curăţat în nişte coşuri de nuiele. Ni s-a promis că dacă curăţăm un coş ni se dă mingea de fotbal pentru o miuţă. Entuziasmaţi de promisiune şi dornici de fotbal am umplut coşul (prea) repede. Şi atunci Domnişoara Gica ne-a mai dat încă o porţie. Adică încă un coş. Eu, faţă de colegii mei, am protestat. Vasile Stoian a coborât, tăcut, pe scară şi s-a dus, drept, la Domnişoara Gica, i-a spus tărăşenia, aceasta a venit, a urcat pe scara şi a decis: Vasile (adică eu) să coboare şi să nu mai cureţe nici un ştiulete. Fără alte comentarii. Am coborât ruşinat înjurându-l, în gând, pe turnător. Ceilalţi au curăţat rapid şi cel de-al doilea coş şi drept răsplată li s-a dat promisa minge pentru o miuţă... prelungită. Mie mi s-a interzis să joc. Am stat deoparte şi cât a durat miuţa... am plâns.
Cred că aici este cazul să povestesc şi o altă "păţanie fotbalistică" petrecută peste 3 ani în alt context. Eram în clasa a 7-a la Şcoala Elementară din Cernica. În clasa noastră a fost repartizată, în acel an şcolar 1961/1962, fata unui inginer agronom angajat la IAS Fundeni, care avea în folosinţă şi toată lunca Dâmboviţei şi a Colentinei. Lunca era, evident, şi pe teritoriul comunei noastre Cernica. Ferma de stat avea unul dintre sediile-anexă în "conacul lui Udrea" aflat în partea stânga în drumul spre Căldăraru (spre calea ferată). În acel sediu, fostă conac, exista şi o bogată livadă cu meri, peri, vişini, cireşi, pruni şi alţi pomi fructiferi. Pe noua noastră colegă o chema Crihan Mihaela. Avea un ten incredibil de alb, faţă de colegele noastre indigene bătute de soare şi de vânt. Era finuţă, frumuşică, cu două codiţe cochete de şcolăriţă, cu fundiţe rosii. Cum pe vremea aceea mă bântuiau ceva talente poetice i-am dedicat o poezie din care îmi mai aduc aminte doar versurile prin care chipurile ea era vânzătoare de fructe: "Cu codiţe şi fundiţă / Şi c-o mini... rochiţă / Strigă: cireşele, cireşele ! / Şi mai bune şi mai rele!". Le-am arătat "producţia mea poetică" colegilor mei, regretatul Dinu Mihai din Căldăraru, fără nici un cuvânt, a luat foaia de hârtie cu poezia de pe banca mea şi i-a pus-o Mihaelei în faţă. Îmi amintesc perfect: culoarea feţei ei de o albeaţă incredibilă s-a înroşit, a luat foaia cu "versurile" şi s-a dus cu ele direct la temutul director, Monaru Ion. Acesta a chemat imediat "poetul" la dânsul şi am scăpat relativ uşor: o urecheală zdravănă şi o palmă, două. Dar ghinion: tocmai atunci a fost organizată o excursie cu toată şcoala în pădurea Cernica aflată în apropiere. Acolo veselie mare, cules de flori, hârjoneli cu fetele (eu împlinisem deja 14 ani...în jurul acestei vârste erau şi ceilalţi colegi de clasă) şi... şi... fotbal într-o poiană găsită de noi, amatorii... Am spus noi ? Numai de ei, amatorii de fotbal, pentru că d-l director a decretat... directorial: "poetul să stea deoparte". Şi iarăşi m-au năpădit lacrimile. Spre ruşinea mea pentru că frumuşelele codane (şi în acei ani la şcoala din Cernica aveam câteva colege, în clase diferite, foarte frumoase!) îşi dădeau ghes arătând spre "poetul plângăcios". A fost şi un câştig: m-am lăsat definitiv de poezie şi m-am îndreptat către proză. Şi o paranteză necesară: cu ceva timp mai înainte am scris pentru vecina mea, Constantin Ştefania - Fănuţa lui Drină, pe atunci elevă la Şcoala Mică o poezie în binecunoscutul stil facil, simplist, al acelor vremuri. A fost apreciată de Domnişoarele învăţătoare şi a recitat-o la o serbare... Şi, pe atunci, chiar credeam ca voi ajunge... poet. Din fericire pentru mine şi din păcate pentru prietenul şi colegul meu de clasă, Costică Godăcel, acesta a comis o boacănă şi a făcut ca atenţia să fie distrasă de la "poet": l-a lovit drept în frunte cu un obiect contondent din pădure (se pare o ghindă) pe unul dintre colegii noştri, din câte ne amintim noi, Tache Alexandru din Căldăraru. Şi lovitura nu a fost chiar "o joacă de copii"... pentru că a ieşit un alt scandal.
ÎNTÂMPLĂRI ... COPILĂREŞTI
-------------------------------------------
Eram în clasa a 1-a. Toate cele 4 clase eram în acelasi timp şi în aceiaşi clasă sub "bagheta" unicei învătătoare din acel an, Gheorghiţa Borteş. În rândul de la geam erau plasaţi cei din clasa a 4-a din care făceau parte, printre alţii, amintitul Stanciu Marin-Marinuş, Ioniţă Gheorghe (Gogu lui Ivan Necu), Simion Florică (Ghiurică). Ultimii doi erau din Tânganu Moară. Într-una din zile, Stanciu Marin-Marinuş a venit la şcoală şi cu fratele său mai mic, Ionică (născut în 1949, deci viitor şcolar). Nu a avut cu cine să-l lase acasă. Părinţii lor erau pe câmp la lucrările agricole. Erau alte timpuri, oarecum greu de înţeles acum. L-a aşezat pe Ionică în banca a 2-a de la geam lângă fratele sau. La un moment dat nu l-a mai văzut nimeni pe... Ionică. A fost repede descoperit: se băgase sub bancă şi ronţăia liniştit, imperturbabil, nişte biscuiţi. Îi era foame...
Noi cei din clasa a 1-a învăţam să socotim până la 10. Am făcut buchete de câte 10 beţişoare care ne ajutau să buchisim tainele socotitului. Elevii din clasei a 1-a, ocupau rândul din mijloc. Cele zece betişoare erau legate cu o aţă. Am avut inspiraţia să împing un beţişor în faţă şi să-i arăt lui Costică Godăcel, care era în banca din faţa mea, cum se fumează, simulând că trag fumuri de ţigară din snopul de beţişoare. Domnişoara învăţătoare m-a văzut, oricum clasa era mică şi era uşor de observat (aproape) orice gest şi vorbe spuse, chipurile, mai încet, m-a chemat la dânsa şi m-a întrebat ce am făcut. Evident, nu am recunoscut şi atunci l-a întrebat pe Costică să spună tărăşenia. Acesta, a spus, nonşalant, "Domnişoară, mi-a arătat cum se fumează"! Eu eram cu faţa întoarsă spre el şi mă gândeam cu câtă uşurinţă m-a trădat colegul meu. În momentul în care am întors, ruşinat, capul spre Domnişoara învăţătoare, m-am trezit cu o palmă serioasă pe obrazul care era, întâmplător spre Dânsa. A fost prima (şi ultima!) palmă primită în clasa 1-a. Nu şi ultima pe parcursul celor 4 ani... Dar aceasta mi-a rămas adânc întipărită în memorie. Drept pentru care am reprodus-o în amintirile noastre.
Şi o altă amintire legată tot de Costică Godăcel. Eram în clasa a 3-a, exerciţiile date ca temă pentru acasă erau rezolvate la tablă, noi verificam dacă le făcusem bine şi Donmişoara învăţătoare ne verifica rezultatele de pe caiete. Costică a greşit unul, două, trei exerciţii la rând. Dânsa s-a uitat mai atent şi a observat că Costică simula corectând o... temă trecută. A primit o corecţie fizică destul de severă.
Am amintit ceva mai sus de pedepsele care ni se aplicau nouă, micilor elevi. Ele au fost reale. Dealtfel era o practică obişnuită în învăţământul nostru şcolar încă de pe vremea lui Ion Creangă (a se revedea povestea cu "Calul bălan") sau Barbu Ştefănescu-Delavrancea ("Domnul Vucea"). Şi această practică, spre binele nostru, s-a perpetuat şi în anii de după război, ani care fac obiectul rândurilor noastre. Să nu creadă cineva că chiar se producea maltratarea elevilor aşa cum se întâmplă astăzi, real sau închipuit, în mintea elevilor şi (mai ales) a părinţilor. Să recunoaştem că se practicau uşoare pedepse fizice. Una dintre cele mai frecvente consta în aplicarea unor, relativ uşoare, lovituri cu linia la palmă. Nu durerea fiizică era pedeapsa cea mai mare ci ruşinea de a fi pedepsit în faţa clasei. Pentu că, pe atunci, mai exista ruşine şi la copii. Apoi se mai întâmpla să ne fie aplicată şi câte o palmă aşa cum am retatat şi noi mai sus. Şi încă o pedeapsă (cea mai grea) pe timpul meu aplicată destul de rar: să stăm în genunchi în colţul clasei, dar eu nu am nici o amintire de vreun elev pedepsit astfel. În nici un caz "pe coji de nucă" aşa cum am auzit eu şi care cred că este poveste. Doar nu venea învăţătorul cu coji de nucă în buzunar, tocmai pregătite să fie strat sub... genunchii elevului pedepsit. Mai era şi o pedeapsă (destul de frecventă) ca elevul neascultător să fie "tras de urechi", fie efectiv, fie... ameninţat verbal.. Desigur se aplicau şi pedepse morale: să nu mai participe elevul în cauza la jocurile elevilor cuminţi (exemplu la fotbal aşa cum mi s-a întâmplat mie, dar şi la alte jocuri).
Lecţie de geografie. Tema: cursurile principalelor râuri din România pe care trebuia să le arătăm cu indicatorul pe hartă. (Azi elevii din clasa a 4-a nu cunosc nici măcar vecinii României !). Eram în clasa a 3-a şi toţi cei 5 colegi ai mei s-au încurcat teribil aşa că s-au ales cu ceva... "tras de urechi" Eu m-am descurcat destul de bine deşi, la un moment dat, m-am încurcat teribil... "pe cele 3 Crişuri". Şi ne-a fost trasată următoarea sarcină: ca în fiecare dimineaţă, înainte de începerea orelor, Domnişoara Gica să ne găsească în faţa hărţii repetând temele geografice din program, eu fiind numit responsabil. Dar noi ne-am "orientat" şi am descoperit un joc deosebit de atractiv : pe rând desemnam câte un "nume geografic" de pe hartă (râu, localitate, vârf de munte, deal, etc. ) pe care ceilalţi trebuiau să-l găsească. Am ajuns la perfecţiuea de a găsi rapid acele nume aşa încât s-a apelat la "şmecherii". Una dintre ele: cel care era la rând să desemneze numele care trebuia căutat de ceilalţi se uita într-o anumită parte a hărţii, spre derută, când în realitate acesta se afla în cu totul altă parte. Apoi metoda s-a schimbat: cel ce desemna numele de găsit se uita chiar în zona unde se afla, ceilalţi derutaţi se uitau în altă parte. Aceste oscilaţii făceau farmecul jocului nostru geografic. Este de la sine înţeles ca în felul acesta ne familiarizam cu noţiunile geografice care, la toţi ! ne-au rămas întipărite in minte.
Eu am fost un bun elev dar nu întotdeauna prea cuminte. Într-o zi de sfârşit de primăvară am găsit în grădina de legume nişte urzici. Am cules câteva fire şi le-am urzicat / băşicat pe câteva dintre colegele mele. Acestea m-au reclamat la Domnişoara Gica şi m-am ales cu cea mai zdravănă urecheală şi cu ceva palme din partea dânsei. A fost cea mai dură ":corecţie fizică" pe care am primit-o din partea Dumneaei în cei 4 ani. Şi n-am uitat-o.
În clasa 1-a Domnişoara Gica a pus pe fiecare elev (băiat) să-şi aleagă câte un pom pe care să-l îngrijească. Evident rolul era unul educativ: să îndrăgim pomii, deci natura, dar şi practic, să îi curăţăm de crengi uscate iar primăvara să-i văruim. Ordinea în care fiecare a optat pentru un pom fructifer a fost, normal, începând cu clasa a 4-a şi terminând cu clasa 1-a. Eu am ales ceea ce mai rămăsese: un măr chiar lângă poarta de la intrare. Au râs toţi de mine, că din acel măr toţi copiii vor fura fructe pentru că le este la îndemână, lângă poartă, lângă gard. Ca de obicei am tras un plâns zdravăn. M-a încurajat vărul meu, Gheorghe Gheorghe, Gogu lui Mitu Penii. Locuia la doar 2 case de şcoală, era cu 2 ani mai mare decât mine şi, evident, cunoştea foarte bine toţi pomii din livadă şi curtea şcolii. Mi-a spus că "mărul meu" face nişte mere foarte gustoase. Şi aşa a fost. Stanciu Marin – Marinuş, era în clasa a 4-a, a avut, deci, prioritate, a ales un falnic măr chiar de la fereastra clasei noastre. Şi toamna, când începeam anul şcolar, făcea nişte mere mari, roşii, la care ne uitam din clasă, cu poftă de copii, în timpul orelor şi ne străduiam în pauze să le doborâm prin scuturare, căţărare sau aruncând cu pietre sau bulgări. Un falnic corcoduş a fost ales de Stoian Vasile. "Producea" nişte corcoduşe grozav de gustoase, cum n-am mai întâlnit niciodată la un asemenea pom fructifer. În partea de sud, lângă terenul nostru de fotbal era un nuc uriaş. Acesta a dăinuit până înspre anul 2010 când s-a uscat şi a fost... sacrificat. Acum mai există doar un... plop uriaş aflat lângă gardul dinspre nord, de la strada Vlad Ţepeş al actualei grădiniţe....
Pe vremea începuturilor noastre, manualele şi rechizitele şcolare se cumpărau de către părinţii elevilor. Ulterior s-a luat o hotărâre, la nivel de stat (un HCM), prin care învăţământul a fost declarat gratuit. Şi cele enumerate mai sus au fost primite gratuit de fiecare elev. A fost o mare uşurare pentru bugetul destul de sărac al părinţilor noştri. Pe vremea când noi derulăm amintirile noastre cărţile şi rechizitele şcolare erau procurate prin Domnişoarele învăţătoare. Acestea făceau liste, colectau banii necesari de la părinţii elevilor, se deplasau în Bucureşti şi procurau rechizitele necesare. Situaţia mea era, pe atunci, una foarte dificilă. Mama mea (tata era... departe de noi) nu avea banii necesari pentru procurarea celor necesare. Şi atunci a intervenit Domnişoara Gica şi, prin contribuţie proprie, mi-a asigurat cele necesare continuării cursurilor elementare. Precizez că un caiet de matematică sau dictando costa 1,10 lei. Pentru serviciul atât de necesar, făcut nouă, Mama mea o răsplătea pe Domnişoara Gica, din când în când, cu o sticlă din gustosul lapte de la vaca noastră. Şi atunci s-a născut o prietenie exemplară între Mama mea şi Domnişoara Gica. O prietenie care a străbătut, ca un fir roşu ... viaţa Mamei mele...atâta ttmp cât Dumnezeu i-a hărăzit să vieţuiască pe acest Pământ...
Dar: "Foaie verde lobodă / Gura lumii slobodă" s-a svonit că eu aş fi favorizat de Domnişoara învăţătoare pentru că o răsplăteam cu... lapte. Şi într-o zi a sosit, în micuţa noastră şcoală, tatăl lui Stoica Vasile-Silică, pentru noi: "nea Puică". Avea o bâlbâială naturală, care, oarecum surprinzător, îi dădea un farmec personal, mult apreciat de consătenii noştri. Pentru că avea şi o sinceritate şi un umor personal deosebit. A început în stilul lui caracteristic: "Don...donşoara am auzit că... că băiatu' meu este... este cel mai... mai... prost". Domnişoara învăţătoare ne-a supus la o probă practică în faţa nedumeritului părinte: am citit fiecare acelaşi text. Ordinea, ca valoare, era următoarea: după mine urmau: Stoian Vasile, Ion Constantin-Godăcel, Dumitrică Florea, Simion Maria şi Stoica Vasile-Silică. Nea Puică, altminteri un om cinstit, a recunoscut, cu ţărănească sinceritate, că "al meu...este...este cel mai.. mai prost". Şi că "ăla al... al lui Tărtăcuţă este cel... cel mai deştept". Ba chiar m-a gratulat cu un "Bravo, Vasile !". Şi fiindcă am pomenit de "Nea Puică" este cazul să amintim că era un vânător recunoscut în acele timpuri, cu puşcă şi autorizaţie legale. Dar... surpriză: în micuţul nostru colţ de sat a apărut o veste trăznet: casa lui nea Puică... "a fost spartă"! Adică în limbaj actual "a fost călcată de hoţi". I s-au furat din casă lucruri mobile de valoare. Hoţii au venit, se pare cu o căruţă, prin spatele grădinii, prin proprietatea vecină, pe atunci, un lot de casă nelocuit al lui Frăţilă. Cu toată eficacitatea declarată a Miliţiei de atunci, hoţii nu au fost prinşi. S-a zvonit că cei care au făcut hoţia ar fi colegi de ai lui nea Puică din expediţiile vânătoreşti comune şi cunoşteau bine casa partenerului lor şi a... vecinului nostru.
La sfârşitul acestui mini-capitol plin de fapte şi de inocente întâmplări şcolăreşti trebuie să amintesc şi o "treabă serioasă" a acelor timpuri: sarcina "tovarăşelor învăţătoare" de a şcolariza pe analfabeţii din zona de cuprindere a şcolii. Şi astfel, după orele de program ale micilor şcolari, cele două învăţătoare îi şcolarizau şi pe cei maturi. În amintirea noastră, a celor atât de mici pe atunci, au rămas imaginile cu părinţii, vecinii, rudele noastre mature care veneau pe înserat să buchisească scrierea, citirea şi socotelile. Femeile, câte au fost atunci, veneau cu ... "lucru de mână". Adică împleteau călduroase flanele şi mănuşi, călduroşi ciorapi... în timp ce urmăreau explicaţiile Domnişoarelor învăţătoare. Sunt fapte, întâmplări, oameni ce par din timpuri foarte îndepărtate. Nu este chiar aşa: de atunci au trecut doar între 50-60 ani.
SERBĂRILE DIN ALTE TIMPURI
-----------------------------------------------
Un capitol cu totul şi cu totul aparte, în acei ani petrecuţi la Şcoala Mică, l-au constituit serbările susţinute de noi, micuţii elevi de pe atunci. Serbările din acea vreme erau mult, mult mai complexe, mai bogate decît cele, fugitive, de azi. Şi erau mult vizionate de părinţi dar şi de cei care nu aveau copii-elevi. Veneau, pur şi simplu, să vadă spectacolul susţinut de noi. Şi nu-i dezamăgeam. Să ne amintim contextul. Pe atunci de-abia se înfiinţase televiziunea română şi în satul nostru nu exista decât un singur televizor: cel al lui CosmaTudor – nea Cocoş. Repetăm: amintirile noastre au ca arie de cuprindere 1955-1959 iar televiziunea română a fost înfiinţată la finele anului 1956. Şi oamenii acelor timpuri erau mult mai simpli, mai direcţi, care munceau din greu, niciodată viaţa pe tărâmurile noastre nu a fost uşoară şi "gustau" cu plăcere, cu interes, cu satisfacţie, spectacolele de orice fel. Nu numai serbările noastre ci şi caravanele care prezentau filme, fie în "Moara lui Nelu" fie în curtea unui gospodar, cum a fost, dacă îmi amintesc bine, în cea a lui Ion Radu, erau adevărate evenimente locale.. Apoi mai erau periodicele spectacole organizate pe "maidanul" din centrul satului. Veneau echipe de dansuri populare, brigăzi artistice specifice acelor vremuri, solişti de muzică populară (Ion Creţu, Rodica Bujor, etc.) întreceri sportive, cum ar fi meciurile demonstrative de box într-un ring improvizat.
Aveam un program clar de serbări: cea de Gerilă (oficial) şi Anul Nou (şi totuşi în mediul nostru de la margine de lume se folosea şi cea neoficială de "Crăciun", nu ne împiedica nimeni, cum se insinuează azi), de ziua Femeii, combinată cu cea a Mărţişorului şi serbarea de sfârşit de an. În vreo 3 ani (1956-1957-1958), oficial, se sărbătorea şi 7 Noiembrie, evident fără amploarea celorlalte, iar în anul 1959 am sărbătorit, cu mult fast, 100 de ani de la istoricul act al Unirii Principatelor Române.
Pregătirile pentru serbări începeau cu circa o lună înainte. Domnişoarele învăţătoare (evident în primul rând Domnişoara Gica) alegeau cu grijă poeziile care trebuiau recitate, cântecele cântate de cor sau individual, textele umoristice specifice vârstei cântate + recitate şi vedeta spectacolelor: nelipsitele piese de teatru adaptate de dumnealor sau (au fost şi asemenea cazuri) chiar creaţii proprii.
Iarna spectacolele se organizau în holul central. Scena era plasată în capătul dinpre răsărit al holului iar spectatorii se plasau în continuarea holului şi în sala de la intrare. Nu este fabulaţie: trebuia să se vină din timp pentru a se ocupa un loc bun. Vara era mai simplu: scena era plasată în partea de sud a clădirii în unghiul format de sala de la intrare şi una dintre camerele rezervate domnişoarelor învăţătoare. La serbările de Anul Nou, la sfârşitul trimestrului 1, ni se dădeau cadouri: coşuleţe miniaturale realizate de dumnealor. Erau împodobite cu hârtie creponată colorată. Erau foarte frumoase. Şi toţi le păstram acasă aşezate la loc de preţ până când hârtia cea frumos colorată ... se decolora. Evident nu lipseau nici bomboanele şi alte mici cadouri specifice vârstei noastre..
Să intrăm în detaliile câtorva dintre aceste serbări care erau adevărate şi complexe spectacole..
Să ne oprim la serbarea, desfăşurată cu un fast deosebit în anul 1958. Evenimentul central, cu totul deosebit, a fost punerea în scenă, cu forţe proprii, a celebrei poezii a lui Dimitirie Bolintineanu, "Muma lui Ştefan cel Mare". Graţie unor realaţii de prietenie, prin naveta cu trenul, cu unii dintre ofiţerii care aveau serviciul la unitatea militară de la "Antiaeriană", am fost ajutaţi de aceştia. Astfel ei, prin "mijloace specifice", au construit un foarte frumos castel din carton colorat unde, prin desene sugestive, erau simulate chiar şi cărămizile. Eu aveam rolul lui Ştefan cel Mare şi trebuia ca atunci când Mama îmi spunea "Du-te la oştire, pentru ţară mori..." să sun din goarnă adunarea oştirii. Vreo două săptămâni m-am chinuit cu o goarnă de împrumut să învăţ să sun. Nici vorbă să reuşesc. Altminteri, mult mai târziu, prin anii 1968-70, când am efectuat stagiul militar, mi-am dat seama că era greu, foarte greu să înveţi a suna din goarnă, fără profesori şi într-un timp aşa de scurt. Până la urmă a fost găsită soluţia salvatoare: a fost adus gornistul de la unitatea militară, eu doar am simulat cu goarna între buze, sunetul real fiind al profesionistului gornist. "Figura" a ţinut, mulţi minunându-se cât de bine căntă "al lui Tărtăcuţă" cu... goarna. Să mai amintesc că frumoasa domniţă care "plânge şi suspină" era Vasilica Petrică (a lui Coţomeagă) care avea niste superbi ochi albaştri. Şi fiindcă am amintit despre Vasilica, încă o amintire hazlie: recita o poezie şi când era pe la mijlocul demersului său poetic, deodată, surprinzător, s-a aplecat şi şi-a ridicat... pârdalnicul de ciorap care căzuse, spre amuzamentul spectatorilor.
Mare serbare de Anul Nou la graniţa dintre anii 1958/1959. Evident că spaţiul prezentat mai sus ("de iarnă") a fost arhiplin. Şi spectatorii au participat, după părerea mea la cel mai reuşit spectacol din acei ani. Pe post de Moş Gerilă a fost regretatul Stoian Tudor – Dudă al lui Petre Stoian. A fost un Moş Gerilă deosebit, a avut umor, a fost spontan, a fost la înălţime. Când a venit rândul unui elev din Tânganu Moară să-şi ia cadoul, acesta a apărut tuns cu nişte pronunţate "scări" (nu precum cele moderne de azi). Prompt, inspirat, nea Dudă a decretat ca în Tânganu Moară se tunde "în scări", o nouă modă (premoniţie !) spre deliciul spectatorilor. Eu am recitat celebra poezie "Mama" de interzisul poet în acei ani, Nicolaie Militaru. A fost ilfovean de-al nostru născut la Dobreni. Coincidenţă tristă: a fost arestat în prima luna a anului 1959 fiind învinuit de legionarism. A murit în închisoarea de la Ocnele Mari la mijlocul acelui an, 1959. Avea 74 ani. Evident că arestarea nu a avut nici o legătură cu poezia dumnealui recitată de mine. Când am început cu "A venit aseară mama din sătucu-i de departe / Ca să-şi vadă pe feciorul astăzi domn cu multă carte / A bătut sfios la uşa, grabnic i-am ieşit în prag / Mi s-a umezit privirea de iubire şi de drag..." multora dintre spectatori li s-au "umezit" ochii şi au lăcrimat... Şi ceilalţi au fost la înălţime... Eram "tare" la recitări însă nu aveam "voce". Pentru rolurile cântate era preferat colegul nostru de clasă, Stoian Vasile dar şi alţii. Domnişoara Gica avea o relaţie, prin cunoştinţele dumneaei, la unul dintre teatrele de copii din Bucureşti de unde putea, oricând, împrumuta costume specifice deosebit de frumoase. De exemplu, Stoian Vasile a fost îmbrăcat, interpretând un rol cântat într-un frumos şi arătos... motan. Spre necazul şi invidia mea de bun recitator şi... atât. Şi Vasile Stoian avea talentul şi îndrăzneala de a-şi pune în evidenţă calităţile şi... costumul. La acea serbare eu am primit cel mai frumos cadou posibil: o minge portocalie de cauciuc cu un diametru de circa 25 cm. Multe nopţi am dormit cu ea lângă perna mea. Am "bătut-o" cu prietenii mei, în special cu Costică Godăcel până în mijlocul verii. A îmbătrânit, s-a spart şi în cel din urma s-a rupt. Noi terminasem clasa a 4-a şi ne-am luat zborul către alte zări... Sora mea a primit un joc "Loto" Era o cutie cu 90 numere din lemn inscrise pe un fel de... nasturi din lemn (precum pool-urile de la table) şi 6 cartoane cu câte 15 numere diferite de la 1 la 90. Se împărţeau cartoanele la participanţi (dacă erau 2 câte 3 cartoane fiecare, dacă erau 3 câte 2 cartoane, etc...) se extrăgeau numerele dintr-o căciulă sau un fes şi cine îşi completa primul cartoanele era câştigator. Dar noi, inventivi, am folosit o altă formulă. Aşezam toate numerele pe o suprafaţă plană şi ne completam cartoanele alegându-ne singuri numerele. Câştigător era cel care avea dexteritatea, viteza, "ochiul" cel mai agil. Şi o curiozitate: şi acum am acea cutie în care îmi ţin... ustensilele de ras.
O altă serbare de succes a fost cea ocazionată de împlinirea a 100 ani de la Unirea Principatelor Române, pe 24 ianaurie 1959. A fost una fastuoasă. Au fost prezentate poezii şi cântece cu caracter patriotic dar "sarea şi piperul" l-a constituit piesa-etalon "Moş Ion Roată şi Unirea". Rolul lui Moş Ion Roată mi-a fost încredinţat mie, cel al boierului lui Stoian Vasile, iar ceilalţi Costică-Godăcel, Dumitrică Florea şi Stoica Silică au fost... ţărani. Repetiţiile au debutat imediat ce am început şcoala după vacanţa de iarnă. Toate bune şi frumoase până când Domnişoara Gica ne-a adus costumele cu care trebuia să ne îmbrăcăm. Când am văzut ce costum i-a dat "boierului" Vasile am rămas înmărmuriţi. Era foarte frumos. Niciodată nu mai văzusem aşa ceva. Era plin de fireturi colorate, nasturi strălucitori, epoleţi galbeni şi multe alte accesorii strălucitoare. Nouă ni s-au repartizat nişte ...cămăşi ţărăneşti procurate din satul nostru. Am murit de ciudă mai ales că lui Vasile îi plăcea să se făleasca cu el. Normal, repetiţiile le făceam după ore. Atunci noi, "ţăranii" am pus la cale o... revoltă împotriva... "boierului" Vasile. Şi îl alergam de la şcoală până acasă (circa 1 km) motivând că noi suntem niste... ţărani revoltaţi şi săraci. În realitate eram roşi de invidie. Vasile s-a prezentat la Domnişoara Gica, s-a plâns de tratamentul nostru... ţărănesc, ne-am ales cu o urecheală zdravănă şi ne-am acceptat... soarta. Evident că la serbare toată lumea era cu ochii pe Vasile (şi chiar ştia să se facă văzut!) iar eu m-am revanşat prin interpretarea rolului lui Moş Ion Roată, folosindu-mă de expresii neaoş-moldoveneşti cum ar fi "cheatră", "pişiorul", etc., gustate de spectatori.
Şi în fine să rememorăm şi ultima serbare: cea din vara anului 1959. Era cântecul de lebădă al clasei mele. Serbarea s-a desfăşurat în aer liber în locul descris mai înainte. Punctul principal de atracţie, alături de obişnuitele recitări de poezie, cântece corale sau interpretate individual a fost o piesa intitulată probabil "Petrică şi prietenii săi". Eu eram, în acea piesă, Petrică cel neajutorat. Eram în mijlocul scenei, aşezat jos, turceşte. În partea dreaptă erau "cei buni": muncitorul, profesorul, mesteşugarul, doctorul şi altii. In partea stângă erau "cei răi": leneşul, hoţul, mincinosul, puşcăriaşul, etc. Fiecare căuta, cu argumentele lui, să mă atragă de partea grupului său. Normal, piesa avea cu "happy end" şi după multe ezitări, într-un final fericit, am ales partea dreapta şi m-am alăturat de cei buni.
Să mai precizăm că la serbăruile de vară se înmânau şi premiile pentru fiecare clasă. Erau premii individuale (nu ca azi în grup) şi foarte, foarte rar s-a întâmplat ca un loc pe podium sau menţiune sa fie ocupat de doi elevi. Altminteri nici nu-mi amintesc despre vreun asemenea caz. Premiile în cărţi erau consistente: pentru premiul I elevul primea între 5-10 cărţi, care evident nu erau cumpărate de ... părinţi. Probabil şcoala avea un fond destinat acestor premieri la care mai plusau, cu siguranţă, şi Domnişoarele învăţătoare. Şi toţi, în timpul verii citeam cărţile primite, şi chiar mai făceam schimb între noi. Erau cărţi din literatura română clasică şi contemporană (poezie şi proză) dar şi din literatura universală. Îmi amintesc că printre cărţile primite au fost două volume consistente cu opera completă a lui Dimitrie Bolintineanu. Conţineau şi primele două romane originale publicate din literatura română: "Elena" şi "Manoil". Erau scrise în stilul romantic al acelor timpuri (influienţat de cei din literatura franceză) care m-au impresionat profund. Multe dintre cărţile primite de premianţi erau de poezie românească de unde si dragostea mea şi altora dintre micuţii de atunci pentru poezie.
VIZITE ŞCOLĂREŞTI
-----------------------------
Noi, copiii acelor ani, eram izolaţi. Foarte, foarte rar descindeam către marele oraş deşi era foarte aproape, circa 10 km pe calea ferată până la Căţelu sau 14 km pe şosea până în cartierul mărginaş, Pantelimon. Şi ne întrebăm ce şansă aveau să viziteze marele oraş cei aflaţi la 100 km sau chiar mai mult?
Una dintre preocuparile Domnişoarelor învăţătoare, Gica şi Anişoara, era acea de a ne dezvolta orizontul, nu numai cel al bagajelor de cunoştinţe şcolare cu care să pornim în viaţă ci şi cel, să-i zicem, "spaţial - teritorial". O binevenită metodă de a ne dezvolta, nouă, micuţilor elevi... orizontul ... teritorial erau vizitele.
Să începem cu... începutul. Cred că prima vizită am făcut-o la Căminul cultural din comuna învecinată, Fundeni, care deţinea, floare rară pe atunci, un televizor. Întrucât posibilitatea da a achiziţiona un televizor de către un locuitor din mediul rural era extrem de limitată, politica acelor timpuri de popularizare a noilor realizări tehnice era de a plasa televizoare în locuri publice. Altminteri şi un relativ usor şi eficace mod, al acelor timpuri, de a face reclamă eforturilor de culturalizare a populaţiei. Aşadar, într-o duminică, ne-am încolonat... şcolăreşte şi am parcurs cei circa 2,5 km până la Căminul cultural care era plasat către nord-vestul satului Fundeni, aproape de gara CFR, deci înspre satul nostru. Acolo, la orele dimineţii, am vizionat obişnuitele, încă de pe atunci, programe pentru copii. Dacă îmi aduc bine aminte era o emisiune din binecunoscutul serial "Căpitanul Val-Vârtej" unde în rolul baronului Munchhausen era distribuit fermecătorul actor Nicolae Gărdescu ca şi Tudorel Popa în cel al lui Paganel. Şi desigur nelipsitele desene animate. Contactul cu televizorul a fost fascinant. Era o vrajă, ceva mirific, care nu poate fi explicat copiilor de azi născuţi şi crescuţi în faţa... televizorului.
O altă vizită memorabilă a fost, bineînţeles, în Bucuresti. Ne-am îmbrăcat frumos, şi emoţionaţi am purces în oraşul de care, în viitor, fiecare dintre noi, aveam să ne legăm, decisiv!, destinul. Am fost fascinaţi de tot: de multitudinea de maşini, de casele înalte şi înghesuite una în alta (că la noi erau mici şi rare), de multitudinea de reclame (la noi, acasă... nici vorbă de aşa ceva), de furnicătura de oameni care umblau de colo până colo, aparent fără nici o treabă (părerea noastră) şi de... tramvaie. În periplul nostru ne-am suit într-unul dintre ele şi când a pornit, oarecum brusc, eu nepregătit m-am lovit, destul de evident, de o bară de susţinere spre râsetele celorlalţi. Am vizitat parcuri, am văzut un film, de la care am ieşit năuciţi, trebuindu-ne ceva minute pentru a ne "transfera" din lumea filmului în cea reală de...oraş. Şi apoi ceva timp ca să realizăm că eram departe de casa noastră, lumea noastră ţărănească.. Şi nu pot, nu trebuie să evit o problema personală. Doar sunt amintirile mele. Era vara şi trebuia să ne încălţăm corespunzător anotimpului. Adică cu sandale sau tenişi. Eu aveam... sandale. Numai că erau sandale de ...fată. Adică decupate la călcâi. Pe atunci toate sandalele de fete erau decupate la călcâi, cele de băieţi aveau partea din spatele călcâiului... întreagă. Sandalele au fost aduse de Mama de la fata avocatului nostru Mihăilescu din Bucureşti, pe nume Monica. Scrupulozitate de copil (moştenită şi de nepotul meu, Andrei): credeam ca toţi bucureştenii se uită la sandalele, la călcâiul meu şi râd de mine! De aceea am cerut Domnişoarei Gica să mă plaseze în mijlocul micului nostru grup de "pui de ţărani" pentru a mă feri de privirile scrutătoare şi critice (credeam eu, în naivitatea mea) ale bucureştenilor.
Nelipsite erau şi excursiile în împrejurimi. Mai ales în pădurea din apropierea satului nostru. Acestea se produceau primăvara, superbe ore petrecute într-un mediu ambiant proaspăt inverzit din care culegeam: ghiocei, brânduşi, viorele, toporaşi, brebenei. Şi mai ales parfumatele micşunele. Unii culegeau şi untişor din care mamele lor preparau o gustoasă "ciorbă de primăvară". Era evident, veselie multă, exuberanţă copilărească, voie bună, toate pline de farmecul oricărei copilării...
Următoarea excursie memorabilă organizată de Şcoala Mică s-a produs după... ce eu am părăsit băncile acelei şcoli. Eram elev în clasa a 6-a la Şcoala Elementară din Cernica şi am fost "invitatul special" (dacă pot folosi această expresie) al fostei mele şcoli, evident, graţie Domnişoarei Gica. Excursia a fost una complexă desfăşurată pe parcursul a două zile, cu o noapte de cazare la renumitul liceu din Bucureşti, "Mihai Viteazul". Programul a fost complex: vizite la obiective importante printre care Muzeul Antipa, Muzeul de Istorie al Muncipiului Bucureşti, parcuri, precum Cismigiu şi... Palatul Pionierilor. Acolo ne-am perindat prin multitudinea de săli cu diferite destinaţii (croitorie, desen, pictură, lucrări practice, creaţii literare, muzică, etc.) şi la un moment dat am poposit în "Sala de lectură". Era una confortabilă cu diverse piei de animale aşternute pe jos, pentru comoditatea lecturii, şi cu un fotoliu impozant. În acel fotoliu s-a aşezat Popescu Aurel, Aurică al lui Tudorică Învăţătoru, dar a venit ghidul şi a spus că acel fotoliu este rezervat aceluia dintre noi care va spune o poveste. Doar eram în "sala de lectură" a celui mai renumit locaş al elevilor-pionieri din România. Şi în acel fotoliu de onoare am stat eu care le-am povestit elevilor mei consăteni două povestiri de Fraţii Grimm printre care şi "Croitoraşul cel Viteaz". Eram mai mare cu cel puţin un an decât ceilalţi, eram deja la o altă şcoală, aveam altă îndrăzneală, alt curaj, aşa că, normal, am fost, fie-mi iertată lipsa de modestie, vedeta acelei excursii. Depăşisem, într-o oarecare măsură, timiditatea mea proverbială. Altminteri firesc: când te întorci în "locurile natale şcolare" de la o şcoală superioară, în care eşti chiar premiant, ai cu totul alt curaj. Precum l-am avut eu atunci... Şi cred că, Domnişoara Gica, cu intuiţia dumneaei, a prevăzut că vor fi situaţii în care trebuie să aibă un elev de vârf, un lider...
EPIILOG
------------
Micro-istoria noastră despre Şcoala Mică se apropie de sfârşit. Face parte din eforturile noastre de a vorbi, de a scrie despre vremuri, fapte, instituţii, oameni din trecute vremuri. Subiectul nostru. este o particică din istoria de sute de ani a satului Tânganu. Şi va face parte din proiectata istorie a satului Tânganu... Şcoala Mică a mai funcţionat până în anul 1964. Apoi a fost integrată în Şcoala Mare. Misiunea Şcolii Mici, pe parcursul a peste 10 ani, de liant între componentele întinsului nostru sat şi între generaţii se încheiase. S-a intrat în alt stadiu al vieţii noastre...
În anul 1961 Domnişoara Gica a găsit alte drumuri ăn viaţă. S-a transferat în Bucureşti, şi-a completat studiile în domeniile pe care ni le-a insuflat, în special mie: istorie-geografie. Domnişoara Anişoara Budileanu a fost transferată în alt sat al comunei noastre, Căldăraru, unde a activat încă mulţi ani. Domnişoara Gica a activat, normal, în învăţământ, în Bucureşti, până la pensionare.
În locul dumnealor a venit, ca învăţătoare, doamna Ghimpu Vasilica. În anul şcolar 1964/1965 s-a transferat împreună cu elevii la Şcoala Mare.
Noi, elevii, "cei şase absolvenţi" ai clasei a 4-a, ne-am urmat drumurile noastre şcolare şi în viaţă. Patru dintre noi, Dumitrică Florea, Stoian Vasile, Stoica Silică şi subsemnatul am optat pentru Şcoala Elementară de 7 clase din comuna vecină, Bălăceanca. Precizez că până în 1968 existau doua comune: Cernica (cu satele Cernica, Căldăraru şi Tânganu) şi Bălăceanca (cu satele Bălăceanca şi Poşta). Noi cei care am absolvit clasa a 4-a am fost ultima generaţie care am dat examen de absolvire, deoarece până atunci era obligatoriu doar învăţământul de 4 clase. Si graţie acestei prevederi unele fete nu au mai continuat studiile în ciclul doi elementar. Singura fată dintre noi, cei de la Şcoala Mică, Simion Maria s-a oprit la 4 clase. Şi alte fete de la Şcoala Mare s-au oprit aici: Sava Elena, Zanea Constanţa, Tache Aneta şi altele. Noi am optat pentru această variantă, şcoala din Bălăceanca, pentru că era mai aproape de satul nostru, unii dintre noi aveam rude în acel sat şi din tradiţie: o parte dintre absolvenţii de 4 clase de la ambele şcoli din Tânganu au urmat clasele 5-7 tot la Bălăceanca. Să numim câţiva dintre ei::Stanciu Marin-Marinuş, Badea Ştefan (al lui Buchi), Pârvu Gheorghe (Gigi Geană), State Vasile (Pocăitu), Muşat Gheorghe, Ivan Tudor şi alţii. Ion Constantin-Godăcel a optat pentru şcoala din comuna Fundeni deoarece avea rude în acel sat.. Am urmat, circa o lună, cursurile în şcolile alese. Dar lovitura de teatru: s-a luat o hotărâre "la nivel înalt" ca fiecare să urmeze ciclul doi numai în comuna unde locuia dacă aceasta avea şcoală elementară de ciclul doi. Măsura a fost luată deoarece, atunci, multe comune aveau cel puţin o şcoală cu clasele 1-7. Şi, oricum, celor din jurul Bucureştilor li se infiinţase şcoli de ciclul doi. Precizăm că, între timp, învăţământul elementar de 7 clase a devenit obligatoriu. Şi am fost obligaţi să ne transferăm la Cernica. Şi dacă drumul până la Bălăceanca era de circa 2,5 – 3 km, cel până la şcoala din Cernica era de 4,5 km. Drumul până la Bălăceanca trecea peste apeductul betonat („penducta" cum i se spunea popular) care tranzita Dâmboviţa. Transporta apa din canalul de irigaţie spre satul Poşta.
Dar Şcoala Mică, aşa cum am mai spus, şi-a continuat existenţa până în anul 1964, deservind jumătatea de sud a satului Tânganu
În următorii ani, cadrul sistemului naţional de învăţământ s-au mai întâmplat şi alte evenimente notabile. Noi, adică cei născuţi în anul 1948, în Tânganu, am fost ultima generaţie care am urmat ciclul elementar de 7 clase "in deplasare". Următorii (cei născuţi în 1949) au urmat ciclul doi la Şcoala Mare devenită Şcoala Elementară de 7 clase. Mai mult: cei născuţi în 1950 au urmat, evident tot la Şcoala Elementară din Tânganu, ciclul de 8 clase care devenise obligatoriu.
Cred că este cazul ca în afara celor 5 colegi ai mei, omniprezenţi în amintirile noastre, să mai amintim câteva nume de elevi care au absolvit sau început cele 4 clase la "Şcoala Mică": Stanciu Ionică, Popescu Aurică-Învăţătoru, Stoian Alexandra (Sanda lui Dudă Petre Stoian) împreună cu fratele său Stoian Constantin, Ion (Măndică) Maria, surorile Dumitrică Tudoriţa si Dumitra (Mita), Radu Florica (Leaca), State Ion (Pocăitu), Stoica Ion (al lui Nae Negru), State Dumitru-Mituş, Stănică Marin (al Gudinii), Iordache Tudorică (al Angelei Babilicuţii), Ciupă Elena, Marcu Marioara şi sora sa Culiţa (Boaţă), fraţii „Arţăgosu": Constantin Gheorghe (Gogu) cu surorile sale gemene, Gherghina (Gina) şi Maria (Mia), Gheorghe Nicolina (Culina Penii), Constantin Ştefania (Fănuţa lui Drină), Stan Ştefan (Fane al lui Gege), Dumitru Lenuţa (Bibică), Maria Ciulică, Bolboja Gherghina, Nenciu Ion, Stan Leonora, Dinu Constantin (Mesada) şi alţii. Un capitol aparte îl constituie aceia care au plecat dintre noi pe drumul fără întoarcere: Stanciu Marin-Marinuş, Simion Florică (Ghiurică), Preda Vicuţa (fata lui Sandu Bălaie), Nicoi Tudor (Dodu lui Cioflică), Ciobanu Gheorghe (Tipurică), Noanea Mihail (Mişu lui Marin Petre Stoian), Toma Vasile-Rudaru , Ioniţă Gheorghe-Gogu şi sora sa Gica (Ivan Necu), Gheorghe Gheorghe (Gogu lui Mitu Penii), Grăsunu Ion, Zizi si Ion Dinu (fraţii Tane), si alţii.
Se cuvine a fi menţionate şi cele trei prietenii, de exceptie!, cu femei-mame din satul nostru, ale Domnişoarei Gica, prietenii care, fizic, s-au sfârşit odată cu... trecerea lor în lumea de dincolo. Cele trei sunt: Bolboja Dumitra, Mama mea (1923 - 1975), Marcu Floarea (1927 - 2010) şi Petrică Silvia (născută în 1931), soţia consăteanului nostru, Petrică Tudor (Roşu lui Coţomeagă) pentru care noi, tângănenii, foloseam apelativul „Doamna Silvia", care a trecut în cele veşnice în anul 2014...
Odată cu comasarea celor două şcoli, localul fostei Şcoli Mici a devenit grădiniţă. Şi sub acest nou "blazont" îşi contiuă activitatea şi astăzi, pregătind pe cei mici pentru asaltul următor: viaţa de elev. Îşi urmează drumul predestinat: acela de a educa pe copiii mici. Precum am fost noi, cei din timpuri care par imemoriale.
Noi am făcut "recurs la memorie" şi am aşternut: pentru dvs, pentru noi şi pentru generaţiile următoare rândurile de mai sus....
Următorul pas: mini-monografia satului Tânganu...
MAI MULTE ARTICOLE
Tanganu, lumea de ieri, lumea de azi.
"Amintiri despre viitor" de la 1891 despre Tanganu.
Dascalii din Tanganu din trecute vremuri...
Satul Tanganu-File de istorie ilfoveana
Amintirile din secolul XIX ale unui octogenar despre Tanganu-Cernica. Marin Savescu.
- Scris de Lilian Iordache Lilian Iordache
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Publicat: 29 August 2024 29 August 2024
- Creat: 29 August 2024 29 August 2024
- Accesări: 1741 1741
Actualizare 08-nov-2024- Noi fotografii vechi cu elevii clasei a-IV-a, promotia 1958, a invatatorului Teodor Petcu, scoala Caldararu, Cernica, precum si mai multe fotografii cu mai multi sateni din acei ani. Reamintim celor care detin asemenea fotografii vechi, sa ni le comunice pentru a fi publicate. In cazul in care recunoasteti pe cineva in aceste foto, va rugam sa ne comunicati numele lor.
Articol initial - 29-08-2024
Mai jos va prezentam un reportaj de acum aproape 70 de ani, din satul Căldăraru, Cernica din data de 23-sep-1955, realizat de A. Dumitrașcu, redactor la ziarul "Steagul Roșu".
Cu ocazia prezentarii acestui reportaj, vom prezenta si pe invatatorii, profesorii si alt personal al scolii din Caldararu, sau personal medical si care au profesat si activat incepand cu anul 1945 si pana in anii desfiintarii acestei scolii (2007-2010) si transformarea acesteia in cresa in septembrie 2023.
Pe masura ce vom primii noi date si informatii despre acest sat și aceasta școală, acest articol va fi completat sau corectat în consecință. Rugam pe cei care doresc sa contribuie cu fotografii vechi despre scoala si personalul acesteia, sau sa contribuie cu povestile si amintirile lor, sa ne contacteze. A se vedea si galeria FOTO de mai jos.
Relatarea pe care v-o prezentam astazi a rezultat in urma unei plimbari de cateva zile, prin acest sat, timp in care acest redactor, a reusit sa inteleaga cate ceva din din istoria, precum si despre viata si munca locuitorilor acestuia.
Autorul povesteste de asemenea in relatarea sa, despre cei mici de la gradinita, despre școlarii acestui sat, precum si despre invatatorul de la acea vreme, Teodor Petcu si care, împreună cu sotia sa, D-na Filofteia Petcu, asa cum ii spuneam noi, au predat dupa anul 1945 pana in anul 1973, generatiilor intregi de copii din acest sat, copii care acum, au peste 60 de ani.
De asemenea autorul mai vorbește despre Tanti Aristiţa (Oprea), care era soră de ocrotire sanitară /asistentă medicală în satul Căldăraru.
Nu foarte vorbăreață, (sau cel puțin așa mi-o aduc eu aminte) Tanti Aristița era una dintre cele mai respectate și îndrăgite locuitoare din satul Caldararu.
Aceasta a s-a stins din viață acum cațiva ani, la varsta de peste 90 de ani. Toti locuitorii din satul Caldararu si nu numai, au beneficiat de asistența medicală și blândețea Tanti Aristiței, de mâna fină a acesteia - în special, la injecțiile cu polidin / moldamin (eram fericiti daca se "băga” și cu xilină - pentru atenuarea durerii) / penicilina etc., precum și de finețea calmul, și de bunătatea acesteia. Eu personal, nu îmi aduc aminte de vreo raceală, cu "gâlcile" cât casa în gât, care, pe lângă ceaiurile de tei ale mamei, să nu fi fost tratată atunci când era cazul și de mainile fine ale Tanti Aristiței. O alta persoană care mai facea "injectii" și dădea sfaturi medicale bune,pe vremea aceea, era Tanti Sica care era căsătorită cu nea Gheorghe Bulgaru și locuia lângă Brezaie, vis-a-vis de Litra ( nea Gheorghe și tanti Lilița).
De asemenea, până in anul 1972 (când a plecat din sat, mutându-se în Giurgiu), mai acorda asistență medicală și mai făcea injecții și Tanti Olguța (care era asistenta medicală la Dispensarul din Cernica), soția lui Petre Bratu, frate cu Nea Tică, Nea Marin și Sandu, unii din fii lui Nea Tudorică (Chiabac) și ai Țaței Bica și care locuia vis-a-vis de Florinel al lui Pișunică, de lângă aleea spre cimitirul satului.
Țața Bica, de altfel o bunătate de mătușă, care șchiopăta de un picior și vorbea un pic peltic, așa cum mi-aduc aminte, nu prididea să ne primească cu bucurie în curtea sau pe prispa ei bătrânească, de câte ori avea ocazia, când treceam pe acolo, venind prin curtea lui Nea Tică și Tanti Georgeta, sau de la cea a Tanti Anicăi și lui Nea Marin (vis-a-vis de Răzvănel al lui Pasache).
Tanti Olguța, fata Mamașei (Arhilei Maria), a rămas fără tată la 9 ani, acesta înecandu-se în Mureș. Mamașa s-a reîntors în Căldăraru (la sora ei Tanti Irina Iosif), cu Tanti Olguța, venind din comuna Vladimirescu de lângă Arad, unde Mamașa a trăit împreună cu soțul ei, Serghei, deținut politic, de origine rusă. Pe Mamașa au dat-o de mică slugă la niște boieri, de prin Buzău, aceasta povestind despre cum o băteau aceștia și intr-un final viața a dus-o în zona Arad-ului, unde s-a casatorit cu Serghei, din Basarabia, ce mai tarziu, a devenit detinut politic si moare in conditii suspecte existand suspiciunea ca a fost omorat de comunisti. Mamașa, cum ii spuneau toși copii era renumită pentru mâncarea pe care o facea. Nici o nuntă din sat nu se făcea fără ca dânsa să nu fie bucătar. Tanti Olguța, de curând a ramas văduvă. Soțul dânsei Petre Bratu a lucrat in M.A.I. fiind milițian și apoi polițist timp de 30 de ani. Împreună, au trei băieți și o fată și toți locuiesc în Giurgiu.
Album FOTO: Olguța și Petre Bratu, țața Bica, Chiabac. Țața Mița, clasa -a- IV-a invatator Petcu si elev Bratu Petre (al treilea de la dreapta la stanga, rand de sus), Stefania Ionescu.
Mulți dintre noi de aducem aminte cu drag și de Tanti Irina, sora Mamașei, o femeie foarte cumsecade, foarte bisericoasă, prietenă bună cu mama și care a rămas specială în amintirile mele în special pentru faptul ca a mers pe bicicletă (pe vremea aceea, pe foarte puține femei în vârstă, din Câldăraru, le puteai vedea mergând pe bicicletă) până la o vârstă de peste 80 - 85 de ani, dacă nu mă înșel. Tanti Irina, soția lui Nea Mituș (pompier) a plecat dintre noi la peste 90 de ani.
Răcelile predominau pe timpul iernii, când manușile legate cu șnur (să nu le pierdem) sau „cipicii” (ciorapi) croșetații de andrelele mamaii din lână groasă, nu mai faceau față apei intrate in ghete de la zăpezile de pe derdelușurile dispărute ale satului sau de la gheața de pe lacul Cernica sau de pe balta de la Vele Rea, fosta vale langa actuala Halta Caldararu / noul nod rutier de autostrada. Din păcate, din cauza vremii si care caracterizeaza iernile blande actuale, dar și din cauza tratamentului prea rapid al soselelor din acest sat (cu cenusa, sare, etc), copiii din ziua de astazi, nu mai stiu ce insemna sa fii fericit, pe derdelusurile "patriei" sau pe patinoarul natural de pe lacul Cernica sau de pe Vele Rea.
De obicei, aceste derdelușuri se "produceau" instant dupa ninsoare, pe panta domoala de la intrarea din sat, pe cea care incepea de la Biserica, pa langa Ou al lui Chilpea si in continuare in valea (pe langa unul din puturile istorice ale satului) lui Luci al lui Nata / Costel Grasu' al lui Arghir, pana in santurile de pe lunca, pe panta de langa fosta Cooperativa a lui Nea' Mișu, până sus la Ciulama / Nea' Niculae a lui Troștă, sau pe panta de la Vele Rea. Plecam dimineața și ne mai vedeau părinții seara, uzi leoarcă, dar îmbujorați, fericiți, înfometați și moleșiți de la căldura sobelor care ne cuprindea și de la lemnele care trozneau în foc.
Cine mai stie acum sa mai faca "cazemate" din blocuri de zăpada (sau chiar „oameni de zăpadă”), sa se mai arunce de pe acoperis in zapada abundenta, să mai pună cățelul la trasul saniei, sa mai dea la peste la copca, sa transforme cornierul in patine artizanale sau textolidul (material din textile presat pentru fabricarea materialelor izolatoare, fabricat pe vremuri la fosta și actuala fabrică I.C.M.E de lângă București, pe Drumul între Tarlale) in fasii pentru scandurile de lemn improvizate pentru a le face schiuri. Cine mai traverseza iarna, lacul Cernica, călare pe un bloc de gheață împins cu o prăjină să ajungă mai repede la școala din Cernica sau cine mai pune vele (pânze improvizate) la sanie să fie plimbați de la un mal la altul al lacului, de crivățul pe care nu l-am mai simțit „suflând” de atâția ani?
Dupa anii '50, o multime de săteni au început să-și câștige existența, (pe lângă activitățile tradiționale obișnuite agricultura / grădinăritul, creșterea animalelor, prelucrarea trestiei și a stufului, fabricarea rogojinilor, etc.) lucrând ca muncitori la această fabrică (tatăl meu a intrat ucenic strungar la 16 ani in 1949 si a lucrat 45 de ani fără întrerupere - cu excepția armatei de 3 ani, la aceași - această fabrică - dovada este un fel de monedă jubiliară primită la pensionare), sau la altele din estul Bucureștiului, fabrici înșirate de la Cățelu până la Pantelimon.
Iernile grele au fost trecute și multe case din Căldăraru au fost încălzite și cu deșeurile de la tamburii (pe ei se înfășurau cablurile electice pentru livrarea acestora) pe care le primeau muncitorii ca prime în natura pentru munca lor, de la această fabrica.
De asemenea multe dușumele și acareturi din curte au fost construite și cu lemnul / scândurile mai bune recuperate de la acești tamburii aduși cu mândrie în camioane, an de an de părinții noștrii.
Noi, ca și copii nu eram deloc bucuroși când aceștia soseau și erau descărcați în fața portii. Trebuiau în primul rând să fie cărați în curte. După aceea, aveam la dispoziție tesla, scoaba, ciocanul, și ranga cu care scoteam zecile de cuie, unul câte unul, pentru a desfăce zecile de scânduri, una dupa alta, de pe ficeare tambur mai mic sau mai mare (intre 1.5 si 2 m). Și acum mai descopăr prin grădina cuiele ruginite aruncate aiurea odată cu cenușa din sobele „hrănite” ani de-a rândul cu aceste resturi de scânduri.
În continuare, mă folosesc de prezentarea acestei relatari despre satul Caldararu, si tin sa va spun mai multe și despre Dl. Teodor Petcu care era originar din Brănesti (cu obârșie din familiile de bulgari care au emigrat în Brănești intre anii 1800-1830) iar D-na Petcu Filofteia era din Pietroșița. Aceasta familie de învățători, și-au început și sfârșit cariera, in aceasi localitate, la scoala veche din Caldararu.
Denumirea satului vecin, Branesti vine de la cuvantul "brana" si înseamnă "poiană".
Imagine stanga: Extras solicitare publicată in Romania Libera la 6-martie-1976 de invatator Teodor_Petcu
Prin “mâinile” acestor respectați învățători au trecut o mulțime de generații, aceștia activând până la pensionarea, din anul 1973 respectiv 1968, la vârsta de 65 de ani respectiv 60.
Familia de învatătorii precedentă din acest sat, Stan Leu și Virginia Leu, si despre care puteti afla mai multe in articolele indicate mai jos, le-au fost nași de cununie. Invatatorul Stan Leu este cel care a scris Monografia satului si scolii Caldararu, si unde puteti gasi detalii de dinainte de 1945.
Dl. si D-na Petcu, au avut doi copii, Mioara si Petre Traian Forin Petcu, inginer, actualmente pensionar locuitor în satul Căldăraru. Multumim D-lui Florin Petcu, pentru faptul ca o buna parte din datele din acest articol cu privire la familia Petcu si din fotografiile de mai jos, au fost furnizate de dansul.
Întâmplător, acești învățători și de asemenea buni grădinari și gospodari, mi-au fost vecini, i-am cunoscut destul de bine și personal, când eram copil și am beneficiat de ceea ce acum se numește "meditații" din partea D-nei Petcu, dar pro-bono. Pe vremea aceea, aveam de asemenea liber la traversarea prin curtea lor, pentru a ajunge pe cealalta strada, fară ocolire, iar pomii fructiferi ne stateau la dispozitie, fară "îngrădire". Din ceea ce mai știu, după ce au venit în Căldăraru, aceștia și-au construit casa și gospodaria pe un teren cumpărat de la unul din fiii străbunicului meu (din neamul lui Moceaca) acesta, mutandu-se înspre nord-vestul satului Căldăraru.
Acestia au trait pana la o vârstă înaintată și sunt înmormantați în cimitirul din acest sat.
În aceasta perioadă au mai activat ca învațatori, D-na Budileanu Ana (și fostă secretar de partid pe comună) și Păcuraru Paraschieva.
După 1973 au predat următorii profesori și învățători:
Directoare Ștefan Domnița – latină, română (sotia poetului Ion C. Stefan.),
Prof. Andrei Nicolae -geografie și istorie (poreclit "Pârțică),
Prof. Vlad Victor - sport, Prof. Constantinescu Paul - engleză, franceză și muzică.
Prof. Topor Nadia - matematică și fizica,
Înv. Viorica Popescu,
Înv. Ana Paraschiv (Lili),
Prof. Bucur Safta - română,
Ina Constantin -chimie, anatomie,
Prof. Nastasia Petru (“Gicuță”),matematică,
Dulubei Maria (biologie),
Leonte Glicherie (matematică),
Măndici Maria (agronomie- “D-ra Inginer”),
Gheorghe Andrei (muzica, din Cernica),
Invatator Lascu Nicolae,
Spumă Constanța,
Maria Mihalache,
Educatoare Geta Andrei.
Foto- Tanti Lenuta - femeie de servici - scoala Caldararu 1973 -1993
La aceasta lista trebuie sa o adaugam pe Tanti Lenuța, femeia de serviciu de la aceasta școală. Tanti Lenuta i-a avut ca invatatori chiar pe D-na si Dl. Petcu. Dis-de-dimineata pana seara tarziu, Tanti Lenuța se ocupa cu curatenia acestei scolii, a gradinitei, bibliotecii, salii de sport si a toaletei. Era o femeie foarte frumoasa, inaltă, destul de tacuta, foarte muncitoare, blanda cu copii si se comporta cu o eleganta iesita din comun, in ciuda ocupatiei sale si in ciuda rochiei negre, terne si lungi si a baticului asemenea, cu care se imbraca fie vara fie iarna. Iarna, întotdeaua, sobele si salile de clasa erau calde si curate, datorita Tanti Lenutei. La sfarsitul anului scolar, toti elevii participau la spalatul parchetului din aceste sali, cu perii aduse de acasa. In ultima perioada a vietii, ca si mama mea de altfel, Tanti Lenuta, practica un alt cult religios decat cel ortodox, dar acest lucru nu a împiedicat-o, sa-si castige respectul pentru munca grea si eforturile ei depuse pentru acesta scoala.
Tanti Lenuța, cu numele de fata Vasile Elena, fiica lui Vasile Petre ( Petrică Gogea) și a lui Vasile Maria (tușa Bica) s-a născut în 20 ianuarie 1941 și a decedat în 1993 de cancer, la 52 de ani. S-a angajat ca femeie de serviciu la școală după tușa Floarea ("Plăcintoaia") care locuia vis-a-vis de școală, și după Tanti Lenuța a venit ca femeie de serviciu tanti Lenuța Grasa ( "Balena", așa cum îi ziceau copiii, mama lui Costel, Vioricai si lui Gabriel ("ai lui Doctoru'„). Aceasta din urmă, după anii '90 a lucrat și ca bucătăreasă la fosta tabară de copii si sportivi din pădurea Caldararu, lângă centura București și lângă „la explozie”- fosta baterie 8-9 Cernica - click aici). Pentru mai multe porecle din satul Caldararu click aici.
Foto: Tudor M. Tudor ( Tudorica al lui Marin Străinu) - soțul tanti Lenuței.
Vasile Petre ( Petrică Gogea) a fost mult timp paznic la cooperativă la magazinul lui nea Vali, iar sotia acestuia Maria "trăgea" copiii mici la burtică de ,"cui" așa cum ziceau femeile și "veneau mamele cu copiii de departe că se făceau copiii bine și nu mai plângeau". Tanti Lenuța are patru copii, doua fete si doi baieti, dintre ei, Teodora (59 ani, doi copii si 2 nepotei), Remus (57 ani, o fata studenta la litere). Casa batraneasca a acestora din Caldararu, a fost vanduta.
Dintre acesti invatatori si profesori, Dl. Prof. Andrei Nicolae, de geografie si istorie, locuia chiar langa scoala, si se remarca pentru metodele sale foarte dure de indreptare a comportamentelor nedorite sau gresite, sau pentru educarea / indreptarea unor elevi mai putini silitori. Pe vremea aceea corecțiile fizice nu erau o excepție de la regula, ci chiar regula, ceruta cateodata si de parinti.
De fapt nimeni nu se plangea la parinți pentru "incasarea" unor "duble" - specialitatea casei, unor rigle / linii / nuielute la palma, sau mai stiu eu ce altceva. Si eu am trecut prin asa ceva si sincer, acum privind in trecut, despre acele timpuri nu am retinut decat aspectele pozitive / "romantice" cu privire la aplicarea acestor corectii fizice. Acum, lucrurile stau cumva exact invers si de multe ori, profesorii sunt calcati in picioare, ca de, am "progresat" si asa sunt timpurile. Dl. Andrei Nicolae, mi-a fost chiar diriginte din clasa a V-a pana intr-a VIII-a si sincer nu sunt suparat ca tot timpul am avut doar premiul II. Poate daca incasam mai tare, promovam la premiul I..glumesc, bineinteles!
De asemenea, dom' profesor s-a mai facut remarcat ani de-a randul prin modul foarte "vigilent" și "hotărât" prin care pazea cei trei falnicii nuci din curtea scolii, si pe care noi copii, ii calaream si ii bateam toata ziua si toata toamna.
O groaza de amintiri si de aventuri diurne sau nocturne ne leaga pe noi, locuitorii satului Caldararu de acesti nuci si care copii fiind, nu mai pridideam sa ne aratam curajul, incercand sa ne cataram pe crengile lor cat mai sus cu putinta. Fumatul pe ascuns printre crengile si frunzele lor era o placere exotica si racoroasa in verile toride. Parca si acum imi aduc aminte de furnicile care treceau de zor pe langa noi si care isi vedeau de treaba nestingherite. Dar cel mai interesant era cand pregateam atacul de bataie al nucilor la momentul culesului. Prindeam momentele cand dom' profesor, nu era in zona si atunci tabaram cu bete si cu pietre pe nucii generosi si plini de nuci. Unul statea la panda, unii aruncau cu betele in cuiburile de nuci, altii culegeau si altii transportau marfa pretioasa peste gardul scolii si totii cuprinsi de emotia lucrului nepermis.
Apogeul era atins, in momentul in care dom' profesor aparea pe neasteptate, cu o falca in cer si una in pamant, iar noi nu stiam pe unde sa fugim si sa scapam si nu care cumva sa plecam fara pungile cu nucile stranse cu atata munca. Rasplata binemeritata ne-o luam in seara respectiva, mancand pofticiosi din miezul de nuca proaspat si aromat, dar si la scoala cand eram nominalizati la...pedepse mai mult sau mai putin....frugale.
Nici unul din acesti nuci nu au supravietuit pana astazi, ultimul fiind lovit de traznet in 2009 si taiat in 2015. Unul era in marginea de est a scolii, chiar langa dom' profesor, unul in mijlocul curtii scolii la un capat al terenului de fotbal (vezi foto mai jos) si unul langa scena de langa cancelarie in parte de vest a cladirii scolii.
Nici dom' profesor nu a supravietuit pana la acest moment. Ultima oara am stat de vorba cu dansul, in curtea scolii, intlanindu-ne cu ocazia alegerilor trecute (2020- parca) si mi s-a parut foarte agil, prezent si lucid pentru varsta inaintata pe care o avea atunci (cred ca spre 90 de ani). Am schimbat cateva amintiri, mi-a povestit cate ceva cu mandrie de cei doi baieti ai lui, acum deja adulti in toata firea si de atunci nu l-am mai vazut niciodata.
Iar dintre cei din lista de mai sus, din ceea ce stiu, foarte putini mai sunt in viata: Înv. Viorica Popescu, acum in Balaceanca, Înv. Ana Paraschiv (Lili), Prof. Nastasia Petru (“Gicuță”) – Bucuresti care are peste 90 de ani si inca se mai ocupa cu albinăritul în mica gradină de la Caldararu, educatoare Geta Andrei, pensioanara / sotia profesorului Nicolae Andrei, in Caldararu.
Mai jos o galerie de fotografii cu aceștia și cu mai mulți învățători din perioada până în 1973 precum și după acești ani. Rugăm pe cei care dețin fotografii vechi cu acești învățători sau fotografii vechi cu școlarii claselor lor, să ne contacteze.
Scoala din Caldararu a functionat cu clasele V-VIII pana in anul 2007 si ulterior dupa cativa ani au fost desfiintate si clasele I-IV. Dupa o lunga perioada de nefunctionare, din motive variate, (parintii s-au plans de lipsa invatatorilor si profesorilor de calitate, preferand sa ii trimita la scolile din Bucuresti, iar autoritatile au invocat numarul mic de copii cu care nu s-au mai putut alcatui clasele si de asemenea au fost invocate probleme bugetare) cladirea acestei scoli a fost renovata si transformata in cresa in anul 2023. Parintii din acest sat nu sunt deloc fericiti cu statutul acestei foste scolii din Caldararu, in conditiile in care cei mici, sunt forțați de imprejurari, sa devina navetisti de la 6 ani, trebuind sa inceapa clasa a-I-a, la scoala din Cernica sau la alte scoli din Bucuresti.
Pentru mai multe detalii privind istoria scolii din Caldararu si din celelalte sate a se citi articolele relevante din rubrica "Istorie Locala" si de asemenea cartea Comuna Cernica - File de istorie - Editia I - 2024).
"Însemnări dintr-un sat" - A. Dumitrașcu - Steagul Roșu - 23-sep-1955
Dintre toate satele aciuiate de-o parte şi de alta a drumului ce duce spre Olteniţa, — satul Căldăraru este poate cel mai puţin întins. Un punct minuscul abia arată pe harta regiunii că nu departe de malul drept al Colentinei cea cu ape molcome, se află un mănunchi de aşezări omeneşti.
Se pare insă că de la întemeiere satul numără multe veacuri.
Printr-un zapis de la 1608, biv-vel vornicul Cernica (n.r. Cernica Știrbei, fost mare dregător - funcționar al lui Mihai Viteazul, ctitor / continuator al Manastirii Gradistea Florestilor denumita ulterior, dupa numele acestuia - Manastirea Cernica) , după ce cumpărase pe pungi de galbeni aceste locuri de la Radu Captaru (n.r. de fapt 30.000 de aspri (monedă turcească de argint, cu circulație în Țările Române între secolele XV-XIX) la inceputul secolului XVII.), — le închina minăstirii care avea să-i poarte numele, trecînd in actul de danie, laolaltă cu iezerul, moara şi alte acareturi şi numărul clăcaşilor de pe păminturi.
Poate că din vremea aceea şi-a făcut mare faimă meşteşugul neîntrecut al clăcaşilor in făuritul căldărilor ghintuite de aramă, — de unde mai apoi s-a tras şi numele satului (n.r. este doar o presupunere a autorului acestui reportaj, de la acea vreme. Pentru mai multe detalii privinde originea numelui satului Caldararu, a se citi Comuna Cernica - File de istorie - Editia I - 2024).
Amănunte mai multe nu ne spune istoria. Este insă destul de lesne de închipuit cit de aspră te era viaţa iobagilor minâsti- reşti, cărora nici dreptul de a cere strămutarea pe altă moşie nu le era îngăduit.
Aşa au trecut anii. Generaţii au văzut lumina zilei prin geamurile afumate ale căsuţelor de chirpici şi, din tată în fiu, noii născuţi veneau pe lume moştenind ca pe un blestem soarta de iobagi. Deprindeau apoi să ciocănească arama roşie şi-şi treceau astfel viaţa trudind la căldări, pînă ce boala, foametea şi arareori bătrineţea le dăruiau insfîrşit odihna în cimitirul de la capătul satului.
Am colindat prin Căldăraru în aceste zile frumoase de început de toamnă, cînd merii dau în pirg şi foile porumbului cu ştiuleţi zdraveni şi bob împlinit prind culoarea ruginei.
Pe ogoarele întovărăşirii „24 Septembrie - ziua Constituţiei“, care adună astăzi mai toate familiile satului, oamenii o porniseră odată cu zorii să răstoarne prima brazdă şi să arunce în urma plugului cele dintîi boabe. Se nimerise să pic în sat tocmai la începutul arăturilor de toamnă cînd plugarii dau chiot vesel şi-şi urează ca anul să fie bun şi rivna lor s-o răsplătească pămintul cu rod îmbelşugat.
Munceau cu voioşie şi nădejde strănepoţii generaţiilor de clăcaşi .,lipiţi pămîntului", care trudiseră pe aceste tocuri sub ameninţarea cumplitului harapnic vătăşesc.
In bătătura şcolii elementare cîteva zeci de copii se zbenguiau în voie. Era „recreaţia mare". După cîteva minute i-am intâlnit în clasă, aşezaţi in bănci doi cite doi, - cu obrajii rumeni şi privirile agere, in-trecîndu-se in ridicarea degetelor.
La clasa a IV-a era oră de ştiinţele naturii. 23 de şcolari, băieţi şi fele, adică toţi ctţi se aflau înscrişi în catalog, — au ascultat numai ochi şi urechi, cuvintele învăţătorului Teodor Petcu. Titlul lecţiei era „APA".
Este greu de închipuit cite lucruri interesante, care să incinte inimile copiilor, se pot spune despre apa pe care o cunoaştem cu toţii atit de bine. S-a vorbit despre fintinile comunei, despre oceanele nesfirşite ale globului, despre Dîmboviţa care udă hotarul satului, despre deşerturile şi oazele Saharei, despre nori şi canalizare, despre ploi şi hidrocentrale... La sfirşilul lecţiei, cind. învăţătorul a filtrat un pahar cu apă de baltă, schimbîndu-l în apă limpede ca lacrima, copiii au înțeles pe deplin „minunea".
Şi cind clopoţelul a sunat de miezul zilei, ei au pornit cu ghiozdanele in spate pe uliţele satului, mai luminaţi şi cu sufletul încintat de vorbele învăţătorului.
Colindînd satul, ai să dai uşor de grădiniţa de copii, aflată intr-o clădire albă, nu departe de şcoala elementară. Sint patru ani de cind prin ferestrele larg deschise ale grădiniţei răsună glasurile cristaline ale copiilor.
Poeziile pe care le rostesc în cor, cîntecete şi jocurile lor umplu uliţa de voioşie. Priveşti ţincii zdraveni şi isteţi ce cresc ca nişte tulpini de flori sub ochii satului, şi nu-ţi vine să crezi că sînt mlădiţe de clăcaşi mînăstireşti, sînge din sîngele celor ce n-au avut copilărie şi au fost vinduţi pe-un galben la iarmaroc, aşa cum se tirguiesc vitele de povară.
Străbătind uliţa ai să vezi hambare noi in curţi, clădite de membrii întovărăşirii, pentru adăpostirea recoltei bogate pe care o obţin de un şir de vreme, de cind muncesc laolaltă; ai s-o intîlneşti pe tovarăşa Aristiţa Oprea, soră de ocrotire sanitară, care aleargă cit e ziua de lungă, veghind la sănătatea locuitorilor.
Ai să afli că frigurile de baltă nu mai seceră vieţile, că in locul cîrciumilor de odinioară se află în sat magazine doldora de mărfuri, că la cooperativa de împletit trestie oamenii capătă bani buni pentru munca lor.
Cunoscînd toate acestea, îţi vei da seama că noua orînduire a oamenilor liberi a prins rădăcini adinei şi în vechiul sat de clăcaşi mînăstireşti de pe malul Colentinei."
A. DUM1TRAŞCU
Galerie foto: familia de invatatori Petcu, anumite clase de elevi, precum si alti invatatori si profesori începând cu anii '70.
Descrierea fiecarei fotografii se regaseste la subsolul acesteia.
Monografie istorica a satului Caldararu. Invatator Stan Leu. 1936-1944 - navigare stanga dreapta foto sau click pentru a intra in galeria foto:
A se citi si:
Monografie istorica a satului Caldararu. Invatator Stan Leu. 1936-1944
Istoria bisericii ortodoxe din satul Caldararu-Cernica. Avocat Constantin N. Popescu
Un sat intr-o carte: Maracineni-Caldararu. Avocat Constantin N. Popescu. 1963
Ce povesteste o monografie a satului Caldararu, Cernica, din anii 1930?
Opinii. NICOLAE ANDREI şcoala generală din Căldăraru comuna Cernica, judeţul Ilfov.18-feb-1976
Situatia scolara in anul 1948 la scoala Caldararu.
Scoala Caldararu, Cernica. Amintiri, amintiri.
Recunoasteti aceasta imagine istorica? Click fotografie pentru raspuns.
Recurs la memorie. Scoala comunala Cernica - Caldararu - Tanganu. 1961. Clasa a 5-a.
Recurs la memorie – Scoala mica din Tanganu - 1959
Scoala veche din Manolache nr. 38 - Cl. I-IV si amintiri colaterale. Monografia Comunei Catelu 1967.
Scoala Mica din Tanganu. Serbari scolare de altadata.
File de istorie: Scoala mica din Tanganu.
- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Publicat: 07 Decembrie 2015 07 Decembrie 2015
- Accesări: 34501 34501
ÎNCEPUTURI ŞI ... ISTORIE
--------------------------------------
Septembrie 1955...
Superbă lună de toamnă...
Eu aveam 7 ani şi 6 luni. Era vremea să încep o viaţă nouă. Aceea de şcolar. Alături de copiii din Tânganu Mic zis şi Gâgâlicea plus cei din istoricul Tânganu Moară. Ne-am prezentat la "Şcoala Mică". Să precizăm că satul Tânganu avea atunci, în anul 1955, două şcoli: "Şcoala Mare" şi "Şcoala Mică". Necesitatea înfiinţării a două şcoli are mai multe explicaţii. Satul Tânganu a fost întotdeauna unul important pe "traseul" Bucureşti-Olteniţa. Istoria lui ese fabuloasă.
Nu se cunoaşte un an precis de "naştere / atestare" documentară a satului nostru. De exemplu, surata sa dinspre apus, satul Bălăceanca, a fost atestat documentar în anul 1592. Satul Fundeni în anul 1735. Nu intrăm in detalii istorice. Unii spun că denumirea satului nostru, Tânganu, s-ar trage de la călugării din Mănăstirea Tânganului ctitorită de Radu cel Frumos şi construită în partea de nord a localităţii în jurul anului 1475. Aceştia s-ar fi "tânguit-tânguire" = a jeli, a deplânge, a compătimi pe cienva (definiţie din DEX). Desigur se are în vedere şi sensul colateral de "rugăciune-tânguire" specific vieţii călugăreşti. Alţii spun că denumirea ar fi venit de la "târguire" ("tocmeală" –conform DEX) adică pre-întelegerea dintre negustori privind preţurile cu care vor intra în oraşul de alături, Bucureşti (atestat documentar la 20 septembrie 1459). Era vorba de negustorii care veneau din partea de est a oraşului, din Bărăgan şi chiar de mai departe, Brăila, Buzău, Galaţi. Istoricul local, C. Săvescu nu exclude posibilitatea ca satul nostru să-şi fi tras numele de la vreun...om. Să-l cităm: "Cine va fi fost acel Tânganu – dacă acest nume va fi fost al unui om – care şi-a eternizat numele cu numele satului întemeiat poate de dânsul, şi în ce timp a trăit, niciodată nu se va şti". Ceea ce nu este exclus: era în spiritul şi obiceiurilor acelor vremuri de a se da numele localităţii care se crea în jurul proprietăţii unui localnic înstărit.
Prima variantă ne pune în binecunoscuta dilemă mondială : "Cine a fost primul: oul sau găina?". Dacă acei călugări de la Mănăstirea Tânganului se "tânguiau" înseamnă că satul care a preluat denumirea de la acele rugăciuni-jeluiri monahale s-ar fi născut mai târziu. Ori Mănăstirea Tânganului a preluat şi nu a dat denumirea satului aflat în apropiere. Şi cea de a doua variantă pare neverosimilă: "Oraşul lui Bucur" proaspăt înfiinţat în 1459, era o localitate mai mult decât modestă şi nu constituia, în anul 1475, o aşa de rapidă atracţie pentru negustorii din estul Munteniei. Cea mai probabilă variantă, şi noi optăm pentru ea, rămâne acea a lui C. Săvescu. Adică denumirea vine de undeva dintr-un trecut premergător mănăstirii. Cert este că în anul 1475, Radu cel Frumos, fratele vestitului voievod Vlad Ţepeş, a construit aici în partea de nord a localităţii, deja existente, o mândreţe de mănăstire care a dăinuit fizic, prin bisericuţa sa, până în anul 1853. Atunci a fost construită biserica actuală din Tânganu cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Ruinele mănăstirii si ale micuţei biserici au "supravieţuit" până aproape de sfârşitul secolului 19. Deci mănăstirea a luat denumirea satului de la sud, Tânganu. Ceea ce atestă, indubitabil, că pe atunci satul exista. De altfel surse istorice confirmă că între Bucureşti şi Olteniţa, Tânganu era unul dintre cele mai importante sate. "Catagrafia" (recensământul) din 1810 consemna existenţa a 110 case cu un număr de 467 locuitori (400 români, 61 "sudiţi" şi 6 "nemţeşti") ceea ce atestă un sat considerabil pe vremea când Bărăganul era locuit de mici cătune. Aceste cătune erau în jurul unor hanuri precum cele din zona Fundenilor de azi : Zoicaru, Băduleasa, Roşia, Lilieci, Perişorul şi altele.
Istoria satului Tânganu este complexă. În partea de sud a existat din vechi timpuri micuţul sat Tânganu Moară independent de Tânganu Mare. Acesta se afla în drumul istoric dinspre sud-estul Munteniei (zonele Călăraşi, Mănăstirea, Olteniţa) către Bucureşti. Trecea peste râul Dâmboviţa apoi urmau Bălăceanca, Glina, Căţelu, Dudeşti...deci Bucureşti. Avea două mici cârciumi şi un modest han. Între Tânganu Mare şi Tânganu Moară era un spaţiu nelocuit de circa 2 km. La jumătatea acestor 2 km a fost construită, în jurul anului 1905, calea ferată Bucureşti-Olteniţa. În partea de nord a căii ferate s-a născut Tânganu Mic zis şi Gâgâlicea. Cele 104 loturi de casă de câte circa 2.000 mp au fost trasate şi vândute / repartizate către viitorii "tângăneni" înainte de 1900 în conformitate cu reforma agrară din 1864 de pe timpul lui Cuza cu o explicabilă întârziere, generată de disputele politice din acele timpuri. Nu intrăm în prea multe amănunte istorice. Înainte de 1940 dintre cele 104 loturi erau ocupate cu case vreo 6-8. După anul 1950 şi mai ales după 1961, când a fost creat GAC Tânganu situaţia s-a schimbat radical. Noua proprietară colectivă a acordat, cu largheţe, acele loturi consătenilor noştri pentru construirea de case. Şi aşa se face că pe la sfârşitul anilor 1980 aproape toate acele "vetre" (cum le spuneau localnicii) au fost ocupate. Astfel acel perimetru plasat de la "Moara lui Nelu " (Ion Georgescu) până la calea ferată a fost ocupat de case noi.. Azi există aici circa 100 case.
În condiţiile de atunci, când se pornise un ambiţios program naţional de alfabetizare s-au căutat căi de realizare a acestui program. Cum satul Tânganu, împreună cu sateliţii săi, Tânganu Mic şi Tânganu Moară, se întindeau pe lungimea a peste 3 km era greu, foarte greu pentru a "sensibiliza" o mentalitate moştenită din perioada interbelică prin care băieţii trebuiau să absolve 4 clase iar fetele o clasă ca să poată (măcar) să se iscălească. Aşa au facut Mama mea şi soacra mea. Dar în afară de iniţialele numelor, cu care semnau, nu au reuşit ceva mai mult în ale scrisului. Însă, împreună cu experienţa de viaţă, au devenit foarte bune socotitoare ale veniturilor familiilor lor. Altminteri o necesitate...indispensabilă gospodinelor noastre de atunci şi de azi... În schimb băieţii au învătat să scrie, să citească, să socotească şi unii dintre ei s-au îndrăgostit, în principal de istorie, în secundar de geografie. Un accent deosebit se punea, în şcolile elementare interbelice, pe caligrafie. Aşa se face că funcţionarii din acele timpuri: fie la primărie, fie la notariate sau în alte domenii privind administraţia locală aveau un scris frumos, caligrafic, inteligibil, ordonat.
Şcoala cea mică se afla în fosta casă a "Coanei Marioara" plasată, atunci, în anii 1950, cam la mijlocul satului, într-o curte mare cu livadă şi grădină înfloritoare. Făcea parte din grupul de proprietari greci existenţi în toată Muntenia, deci şi în Tânganu. Numele familiei proprietăţii: Panaiot. Atunci când a fost construită acea arătoasă casă era plasată spre partea de sud a Tânganului Mare. Casa propriu-zisă avea o sală de intrare unde se ajungea urcând o scară cu câteva trepte. Din acea sală plasată spre apus se intra într-un hol orientat pe direcţia răsărit-apus. Pe fiecare parte a holului se aflau câte 2 camere. Cele dinspre nord au devenit nişte mici săli de clasă (cu câte 9-10 bănci) iar cele dinspre sud au fost atribuite celor două învăţătoare pentru uzul personal. În jurul clădirii erau mulţi şi diferiţi pomi fructiferi de soi: meri, peri, nuci, pruni, corcoduşi. În partea de sud, către lunca Ciulunica, era curtea propriu-zisă folosită de noi pentru fotbal şi alte jocuri. Acolo s-a născut marea mea dragoste pentru fotbal. În partea de apus către aceiaşi luncă Ciulunica era o grădină de legume şi zarzavat îngrijită de noi, elevii şi de Domnişoarele învăţătoare. În partea de răsărit în curtea şcolii era o construcţie-anexă destul de solidă, la bază avea spaţii zidite (coteţe si cotineţe) pentru creşterea păsărilor sau a porcilor, iar la partea superioară era un pătul tradiţional din scânduri (şipci) încrucişate pentru depozitarea, în special a porumbului. Şcoala avea în partea de sud, pe lunca Ciulunica, un lot atribuit ei, care era dat "în parte" îndeosebi vecinului din partea de răsărit (alăturat cu amintita, mai sus, construcţie), nea Niculaie Dumitrică. Şi cum Domnişoarele învăţătoare erau niste gospodine pricepute foloseau cu eficienţă cele atribuite şcolii şi creşteau, în special păsări. Ba împreună cu acelaşi vecin, câteodată, creşteau, evident "în parte ", şi un porc.
La Şcoala Mică veneau elevii din clasele elementare 1-4 din partea de sud a satului: Tânganu Moară, Tânganu Mic (Gâgâlicea) şi cei din jurul şcolii celei mici. Distanţa de la Tânganu Moară până la şcoala cea mică era de 2 km. Ceilalţi elevi din Tânganu Mare (cum apare în unele documente istorice pentru a fi delimitat de suratele sale mai mici sdin sud) se şcoleau, evident, la... "Şcoala Mare", plasată înspre nord în partea locuită compact de tângănenii noştri.
Şcoala Mare a fost construită înspre sfârşitul secolului 19 şi aici au fost şcoliţi
străbunicii, bunicii şi părinţii noştri pe care părinţii lor se încumetau să-i trimită "la carte" şi urmau între 1 si 4 ani "de şcoală". Nu ne propunem ca în rândurile noastre să facem istoria acestei şcoli legendare pentru satul nostru. Mai spunem că unul dintre longevivii învăţători a fost Paraschiv Popescu, fiul preotului Hristea Radulescu, care a profesat la şcoala din Tânganu, între anii 1880-1915. Hristea Radulescu a fost unul dintre cei doi preoţi (alături de Şerban) care au slujit, între anii 1853-1894 în nou înfiinţata biserică din Tânganu, cu Hramul Adormirii Maicii Domnului. Apoi Ion Grigore Popescu a fost preot paroh la biserica din Tânganu între anii 1914-1964 şi concomitent, învăţător la amintita şcoală între anii 1914-1940. Pe vremea din care încep amintirile noastre învăţători erau: Iliescu Elena, Olga Duca, Storceac... În dorinţa-program de a alfabetiza întreaga populaţie a ţării, s-a pornit, în anii de început '950, de "la bază". Adică de la copii. Şi astfel s-a simţit nevoia de a găsi două locaţii pentru longevivul sat, care se întindea pe lungimea a peste 3 km. Apariţia unei "şcoli mici", în acei ani de început ai şcolarizării populaţiei României a fost o necesitate. Din câte îmi amintesc eu, "Şcoala Mică" a avut şi un sediu, într-o altă casă particulară. Începând, probabil, cu anii 1953-54 s-a fixat în amintita locaţie: casa "Coanei Marioara"...
ACEI ANI MINUNAŢI ... DE ELEV
------------------------------------------------
Deci septembrie 1955. După acestă scurtă prezentare a istoriei şi a situaţiei învăţământului din Tânganu la mijlocul "obsedantului deceniu", cum este prezentat în lumea politică şi literară, să intrăm în perimetrul subiectului nostru. Prima învăţătoare a fost Domnişoara Lica, una dintre fiicele preotului-învăţător amintit mai sus, Ioan Grigore Popescu. Acesta mai avea încă o fiică, Marioara şi 3 băieţi. Amintirile mele despre Domnişoara învăţătoare, Lica, sunt foarte vagi, învăluite în ceaţă. După câteva săptămâni s-a retras, era bolnavă, din câte se spune, de plămâni, o boală destul de frecventă în acei ani şi în scurt timp ne-a părăsit trecând în lumea de dincolo. Se mai spune că, necăsătorită fiind, a fost îmbrăcată în mireasă, conform tradiţiilor timpului. Trist este că şi cea de a doua fată a preotului Ion Grigore Popescu, Marioara, a murit tânără se pare de aceiaşi boală....
În locul celei plecate departe de noi şi de lumea pământeană a venit o tânără învăţătoare de 23 ani. Numele dumneaei: Borteş Gheorghiţa. Tângănenii noştri, respectuoşi, i se adresau cu apelativele "Domnişoara Gica" sau "Domnişoara învăţătoare" care au fost mult mai des folosite decât oficialul "tovarăşa învăţătoare". Le vom folosi şi noi, consecvent, în însemnările următoare.
Alături de mine s-au prezentat ca proaspeţi elevi de clasa I-a: Ion Constantin-Godăcel, Stoian Vasile-Oţetaru, Dumitrică Florea-Verde, Stoica Vasile-Silică şi o fetiţă din Tânganu Moară, Simion Maria-Bacaliu.
Timp de un an a fost singura învăţătoare pentru toate cele 4 clase care numărau, fiecare, în medie în jur de 4-6 elevi. Modul de desfăşurare a programului celor 4 clase care, atenţie!, se desfăşura în acelaşi timp, pare neverosimil. Domnişoara Gica începea, de exemplu, citirea cu clasa 1-a iar celelalte 3 clase rămâneau în aşteptare. Aşteptarea era însă, una activă: eram obligaţi fie să citim lecţiile la materiile din program (citire, istorie, geografie, etc.) sau ni se dădeau "de lucru" exerciţii de aritmetică sau să lecturăm un text stabilit de dumneaei. Şi astfel, când se trecea de la o clasă la alta, pe rând celelalte rămâneau în aceiaşi aşteptare... activă. Şi astfel toţi am prins dragul cititului şi ... lucram mai puţin acasă, pentru că în această rotaţie unii rezolvau şi temele pentru a doua zi. Evident cei harnici şi ordonaţi. Căci acasă fiecare dintre noi îşi ajutau părinţii la treburi gospodăreşti, mai ales la păscutul animalelor (în special a vacilor, numeroase în acele timpuri). Şi încă ceva: nu aveam un program riguros. Domnişoara învăţătoare hotăra ad-hoc ce materie abordează, în acel moment, cu fiecare clasă. În felul acesta eram obligaţi să fim pregătiţi permanent la oricare dintre materii. De exemplu eu, pe parcursul celor 4 clase elementare, citeam zilnic de câte două ori fiecare lecţie la toate materiile indiferent de programul de a doua zi. Altminteri, aşa cum am spus ceva mai sus, nici nu aveam o programă riguroasă. Această metodă, de a citi zilnic lecţiile de doua ori, am menţinut-o şi în clasele V-VII. Şi astfel nu eram niciodată "prins cu stângul" şi repetarea lecţiilor în zile diferite asigura o mai bună memorare.
Aşa am ajuns coleg de ... clasă cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, regretatul Stanciu Marin-Marinuş. El era născut în 1945, eu în 1948. El era în clasa a 4-a, eu în clasa a 1-a. Atunci când Domnişoara invăţătoare se necajea pe cei din clasele superioare (eu fiind în clasa a 1-a) la orele de aritmetică, pentru că nu ştiau "să socotească" mă întreba pe mine care, terminând cele date de lucru în acest timp, eram "pe fază" şi răspundeam... prompt. Această "preocupare" mi-a adus laude dar şi critici plus ceva ghionturi de la cei prinşi nepregătiţi...
Din anul şcolar 1956/1957 alături de Domnişoara învăţătoare a fost adusă o altă tânără învăţătoare, Anişoara Budileanu. Cele 4 clase au fost împărţite între cele două învăţătoare astfel : clasa 1-a împreună cu clasa a 3-a erau în pregătirea unei învăţătoare iar clasa a 2-a şi clasa a 4-a în cea a celeilalte învăţătoare. S-a petrecut un fapt incredibil pentru cei de azi: timp de 2 ani am fost coleg de clasă cu sora mea, născută în 1950, deci cu 2 ani mai mică. Şi astfel eu am fost în clasa a 3-a şi ea în clasa a 1-a, deci în aceiaşi clasă cu mine. În anul următor eu am fost în clasa a 4-a, ea în clasa a 2-a, deci tot împreună. În clasă erau circa 9-10 bănci dispuse pe 3 rânduri cu câte 3-4 bănci. Noi cei 6 elevi din clasa a 3-a şi apoi din clasa a 4-a am ocupat cele 3 bănci de la fereastră dispuşi astfel: în prima bancă Ion Constantin-Godăcel cu Dumitrică Florea, Stoica Vasile-Silică în banca a 2-a cu Simion Maria-Bacaliu, eu cu Stoian Vasile în banca a 3-a. Cei din clasa a 1-a erau mai mulţi şi ocupau celelalte 2 rânduri de câte 3 bănci. Coincidenţă: în rândul din mijloc, sora mea împreună cu Maria lui Ciulică (erau mai înalte) au ocupat ultima bancă deci în dreptul meu. Recunosc: din când în când îi mai dădeam câte un "ajutor frăţesc"... suflându-i discret unele răspunsuri la întrebări... mai grele...
Atunci când, din diferite motive obiective (şedinţe la forurile superioare, etc.), lipseau Domnişoarele învăţătoare erau înlocuite de un învăţător ciudat, Pavel. Toate calculele aritmetice se făceau în... bomboane care erau aşteptate de ceilalţi copii amatori de ... dulciuri. Era binecunoscută mustrarea-îndemn: "socoteşte mai repede că uite cum plâng copiii după bomboane!". Şi încă o amintire legată de dânsul. Trenul era singurul mijloc de transport al acelor timpuri. Drumul până la gară (începând din dreptul lui Mocanu) era în vremuri de ploi, toamna şi primăvara, desfundat. Se folosea următorul traseu: pe mergea pe şosea până prin dreptul casei mele şi apoi pe o potecă mai puţin noroioasă, pe drumul de lângă grădina lui Gheorghe Dumitrică se ajungea la gară. Într-o zi, domnul învăţător Pavel se ducea la gară pe acest traseu, trenul a fluierat plecarea din gara Fundeni, dumnealui s-a grăbit şi a scurtat drumul prin fundul curţii lui Gheorghe Dumitrică, a ajuns în curtea propriu-zisă şi s-a trezit între doi câini legaţi de o parte şi de alta. Au rămas stupefiaţi când s-au trezit cu grăbitul învăţător hărţuit între cei doi câini, l-au salvat şi în... mare viteză a prins trenul care tocmai poposise în gara noastră. Multă vreme ne-am amintit, cu haz, de această întâmplare hazlie a ciudatului învăţător.
Viaţa mea de elev la "Şcoala Mică" a fost unică, arhaică, fabuloasă. Desigur se poate spune că orice copilărie (mai ales în mediul rural, precum acela din anii "950), pentru orice sexagenar (ca mine) are un caracter de unicitate. Şi amintirile mele din acei ani de excepţie, 1955-1959, atunci când am fost elev la Şcoala Mică, sunt marcate de amintiri duioase, dulci, unele triste, sentimentale, încărcate şi de istorie. În rândurile următoare voi înşira unele dintre acele amintiri atât de dragi mie. Dar sunt, sigur şi acelora care le-au trăit. Pentru că eu, aşa cum am mai spus, nu am trăit într-un clopot de sticlă. Am trăit în mijlocul Oamenilor maturi şi a Copiilor de atunci şi fără ei rândurile mele ar fi seci, neinteresante, golite de sentimente... Aşa că, în continuare, voi încerca, atât cât memoria mă ajută, să reproduc şi alte amintiri legate de Şcoala Mică, de Domnişoara Gica, de Domnişoara Anişoara, de colegii mei, care împreună, ne-am îmbogăţit, reciproc !, viaţa ...
FOTBALUL ACELOR TIMPURI
-------------------------------------------
Oarecum surprinzător, am descoperit fotbalul, aşa cum am mai spus în alte însemnări, pasiunea mea de o viaţă, în clasa 1-a în curtea şcolii celei mici. Să ne amintim: eram în anul 1955, Televiziunea Română nu se înfiinţase (data "nasterii": 31 decembrie 1956 şi oricum televizoarele, în Tânganu, au apărut mai târziu) iar fotbalul local era practicat de o mână de oameni despre care am scris, în detaliu, în alte scrieri ale noastre care au avut ca teme acest sport. În curtea şcolii, în partea de sud era suficient spaţiu pentru o "miuţă la două porţi" cum se spune. Spaţiul porţilor era delimitat de două perechi de căciuli mai arătoase. Bineînţeles că mingea folosită era una de cauciuc mai mare sau mai mică după posibilităţile noastre de atunci. Pe mine m-au plasat în poartă (predestinare, mai târziu am ajuns – pentru scurtă vreme între anii 1967-1968 - portarul echipei de fotbal a satului Tânganu) şi eram nedumerit de ce atunci când mingea trecea pe lângă mine dar şi printre cele două căciuli unii dintre jucători strigau entuziasmaţi : "Ăla e !". Pare neverosimil dar acestea erau timpurile, acesta era nivelul nostru de copii săraci în ale fotbalului care la nivel urban şi naţional era destul de avansat. Deşi eram doar la "o asvârlitură de băţ" de Bucureşti. Dar s-a născut un miraj, o vrajă, care pe unii dintre noi, precum Costică Godăcel, Dumitrică Florea sau Stoian Vasile nu ne-a părăsit toată viaţa.
Între timp a fost înfiinţată, şi cu contribuţia învăţătoarei Anişoara Budileanu, îndrăgostită de fotbal, echipa tângăneană, devenită istorie, Unirea Tânganu. Care avea în dotare o minge de fotbal adevărată. Mingea era în "păstrare" la Domnişoara învăţătoare, Anişoara Budileanu. Această echipă a "funcţionat" aproximativ între anii 1958-1960 şi a grupat jucătorii de fotbal care proveneau cam din aceiaşi zonă precum elevii Şcolii Mici. Adică Tânganu Moară (Tănase – Cacabela), Tânganu Mic (Ion Nicolae-Godac, Preda Constantin-Creţu) sau din jurul şcolii (fraţii Dumitrică, Gogu şi Puiaţă, fraţii Mamonu: Costică, Marin, Ion, apoi State Vasile, Ion Baraitan, fraţii Bocea şi alţii). Dar despre această meteorică, enigmatică echipă am scris în detaliu în însemnările noastre intitulate "Microistorie fotbalistică tângăneană".
Sediul, sufletul, spiritul noi echipe erau Şcoala Mică şi...Domnişoara Anişoara Budileanu. Şi noi, micuţii elevi de la Şcoala Mică, profitam de prezenta miraculosului obiect rotund în camera Domnişoarei pentru a ne fi dat şi nouă "spre folosinţă" în pauze. Altminteri spaţiul alocat sportului, prin program, era comasat şi folosit de noi, băieţii, pentru fotbal. Să mai precizăm că mingile de fotbal "adevărate" din acea vreme erau deosebit de rezistente. Un asemenea "obiect rotund" nu se deteriora, precum astăzi după câteva zeci de meciuri. Şi tot legat de fotbal câteva amintiri.
Cel mai talentat dintre noi, a fost, evident, Costică Godăcel. Eu am fost mereu un ambiţios. Şi la învăţătură dar şi la fotbal. Imi plăcea postura de învingător, aşa cum am fost în toate şcolile pe care le-am urmat. Ca să fiu învingător şi la fotbal căutam, mereu, să fiu în echipă cu Costică Godăcel. Şi reuşeam adesea să fiu cu el în echipă şi de multe ori eram învingători. Într-unul dintre meciuri, pârdalnicii de adversari au învins echipa din care făceam parte eu şi Costică. Nici în ruptul capului nu vroiam să mă recunosc învins şi căutam fel de fel de motive-subterfugii pentru a justifica înfrângerea, evident dând vina pe alţii decât pe echipa mea. Atunci Costică, cu calmul lui proverbial, m-a apostrofat: "Ce vrei, mă, au fost mai buni ca noi". Lovitura dată de coechipierul meu m-a şocat şi am început să plâng cu sughiţuri. Am fost de râsul micii noastre şcoli mai ales ca şi fetele s-au raliat celor care se amuzau pe seama "plângăciosului"! Ba chiar şi Domnişoara învăţătoare m-a întrebat, în derâdere: "Ce-ai păţit, măi, Vasile ?". Mi-a rămas adânc întipărită acea întâmplare drept pentru care am reprodus-o în aceste amintiri.
Era toamnă. A fost cules porumbul de pe lotul şcolii (aşa cum am mai spus lotul era în sudul şcolii, înspre lunca Ciulunica). Acesta a fost lucrat "în parte" cu Niculaie Dumitrică, iar partea care se cuvenea şcolii a fost depozitată în pătulul aflat deasupra construcţiei care avea la bază cotineţe şi coteţe zidite pentru animale şi păsări. În acel pătul se ajungea pe o scară solidă de lemn. Domnişoarele învăţătoare, bune gospodine creşteau păsări hrănite cu porumbul care li se cuvenea. Normal, ne puneau pe noi elevii să curăţăm ştiuleţii de porumb. Ne suiam în pătul prin scara de lemn şi ne aşezam pe curăţat în nişte coşuri de nuiele. Ni s-a promis că dacă curăţăm un coş ni se dă mingea de fotbal pentru o miuţă. Entuziasmaţi de promisiune şi dornici de fotbal am umplut coşul (prea) repede. Şi atunci Domnişoara Gica ne-a mai dat încă o porţie. Adică încă un coş. Eu, faţă de colegii mei, am protestat. Vasile Stoian a coborât, tăcut, pe scară şi s-a dus, drept, la Domnişoara Gica, i-a spus tărăşenia, aceasta a venit, a urcat pe scara şi a decis: Vasile (adică eu) să coboare şi să nu mai cureţe nici un ştiulete. Fără alte comentarii. Am coborât ruşinat înjurându-l, în gând, pe turnător. Ceilalţi au curăţat rapid şi cel de-al doilea coş şi drept răsplată li s-a dat promisa minge pentru o miuţă... prelungită. Mie mi s-a interzis să joc. Am stat deoparte şi cât a durat miuţa... am plâns.
Cred că aici este cazul să povestesc şi o altă "păţanie fotbalistică" petrecută peste 3 ani în alt context. Eram în clasa a 7-a la Şcoala Elementară din Cernica. În clasa noastră a fost repartizată, în acel an şcolar 1961/1962, fata unui inginer agronom angajat la IAS Fundeni, care avea în folosinţă şi toată lunca Dâmboviţei şi a Colentinei. Lunca era, evident, şi pe teritoriul comunei noastre Cernica. Ferma de stat avea unul dintre sediile-anexă în "conacul lui Udrea" aflat în partea stânga în drumul spre Căldăraru (spre calea ferată). În acel sediu, fostă conac, exista şi o bogată livadă cu meri, peri, vişini, cireşi, pruni şi alţi pomi fructiferi. Pe noua noastră colegă o chema Crihan Mihaela. Avea un ten incredibil de alb, faţă de colegele noastre indigene bătute de soare şi de vânt. Era finuţă, frumuşică, cu două codiţe cochete de şcolăriţă, cu fundiţe rosii. Cum pe vremea aceea mă bântuiau ceva talente poetice i-am dedicat o poezie din care îmi mai aduc aminte doar versurile prin care chipurile ea era vânzătoare de fructe: "Cu codiţe şi fundiţă / Şi c-o mini... rochiţă / Strigă: cireşele, cireşele ! / Şi mai bune şi mai rele!". Le-am arătat "producţia mea poetică" colegilor mei, regretatul Dinu Mihai din Căldăraru, fără nici un cuvânt, a luat foaia de hârtie cu poezia de pe banca mea şi i-a pus-o Mihaelei în faţă. Îmi amintesc perfect: culoarea feţei ei de o albeaţă incredibilă s-a înroşit, a luat foaia cu "versurile" şi s-a dus cu ele direct la temutul director, Monaru Ion. Acesta a chemat imediat "poetul" la dânsul şi am scăpat relativ uşor: o urecheală zdravănă şi o palmă, două. Dar ghinion: tocmai atunci a fost organizată o excursie cu toată şcoala în pădurea Cernica aflată în apropiere. Acolo veselie mare, cules de flori, hârjoneli cu fetele (eu împlinisem deja 14 ani...în jurul acestei vârste erau şi ceilalţi colegi de clasă) şi... şi... fotbal într-o poiană găsită de noi, amatorii... Am spus noi ? Numai de ei, amatorii de fotbal, pentru că d-l director a decretat... directorial: "poetul să stea deoparte". Şi iarăşi m-au năpădit lacrimile. Spre ruşinea mea pentru că frumuşelele codane (şi în acei ani la şcoala din Cernica aveam câteva colege, în clase diferite, foarte frumoase!) îşi dădeau ghes arătând spre "poetul plângăcios". A fost şi un câştig: m-am lăsat definitiv de poezie şi m-am îndreptat către proză. Şi o paranteză necesară: cu ceva timp mai înainte am scris pentru vecina mea, Constantin Ştefania - Fănuţa lui Drină, pe atunci elevă la Şcoala Mică o poezie în binecunoscutul stil facil, simplist, al acelor vremuri. A fost apreciată de Domnişoarele învăţătoare şi a recitat-o la o serbare... Şi, pe atunci, chiar credeam ca voi ajunge... poet. Din fericire pentru mine şi din păcate pentru prietenul şi colegul meu de clasă, Costică Godăcel, acesta a comis o boacănă şi a făcut ca atenţia să fie distrasă de la "poet": l-a lovit drept în frunte cu un obiect contondent din pădure (se pare o ghindă) pe unul dintre colegii noştri, din câte ne amintim noi, Tache Alexandru din Căldăraru. Şi lovitura nu a fost chiar "o joacă de copii"... pentru că a ieşit un alt scandal.
ÎNTÂMPLĂRI ... COPILĂREŞTI
-------------------------------------------
Eram în clasa a 1-a. Toate cele 4 clase eram în acelasi timp şi în aceiaşi clasă sub "bagheta" unicei învătătoare din acel an, Gheorghiţa Borteş. În rândul de la geam erau plasaţi cei din clasa a 4-a din care făceau parte, printre alţii, amintitul Stanciu Marin-Marinuş, Ioniţă Gheorghe (Gogu lui Ivan Necu), Simion Florică (Ghiurică). Ultimii doi erau din Tânganu Moară. Într-una din zile, Stanciu Marin-Marinuş a venit la şcoală şi cu fratele său mai mic, Ionică (născut în 1949, deci viitor şcolar). Nu a avut cu cine să-l lase acasă. Părinţii lor erau pe câmp la lucrările agricole. Erau alte timpuri, oarecum greu de înţeles acum. L-a aşezat pe Ionică în banca a 2-a de la geam lângă fratele sau. La un moment dat nu l-a mai văzut nimeni pe... Ionică. A fost repede descoperit: se băgase sub bancă şi ronţăia liniştit, imperturbabil, nişte biscuiţi. Îi era foame...
Noi cei din clasa a 1-a învăţam să socotim până la 10. Am făcut buchete de câte 10 beţişoare care ne ajutau să buchisim tainele socotitului. Elevii din clasei a 1-a, ocupau rândul din mijloc. Cele zece betişoare erau legate cu o aţă. Am avut inspiraţia să împing un beţişor în faţă şi să-i arăt lui Costică Godăcel, care era în banca din faţa mea, cum se fumează, simulând că trag fumuri de ţigară din snopul de beţişoare. Domnişoara învăţătoare m-a văzut, oricum clasa era mică şi era uşor de observat (aproape) orice gest şi vorbe spuse, chipurile, mai încet, m-a chemat la dânsa şi m-a întrebat ce am făcut. Evident, nu am recunoscut şi atunci l-a întrebat pe Costică să spună tărăşenia. Acesta, a spus, nonşalant, "Domnişoară, mi-a arătat cum se fumează"! Eu eram cu faţa întoarsă spre el şi mă gândeam cu câtă uşurinţă m-a trădat colegul meu. În momentul în care am întors, ruşinat, capul spre Domnişoara învăţătoare, m-am trezit cu o palmă serioasă pe obrazul care era, întâmplător spre Dânsa. A fost prima (şi ultima!) palmă primită în clasa 1-a. Nu şi ultima pe parcursul celor 4 ani... Dar aceasta mi-a rămas adânc întipărită în memorie. Drept pentru care am reprodus-o în amintirile noastre.
Şi o altă amintire legată tot de Costică Godăcel. Eram în clasa a 3-a, exerciţiile date ca temă pentru acasă erau rezolvate la tablă, noi verificam dacă le făcusem bine şi Donmişoara învăţătoare ne verifica rezultatele de pe caiete. Costică a greşit unul, două, trei exerciţii la rând. Dânsa s-a uitat mai atent şi a observat că Costică simula corectând o... temă trecută. A primit o corecţie fizică destul de severă.
Am amintit ceva mai sus de pedepsele care ni se aplicau nouă, micilor elevi. Ele au fost reale. Dealtfel era o practică obişnuită în învăţământul nostru şcolar încă de pe vremea lui Ion Creangă (a se revedea povestea cu "Calul bălan") sau Barbu Ştefănescu-Delavrancea ("Domnul Vucea"). Şi această practică, spre binele nostru, s-a perpetuat şi în anii de după război, ani care fac obiectul rândurilor noastre. Să nu creadă cineva că chiar se producea maltratarea elevilor aşa cum se întâmplă astăzi, real sau închipuit, în mintea elevilor şi (mai ales) a părinţilor. Să recunoaştem că se practicau uşoare pedepse fizice. Una dintre cele mai frecvente consta în aplicarea unor, relativ uşoare, lovituri cu linia la palmă. Nu durerea fiizică era pedeapsa cea mai mare ci ruşinea de a fi pedepsit în faţa clasei. Pentu că, pe atunci, mai exista ruşine şi la copii. Apoi se mai întâmpla să ne fie aplicată şi câte o palmă aşa cum am retatat şi noi mai sus. Şi încă o pedeapsă (cea mai grea) pe timpul meu aplicată destul de rar: să stăm în genunchi în colţul clasei, dar eu nu am nici o amintire de vreun elev pedepsit astfel. În nici un caz "pe coji de nucă" aşa cum am auzit eu şi care cred că este poveste. Doar nu venea învăţătorul cu coji de nucă în buzunar, tocmai pregătite să fie strat sub... genunchii elevului pedepsit. Mai era şi o pedeapsă (destul de frecventă) ca elevul neascultător să fie "tras de urechi", fie efectiv, fie... ameninţat verbal.. Desigur se aplicau şi pedepse morale: să nu mai participe elevul în cauza la jocurile elevilor cuminţi (exemplu la fotbal aşa cum mi s-a întâmplat mie, dar şi la alte jocuri).
Lecţie de geografie. Tema: cursurile principalelor râuri din România pe care trebuia să le arătăm cu indicatorul pe hartă. (Azi elevii din clasa a 4-a nu cunosc nici măcar vecinii României !). Eram în clasa a 3-a şi toţi cei 5 colegi ai mei s-au încurcat teribil aşa că s-au ales cu ceva... "tras de urechi" Eu m-am descurcat destul de bine deşi, la un moment dat, m-am încurcat teribil... "pe cele 3 Crişuri". Şi ne-a fost trasată următoarea sarcină: ca în fiecare dimineaţă, înainte de începerea orelor, Domnişoara Gica să ne găsească în faţa hărţii repetând temele geografice din program, eu fiind numit responsabil. Dar noi ne-am "orientat" şi am descoperit un joc deosebit de atractiv : pe rând desemnam câte un "nume geografic" de pe hartă (râu, localitate, vârf de munte, deal, etc. ) pe care ceilalţi trebuiau să-l găsească. Am ajuns la perfecţiuea de a găsi rapid acele nume aşa încât s-a apelat la "şmecherii". Una dintre ele: cel care era la rând să desemneze numele care trebuia căutat de ceilalţi se uita într-o anumită parte a hărţii, spre derută, când în realitate acesta se afla în cu totul altă parte. Apoi metoda s-a schimbat: cel ce desemna numele de găsit se uita chiar în zona unde se afla, ceilalţi derutaţi se uitau în altă parte. Aceste oscilaţii făceau farmecul jocului nostru geografic. Este de la sine înţeles ca în felul acesta ne familiarizam cu noţiunile geografice care, la toţi ! ne-au rămas întipărite in minte.
Eu am fost un bun elev dar nu întotdeauna prea cuminte. Într-o zi de sfârşit de primăvară am găsit în grădina de legume nişte urzici. Am cules câteva fire şi le-am urzicat / băşicat pe câteva dintre colegele mele. Acestea m-au reclamat la Domnişoara Gica şi m-am ales cu cea mai zdravănă urecheală şi cu ceva palme din partea dânsei. A fost cea mai dură ":corecţie fizică" pe care am primit-o din partea Dumneaei în cei 4 ani. Şi n-am uitat-o.
În clasa 1-a Domnişoara Gica a pus pe fiecare elev (băiat) să-şi aleagă câte un pom pe care să-l îngrijească. Evident rolul era unul educativ: să îndrăgim pomii, deci natura, dar şi practic, să îi curăţăm de crengi uscate iar primăvara să-i văruim. Ordinea în care fiecare a optat pentru un pom fructifer a fost, normal, începând cu clasa a 4-a şi terminând cu clasa 1-a. Eu am ales ceea ce mai rămăsese: un măr chiar lângă poarta de la intrare. Au râs toţi de mine, că din acel măr toţi copiii vor fura fructe pentru că le este la îndemână, lângă poartă, lângă gard. Ca de obicei am tras un plâns zdravăn. M-a încurajat vărul meu, Gheorghe Gheorghe, Gogu lui Mitu Penii. Locuia la doar 2 case de şcoală, era cu 2 ani mai mare decât mine şi, evident, cunoştea foarte bine toţi pomii din livadă şi curtea şcolii. Mi-a spus că "mărul meu" face nişte mere foarte gustoase. Şi aşa a fost. Stanciu Marin – Marinuş, era în clasa a 4-a, a avut, deci, prioritate, a ales un falnic măr chiar de la fereastra clasei noastre. Şi toamna, când începeam anul şcolar, făcea nişte mere mari, roşii, la care ne uitam din clasă, cu poftă de copii, în timpul orelor şi ne străduiam în pauze să le doborâm prin scuturare, căţărare sau aruncând cu pietre sau bulgări. Un falnic corcoduş a fost ales de Stoian Vasile. "Producea" nişte corcoduşe grozav de gustoase, cum n-am mai întâlnit niciodată la un asemenea pom fructifer. În partea de sud, lângă terenul nostru de fotbal era un nuc uriaş. Acesta a dăinuit până înspre anul 2010 când s-a uscat şi a fost... sacrificat. Acum mai există doar un... plop uriaş aflat lângă gardul dinspre nord, de la strada Vlad Ţepeş al actualei grădiniţe....
Pe vremea începuturilor noastre, manualele şi rechizitele şcolare se cumpărau de către părinţii elevilor. Ulterior s-a luat o hotărâre, la nivel de stat (un HCM), prin care învăţământul a fost declarat gratuit. Şi cele enumerate mai sus au fost primite gratuit de fiecare elev. A fost o mare uşurare pentru bugetul destul de sărac al părinţilor noştri. Pe vremea când noi derulăm amintirile noastre cărţile şi rechizitele şcolare erau procurate prin Domnişoarele învăţătoare. Acestea făceau liste, colectau banii necesari de la părinţii elevilor, se deplasau în Bucureşti şi procurau rechizitele necesare. Situaţia mea era, pe atunci, una foarte dificilă. Mama mea (tata era... departe de noi) nu avea banii necesari pentru procurarea celor necesare. Şi atunci a intervenit Domnişoara Gica şi, prin contribuţie proprie, mi-a asigurat cele necesare continuării cursurilor elementare. Precizez că un caiet de matematică sau dictando costa 1,10 lei. Pentru serviciul atât de necesar, făcut nouă, Mama mea o răsplătea pe Domnişoara Gica, din când în când, cu o sticlă din gustosul lapte de la vaca noastră. Şi atunci s-a născut o prietenie exemplară între Mama mea şi Domnişoara Gica. O prietenie care a străbătut, ca un fir roşu ... viaţa Mamei mele...atâta ttmp cât Dumnezeu i-a hărăzit să vieţuiască pe acest Pământ...
Dar: "Foaie verde lobodă / Gura lumii slobodă" s-a svonit că eu aş fi favorizat de Domnişoara învăţătoare pentru că o răsplăteam cu... lapte. Şi într-o zi a sosit, în micuţa noastră şcoală, tatăl lui Stoica Vasile-Silică, pentru noi: "nea Puică". Avea o bâlbâială naturală, care, oarecum surprinzător, îi dădea un farmec personal, mult apreciat de consătenii noştri. Pentru că avea şi o sinceritate şi un umor personal deosebit. A început în stilul lui caracteristic: "Don...donşoara am auzit că... că băiatu' meu este... este cel mai... mai... prost". Domnişoara învăţătoare ne-a supus la o probă practică în faţa nedumeritului părinte: am citit fiecare acelaşi text. Ordinea, ca valoare, era următoarea: după mine urmau: Stoian Vasile, Ion Constantin-Godăcel, Dumitrică Florea, Simion Maria şi Stoica Vasile-Silică. Nea Puică, altminteri un om cinstit, a recunoscut, cu ţărănească sinceritate, că "al meu...este...este cel mai.. mai prost". Şi că "ăla al... al lui Tărtăcuţă este cel... cel mai deştept". Ba chiar m-a gratulat cu un "Bravo, Vasile !". Şi fiindcă am pomenit de "Nea Puică" este cazul să amintim că era un vânător recunoscut în acele timpuri, cu puşcă şi autorizaţie legale. Dar... surpriză: în micuţul nostru colţ de sat a apărut o veste trăznet: casa lui nea Puică... "a fost spartă"! Adică în limbaj actual "a fost călcată de hoţi". I s-au furat din casă lucruri mobile de valoare. Hoţii au venit, se pare cu o căruţă, prin spatele grădinii, prin proprietatea vecină, pe atunci, un lot de casă nelocuit al lui Frăţilă. Cu toată eficacitatea declarată a Miliţiei de atunci, hoţii nu au fost prinşi. S-a zvonit că cei care au făcut hoţia ar fi colegi de ai lui nea Puică din expediţiile vânătoreşti comune şi cunoşteau bine casa partenerului lor şi a... vecinului nostru.
La sfârşitul acestui mini-capitol plin de fapte şi de inocente întâmplări şcolăreşti trebuie să amintesc şi o "treabă serioasă" a acelor timpuri: sarcina "tovarăşelor învăţătoare" de a şcolariza pe analfabeţii din zona de cuprindere a şcolii. Şi astfel, după orele de program ale micilor şcolari, cele două învăţătoare îi şcolarizau şi pe cei maturi. În amintirea noastră, a celor atât de mici pe atunci, au rămas imaginile cu părinţii, vecinii, rudele noastre mature care veneau pe înserat să buchisească scrierea, citirea şi socotelile. Femeile, câte au fost atunci, veneau cu ... "lucru de mână". Adică împleteau călduroase flanele şi mănuşi, călduroşi ciorapi... în timp ce urmăreau explicaţiile Domnişoarelor învăţătoare. Sunt fapte, întâmplări, oameni ce par din timpuri foarte îndepărtate. Nu este chiar aşa: de atunci au trecut doar între 50-60 ani.
SERBĂRILE DIN ALTE TIMPURI
-----------------------------------------------
Un capitol cu totul şi cu totul aparte, în acei ani petrecuţi la Şcoala Mică, l-au constituit serbările susţinute de noi, micuţii elevi de pe atunci. Serbările din acea vreme erau mult, mult mai complexe, mai bogate decît cele, fugitive, de azi. Şi erau mult vizionate de părinţi dar şi de cei care nu aveau copii-elevi. Veneau, pur şi simplu, să vadă spectacolul susţinut de noi. Şi nu-i dezamăgeam. Să ne amintim contextul. Pe atunci de-abia se înfiinţase televiziunea română şi în satul nostru nu exista decât un singur televizor: cel al lui CosmaTudor – nea Cocoş. Repetăm: amintirile noastre au ca arie de cuprindere 1955-1959 iar televiziunea română a fost înfiinţată la finele anului 1956. Şi oamenii acelor timpuri erau mult mai simpli, mai direcţi, care munceau din greu, niciodată viaţa pe tărâmurile noastre nu a fost uşoară şi "gustau" cu plăcere, cu interes, cu satisfacţie, spectacolele de orice fel. Nu numai serbările noastre ci şi caravanele care prezentau filme, fie în "Moara lui Nelu" fie în curtea unui gospodar, cum a fost, dacă îmi amintesc bine, în cea a lui Ion Radu, erau adevărate evenimente locale.. Apoi mai erau periodicele spectacole organizate pe "maidanul" din centrul satului. Veneau echipe de dansuri populare, brigăzi artistice specifice acelor vremuri, solişti de muzică populară (Ion Creţu, Rodica Bujor, etc.) întreceri sportive, cum ar fi meciurile demonstrative de box într-un ring improvizat.
Aveam un program clar de serbări: cea de Gerilă (oficial) şi Anul Nou (şi totuşi în mediul nostru de la margine de lume se folosea şi cea neoficială de "Crăciun", nu ne împiedica nimeni, cum se insinuează azi), de ziua Femeii, combinată cu cea a Mărţişorului şi serbarea de sfârşit de an. În vreo 3 ani (1956-1957-1958), oficial, se sărbătorea şi 7 Noiembrie, evident fără amploarea celorlalte, iar în anul 1959 am sărbătorit, cu mult fast, 100 de ani de la istoricul act al Unirii Principatelor Române.
Pregătirile pentru serbări începeau cu circa o lună înainte. Domnişoarele învăţătoare (evident în primul rând Domnişoara Gica) alegeau cu grijă poeziile care trebuiau recitate, cântecele cântate de cor sau individual, textele umoristice specifice vârstei cântate + recitate şi vedeta spectacolelor: nelipsitele piese de teatru adaptate de dumnealor sau (au fost şi asemenea cazuri) chiar creaţii proprii.
Iarna spectacolele se organizau în holul central. Scena era plasată în capătul dinpre răsărit al holului iar spectatorii se plasau în continuarea holului şi în sala de la intrare. Nu este fabulaţie: trebuia să se vină din timp pentru a se ocupa un loc bun. Vara era mai simplu: scena era plasată în partea de sud a clădirii în unghiul format de sala de la intrare şi una dintre camerele rezervate domnişoarelor învăţătoare. La serbările de Anul Nou, la sfârşitul trimestrului 1, ni se dădeau cadouri: coşuleţe miniaturale realizate de dumnealor. Erau împodobite cu hârtie creponată colorată. Erau foarte frumoase. Şi toţi le păstram acasă aşezate la loc de preţ până când hârtia cea frumos colorată ... se decolora. Evident nu lipseau nici bomboanele şi alte mici cadouri specifice vârstei noastre..
Să intrăm în detaliile câtorva dintre aceste serbări care erau adevărate şi complexe spectacole..
Să ne oprim la serbarea, desfăşurată cu un fast deosebit în anul 1958. Evenimentul central, cu totul deosebit, a fost punerea în scenă, cu forţe proprii, a celebrei poezii a lui Dimitirie Bolintineanu, "Muma lui Ştefan cel Mare". Graţie unor realaţii de prietenie, prin naveta cu trenul, cu unii dintre ofiţerii care aveau serviciul la unitatea militară de la "Antiaeriană", am fost ajutaţi de aceştia. Astfel ei, prin "mijloace specifice", au construit un foarte frumos castel din carton colorat unde, prin desene sugestive, erau simulate chiar şi cărămizile. Eu aveam rolul lui Ştefan cel Mare şi trebuia ca atunci când Mama îmi spunea "Du-te la oştire, pentru ţară mori..." să sun din goarnă adunarea oştirii. Vreo două săptămâni m-am chinuit cu o goarnă de împrumut să învăţ să sun. Nici vorbă să reuşesc. Altminteri, mult mai târziu, prin anii 1968-70, când am efectuat stagiul militar, mi-am dat seama că era greu, foarte greu să înveţi a suna din goarnă, fără profesori şi într-un timp aşa de scurt. Până la urmă a fost găsită soluţia salvatoare: a fost adus gornistul de la unitatea militară, eu doar am simulat cu goarna între buze, sunetul real fiind al profesionistului gornist. "Figura" a ţinut, mulţi minunându-se cât de bine căntă "al lui Tărtăcuţă" cu... goarna. Să mai amintesc că frumoasa domniţă care "plânge şi suspină" era Vasilica Petrică (a lui Coţomeagă) care avea niste superbi ochi albaştri. Şi fiindcă am amintit despre Vasilica, încă o amintire hazlie: recita o poezie şi când era pe la mijlocul demersului său poetic, deodată, surprinzător, s-a aplecat şi şi-a ridicat... pârdalnicul de ciorap care căzuse, spre amuzamentul spectatorilor.
Mare serbare de Anul Nou la graniţa dintre anii 1958/1959. Evident că spaţiul prezentat mai sus ("de iarnă") a fost arhiplin. Şi spectatorii au participat, după părerea mea la cel mai reuşit spectacol din acei ani. Pe post de Moş Gerilă a fost regretatul Stoian Tudor – Dudă al lui Petre Stoian. A fost un Moş Gerilă deosebit, a avut umor, a fost spontan, a fost la înălţime. Când a venit rândul unui elev din Tânganu Moară să-şi ia cadoul, acesta a apărut tuns cu nişte pronunţate "scări" (nu precum cele moderne de azi). Prompt, inspirat, nea Dudă a decretat ca în Tânganu Moară se tunde "în scări", o nouă modă (premoniţie !) spre deliciul spectatorilor. Eu am recitat celebra poezie "Mama" de interzisul poet în acei ani, Nicolaie Militaru. A fost ilfovean de-al nostru născut la Dobreni. Coincidenţă tristă: a fost arestat în prima luna a anului 1959 fiind învinuit de legionarism. A murit în închisoarea de la Ocnele Mari la mijlocul acelui an, 1959. Avea 74 ani. Evident că arestarea nu a avut nici o legătură cu poezia dumnealui recitată de mine. Când am început cu "A venit aseară mama din sătucu-i de departe / Ca să-şi vadă pe feciorul astăzi domn cu multă carte / A bătut sfios la uşa, grabnic i-am ieşit în prag / Mi s-a umezit privirea de iubire şi de drag..." multora dintre spectatori li s-au "umezit" ochii şi au lăcrimat... Şi ceilalţi au fost la înălţime... Eram "tare" la recitări însă nu aveam "voce". Pentru rolurile cântate era preferat colegul nostru de clasă, Stoian Vasile dar şi alţii. Domnişoara Gica avea o relaţie, prin cunoştinţele dumneaei, la unul dintre teatrele de copii din Bucureşti de unde putea, oricând, împrumuta costume specifice deosebit de frumoase. De exemplu, Stoian Vasile a fost îmbrăcat, interpretând un rol cântat într-un frumos şi arătos... motan. Spre necazul şi invidia mea de bun recitator şi... atât. Şi Vasile Stoian avea talentul şi îndrăzneala de a-şi pune în evidenţă calităţile şi... costumul. La acea serbare eu am primit cel mai frumos cadou posibil: o minge portocalie de cauciuc cu un diametru de circa 25 cm. Multe nopţi am dormit cu ea lângă perna mea. Am "bătut-o" cu prietenii mei, în special cu Costică Godăcel până în mijlocul verii. A îmbătrânit, s-a spart şi în cel din urma s-a rupt. Noi terminasem clasa a 4-a şi ne-am luat zborul către alte zări... Sora mea a primit un joc "Loto" Era o cutie cu 90 numere din lemn inscrise pe un fel de... nasturi din lemn (precum pool-urile de la table) şi 6 cartoane cu câte 15 numere diferite de la 1 la 90. Se împărţeau cartoanele la participanţi (dacă erau 2 câte 3 cartoane fiecare, dacă erau 3 câte 2 cartoane, etc...) se extrăgeau numerele dintr-o căciulă sau un fes şi cine îşi completa primul cartoanele era câştigator. Dar noi, inventivi, am folosit o altă formulă. Aşezam toate numerele pe o suprafaţă plană şi ne completam cartoanele alegându-ne singuri numerele. Câştigător era cel care avea dexteritatea, viteza, "ochiul" cel mai agil. Şi o curiozitate: şi acum am acea cutie în care îmi ţin... ustensilele de ras.
O altă serbare de succes a fost cea ocazionată de împlinirea a 100 ani de la Unirea Principatelor Române, pe 24 ianaurie 1959. A fost una fastuoasă. Au fost prezentate poezii şi cântece cu caracter patriotic dar "sarea şi piperul" l-a constituit piesa-etalon "Moş Ion Roată şi Unirea". Rolul lui Moş Ion Roată mi-a fost încredinţat mie, cel al boierului lui Stoian Vasile, iar ceilalţi Costică-Godăcel, Dumitrică Florea şi Stoica Silică au fost... ţărani. Repetiţiile au debutat imediat ce am început şcoala după vacanţa de iarnă. Toate bune şi frumoase până când Domnişoara Gica ne-a adus costumele cu care trebuia să ne îmbrăcăm. Când am văzut ce costum i-a dat "boierului" Vasile am rămas înmărmuriţi. Era foarte frumos. Niciodată nu mai văzusem aşa ceva. Era plin de fireturi colorate, nasturi strălucitori, epoleţi galbeni şi multe alte accesorii strălucitoare. Nouă ni s-au repartizat nişte ...cămăşi ţărăneşti procurate din satul nostru. Am murit de ciudă mai ales că lui Vasile îi plăcea să se făleasca cu el. Normal, repetiţiile le făceam după ore. Atunci noi, "ţăranii" am pus la cale o... revoltă împotriva... "boierului" Vasile. Şi îl alergam de la şcoală până acasă (circa 1 km) motivând că noi suntem niste... ţărani revoltaţi şi săraci. În realitate eram roşi de invidie. Vasile s-a prezentat la Domnişoara Gica, s-a plâns de tratamentul nostru... ţărănesc, ne-am ales cu o urecheală zdravănă şi ne-am acceptat... soarta. Evident că la serbare toată lumea era cu ochii pe Vasile (şi chiar ştia să se facă văzut!) iar eu m-am revanşat prin interpretarea rolului lui Moş Ion Roată, folosindu-mă de expresii neaoş-moldoveneşti cum ar fi "cheatră", "pişiorul", etc., gustate de spectatori.
Şi în fine să rememorăm şi ultima serbare: cea din vara anului 1959. Era cântecul de lebădă al clasei mele. Serbarea s-a desfăşurat în aer liber în locul descris mai înainte. Punctul principal de atracţie, alături de obişnuitele recitări de poezie, cântece corale sau interpretate individual a fost o piesa intitulată probabil "Petrică şi prietenii săi". Eu eram, în acea piesă, Petrică cel neajutorat. Eram în mijlocul scenei, aşezat jos, turceşte. În partea dreaptă erau "cei buni": muncitorul, profesorul, mesteşugarul, doctorul şi altii. In partea stângă erau "cei răi": leneşul, hoţul, mincinosul, puşcăriaşul, etc. Fiecare căuta, cu argumentele lui, să mă atragă de partea grupului său. Normal, piesa avea cu "happy end" şi după multe ezitări, într-un final fericit, am ales partea dreapta şi m-am alăturat de cei buni.
Să mai precizăm că la serbăruile de vară se înmânau şi premiile pentru fiecare clasă. Erau premii individuale (nu ca azi în grup) şi foarte, foarte rar s-a întâmplat ca un loc pe podium sau menţiune sa fie ocupat de doi elevi. Altminteri nici nu-mi amintesc despre vreun asemenea caz. Premiile în cărţi erau consistente: pentru premiul I elevul primea între 5-10 cărţi, care evident nu erau cumpărate de ... părinţi. Probabil şcoala avea un fond destinat acestor premieri la care mai plusau, cu siguranţă, şi Domnişoarele învăţătoare. Şi toţi, în timpul verii citeam cărţile primite, şi chiar mai făceam schimb între noi. Erau cărţi din literatura română clasică şi contemporană (poezie şi proză) dar şi din literatura universală. Îmi amintesc că printre cărţile primite au fost două volume consistente cu opera completă a lui Dimitrie Bolintineanu. Conţineau şi primele două romane originale publicate din literatura română: "Elena" şi "Manoil". Erau scrise în stilul romantic al acelor timpuri (influienţat de cei din literatura franceză) care m-au impresionat profund. Multe dintre cărţile primite de premianţi erau de poezie românească de unde si dragostea mea şi altora dintre micuţii de atunci pentru poezie.
VIZITE ŞCOLĂREŞTI
-----------------------------
Noi, copiii acelor ani, eram izolaţi. Foarte, foarte rar descindeam către marele oraş deşi era foarte aproape, circa 10 km pe calea ferată până la Căţelu sau 14 km pe şosea până în cartierul mărginaş, Pantelimon. Şi ne întrebăm ce şansă aveau să viziteze marele oraş cei aflaţi la 100 km sau chiar mai mult?
Una dintre preocuparile Domnişoarelor învăţătoare, Gica şi Anişoara, era acea de a ne dezvolta orizontul, nu numai cel al bagajelor de cunoştinţe şcolare cu care să pornim în viaţă ci şi cel, să-i zicem, "spaţial - teritorial". O binevenită metodă de a ne dezvolta, nouă, micuţilor elevi... orizontul ... teritorial erau vizitele.
Să începem cu... începutul. Cred că prima vizită am făcut-o la Căminul cultural din comuna învecinată, Fundeni, care deţinea, floare rară pe atunci, un televizor. Întrucât posibilitatea da a achiziţiona un televizor de către un locuitor din mediul rural era extrem de limitată, politica acelor timpuri de popularizare a noilor realizări tehnice era de a plasa televizoare în locuri publice. Altminteri şi un relativ usor şi eficace mod, al acelor timpuri, de a face reclamă eforturilor de culturalizare a populaţiei. Aşadar, într-o duminică, ne-am încolonat... şcolăreşte şi am parcurs cei circa 2,5 km până la Căminul cultural care era plasat către nord-vestul satului Fundeni, aproape de gara CFR, deci înspre satul nostru. Acolo, la orele dimineţii, am vizionat obişnuitele, încă de pe atunci, programe pentru copii. Dacă îmi aduc bine aminte era o emisiune din binecunoscutul serial "Căpitanul Val-Vârtej" unde în rolul baronului Munchhausen era distribuit fermecătorul actor Nicolae Gărdescu ca şi Tudorel Popa în cel al lui Paganel. Şi desigur nelipsitele desene animate. Contactul cu televizorul a fost fascinant. Era o vrajă, ceva mirific, care nu poate fi explicat copiilor de azi născuţi şi crescuţi în faţa... televizorului.
O altă vizită memorabilă a fost, bineînţeles, în Bucuresti. Ne-am îmbrăcat frumos, şi emoţionaţi am purces în oraşul de care, în viitor, fiecare dintre noi, aveam să ne legăm, decisiv!, destinul. Am fost fascinaţi de tot: de multitudinea de maşini, de casele înalte şi înghesuite una în alta (că la noi erau mici şi rare), de multitudinea de reclame (la noi, acasă... nici vorbă de aşa ceva), de furnicătura de oameni care umblau de colo până colo, aparent fără nici o treabă (părerea noastră) şi de... tramvaie. În periplul nostru ne-am suit într-unul dintre ele şi când a pornit, oarecum brusc, eu nepregătit m-am lovit, destul de evident, de o bară de susţinere spre râsetele celorlalţi. Am vizitat parcuri, am văzut un film, de la care am ieşit năuciţi, trebuindu-ne ceva minute pentru a ne "transfera" din lumea filmului în cea reală de...oraş. Şi apoi ceva timp ca să realizăm că eram departe de casa noastră, lumea noastră ţărănească.. Şi nu pot, nu trebuie să evit o problema personală. Doar sunt amintirile mele. Era vara şi trebuia să ne încălţăm corespunzător anotimpului. Adică cu sandale sau tenişi. Eu aveam... sandale. Numai că erau sandale de ...fată. Adică decupate la călcâi. Pe atunci toate sandalele de fete erau decupate la călcâi, cele de băieţi aveau partea din spatele călcâiului... întreagă. Sandalele au fost aduse de Mama de la fata avocatului nostru Mihăilescu din Bucureşti, pe nume Monica. Scrupulozitate de copil (moştenită şi de nepotul meu, Andrei): credeam ca toţi bucureştenii se uită la sandalele, la călcâiul meu şi râd de mine! De aceea am cerut Domnişoarei Gica să mă plaseze în mijlocul micului nostru grup de "pui de ţărani" pentru a mă feri de privirile scrutătoare şi critice (credeam eu, în naivitatea mea) ale bucureştenilor.
Nelipsite erau şi excursiile în împrejurimi. Mai ales în pădurea din apropierea satului nostru. Acestea se produceau primăvara, superbe ore petrecute într-un mediu ambiant proaspăt inverzit din care culegeam: ghiocei, brânduşi, viorele, toporaşi, brebenei. Şi mai ales parfumatele micşunele. Unii culegeau şi untişor din care mamele lor preparau o gustoasă "ciorbă de primăvară". Era evident, veselie multă, exuberanţă copilărească, voie bună, toate pline de farmecul oricărei copilării...
Următoarea excursie memorabilă organizată de Şcoala Mică s-a produs după... ce eu am părăsit băncile acelei şcoli. Eram elev în clasa a 6-a la Şcoala Elementară din Cernica şi am fost "invitatul special" (dacă pot folosi această expresie) al fostei mele şcoli, evident, graţie Domnişoarei Gica. Excursia a fost una complexă desfăşurată pe parcursul a două zile, cu o noapte de cazare la renumitul liceu din Bucureşti, "Mihai Viteazul". Programul a fost complex: vizite la obiective importante printre care Muzeul Antipa, Muzeul de Istorie al Muncipiului Bucureşti, parcuri, precum Cismigiu şi... Palatul Pionierilor. Acolo ne-am perindat prin multitudinea de săli cu diferite destinaţii (croitorie, desen, pictură, lucrări practice, creaţii literare, muzică, etc.) şi la un moment dat am poposit în "Sala de lectură". Era una confortabilă cu diverse piei de animale aşternute pe jos, pentru comoditatea lecturii, şi cu un fotoliu impozant. În acel fotoliu s-a aşezat Popescu Aurel, Aurică al lui Tudorică Învăţătoru, dar a venit ghidul şi a spus că acel fotoliu este rezervat aceluia dintre noi care va spune o poveste. Doar eram în "sala de lectură" a celui mai renumit locaş al elevilor-pionieri din România. Şi în acel fotoliu de onoare am stat eu care le-am povestit elevilor mei consăteni două povestiri de Fraţii Grimm printre care şi "Croitoraşul cel Viteaz". Eram mai mare cu cel puţin un an decât ceilalţi, eram deja la o altă şcoală, aveam altă îndrăzneală, alt curaj, aşa că, normal, am fost, fie-mi iertată lipsa de modestie, vedeta acelei excursii. Depăşisem, într-o oarecare măsură, timiditatea mea proverbială. Altminteri firesc: când te întorci în "locurile natale şcolare" de la o şcoală superioară, în care eşti chiar premiant, ai cu totul alt curaj. Precum l-am avut eu atunci... Şi cred că, Domnişoara Gica, cu intuiţia dumneaei, a prevăzut că vor fi situaţii în care trebuie să aibă un elev de vârf, un lider...
EPIILOG
------------
Micro-istoria noastră despre Şcoala Mică se apropie de sfârşit. Face parte din eforturile noastre de a vorbi, de a scrie despre vremuri, fapte, instituţii, oameni din trecute vremuri. Subiectul nostru. este o particică din istoria de sute de ani a satului Tânganu. Şi va face parte din proiectata istorie a satului Tânganu... Şcoala Mică a mai funcţionat până în anul 1964. Apoi a fost integrată în Şcoala Mare. Misiunea Şcolii Mici, pe parcursul a peste 10 ani, de liant între componentele întinsului nostru sat şi între generaţii se încheiase. S-a intrat în alt stadiu al vieţii noastre...
În anul 1961 Domnişoara Gica a găsit alte drumuri ăn viaţă. S-a transferat în Bucureşti, şi-a completat studiile în domeniile pe care ni le-a insuflat, în special mie: istorie-geografie. Domnişoara Anişoara Budileanu a fost transferată în alt sat al comunei noastre, Căldăraru, unde a activat încă mulţi ani. Domnişoara Gica a activat, normal, în învăţământ, în Bucureşti, până la pensionare.
În locul dumnealor a venit, ca învăţătoare, doamna Ghimpu Vasilica. În anul şcolar 1964/1965 s-a transferat împreună cu elevii la Şcoala Mare.
Noi, elevii, "cei şase absolvenţi" ai clasei a 4-a, ne-am urmat drumurile noastre şcolare şi în viaţă. Patru dintre noi, Dumitrică Florea, Stoian Vasile, Stoica Silică şi subsemnatul am optat pentru Şcoala Elementară de 7 clase din comuna vecină, Bălăceanca. Precizez că până în 1968 existau doua comune: Cernica (cu satele Cernica, Căldăraru şi Tânganu) şi Bălăceanca (cu satele Bălăceanca şi Poşta). Noi cei care am absolvit clasa a 4-a am fost ultima generaţie care am dat examen de absolvire, deoarece până atunci era obligatoriu doar învăţământul de 4 clase. Si graţie acestei prevederi unele fete nu au mai continuat studiile în ciclul doi elementar. Singura fată dintre noi, cei de la Şcoala Mică, Simion Maria s-a oprit la 4 clase. Şi alte fete de la Şcoala Mare s-au oprit aici: Sava Elena, Zanea Constanţa, Tache Aneta şi altele. Noi am optat pentru această variantă, şcoala din Bălăceanca, pentru că era mai aproape de satul nostru, unii dintre noi aveam rude în acel sat şi din tradiţie: o parte dintre absolvenţii de 4 clase de la ambele şcoli din Tânganu au urmat clasele 5-7 tot la Bălăceanca. Să numim câţiva dintre ei::Stanciu Marin-Marinuş, Badea Ştefan (al lui Buchi), Pârvu Gheorghe (Gigi Geană), State Vasile (Pocăitu), Muşat Gheorghe, Ivan Tudor şi alţii. Ion Constantin-Godăcel a optat pentru şcoala din comuna Fundeni deoarece avea rude în acel sat.. Am urmat, circa o lună, cursurile în şcolile alese. Dar lovitura de teatru: s-a luat o hotărâre "la nivel înalt" ca fiecare să urmeze ciclul doi numai în comuna unde locuia dacă aceasta avea şcoală elementară de ciclul doi. Măsura a fost luată deoarece, atunci, multe comune aveau cel puţin o şcoală cu clasele 1-7. Şi, oricum, celor din jurul Bucureştilor li se infiinţase şcoli de ciclul doi. Precizăm că, între timp, învăţământul elementar de 7 clase a devenit obligatoriu. Şi am fost obligaţi să ne transferăm la Cernica. Şi dacă drumul până la Bălăceanca era de circa 2,5 – 3 km, cel până la şcoala din Cernica era de 4,5 km. Drumul până la Bălăceanca trecea peste apeductul betonat („penducta" cum i se spunea popular) care tranzita Dâmboviţa. Transporta apa din canalul de irigaţie spre satul Poşta.
Dar Şcoala Mică, aşa cum am mai spus, şi-a continuat existenţa până în anul 1964, deservind jumătatea de sud a satului Tânganu
În următorii ani, cadrul sistemului naţional de învăţământ s-au mai întâmplat şi alte evenimente notabile. Noi, adică cei născuţi în anul 1948, în Tânganu, am fost ultima generaţie care am urmat ciclul elementar de 7 clase "in deplasare". Următorii (cei născuţi în 1949) au urmat ciclul doi la Şcoala Mare devenită Şcoala Elementară de 7 clase. Mai mult: cei născuţi în 1950 au urmat, evident tot la Şcoala Elementară din Tânganu, ciclul de 8 clase care devenise obligatoriu.
Cred că este cazul ca în afara celor 5 colegi ai mei, omniprezenţi în amintirile noastre, să mai amintim câteva nume de elevi care au absolvit sau început cele 4 clase la "Şcoala Mică": Stanciu Ionică, Popescu Aurică-Învăţătoru, Stoian Alexandra (Sanda lui Dudă Petre Stoian) împreună cu fratele său Stoian Constantin, Ion (Măndică) Maria, surorile Dumitrică Tudoriţa si Dumitra (Mita), Radu Florica (Leaca), State Ion (Pocăitu), Stoica Ion (al lui Nae Negru), State Dumitru-Mituş, Stănică Marin (al Gudinii), Iordache Tudorică (al Angelei Babilicuţii), Ciupă Elena, Marcu Marioara şi sora sa Culiţa (Boaţă), fraţii „Arţăgosu": Constantin Gheorghe (Gogu) cu surorile sale gemene, Gherghina (Gina) şi Maria (Mia), Gheorghe Nicolina (Culina Penii), Constantin Ştefania (Fănuţa lui Drină), Stan Ştefan (Fane al lui Gege), Dumitru Lenuţa (Bibică), Maria Ciulică, Bolboja Gherghina, Nenciu Ion, Stan Leonora, Dinu Constantin (Mesada) şi alţii. Un capitol aparte îl constituie aceia care au plecat dintre noi pe drumul fără întoarcere: Stanciu Marin-Marinuş, Simion Florică (Ghiurică), Preda Vicuţa (fata lui Sandu Bălaie), Nicoi Tudor (Dodu lui Cioflică), Ciobanu Gheorghe (Tipurică), Noanea Mihail (Mişu lui Marin Petre Stoian), Toma Vasile-Rudaru , Ioniţă Gheorghe-Gogu şi sora sa Gica (Ivan Necu), Gheorghe Gheorghe (Gogu lui Mitu Penii), Grăsunu Ion, Zizi si Ion Dinu (fraţii Tane), si alţii.
Se cuvine a fi menţionate şi cele trei prietenii, de exceptie!, cu femei-mame din satul nostru, ale Domnişoarei Gica, prietenii care, fizic, s-au sfârşit odată cu... trecerea lor în lumea de dincolo. Cele trei sunt: Bolboja Dumitra, Mama mea (1923 - 1975), Marcu Floarea (1927 - 2010) şi Petrică Silvia (născută în 1931), soţia consăteanului nostru, Petrică Tudor (Roşu lui Coţomeagă) pentru care noi, tângănenii, foloseam apelativul „Doamna Silvia", care a trecut în cele veşnice în anul 2014...
Odată cu comasarea celor două şcoli, localul fostei Şcoli Mici a devenit grădiniţă. Şi sub acest nou "blazont" îşi contiuă activitatea şi astăzi, pregătind pe cei mici pentru asaltul următor: viaţa de elev. Îşi urmează drumul predestinat: acela de a educa pe copiii mici. Precum am fost noi, cei din timpuri care par imemoriale.
Noi am făcut "recurs la memorie" şi am aşternut: pentru dvs, pentru noi şi pentru generaţiile următoare rândurile de mai sus....
Următorul pas: mini-monografia satului Tânganu...
- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Publicat: 08 Ianuarie 2023 08 Ianuarie 2023
- Creat: 08 Ianuarie 2023 08 Ianuarie 2023
- Accesări: 3109 3109
Actualizare: 24-ian-2023
24 IANUARIE 1959
Continuam seria de amintiri cu privire la Scoala Mica din Tanganu.
24 ianuarie 1959… Se împlinea un secol de la una dintre cele mai importante evenimente din istoria multiseculară a României : Unirea Principatelor. Evenimentul a fost onorat de Școala Mică din Tânganu cu o serbare deosebită.
A fost prezentată o sceneta “Moș Ion Roată și Unirea” pe un text binecunoscut al marelui povestitor, Ion Creangă. Pentru rolurile din scenetă au fost distribuiți cei 5 băieți din clasa a IV-a.
Rolul lui Ion Roată a fost interpretat de subsemnatul, cel al boierului de Stoian Vasile (fost milițian), iar ceilalți 3 – Ion Constantin (Godăcel), Dumitrică Florea (zis Verde) și Stoica Vasile (Silică) în rolurile de țărani.Toate bune și frumoase până când ne-a fost prezentată costumația cu care trebuia să fim îmbrăcați pe scenă.
Pentru “boier” a fost adus de doamna învățătoare, Gheorghița Borteș, de la un teatru din București, o splendidă uniformă de… boier…iar nouă celorlalți ni s-au procurat niște cămăși țărănești existente, încă, atunci, în Tânganu… Și cum elevul nostru devenit… boier se fălea excesiv cu noua sa îmbrăcăminte. Noi, ceilalți, ca adevărați țărani, ne-am răsculat și după repetiții îl alergam până acasă…! Acesta s-a plâns doamnei învățătoare, i-a spus că renunță la rol.
Ne-am ales cu câteva urecheli zdravene plus ceva lovituri la palmă cu nelipsita linie și revolta… a încetat…!
Serbarea s-a bucurat de succes. Spectatorii noștri din acele trecute timpuri au fost fermecați de limbajul nostru cu accente moldovenești. Mai ales atunci când se pronunța cuvântul “cheatră” evident pentru localnicul nostru “piatră”…
Așadar mai prezentăm o amintire din acele timpuri care, ele însele, au devenit... istorie...!
23 ianuarie 2023 Vasile Bolboja
1955-1961
Trecută acum în amintiri, Școala Mică din Tânganu a avut un rol esențial în alfabetizarea celor “fără… carte” și mai ales pentru școlarizarea atât de necesară a copiilor lor..
Școala Mică a deservit partea sudică a satului Tânganu (care are 3 km) și a facilitat, în acele timpuri accesul copiilor din sud-centrul satului. Așa s-a născut Școala Mică din Tânganu Mic (Gâgâlicea) continuat, peste calea ferată de Tânganu- Moară… Precizăm - școala era poziționată în… centrul satului Tânganu .
Acea clădire este acum locația grădiniței de copii din Tânganu.
Între anii 1955-1961 se organizau serbări școlare de Crăciun-Anul Nou, de ziua Unirii (24 ianuarie), de sărbătoarea dublă 1-8 Martie și firesc de sfârșit de an.
În anotimpurile friguroase acestea se organizau în sala centrală a clădirii continuată cu o alta de la intrare. Serbările erau vizionate de mulți consăteni (părinți dar și doritori de spectacole în acele vremuri) pentru că aveau un farmec deosebit cu episoade deosebite, variate și interpretate de micii școlari. (vom reveni cu amănunte).
Dar să ne concentrăm pe sărbătoarea de Crăciun - Anul Nou de la granița dintre anii 1958/59.
Copiilor li se dădeau de Anul Nou cutiuțe ornate, deosebit de frumoase (păstrate multă vreme ca amintiri). Erau realizate manual de învățătoarea Borteș Gheorghița ajutată de prietene locale, printre care d-na Silvia (Coțomeagă)..
În acel spectacol am avut onoarea să recit poezia lui Nicolae Militaru
MAMA
Am venit aseară Mama, din sătucu-i de departe
Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi “domn cu multă carte”
A bătut sfios la ușă, grabnic i-am ieșit în prag
Mi s-a umezit privirea de iubire și de drag..
Succesul a fost deosebit, emoționant…..
Nu știam atunci că autorul, Nicolae Militaru născut în Dobreni-Ilfov (1886-1959) era închis și acuzat de legionarism. Era un poet interzis iar curajul de pune un elev să o recite aparține învățătoarei de excepție, GHEORGHIȚA BORTEȘ ..
Epilog – în vara anului 1959 Nicolae Militaru s-a stins din viață, în închisoare la 74 ani…
4 Ianuarie 2023 Vasile Bolboja
A SE CITI SI:
- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Opinii Opinii
- Publicat: 22 Decembrie 2012 22 Decembrie 2012
- Accesări: 3829 3829
Acum în preajma Noului An, a Sărbătorilor de Iarnă, o întâmplare de demult de prin "obsedantul deceniu" ne-a îndemnat să aşternem pe hârtie amintirile copilăriei noastre din acei ani grei.
În acele timpuri, toţi învăţătorii şi profesorii se străduiau să ofere copiilor şi părinţilor săraci, câteva momente de destindere. Şi printre acestea, la mare preţ, erau spectacolele oferite de şcolile din localitate cu ocazia sărbătorilor încetăţenite: 7 Noiembrie, Anul Nou, Unirea Principatelor (pe 24 ianuarie), 8 Martie-Ziua Femeii, Sărbătoarea de sfârşit de an şcolar.
Era o lume săracă, muncită, dornică de orice spectacol. Inclusiv, şi, mai ales!, acela oferit de odraslele lor care luaseră calea învăţăturii, în speranţa unei vieţi mai bune.Cele mai gustate erau, evident, spectacolele oferite de elevi de Anul Nou şi cele de sfârşit de an. În spectacolele de Anul Nou şcoala
oferea elevilor mici cadouri.
La sărbătorile de sfârşit de an: carţi. Cei mai premiaţi primeau până la 10 (zece) cărţi, evident, pe teme şcolare.
Cu care se delectau toată vara iar în anul următor aveau o, relativ, solidă pregătire şcolară. Printre cadourile oferite de Anul Nou se numărau, acolo unde semnatarul acestor rânduri a efectuat clasele primare, mini-coşuleţe pregătite de doamna (pe atunci "tovarăşa") învăţătoare şi alte fantezii din hârtie creponată. Desigur, pentru premianţi nu lipseau jucăriile specifice copilăriei: ursuleţi, iepuraşi, motănei, răţuşte...
La sărbătoarea de Anul Nou, din anul 1959, am primit un cadou cu totul şi cu totul deosebit: o minge din cauciuc cu un diametru de circa 25 cm. A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit în viaţa mea!
Fericit am dormit cu mingea mea cea dragă lângă pernă. A fost o iarnă grea. Lângă casa mea cea singuratică, de la margine de sat, iarna a creat un troian care avea direcţia: sud-vest... Pleca chiar din vârful casei mele acoperite cu trestie... Cred că eu, şi micii mei prieteni, am fost "protocronişti" în ale fotbalului: degajam, cu străjnicie, rotundul obiect din ... vârful unei case... (de aici, probabil, şi dragostea mea permanentă pentru fotbal). Sora mea mai mică a primit un cadou ciudat: o cutie pe care scria "Loto" cu numere de la 1 la 90 şi 6 cartonaşe cu câte 15 numere diferite.
Ni s-a explicat regulile jocului: fiecare îşi alegea un număr de cartonaşe, în funcţie de numărul de jucători. Dacă erau 2 jucători fiecare alegea câte 3 cartonaşe, dacă erau 3 jucători fiecare alegea câte 2 cartonaşe, etc..
Într-o... căciulă se introduceau cele 90 de numere, cineva le extrăgea, le striga, cel care avea numărul respectiv îl aşeza pe cartonaşul său şi primul care completa cele 15 numere pe fiecare cartonaş era declarat câştigător. Intuiţie de competitori (sau simplificare!) noi, copiii, aşezam toate cele 90 numere pe ceva plat şi îşi alegea fiecare numerele existente pe cartonaşele sale. Şi era declarat câştigător acel "vitezist" care completa primul toate cartonaşele. Şi astfel am transformat norocul în competiţie: cine avea abilitatea de a alege mai repede numerele de pe cartonaşele sale.
Dar jocurile copilăriei noastre erau multiple. Se jucau: "popicul", "măsuţa", "porcuţa", "furatul pepenilor", alături de mai cunoscutele "uliul şi porumbeii" sau "de-a v-aţi-ascunselea (pitita)... Şi, desigur, regele jocurilor, acela care avea să devină etern: fotbalul. Mai practică copiii noştri, azi, asemenea jocuri? Nici vorbă.... Fiecare dintre ei se ascunde în case pentru ceva jocuri pe, ati ghicit!... calculator. Şi contactul direct, necesar, revigorant, uman copilăresc, deconectant, dintre copiii noştri se reduce considerabil. Şi atunci când se întâlnesc imită jocuri de pe calculator cu mutanţi, teleportaţi, supermani, spidermani, etc. Care le insufla o notă de agresivitate dăunătoare. Şi copii noştri devin insensibili, inadaptabili, înstrăinaţi. De parcă i-am angaja pe toţi în serviciile speciale sau în legiunile străine.
Că doar n-o să mai vorbească de... lăcătuşi, ingineri, strungari, tehnicieni sau agronomi. Şi atunci apare necesară, şi inevitabilă, întrebarea: către ce se îndreaptă copiii noştri?
- Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja
- Categorie: Istorie Locala Istorie Locala
- Publicat: 07 Decembrie 2015 07 Decembrie 2015
- Accesări: 34501 34501
ÎNCEPUTURI ŞI ... ISTORIE
--------------------------------------
Septembrie 1955...
Superbă lună de toamnă...
Eu aveam 7 ani şi 6 luni. Era vremea să încep o viaţă nouă. Aceea de şcolar. Alături de copiii din Tânganu Mic zis şi Gâgâlicea plus cei din istoricul Tânganu Moară. Ne-am prezentat la "Şcoala Mică". Să precizăm că satul Tânganu avea atunci, în anul 1955, două şcoli: "Şcoala Mare" şi "Şcoala Mică". Necesitatea înfiinţării a două şcoli are mai multe explicaţii. Satul Tânganu a fost întotdeauna unul important pe "traseul" Bucureşti-Olteniţa. Istoria lui ese fabuloasă.
Nu se cunoaşte un an precis de "naştere / atestare" documentară a satului nostru. De exemplu, surata sa dinspre apus, satul Bălăceanca, a fost atestat documentar în anul 1592. Satul Fundeni în anul 1735. Nu intrăm in detalii istorice. Unii spun că denumirea satului nostru, Tânganu, s-ar trage de la călugării din Mănăstirea Tânganului ctitorită de Radu cel Frumos şi construită în partea de nord a localităţii în jurul anului 1475. Aceştia s-ar fi "tânguit-tânguire" = a jeli, a deplânge, a compătimi pe cienva (definiţie din DEX). Desigur se are în vedere şi sensul colateral de "rugăciune-tânguire" specific vieţii călugăreşti. Alţii spun că denumirea ar fi venit de la "târguire" ("tocmeală" –conform DEX) adică pre-întelegerea dintre negustori privind preţurile cu care vor intra în oraşul de alături, Bucureşti (atestat documentar la 20 septembrie 1459). Era vorba de negustorii care veneau din partea de est a oraşului, din Bărăgan şi chiar de mai departe, Brăila, Buzău, Galaţi. Istoricul local, C. Săvescu nu exclude posibilitatea ca satul nostru să-şi fi tras numele de la vreun...om. Să-l cităm: "Cine va fi fost acel Tânganu – dacă acest nume va fi fost al unui om – care şi-a eternizat numele cu numele satului întemeiat poate de dânsul, şi în ce timp a trăit, niciodată nu se va şti". Ceea ce nu este exclus: era în spiritul şi obiceiurilor acelor vremuri de a se da numele localităţii care se crea în jurul proprietăţii unui localnic înstărit.
Prima variantă ne pune în binecunoscuta dilemă mondială : "Cine a fost primul: oul sau găina?". Dacă acei călugări de la Mănăstirea Tânganului se "tânguiau" înseamnă că satul care a preluat denumirea de la acele rugăciuni-jeluiri monahale s-ar fi născut mai târziu. Ori Mănăstirea Tânganului a preluat şi nu a dat denumirea satului aflat în apropiere. Şi cea de a doua variantă pare neverosimilă: "Oraşul lui Bucur" proaspăt înfiinţat în 1459, era o localitate mai mult decât modestă şi nu constituia, în anul 1475, o aşa de rapidă atracţie pentru negustorii din estul Munteniei. Cea mai probabilă variantă, şi noi optăm pentru ea, rămâne acea a lui C. Săvescu. Adică denumirea vine de undeva dintr-un trecut premergător mănăstirii. Cert este că în anul 1475, Radu cel Frumos, fratele vestitului voievod Vlad Ţepeş, a construit aici în partea de nord a localităţii, deja existente, o mândreţe de mănăstire care a dăinuit fizic, prin bisericuţa sa, până în anul 1853. Atunci a fost construită biserica actuală din Tânganu cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Ruinele mănăstirii si ale micuţei biserici au "supravieţuit" până aproape de sfârşitul secolului 19. Deci mănăstirea a luat denumirea satului de la sud, Tânganu. Ceea ce atestă, indubitabil, că pe atunci satul exista. De altfel surse istorice confirmă că între Bucureşti şi Olteniţa, Tânganu era unul dintre cele mai importante sate. "Catagrafia" (recensământul) din 1810 consemna existenţa a 110 case cu un număr de 467 locuitori (400 români, 61 "sudiţi" şi 6 "nemţeşti") ceea ce atestă un sat considerabil pe vremea când Bărăganul era locuit de mici cătune. Aceste cătune erau în jurul unor hanuri precum cele din zona Fundenilor de azi : Zoicaru, Băduleasa, Roşia, Lilieci, Perişorul şi altele.
Istoria satului Tânganu este complexă. În partea de sud a existat din vechi timpuri micuţul sat Tânganu Moară independent de Tânganu Mare. Acesta se afla în drumul istoric dinspre sud-estul Munteniei (zonele Călăraşi, Mănăstirea, Olteniţa) către Bucureşti. Trecea peste râul Dâmboviţa apoi urmau Bălăceanca, Glina, Căţelu, Dudeşti...deci Bucureşti. Avea două mici cârciumi şi un modest han. Între Tânganu Mare şi Tânganu Moară era un spaţiu nelocuit de circa 2 km. La jumătatea acestor 2 km a fost construită, în jurul anului 1905, calea ferată Bucureşti-Olteniţa. În partea de nord a căii ferate s-a născut Tânganu Mic zis şi Gâgâlicea. Cele 104 loturi de casă de câte circa 2.000 mp au fost trasate şi vândute / repartizate către viitorii "tângăneni" înainte de 1900 în conformitate cu reforma agrară din 1864 de pe timpul lui Cuza cu o explicabilă întârziere, generată de disputele politice din acele timpuri. Nu intrăm în prea multe amănunte istorice. Înainte de 1940 dintre cele 104 loturi erau ocupate cu case vreo 6-8. După anul 1950 şi mai ales după 1961, când a fost creat GAC Tânganu situaţia s-a schimbat radical. Noua proprietară colectivă a acordat, cu largheţe, acele loturi consătenilor noştri pentru construirea de case. Şi aşa se face că pe la sfârşitul anilor 1980 aproape toate acele "vetre" (cum le spuneau localnicii) au fost ocupate. Astfel acel perimetru plasat de la "Moara lui Nelu " (Ion Georgescu) până la calea ferată a fost ocupat de case noi.. Azi există aici circa 100 case.
În condiţiile de atunci, când se pornise un ambiţios program naţional de alfabetizare s-au căutat căi de realizare a acestui program. Cum satul Tânganu, împreună cu sateliţii săi, Tânganu Mic şi Tânganu Moară, se întindeau pe lungimea a peste 3 km era greu, foarte greu pentru a "sensibiliza" o mentalitate moştenită din perioada interbelică prin care băieţii trebuiau să absolve 4 clase iar fetele o clasă ca să poată (măcar) să se iscălească. Aşa au facut Mama mea şi soacra mea. Dar în afară de iniţialele numelor, cu care semnau, nu au reuşit ceva mai mult în ale scrisului. Însă, împreună cu experienţa de viaţă, au devenit foarte bune socotitoare ale veniturilor familiilor lor. Altminteri o necesitate...indispensabilă gospodinelor noastre de atunci şi de azi... În schimb băieţii au învătat să scrie, să citească, să socotească şi unii dintre ei s-au îndrăgostit, în principal de istorie, în secundar de geografie. Un accent deosebit se punea, în şcolile elementare interbelice, pe caligrafie. Aşa se face că funcţionarii din acele timpuri: fie la primărie, fie la notariate sau în alte domenii privind administraţia locală aveau un scris frumos, caligrafic, inteligibil, ordonat.
Şcoala cea mică se afla în fosta casă a "Coanei Marioara" plasată, atunci, în anii 1950, cam la mijlocul satului, într-o curte mare cu livadă şi grădină înfloritoare. Făcea parte din grupul de proprietari greci existenţi în toată Muntenia, deci şi în Tânganu. Numele familiei proprietăţii: Panaiot. Atunci când a fost construită acea arătoasă casă era plasată spre partea de sud a Tânganului Mare. Casa propriu-zisă avea o sală de intrare unde se ajungea urcând o scară cu câteva trepte. Din acea sală plasată spre apus se intra într-un hol orientat pe direcţia răsărit-apus. Pe fiecare parte a holului se aflau câte 2 camere. Cele dinspre nord au devenit nişte mici săli de clasă (cu câte 9-10 bănci) iar cele dinspre sud au fost atribuite celor două învăţătoare pentru uzul personal. În jurul clădirii erau mulţi şi diferiţi pomi fructiferi de soi: meri, peri, nuci, pruni, corcoduşi. În partea de sud, către lunca Ciulunica, era curtea propriu-zisă folosită de noi pentru fotbal şi alte jocuri. Acolo s-a născut marea mea dragoste pentru fotbal. În partea de apus către aceiaşi luncă Ciulunica era o grădină de legume şi zarzavat îngrijită de noi, elevii şi de Domnişoarele învăţătoare. În partea de răsărit în curtea şcolii era o construcţie-anexă destul de solidă, la bază avea spaţii zidite (coteţe si cotineţe) pentru creşterea păsărilor sau a porcilor, iar la partea superioară era un pătul tradiţional din scânduri (şipci) încrucişate pentru depozitarea, în special a porumbului. Şcoala avea în partea de sud, pe lunca Ciulunica, un lot atribuit ei, care era dat "în parte" îndeosebi vecinului din partea de răsărit (alăturat cu amintita, mai sus, construcţie), nea Niculaie Dumitrică. Şi cum Domnişoarele învăţătoare erau niste gospodine pricepute foloseau cu eficienţă cele atribuite şcolii şi creşteau, în special păsări. Ba împreună cu acelaşi vecin, câteodată, creşteau, evident "în parte ", şi un porc.
La Şcoala Mică veneau elevii din clasele elementare 1-4 din partea de sud a satului: Tânganu Moară, Tânganu Mic (Gâgâlicea) şi cei din jurul şcolii celei mici. Distanţa de la Tânganu Moară până la şcoala cea mică era de 2 km. Ceilalţi elevi din Tânganu Mare (cum apare în unele documente istorice pentru a fi delimitat de suratele sale mai mici sdin sud) se şcoleau, evident, la... "Şcoala Mare", plasată înspre nord în partea locuită compact de tângănenii noştri.
Şcoala Mare a fost construită înspre sfârşitul secolului 19 şi aici au fost şcoliţi
străbunicii, bunicii şi părinţii noştri pe care părinţii lor se încumetau să-i trimită "la carte" şi urmau între 1 si 4 ani "de şcoală". Nu ne propunem ca în rândurile noastre să facem istoria acestei şcoli legendare pentru satul nostru. Mai spunem că unul dintre longevivii învăţători a fost Paraschiv Popescu, fiul preotului Hristea Radulescu, care a profesat la şcoala din Tânganu, între anii 1880-1915. Hristea Radulescu a fost unul dintre cei doi preoţi (alături de Şerban) care au slujit, între anii 1853-1894 în nou înfiinţata biserică din Tânganu, cu Hramul Adormirii Maicii Domnului. Apoi Ion Grigore Popescu a fost preot paroh la biserica din Tânganu între anii 1914-1964 şi concomitent, învăţător la amintita şcoală între anii 1914-1940. Pe vremea din care încep amintirile noastre învăţători erau: Iliescu Elena, Olga Duca, Storceac... În dorinţa-program de a alfabetiza întreaga populaţie a ţării, s-a pornit, în anii de început '950, de "la bază". Adică de la copii. Şi astfel s-a simţit nevoia de a găsi două locaţii pentru longevivul sat, care se întindea pe lungimea a peste 3 km. Apariţia unei "şcoli mici", în acei ani de început ai şcolarizării populaţiei României a fost o necesitate. Din câte îmi amintesc eu, "Şcoala Mică" a avut şi un sediu, într-o altă casă particulară. Începând, probabil, cu anii 1953-54 s-a fixat în amintita locaţie: casa "Coanei Marioara"...
ACEI ANI MINUNAŢI ... DE ELEV
------------------------------------------------
Deci septembrie 1955. După acestă scurtă prezentare a istoriei şi a situaţiei învăţământului din Tânganu la mijlocul "obsedantului deceniu", cum este prezentat în lumea politică şi literară, să intrăm în perimetrul subiectului nostru. Prima învăţătoare a fost Domnişoara Lica, una dintre fiicele preotului-învăţător amintit mai sus, Ioan Grigore Popescu. Acesta mai avea încă o fiică, Marioara şi 3 băieţi. Amintirile mele despre Domnişoara învăţătoare, Lica, sunt foarte vagi, învăluite în ceaţă. După câteva săptămâni s-a retras, era bolnavă, din câte se spune, de plămâni, o boală destul de frecventă în acei ani şi în scurt timp ne-a părăsit trecând în lumea de dincolo. Se mai spune că, necăsătorită fiind, a fost îmbrăcată în mireasă, conform tradiţiilor timpului. Trist este că şi cea de a doua fată a preotului Ion Grigore Popescu, Marioara, a murit tânără se pare de aceiaşi boală....
În locul celei plecate departe de noi şi de lumea pământeană a venit o tânără învăţătoare de 23 ani. Numele dumneaei: Borteş Gheorghiţa. Tângănenii noştri, respectuoşi, i se adresau cu apelativele "Domnişoara Gica" sau "Domnişoara învăţătoare" care au fost mult mai des folosite decât oficialul "tovarăşa învăţătoare". Le vom folosi şi noi, consecvent, în însemnările următoare.
Alături de mine s-au prezentat ca proaspeţi elevi de clasa I-a: Ion Constantin-Godăcel, Stoian Vasile-Oţetaru, Dumitrică Florea-Verde, Stoica Vasile-Silică şi o fetiţă din Tânganu Moară, Simion Maria-Bacaliu.
Timp de un an a fost singura învăţătoare pentru toate cele 4 clase care numărau, fiecare, în medie în jur de 4-6 elevi. Modul de desfăşurare a programului celor 4 clase care, atenţie!, se desfăşura în acelaşi timp, pare neverosimil. Domnişoara Gica începea, de exemplu, citirea cu clasa 1-a iar celelalte 3 clase rămâneau în aşteptare. Aşteptarea era însă, una activă: eram obligaţi fie să citim lecţiile la materiile din program (citire, istorie, geografie, etc.) sau ni se dădeau "de lucru" exerciţii de aritmetică sau să lecturăm un text stabilit de dumneaei. Şi astfel, când se trecea de la o clasă la alta, pe rând celelalte rămâneau în aceiaşi aşteptare... activă. Şi astfel toţi am prins dragul cititului şi ... lucram mai puţin acasă, pentru că în această rotaţie unii rezolvau şi temele pentru a doua zi. Evident cei harnici şi ordonaţi. Căci acasă fiecare dintre noi îşi ajutau părinţii la treburi gospodăreşti, mai ales la păscutul animalelor (în special a vacilor, numeroase în acele timpuri). Şi încă ceva: nu aveam un program riguros. Domnişoara învăţătoare hotăra ad-hoc ce materie abordează, în acel moment, cu fiecare clasă. În felul acesta eram obligaţi să fim pregătiţi permanent la oricare dintre materii. De exemplu eu, pe parcursul celor 4 clase elementare, citeam zilnic de câte două ori fiecare lecţie la toate materiile indiferent de programul de a doua zi. Altminteri, aşa cum am spus ceva mai sus, nici nu aveam o programă riguroasă. Această metodă, de a citi zilnic lecţiile de doua ori, am menţinut-o şi în clasele V-VII. Şi astfel nu eram niciodată "prins cu stângul" şi repetarea lecţiilor în zile diferite asigura o mai bună memorare.
Aşa am ajuns coleg de ... clasă cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, regretatul Stanciu Marin-Marinuş. El era născut în 1945, eu în 1948. El era în clasa a 4-a, eu în clasa a 1-a. Atunci când Domnişoara invăţătoare se necajea pe cei din clasele superioare (eu fiind în clasa a 1-a) la orele de aritmetică, pentru că nu ştiau "să socotească" mă întreba pe mine care, terminând cele date de lucru în acest timp, eram "pe fază" şi răspundeam... prompt. Această "preocupare" mi-a adus laude dar şi critici plus ceva ghionturi de la cei prinşi nepregătiţi...
Din anul şcolar 1956/1957 alături de Domnişoara învăţătoare a fost adusă o altă tânără învăţătoare, Anişoara Budileanu. Cele 4 clase au fost împărţite între cele două învăţătoare astfel : clasa 1-a împreună cu clasa a 3-a erau în pregătirea unei învăţătoare iar clasa a 2-a şi clasa a 4-a în cea a celeilalte învăţătoare. S-a petrecut un fapt incredibil pentru cei de azi: timp de 2 ani am fost coleg de clasă cu sora mea, născută în 1950, deci cu 2 ani mai mică. Şi astfel eu am fost în clasa a 3-a şi ea în clasa a 1-a, deci în aceiaşi clasă cu mine. În anul următor eu am fost în clasa a 4-a, ea în clasa a 2-a, deci tot împreună. În clasă erau circa 9-10 bănci dispuse pe 3 rânduri cu câte 3-4 bănci. Noi cei 6 elevi din clasa a 3-a şi apoi din clasa a 4-a am ocupat cele 3 bănci de la fereastră dispuşi astfel: în prima bancă Ion Constantin-Godăcel cu Dumitrică Florea, Stoica Vasile-Silică în banca a 2-a cu Simion Maria-Bacaliu, eu cu Stoian Vasile în banca a 3-a. Cei din clasa a 1-a erau mai mulţi şi ocupau celelalte 2 rânduri de câte 3 bănci. Coincidenţă: în rândul din mijloc, sora mea împreună cu Maria lui Ciulică (erau mai înalte) au ocupat ultima bancă deci în dreptul meu. Recunosc: din când în când îi mai dădeam câte un "ajutor frăţesc"... suflându-i discret unele răspunsuri la întrebări... mai grele...
Atunci când, din diferite motive obiective (şedinţe la forurile superioare, etc.), lipseau Domnişoarele învăţătoare erau înlocuite de un învăţător ciudat, Pavel. Toate calculele aritmetice se făceau în... bomboane care erau aşteptate de ceilalţi copii amatori de ... dulciuri. Era binecunoscută mustrarea-îndemn: "socoteşte mai repede că uite cum plâng copiii după bomboane!". Şi încă o amintire legată de dânsul. Trenul era singurul mijloc de transport al acelor timpuri. Drumul până la gară (începând din dreptul lui Mocanu) era în vremuri de ploi, toamna şi primăvara, desfundat. Se folosea următorul traseu: pe mergea pe şosea până prin dreptul casei mele şi apoi pe o potecă mai puţin noroioasă, pe drumul de lângă grădina lui Gheorghe Dumitrică se ajungea la gară. Într-o zi, domnul învăţător Pavel se ducea la gară pe acest traseu, trenul a fluierat plecarea din gara Fundeni, dumnealui s-a grăbit şi a scurtat drumul prin fundul curţii lui Gheorghe Dumitrică, a ajuns în curtea propriu-zisă şi s-a trezit între doi câini legaţi de o parte şi de alta. Au rămas stupefiaţi când s-au trezit cu grăbitul învăţător hărţuit între cei doi câini, l-au salvat şi în... mare viteză a prins trenul care tocmai poposise în gara noastră. Multă vreme ne-am amintit, cu haz, de această întâmplare hazlie a ciudatului învăţător.
Viaţa mea de elev la "Şcoala Mică" a fost unică, arhaică, fabuloasă. Desigur se poate spune că orice copilărie (mai ales în mediul rural, precum acela din anii "950), pentru orice sexagenar (ca mine) are un caracter de unicitate. Şi amintirile mele din acei ani de excepţie, 1955-1959, atunci când am fost elev la Şcoala Mică, sunt marcate de amintiri duioase, dulci, unele triste, sentimentale, încărcate şi de istorie. În rândurile următoare voi înşira unele dintre acele amintiri atât de dragi mie. Dar sunt, sigur şi acelora care le-au trăit. Pentru că eu, aşa cum am mai spus, nu am trăit într-un clopot de sticlă. Am trăit în mijlocul Oamenilor maturi şi a Copiilor de atunci şi fără ei rândurile mele ar fi seci, neinteresante, golite de sentimente... Aşa că, în continuare, voi încerca, atât cât memoria mă ajută, să reproduc şi alte amintiri legate de Şcoala Mică, de Domnişoara Gica, de Domnişoara Anişoara, de colegii mei, care împreună, ne-am îmbogăţit, reciproc !, viaţa ...
FOTBALUL ACELOR TIMPURI
-------------------------------------------
Oarecum surprinzător, am descoperit fotbalul, aşa cum am mai spus în alte însemnări, pasiunea mea de o viaţă, în clasa 1-a în curtea şcolii celei mici. Să ne amintim: eram în anul 1955, Televiziunea Română nu se înfiinţase (data "nasterii": 31 decembrie 1956 şi oricum televizoarele, în Tânganu, au apărut mai târziu) iar fotbalul local era practicat de o mână de oameni despre care am scris, în detaliu, în alte scrieri ale noastre care au avut ca teme acest sport. În curtea şcolii, în partea de sud era suficient spaţiu pentru o "miuţă la două porţi" cum se spune. Spaţiul porţilor era delimitat de două perechi de căciuli mai arătoase. Bineînţeles că mingea folosită era una de cauciuc mai mare sau mai mică după posibilităţile noastre de atunci. Pe mine m-au plasat în poartă (predestinare, mai târziu am ajuns – pentru scurtă vreme între anii 1967-1968 - portarul echipei de fotbal a satului Tânganu) şi eram nedumerit de ce atunci când mingea trecea pe lângă mine dar şi printre cele două căciuli unii dintre jucători strigau entuziasmaţi : "Ăla e !". Pare neverosimil dar acestea erau timpurile, acesta era nivelul nostru de copii săraci în ale fotbalului care la nivel urban şi naţional era destul de avansat. Deşi eram doar la "o asvârlitură de băţ" de Bucureşti. Dar s-a născut un miraj, o vrajă, care pe unii dintre noi, precum Costică Godăcel, Dumitrică Florea sau Stoian Vasile nu ne-a părăsit toată viaţa.
Între timp a fost înfiinţată, şi cu contribuţia învăţătoarei Anişoara Budileanu, îndrăgostită de fotbal, echipa tângăneană, devenită istorie, Unirea Tânganu. Care avea în dotare o minge de fotbal adevărată. Mingea era în "păstrare" la Domnişoara învăţătoare, Anişoara Budileanu. Această echipă a "funcţionat" aproximativ între anii 1958-1960 şi a grupat jucătorii de fotbal care proveneau cam din aceiaşi zonă precum elevii Şcolii Mici. Adică Tânganu Moară (Tănase – Cacabela), Tânganu Mic (Ion Nicolae-Godac, Preda Constantin-Creţu) sau din jurul şcolii (fraţii Dumitrică, Gogu şi Puiaţă, fraţii Mamonu: Costică, Marin, Ion, apoi State Vasile, Ion Baraitan, fraţii Bocea şi alţii). Dar despre această meteorică, enigmatică echipă am scris în detaliu în însemnările noastre intitulate "Microistorie fotbalistică tângăneană".
Sediul, sufletul, spiritul noi echipe erau Şcoala Mică şi...Domnişoara Anişoara Budileanu. Şi noi, micuţii elevi de la Şcoala Mică, profitam de prezenta miraculosului obiect rotund în camera Domnişoarei pentru a ne fi dat şi nouă "spre folosinţă" în pauze. Altminteri spaţiul alocat sportului, prin program, era comasat şi folosit de noi, băieţii, pentru fotbal. Să mai precizăm că mingile de fotbal "adevărate" din acea vreme erau deosebit de rezistente. Un asemenea "obiect rotund" nu se deteriora, precum astăzi după câteva zeci de meciuri. Şi tot legat de fotbal câteva amintiri.
Cel mai talentat dintre noi, a fost, evident, Costică Godăcel. Eu am fost mereu un ambiţios. Şi la învăţătură dar şi la fotbal. Imi plăcea postura de învingător, aşa cum am fost în toate şcolile pe care le-am urmat. Ca să fiu învingător şi la fotbal căutam, mereu, să fiu în echipă cu Costică Godăcel. Şi reuşeam adesea să fiu cu el în echipă şi de multe ori eram învingători. Într-unul dintre meciuri, pârdalnicii de adversari au învins echipa din care făceam parte eu şi Costică. Nici în ruptul capului nu vroiam să mă recunosc învins şi căutam fel de fel de motive-subterfugii pentru a justifica înfrângerea, evident dând vina pe alţii decât pe echipa mea. Atunci Costică, cu calmul lui proverbial, m-a apostrofat: "Ce vrei, mă, au fost mai buni ca noi". Lovitura dată de coechipierul meu m-a şocat şi am început să plâng cu sughiţuri. Am fost de râsul micii noastre şcoli mai ales ca şi fetele s-au raliat celor care se amuzau pe seama "plângăciosului"! Ba chiar şi Domnişoara învăţătoare m-a întrebat, în derâdere: "Ce-ai păţit, măi, Vasile ?". Mi-a rămas adânc întipărită acea întâmplare drept pentru care am reprodus-o în aceste amintiri.
Era toamnă. A fost cules porumbul de pe lotul şcolii (aşa cum am mai spus lotul era în sudul şcolii, înspre lunca Ciulunica). Acesta a fost lucrat "în parte" cu Niculaie Dumitrică, iar partea care se cuvenea şcolii a fost depozitată în pătulul aflat deasupra construcţiei care avea la bază cotineţe şi coteţe zidite pentru animale şi păsări. În acel pătul se ajungea pe o scară solidă de lemn. Domnişoarele învăţătoare, bune gospodine creşteau păsări hrănite cu porumbul care li se cuvenea. Normal, ne puneau pe noi elevii să curăţăm ştiuleţii de porumb. Ne suiam în pătul prin scara de lemn şi ne aşezam pe curăţat în nişte coşuri de nuiele. Ni s-a promis că dacă curăţăm un coş ni se dă mingea de fotbal pentru o miuţă. Entuziasmaţi de promisiune şi dornici de fotbal am umplut coşul (prea) repede. Şi atunci Domnişoara Gica ne-a mai dat încă o porţie. Adică încă un coş. Eu, faţă de colegii mei, am protestat. Vasile Stoian a coborât, tăcut, pe scară şi s-a dus, drept, la Domnişoara Gica, i-a spus tărăşenia, aceasta a venit, a urcat pe scara şi a decis: Vasile (adică eu) să coboare şi să nu mai cureţe nici un ştiulete. Fără alte comentarii. Am coborât ruşinat înjurându-l, în gând, pe turnător. Ceilalţi au curăţat rapid şi cel de-al doilea coş şi drept răsplată li s-a dat promisa minge pentru o miuţă... prelungită. Mie mi s-a interzis să joc. Am stat deoparte şi cât a durat miuţa... am plâns.
Cred că aici este cazul să povestesc şi o altă "păţanie fotbalistică" petrecută peste 3 ani în alt context. Eram în clasa a 7-a la Şcoala Elementară din Cernica. În clasa noastră a fost repartizată, în acel an şcolar 1961/1962, fata unui inginer agronom angajat la IAS Fundeni, care avea în folosinţă şi toată lunca Dâmboviţei şi a Colentinei. Lunca era, evident, şi pe teritoriul comunei noastre Cernica. Ferma de stat avea unul dintre sediile-anexă în "conacul lui Udrea" aflat în partea stânga în drumul spre Căldăraru (spre calea ferată). În acel sediu, fostă conac, exista şi o bogată livadă cu meri, peri, vişini, cireşi, pruni şi alţi pomi fructiferi. Pe noua noastră colegă o chema Crihan Mihaela. Avea un ten incredibil de alb, faţă de colegele noastre indigene bătute de soare şi de vânt. Era finuţă, frumuşică, cu două codiţe cochete de şcolăriţă, cu fundiţe rosii. Cum pe vremea aceea mă bântuiau ceva talente poetice i-am dedicat o poezie din care îmi mai aduc aminte doar versurile prin care chipurile ea era vânzătoare de fructe: "Cu codiţe şi fundiţă / Şi c-o mini... rochiţă / Strigă: cireşele, cireşele ! / Şi mai bune şi mai rele!". Le-am arătat "producţia mea poetică" colegilor mei, regretatul Dinu Mihai din Căldăraru, fără nici un cuvânt, a luat foaia de hârtie cu poezia de pe banca mea şi i-a pus-o Mihaelei în faţă. Îmi amintesc perfect: culoarea feţei ei de o albeaţă incredibilă s-a înroşit, a luat foaia cu "versurile" şi s-a dus cu ele direct la temutul director, Monaru Ion. Acesta a chemat imediat "poetul" la dânsul şi am scăpat relativ uşor: o urecheală zdravănă şi o palmă, două. Dar ghinion: tocmai atunci a fost organizată o excursie cu toată şcoala în pădurea Cernica aflată în apropiere. Acolo veselie mare, cules de flori, hârjoneli cu fetele (eu împlinisem deja 14 ani...în jurul acestei vârste erau şi ceilalţi colegi de clasă) şi... şi... fotbal într-o poiană găsită de noi, amatorii... Am spus noi ? Numai de ei, amatorii de fotbal, pentru că d-l director a decretat... directorial: "poetul să stea deoparte". Şi iarăşi m-au năpădit lacrimile. Spre ruşinea mea pentru că frumuşelele codane (şi în acei ani la şcoala din Cernica aveam câteva colege, în clase diferite, foarte frumoase!) îşi dădeau ghes arătând spre "poetul plângăcios". A fost şi un câştig: m-am lăsat definitiv de poezie şi m-am îndreptat către proză. Şi o paranteză necesară: cu ceva timp mai înainte am scris pentru vecina mea, Constantin Ştefania - Fănuţa lui Drină, pe atunci elevă la Şcoala Mică o poezie în binecunoscutul stil facil, simplist, al acelor vremuri. A fost apreciată de Domnişoarele învăţătoare şi a recitat-o la o serbare... Şi, pe atunci, chiar credeam ca voi ajunge... poet. Din fericire pentru mine şi din păcate pentru prietenul şi colegul meu de clasă, Costică Godăcel, acesta a comis o boacănă şi a făcut ca atenţia să fie distrasă de la "poet": l-a lovit drept în frunte cu un obiect contondent din pădure (se pare o ghindă) pe unul dintre colegii noştri, din câte ne amintim noi, Tache Alexandru din Căldăraru. Şi lovitura nu a fost chiar "o joacă de copii"... pentru că a ieşit un alt scandal.
ÎNTÂMPLĂRI ... COPILĂREŞTI
-------------------------------------------
Eram în clasa a 1-a. Toate cele 4 clase eram în acelasi timp şi în aceiaşi clasă sub "bagheta" unicei învătătoare din acel an, Gheorghiţa Borteş. În rândul de la geam erau plasaţi cei din clasa a 4-a din care făceau parte, printre alţii, amintitul Stanciu Marin-Marinuş, Ioniţă Gheorghe (Gogu lui Ivan Necu), Simion Florică (Ghiurică). Ultimii doi erau din Tânganu Moară. Într-una din zile, Stanciu Marin-Marinuş a venit la şcoală şi cu fratele său mai mic, Ionică (născut în 1949, deci viitor şcolar). Nu a avut cu cine să-l lase acasă. Părinţii lor erau pe câmp la lucrările agricole. Erau alte timpuri, oarecum greu de înţeles acum. L-a aşezat pe Ionică în banca a 2-a de la geam lângă fratele sau. La un moment dat nu l-a mai văzut nimeni pe... Ionică. A fost repede descoperit: se băgase sub bancă şi ronţăia liniştit, imperturbabil, nişte biscuiţi. Îi era foame...
Noi cei din clasa a 1-a învăţam să socotim până la 10. Am făcut buchete de câte 10 beţişoare care ne ajutau să buchisim tainele socotitului. Elevii din clasei a 1-a, ocupau rândul din mijloc. Cele zece betişoare erau legate cu o aţă. Am avut inspiraţia să împing un beţişor în faţă şi să-i arăt lui Costică Godăcel, care era în banca din faţa mea, cum se fumează, simulând că trag fumuri de ţigară din snopul de beţişoare. Domnişoara învăţătoare m-a văzut, oricum clasa era mică şi era uşor de observat (aproape) orice gest şi vorbe spuse, chipurile, mai încet, m-a chemat la dânsa şi m-a întrebat ce am făcut. Evident, nu am recunoscut şi atunci l-a întrebat pe Costică să spună tărăşenia. Acesta, a spus, nonşalant, "Domnişoară, mi-a arătat cum se fumează"! Eu eram cu faţa întoarsă spre el şi mă gândeam cu câtă uşurinţă m-a trădat colegul meu. În momentul în care am întors, ruşinat, capul spre Domnişoara învăţătoare, m-am trezit cu o palmă serioasă pe obrazul care era, întâmplător spre Dânsa. A fost prima (şi ultima!) palmă primită în clasa 1-a. Nu şi ultima pe parcursul celor 4 ani... Dar aceasta mi-a rămas adânc întipărită în memorie. Drept pentru care am reprodus-o în amintirile noastre.
Şi o altă amintire legată tot de Costică Godăcel. Eram în clasa a 3-a, exerciţiile date ca temă pentru acasă erau rezolvate la tablă, noi verificam dacă le făcusem bine şi Donmişoara învăţătoare ne verifica rezultatele de pe caiete. Costică a greşit unul, două, trei exerciţii la rând. Dânsa s-a uitat mai atent şi a observat că Costică simula corectând o... temă trecută. A primit o corecţie fizică destul de severă.
Am amintit ceva mai sus de pedepsele care ni se aplicau nouă, micilor elevi. Ele au fost reale. Dealtfel era o practică obişnuită în învăţământul nostru şcolar încă de pe vremea lui Ion Creangă (a se revedea povestea cu "Calul bălan") sau Barbu Ştefănescu-Delavrancea ("Domnul Vucea"). Şi această practică, spre binele nostru, s-a perpetuat şi în anii de după război, ani care fac obiectul rândurilor noastre. Să nu creadă cineva că chiar se producea maltratarea elevilor aşa cum se întâmplă astăzi, real sau închipuit, în mintea elevilor şi (mai ales) a părinţilor. Să recunoaştem că se practicau uşoare pedepse fizice. Una dintre cele mai frecvente consta în aplicarea unor, relativ uşoare, lovituri cu linia la palmă. Nu durerea fiizică era pedeapsa cea mai mare ci ruşinea de a fi pedepsit în faţa clasei. Pentu că, pe atunci, mai exista ruşine şi la copii. Apoi se mai întâmpla să ne fie aplicată şi câte o palmă aşa cum am retatat şi noi mai sus. Şi încă o pedeapsă (cea mai grea) pe timpul meu aplicată destul de rar: să stăm în genunchi în colţul clasei, dar eu nu am nici o amintire de vreun elev pedepsit astfel. În nici un caz "pe coji de nucă" aşa cum am auzit eu şi care cred că este poveste. Doar nu venea învăţătorul cu coji de nucă în buzunar, tocmai pregătite să fie strat sub... genunchii elevului pedepsit. Mai era şi o pedeapsă (destul de frecventă) ca elevul neascultător să fie "tras de urechi", fie efectiv, fie... ameninţat verbal.. Desigur se aplicau şi pedepse morale: să nu mai participe elevul în cauza la jocurile elevilor cuminţi (exemplu la fotbal aşa cum mi s-a întâmplat mie, dar şi la alte jocuri).
Lecţie de geografie. Tema: cursurile principalelor râuri din România pe care trebuia să le arătăm cu indicatorul pe hartă. (Azi elevii din clasa a 4-a nu cunosc nici măcar vecinii României !). Eram în clasa a 3-a şi toţi cei 5 colegi ai mei s-au încurcat teribil aşa că s-au ales cu ceva... "tras de urechi" Eu m-am descurcat destul de bine deşi, la un moment dat, m-am încurcat teribil... "pe cele 3 Crişuri". Şi ne-a fost trasată următoarea sarcină: ca în fiecare dimineaţă, înainte de începerea orelor, Domnişoara Gica să ne găsească în faţa hărţii repetând temele geografice din program, eu fiind numit responsabil. Dar noi ne-am "orientat" şi am descoperit un joc deosebit de atractiv : pe rând desemnam câte un "nume geografic" de pe hartă (râu, localitate, vârf de munte, deal, etc. ) pe care ceilalţi trebuiau să-l găsească. Am ajuns la perfecţiuea de a găsi rapid acele nume aşa încât s-a apelat la "şmecherii". Una dintre ele: cel care era la rând să desemneze numele care trebuia căutat de ceilalţi se uita într-o anumită parte a hărţii, spre derută, când în realitate acesta se afla în cu totul altă parte. Apoi metoda s-a schimbat: cel ce desemna numele de găsit se uita chiar în zona unde se afla, ceilalţi derutaţi se uitau în altă parte. Aceste oscilaţii făceau farmecul jocului nostru geografic. Este de la sine înţeles ca în felul acesta ne familiarizam cu noţiunile geografice care, la toţi ! ne-au rămas întipărite in minte.
Eu am fost un bun elev dar nu întotdeauna prea cuminte. Într-o zi de sfârşit de primăvară am găsit în grădina de legume nişte urzici. Am cules câteva fire şi le-am urzicat / băşicat pe câteva dintre colegele mele. Acestea m-au reclamat la Domnişoara Gica şi m-am ales cu cea mai zdravănă urecheală şi cu ceva palme din partea dânsei. A fost cea mai dură ":corecţie fizică" pe care am primit-o din partea Dumneaei în cei 4 ani. Şi n-am uitat-o.
În clasa 1-a Domnişoara Gica a pus pe fiecare elev (băiat) să-şi aleagă câte un pom pe care să-l îngrijească. Evident rolul era unul educativ: să îndrăgim pomii, deci natura, dar şi practic, să îi curăţăm de crengi uscate iar primăvara să-i văruim. Ordinea în care fiecare a optat pentru un pom fructifer a fost, normal, începând cu clasa a 4-a şi terminând cu clasa 1-a. Eu am ales ceea ce mai rămăsese: un măr chiar lângă poarta de la intrare. Au râs toţi de mine, că din acel măr toţi copiii vor fura fructe pentru că le este la îndemână, lângă poartă, lângă gard. Ca de obicei am tras un plâns zdravăn. M-a încurajat vărul meu, Gheorghe Gheorghe, Gogu lui Mitu Penii. Locuia la doar 2 case de şcoală, era cu 2 ani mai mare decât mine şi, evident, cunoştea foarte bine toţi pomii din livadă şi curtea şcolii. Mi-a spus că "mărul meu" face nişte mere foarte gustoase. Şi aşa a fost. Stanciu Marin – Marinuş, era în clasa a 4-a, a avut, deci, prioritate, a ales un falnic măr chiar de la fereastra clasei noastre. Şi toamna, când începeam anul şcolar, făcea nişte mere mari, roşii, la care ne uitam din clasă, cu poftă de copii, în timpul orelor şi ne străduiam în pauze să le doborâm prin scuturare, căţărare sau aruncând cu pietre sau bulgări. Un falnic corcoduş a fost ales de Stoian Vasile. "Producea" nişte corcoduşe grozav de gustoase, cum n-am mai întâlnit niciodată la un asemenea pom fructifer. În partea de sud, lângă terenul nostru de fotbal era un nuc uriaş. Acesta a dăinuit până înspre anul 2010 când s-a uscat şi a fost... sacrificat. Acum mai există doar un... plop uriaş aflat lângă gardul dinspre nord, de la strada Vlad Ţepeş al actualei grădiniţe....
Pe vremea începuturilor noastre, manualele şi rechizitele şcolare se cumpărau de către părinţii elevilor. Ulterior s-a luat o hotărâre, la nivel de stat (un HCM), prin care învăţământul a fost declarat gratuit. Şi cele enumerate mai sus au fost primite gratuit de fiecare elev. A fost o mare uşurare pentru bugetul destul de sărac al părinţilor noştri. Pe vremea când noi derulăm amintirile noastre cărţile şi rechizitele şcolare erau procurate prin Domnişoarele învăţătoare. Acestea făceau liste, colectau banii necesari de la părinţii elevilor, se deplasau în Bucureşti şi procurau rechizitele necesare. Situaţia mea era, pe atunci, una foarte dificilă. Mama mea (tata era... departe de noi) nu avea banii necesari pentru procurarea celor necesare. Şi atunci a intervenit Domnişoara Gica şi, prin contribuţie proprie, mi-a asigurat cele necesare continuării cursurilor elementare. Precizez că un caiet de matematică sau dictando costa 1,10 lei. Pentru serviciul atât de necesar, făcut nouă, Mama mea o răsplătea pe Domnişoara Gica, din când în când, cu o sticlă din gustosul lapte de la vaca noastră. Şi atunci s-a născut o prietenie exemplară între Mama mea şi Domnişoara Gica. O prietenie care a străbătut, ca un fir roşu ... viaţa Mamei mele...atâta ttmp cât Dumnezeu i-a hărăzit să vieţuiască pe acest Pământ...
Dar: "Foaie verde lobodă / Gura lumii slobodă" s-a svonit că eu aş fi favorizat de Domnişoara învăţătoare pentru că o răsplăteam cu... lapte. Şi într-o zi a sosit, în micuţa noastră şcoală, tatăl lui Stoica Vasile-Silică, pentru noi: "nea Puică". Avea o bâlbâială naturală, care, oarecum surprinzător, îi dădea un farmec personal, mult apreciat de consătenii noştri. Pentru că avea şi o sinceritate şi un umor personal deosebit. A început în stilul lui caracteristic: "Don...donşoara am auzit că... că băiatu' meu este... este cel mai... mai... prost". Domnişoara învăţătoare ne-a supus la o probă practică în faţa nedumeritului părinte: am citit fiecare acelaşi text. Ordinea, ca valoare, era următoarea: după mine urmau: Stoian Vasile, Ion Constantin-Godăcel, Dumitrică Florea, Simion Maria şi Stoica Vasile-Silică. Nea Puică, altminteri un om cinstit, a recunoscut, cu ţărănească sinceritate, că "al meu...este...este cel mai.. mai prost". Şi că "ăla al... al lui Tărtăcuţă este cel... cel mai deştept". Ba chiar m-a gratulat cu un "Bravo, Vasile !". Şi fiindcă am pomenit de "Nea Puică" este cazul să amintim că era un vânător recunoscut în acele timpuri, cu puşcă şi autorizaţie legale. Dar... surpriză: în micuţul nostru colţ de sat a apărut o veste trăznet: casa lui nea Puică... "a fost spartă"! Adică în limbaj actual "a fost călcată de hoţi". I s-au furat din casă lucruri mobile de valoare. Hoţii au venit, se pare cu o căruţă, prin spatele grădinii, prin proprietatea vecină, pe atunci, un lot de casă nelocuit al lui Frăţilă. Cu toată eficacitatea declarată a Miliţiei de atunci, hoţii nu au fost prinşi. S-a zvonit că cei care au făcut hoţia ar fi colegi de ai lui nea Puică din expediţiile vânătoreşti comune şi cunoşteau bine casa partenerului lor şi a... vecinului nostru.
La sfârşitul acestui mini-capitol plin de fapte şi de inocente întâmplări şcolăreşti trebuie să amintesc şi o "treabă serioasă" a acelor timpuri: sarcina "tovarăşelor învăţătoare" de a şcolariza pe analfabeţii din zona de cuprindere a şcolii. Şi astfel, după orele de program ale micilor şcolari, cele două învăţătoare îi şcolarizau şi pe cei maturi. În amintirea noastră, a celor atât de mici pe atunci, au rămas imaginile cu părinţii, vecinii, rudele noastre mature care veneau pe înserat să buchisească scrierea, citirea şi socotelile. Femeile, câte au fost atunci, veneau cu ... "lucru de mână". Adică împleteau călduroase flanele şi mănuşi, călduroşi ciorapi... în timp ce urmăreau explicaţiile Domnişoarelor învăţătoare. Sunt fapte, întâmplări, oameni ce par din timpuri foarte îndepărtate. Nu este chiar aşa: de atunci au trecut doar între 50-60 ani.
SERBĂRILE DIN ALTE TIMPURI
-----------------------------------------------
Un capitol cu totul şi cu totul aparte, în acei ani petrecuţi la Şcoala Mică, l-au constituit serbările susţinute de noi, micuţii elevi de pe atunci. Serbările din acea vreme erau mult, mult mai complexe, mai bogate decît cele, fugitive, de azi. Şi erau mult vizionate de părinţi dar şi de cei care nu aveau copii-elevi. Veneau, pur şi simplu, să vadă spectacolul susţinut de noi. Şi nu-i dezamăgeam. Să ne amintim contextul. Pe atunci de-abia se înfiinţase televiziunea română şi în satul nostru nu exista decât un singur televizor: cel al lui CosmaTudor – nea Cocoş. Repetăm: amintirile noastre au ca arie de cuprindere 1955-1959 iar televiziunea română a fost înfiinţată la finele anului 1956. Şi oamenii acelor timpuri erau mult mai simpli, mai direcţi, care munceau din greu, niciodată viaţa pe tărâmurile noastre nu a fost uşoară şi "gustau" cu plăcere, cu interes, cu satisfacţie, spectacolele de orice fel. Nu numai serbările noastre ci şi caravanele care prezentau filme, fie în "Moara lui Nelu" fie în curtea unui gospodar, cum a fost, dacă îmi amintesc bine, în cea a lui Ion Radu, erau adevărate evenimente locale.. Apoi mai erau periodicele spectacole organizate pe "maidanul" din centrul satului. Veneau echipe de dansuri populare, brigăzi artistice specifice acelor vremuri, solişti de muzică populară (Ion Creţu, Rodica Bujor, etc.) întreceri sportive, cum ar fi meciurile demonstrative de box într-un ring improvizat.
Aveam un program clar de serbări: cea de Gerilă (oficial) şi Anul Nou (şi totuşi în mediul nostru de la margine de lume se folosea şi cea neoficială de "Crăciun", nu ne împiedica nimeni, cum se insinuează azi), de ziua Femeii, combinată cu cea a Mărţişorului şi serbarea de sfârşit de an. În vreo 3 ani (1956-1957-1958), oficial, se sărbătorea şi 7 Noiembrie, evident fără amploarea celorlalte, iar în anul 1959 am sărbătorit, cu mult fast, 100 de ani de la istoricul act al Unirii Principatelor Române.
Pregătirile pentru serbări începeau cu circa o lună înainte. Domnişoarele învăţătoare (evident în primul rând Domnişoara Gica) alegeau cu grijă poeziile care trebuiau recitate, cântecele cântate de cor sau individual, textele umoristice specifice vârstei cântate + recitate şi vedeta spectacolelor: nelipsitele piese de teatru adaptate de dumnealor sau (au fost şi asemenea cazuri) chiar creaţii proprii.
Iarna spectacolele se organizau în holul central. Scena era plasată în capătul dinpre răsărit al holului iar spectatorii se plasau în continuarea holului şi în sala de la intrare. Nu este fabulaţie: trebuia să se vină din timp pentru a se ocupa un loc bun. Vara era mai simplu: scena era plasată în partea de sud a clădirii în unghiul format de sala de la intrare şi una dintre camerele rezervate domnişoarelor învăţătoare. La serbările de Anul Nou, la sfârşitul trimestrului 1, ni se dădeau cadouri: coşuleţe miniaturale realizate de dumnealor. Erau împodobite cu hârtie creponată colorată. Erau foarte frumoase. Şi toţi le păstram acasă aşezate la loc de preţ până când hârtia cea frumos colorată ... se decolora. Evident nu lipseau nici bomboanele şi alte mici cadouri specifice vârstei noastre..
Să intrăm în detaliile câtorva dintre aceste serbări care erau adevărate şi complexe spectacole..
Să ne oprim la serbarea, desfăşurată cu un fast deosebit în anul 1958. Evenimentul central, cu totul deosebit, a fost punerea în scenă, cu forţe proprii, a celebrei poezii a lui Dimitirie Bolintineanu, "Muma lui Ştefan cel Mare". Graţie unor realaţii de prietenie, prin naveta cu trenul, cu unii dintre ofiţerii care aveau serviciul la unitatea militară de la "Antiaeriană", am fost ajutaţi de aceştia. Astfel ei, prin "mijloace specifice", au construit un foarte frumos castel din carton colorat unde, prin desene sugestive, erau simulate chiar şi cărămizile. Eu aveam rolul lui Ştefan cel Mare şi trebuia ca atunci când Mama îmi spunea "Du-te la oştire, pentru ţară mori..." să sun din goarnă adunarea oştirii. Vreo două săptămâni m-am chinuit cu o goarnă de împrumut să învăţ să sun. Nici vorbă să reuşesc. Altminteri, mult mai târziu, prin anii 1968-70, când am efectuat stagiul militar, mi-am dat seama că era greu, foarte greu să înveţi a suna din goarnă, fără profesori şi într-un timp aşa de scurt. Până la urmă a fost găsită soluţia salvatoare: a fost adus gornistul de la unitatea militară, eu doar am simulat cu goarna între buze, sunetul real fiind al profesionistului gornist. "Figura" a ţinut, mulţi minunându-se cât de bine căntă "al lui Tărtăcuţă" cu... goarna. Să mai amintesc că frumoasa domniţă care "plânge şi suspină" era Vasilica Petrică (a lui Coţomeagă) care avea niste superbi ochi albaştri. Şi fiindcă am amintit despre Vasilica, încă o amintire hazlie: recita o poezie şi când era pe la mijlocul demersului său poetic, deodată, surprinzător, s-a aplecat şi şi-a ridicat... pârdalnicul de ciorap care căzuse, spre amuzamentul spectatorilor.
Mare serbare de Anul Nou la graniţa dintre anii 1958/1959. Evident că spaţiul prezentat mai sus ("de iarnă") a fost arhiplin. Şi spectatorii au participat, după părerea mea la cel mai reuşit spectacol din acei ani. Pe post de Moş Gerilă a fost regretatul Stoian Tudor – Dudă al lui Petre Stoian. A fost un Moş Gerilă deosebit, a avut umor, a fost spontan, a fost la înălţime. Când a venit rândul unui elev din Tânganu Moară să-şi ia cadoul, acesta a apărut tuns cu nişte pronunţate "scări" (nu precum cele moderne de azi). Prompt, inspirat, nea Dudă a decretat ca în Tânganu Moară se tunde "în scări", o nouă modă (premoniţie !) spre deliciul spectatorilor. Eu am recitat celebra poezie "Mama" de interzisul poet în acei ani, Nicolaie Militaru. A fost ilfovean de-al nostru născut la Dobreni. Coincidenţă tristă: a fost arestat în prima luna a anului 1959 fiind învinuit de legionarism. A murit în închisoarea de la Ocnele Mari la mijlocul acelui an, 1959. Avea 74 ani. Evident că arestarea nu a avut nici o legătură cu poezia dumnealui recitată de mine. Când am început cu "A venit aseară mama din sătucu-i de departe / Ca să-şi vadă pe feciorul astăzi domn cu multă carte / A bătut sfios la uşa, grabnic i-am ieşit în prag / Mi s-a umezit privirea de iubire şi de drag..." multora dintre spectatori li s-au "umezit" ochii şi au lăcrimat... Şi ceilalţi au fost la înălţime... Eram "tare" la recitări însă nu aveam "voce". Pentru rolurile cântate era preferat colegul nostru de clasă, Stoian Vasile dar şi alţii. Domnişoara Gica avea o relaţie, prin cunoştinţele dumneaei, la unul dintre teatrele de copii din Bucureşti de unde putea, oricând, împrumuta costume specifice deosebit de frumoase. De exemplu, Stoian Vasile a fost îmbrăcat, interpretând un rol cântat într-un frumos şi arătos... motan. Spre necazul şi invidia mea de bun recitator şi... atât. Şi Vasile Stoian avea talentul şi îndrăzneala de a-şi pune în evidenţă calităţile şi... costumul. La acea serbare eu am primit cel mai frumos cadou posibil: o minge portocalie de cauciuc cu un diametru de circa 25 cm. Multe nopţi am dormit cu ea lângă perna mea. Am "bătut-o" cu prietenii mei, în special cu Costică Godăcel până în mijlocul verii. A îmbătrânit, s-a spart şi în cel din urma s-a rupt. Noi terminasem clasa a 4-a şi ne-am luat zborul către alte zări... Sora mea a primit un joc "Loto" Era o cutie cu 90 numere din lemn inscrise pe un fel de... nasturi din lemn (precum pool-urile de la table) şi 6 cartoane cu câte 15 numere diferite de la 1 la 90. Se împărţeau cartoanele la participanţi (dacă erau 2 câte 3 cartoane fiecare, dacă erau 3 câte 2 cartoane, etc...) se extrăgeau numerele dintr-o căciulă sau un fes şi cine îşi completa primul cartoanele era câştigator. Dar noi, inventivi, am folosit o altă formulă. Aşezam toate numerele pe o suprafaţă plană şi ne completam cartoanele alegându-ne singuri numerele. Câştigător era cel care avea dexteritatea, viteza, "ochiul" cel mai agil. Şi o curiozitate: şi acum am acea cutie în care îmi ţin... ustensilele de ras.
O altă serbare de succes a fost cea ocazionată de împlinirea a 100 ani de la Unirea Principatelor Române, pe 24 ianaurie 1959. A fost una fastuoasă. Au fost prezentate poezii şi cântece cu caracter patriotic dar "sarea şi piperul" l-a constituit piesa-etalon "Moş Ion Roată şi Unirea". Rolul lui Moş Ion Roată mi-a fost încredinţat mie, cel al boierului lui Stoian Vasile, iar ceilalţi Costică-Godăcel, Dumitrică Florea şi Stoica Silică au fost... ţărani. Repetiţiile au debutat imediat ce am început şcoala după vacanţa de iarnă. Toate bune şi frumoase până când Domnişoara Gica ne-a adus costumele cu care trebuia să ne îmbrăcăm. Când am văzut ce costum i-a dat "boierului" Vasile am rămas înmărmuriţi. Era foarte frumos. Niciodată nu mai văzusem aşa ceva. Era plin de fireturi colorate, nasturi strălucitori, epoleţi galbeni şi multe alte accesorii strălucitoare. Nouă ni s-au repartizat nişte ...cămăşi ţărăneşti procurate din satul nostru. Am murit de ciudă mai ales că lui Vasile îi plăcea să se făleasca cu el. Normal, repetiţiile le făceam după ore. Atunci noi, "ţăranii" am pus la cale o... revoltă împotriva... "boierului" Vasile. Şi îl alergam de la şcoală până acasă (circa 1 km) motivând că noi suntem niste... ţărani revoltaţi şi săraci. În realitate eram roşi de invidie. Vasile s-a prezentat la Domnişoara Gica, s-a plâns de tratamentul nostru... ţărănesc, ne-am ales cu o urecheală zdravănă şi ne-am acceptat... soarta. Evident că la serbare toată lumea era cu ochii pe Vasile (şi chiar ştia să se facă văzut!) iar eu m-am revanşat prin interpretarea rolului lui Moş Ion Roată, folosindu-mă de expresii neaoş-moldoveneşti cum ar fi "cheatră", "pişiorul", etc., gustate de spectatori.
Şi în fine să rememorăm şi ultima serbare: cea din vara anului 1959. Era cântecul de lebădă al clasei mele. Serbarea s-a desfăşurat în aer liber în locul descris mai înainte. Punctul principal de atracţie, alături de obişnuitele recitări de poezie, cântece corale sau interpretate individual a fost o piesa intitulată probabil "Petrică şi prietenii săi". Eu eram, în acea piesă, Petrică cel neajutorat. Eram în mijlocul scenei, aşezat jos, turceşte. În partea dreaptă erau "cei buni": muncitorul, profesorul, mesteşugarul, doctorul şi altii. In partea stângă erau "cei răi": leneşul, hoţul, mincinosul, puşcăriaşul, etc. Fiecare căuta, cu argumentele lui, să mă atragă de partea grupului său. Normal, piesa avea cu "happy end" şi după multe ezitări, într-un final fericit, am ales partea dreapta şi m-am alăturat de cei buni.
Să mai precizăm că la serbăruile de vară se înmânau şi premiile pentru fiecare clasă. Erau premii individuale (nu ca azi în grup) şi foarte, foarte rar s-a întâmplat ca un loc pe podium sau menţiune sa fie ocupat de doi elevi. Altminteri nici nu-mi amintesc despre vreun asemenea caz. Premiile în cărţi erau consistente: pentru premiul I elevul primea între 5-10 cărţi, care evident nu erau cumpărate de ... părinţi. Probabil şcoala avea un fond destinat acestor premieri la care mai plusau, cu siguranţă, şi Domnişoarele învăţătoare. Şi toţi, în timpul verii citeam cărţile primite, şi chiar mai făceam schimb între noi. Erau cărţi din literatura română clasică şi contemporană (poezie şi proză) dar şi din literatura universală. Îmi amintesc că printre cărţile primite au fost două volume consistente cu opera completă a lui Dimitrie Bolintineanu. Conţineau şi primele două romane originale publicate din literatura română: "Elena" şi "Manoil". Erau scrise în stilul romantic al acelor timpuri (influienţat de cei din literatura franceză) care m-au impresionat profund. Multe dintre cărţile primite de premianţi erau de poezie românească de unde si dragostea mea şi altora dintre micuţii de atunci pentru poezie.
VIZITE ŞCOLĂREŞTI
-----------------------------
Noi, copiii acelor ani, eram izolaţi. Foarte, foarte rar descindeam către marele oraş deşi era foarte aproape, circa 10 km pe calea ferată până la Căţelu sau 14 km pe şosea până în cartierul mărginaş, Pantelimon. Şi ne întrebăm ce şansă aveau să viziteze marele oraş cei aflaţi la 100 km sau chiar mai mult?
Una dintre preocuparile Domnişoarelor învăţătoare, Gica şi Anişoara, era acea de a ne dezvolta orizontul, nu numai cel al bagajelor de cunoştinţe şcolare cu care să pornim în viaţă ci şi cel, să-i zicem, "spaţial - teritorial". O binevenită metodă de a ne dezvolta, nouă, micuţilor elevi... orizontul ... teritorial erau vizitele.
Să începem cu... începutul. Cred că prima vizită am făcut-o la Căminul cultural din comuna învecinată, Fundeni, care deţinea, floare rară pe atunci, un televizor. Întrucât posibilitatea da a achiziţiona un televizor de către un locuitor din mediul rural era extrem de limitată, politica acelor timpuri de popularizare a noilor realizări tehnice era de a plasa televizoare în locuri publice. Altminteri şi un relativ usor şi eficace mod, al acelor timpuri, de a face reclamă eforturilor de culturalizare a populaţiei. Aşadar, într-o duminică, ne-am încolonat... şcolăreşte şi am parcurs cei circa 2,5 km până la Căminul cultural care era plasat către nord-vestul satului Fundeni, aproape de gara CFR, deci înspre satul nostru. Acolo, la orele dimineţii, am vizionat obişnuitele, încă de pe atunci, programe pentru copii. Dacă îmi aduc bine aminte era o emisiune din binecunoscutul serial "Căpitanul Val-Vârtej" unde în rolul baronului Munchhausen era distribuit fermecătorul actor Nicolae Gărdescu ca şi Tudorel Popa în cel al lui Paganel. Şi desigur nelipsitele desene animate. Contactul cu televizorul a fost fascinant. Era o vrajă, ceva mirific, care nu poate fi explicat copiilor de azi născuţi şi crescuţi în faţa... televizorului.
O altă vizită memorabilă a fost, bineînţeles, în Bucuresti. Ne-am îmbrăcat frumos, şi emoţionaţi am purces în oraşul de care, în viitor, fiecare dintre noi, aveam să ne legăm, decisiv!, destinul. Am fost fascinaţi de tot: de multitudinea de maşini, de casele înalte şi înghesuite una în alta (că la noi erau mici şi rare), de multitudinea de reclame (la noi, acasă... nici vorbă de aşa ceva), de furnicătura de oameni care umblau de colo până colo, aparent fără nici o treabă (părerea noastră) şi de... tramvaie. În periplul nostru ne-am suit într-unul dintre ele şi când a pornit, oarecum brusc, eu nepregătit m-am lovit, destul de evident, de o bară de susţinere spre râsetele celorlalţi. Am vizitat parcuri, am văzut un film, de la care am ieşit năuciţi, trebuindu-ne ceva minute pentru a ne "transfera" din lumea filmului în cea reală de...oraş. Şi apoi ceva timp ca să realizăm că eram departe de casa noastră, lumea noastră ţărănească.. Şi nu pot, nu trebuie să evit o problema personală. Doar sunt amintirile mele. Era vara şi trebuia să ne încălţăm corespunzător anotimpului. Adică cu sandale sau tenişi. Eu aveam... sandale. Numai că erau sandale de ...fată. Adică decupate la călcâi. Pe atunci toate sandalele de fete erau decupate la călcâi, cele de băieţi aveau partea din spatele călcâiului... întreagă. Sandalele au fost aduse de Mama de la fata avocatului nostru Mihăilescu din Bucureşti, pe nume Monica. Scrupulozitate de copil (moştenită şi de nepotul meu, Andrei): credeam ca toţi bucureştenii se uită la sandalele, la călcâiul meu şi râd de mine! De aceea am cerut Domnişoarei Gica să mă plaseze în mijlocul micului nostru grup de "pui de ţărani" pentru a mă feri de privirile scrutătoare şi critice (credeam eu, în naivitatea mea) ale bucureştenilor.
Nelipsite erau şi excursiile în împrejurimi. Mai ales în pădurea din apropierea satului nostru. Acestea se produceau primăvara, superbe ore petrecute într-un mediu ambiant proaspăt inverzit din care culegeam: ghiocei, brânduşi, viorele, toporaşi, brebenei. Şi mai ales parfumatele micşunele. Unii culegeau şi untişor din care mamele lor preparau o gustoasă "ciorbă de primăvară". Era evident, veselie multă, exuberanţă copilărească, voie bună, toate pline de farmecul oricărei copilării...
Următoarea excursie memorabilă organizată de Şcoala Mică s-a produs după... ce eu am părăsit băncile acelei şcoli. Eram elev în clasa a 6-a la Şcoala Elementară din Cernica şi am fost "invitatul special" (dacă pot folosi această expresie) al fostei mele şcoli, evident, graţie Domnişoarei Gica. Excursia a fost una complexă desfăşurată pe parcursul a două zile, cu o noapte de cazare la renumitul liceu din Bucureşti, "Mihai Viteazul". Programul a fost complex: vizite la obiective importante printre care Muzeul Antipa, Muzeul de Istorie al Muncipiului Bucureşti, parcuri, precum Cismigiu şi... Palatul Pionierilor. Acolo ne-am perindat prin multitudinea de săli cu diferite destinaţii (croitorie, desen, pictură, lucrări practice, creaţii literare, muzică, etc.) şi la un moment dat am poposit în "Sala de lectură". Era una confortabilă cu diverse piei de animale aşternute pe jos, pentru comoditatea lecturii, şi cu un fotoliu impozant. În acel fotoliu s-a aşezat Popescu Aurel, Aurică al lui Tudorică Învăţătoru, dar a venit ghidul şi a spus că acel fotoliu este rezervat aceluia dintre noi care va spune o poveste. Doar eram în "sala de lectură" a celui mai renumit locaş al elevilor-pionieri din România. Şi în acel fotoliu de onoare am stat eu care le-am povestit elevilor mei consăteni două povestiri de Fraţii Grimm printre care şi "Croitoraşul cel Viteaz". Eram mai mare cu cel puţin un an decât ceilalţi, eram deja la o altă şcoală, aveam altă îndrăzneală, alt curaj, aşa că, normal, am fost, fie-mi iertată lipsa de modestie, vedeta acelei excursii. Depăşisem, într-o oarecare măsură, timiditatea mea proverbială. Altminteri firesc: când te întorci în "locurile natale şcolare" de la o şcoală superioară, în care eşti chiar premiant, ai cu totul alt curaj. Precum l-am avut eu atunci... Şi cred că, Domnişoara Gica, cu intuiţia dumneaei, a prevăzut că vor fi situaţii în care trebuie să aibă un elev de vârf, un lider...
EPIILOG
------------
Micro-istoria noastră despre Şcoala Mică se apropie de sfârşit. Face parte din eforturile noastre de a vorbi, de a scrie despre vremuri, fapte, instituţii, oameni din trecute vremuri. Subiectul nostru. este o particică din istoria de sute de ani a satului Tânganu. Şi va face parte din proiectata istorie a satului Tânganu... Şcoala Mică a mai funcţionat până în anul 1964. Apoi a fost integrată în Şcoala Mare. Misiunea Şcolii Mici, pe parcursul a peste 10 ani, de liant între componentele întinsului nostru sat şi între generaţii se încheiase. S-a intrat în alt stadiu al vieţii noastre...
În anul 1961 Domnişoara Gica a găsit alte drumuri ăn viaţă. S-a transferat în Bucureşti, şi-a completat studiile în domeniile pe care ni le-a insuflat, în special mie: istorie-geografie. Domnişoara Anişoara Budileanu a fost transferată în alt sat al comunei noastre, Căldăraru, unde a activat încă mulţi ani. Domnişoara Gica a activat, normal, în învăţământ, în Bucureşti, până la pensionare.
În locul dumnealor a venit, ca învăţătoare, doamna Ghimpu Vasilica. În anul şcolar 1964/1965 s-a transferat împreună cu elevii la Şcoala Mare.
Noi, elevii, "cei şase absolvenţi" ai clasei a 4-a, ne-am urmat drumurile noastre şcolare şi în viaţă. Patru dintre noi, Dumitrică Florea, Stoian Vasile, Stoica Silică şi subsemnatul am optat pentru Şcoala Elementară de 7 clase din comuna vecină, Bălăceanca. Precizez că până în 1968 existau doua comune: Cernica (cu satele Cernica, Căldăraru şi Tânganu) şi Bălăceanca (cu satele Bălăceanca şi Poşta). Noi cei care am absolvit clasa a 4-a am fost ultima generaţie care am dat examen de absolvire, deoarece până atunci era obligatoriu doar învăţământul de 4 clase. Si graţie acestei prevederi unele fete nu au mai continuat studiile în ciclul doi elementar. Singura fată dintre noi, cei de la Şcoala Mică, Simion Maria s-a oprit la 4 clase. Şi alte fete de la Şcoala Mare s-au oprit aici: Sava Elena, Zanea Constanţa, Tache Aneta şi altele. Noi am optat pentru această variantă, şcoala din Bălăceanca, pentru că era mai aproape de satul nostru, unii dintre noi aveam rude în acel sat şi din tradiţie: o parte dintre absolvenţii de 4 clase de la ambele şcoli din Tânganu au urmat clasele 5-7 tot la Bălăceanca. Să numim câţiva dintre ei::Stanciu Marin-Marinuş, Badea Ştefan (al lui Buchi), Pârvu Gheorghe (Gigi Geană), State Vasile (Pocăitu), Muşat Gheorghe, Ivan Tudor şi alţii. Ion Constantin-Godăcel a optat pentru şcoala din comuna Fundeni deoarece avea rude în acel sat.. Am urmat, circa o lună, cursurile în şcolile alese. Dar lovitura de teatru: s-a luat o hotărâre "la nivel înalt" ca fiecare să urmeze ciclul doi numai în comuna unde locuia dacă aceasta avea şcoală elementară de ciclul doi. Măsura a fost luată deoarece, atunci, multe comune aveau cel puţin o şcoală cu clasele 1-7. Şi, oricum, celor din jurul Bucureştilor li se infiinţase şcoli de ciclul doi. Precizăm că, între timp, învăţământul elementar de 7 clase a devenit obligatoriu. Şi am fost obligaţi să ne transferăm la Cernica. Şi dacă drumul până la Bălăceanca era de circa 2,5 – 3 km, cel până la şcoala din Cernica era de 4,5 km. Drumul până la Bălăceanca trecea peste apeductul betonat („penducta" cum i se spunea popular) care tranzita Dâmboviţa. Transporta apa din canalul de irigaţie spre satul Poşta.
Dar Şcoala Mică, aşa cum am mai spus, şi-a continuat existenţa până în anul 1964, deservind jumătatea de sud a satului Tânganu
În următorii ani, cadrul sistemului naţional de învăţământ s-au mai întâmplat şi alte evenimente notabile. Noi, adică cei născuţi în anul 1948, în Tânganu, am fost ultima generaţie care am urmat ciclul elementar de 7 clase "in deplasare". Următorii (cei născuţi în 1949) au urmat ciclul doi la Şcoala Mare devenită Şcoala Elementară de 7 clase. Mai mult: cei născuţi în 1950 au urmat, evident tot la Şcoala Elementară din Tânganu, ciclul de 8 clase care devenise obligatoriu.
Cred că este cazul ca în afara celor 5 colegi ai mei, omniprezenţi în amintirile noastre, să mai amintim câteva nume de elevi care au absolvit sau început cele 4 clase la "Şcoala Mică": Stanciu Ionică, Popescu Aurică-Învăţătoru, Stoian Alexandra (Sanda lui Dudă Petre Stoian) împreună cu fratele său Stoian Constantin, Ion (Măndică) Maria, surorile Dumitrică Tudoriţa si Dumitra (Mita), Radu Florica (Leaca), State Ion (Pocăitu), Stoica Ion (al lui Nae Negru), State Dumitru-Mituş, Stănică Marin (al Gudinii), Iordache Tudorică (al Angelei Babilicuţii), Ciupă Elena, Marcu Marioara şi sora sa Culiţa (Boaţă), fraţii „Arţăgosu": Constantin Gheorghe (Gogu) cu surorile sale gemene, Gherghina (Gina) şi Maria (Mia), Gheorghe Nicolina (Culina Penii), Constantin Ştefania (Fănuţa lui Drină), Stan Ştefan (Fane al lui Gege), Dumitru Lenuţa (Bibică), Maria Ciulică, Bolboja Gherghina, Nenciu Ion, Stan Leonora, Dinu Constantin (Mesada) şi alţii. Un capitol aparte îl constituie aceia care au plecat dintre noi pe drumul fără întoarcere: Stanciu Marin-Marinuş, Simion Florică (Ghiurică), Preda Vicuţa (fata lui Sandu Bălaie), Nicoi Tudor (Dodu lui Cioflică), Ciobanu Gheorghe (Tipurică), Noanea Mihail (Mişu lui Marin Petre Stoian), Toma Vasile-Rudaru , Ioniţă Gheorghe-Gogu şi sora sa Gica (Ivan Necu), Gheorghe Gheorghe (Gogu lui Mitu Penii), Grăsunu Ion, Zizi si Ion Dinu (fraţii Tane), si alţii.
Se cuvine a fi menţionate şi cele trei prietenii, de exceptie!, cu femei-mame din satul nostru, ale Domnişoarei Gica, prietenii care, fizic, s-au sfârşit odată cu... trecerea lor în lumea de dincolo. Cele trei sunt: Bolboja Dumitra, Mama mea (1923 - 1975), Marcu Floarea (1927 - 2010) şi Petrică Silvia (născută în 1931), soţia consăteanului nostru, Petrică Tudor (Roşu lui Coţomeagă) pentru care noi, tângănenii, foloseam apelativul „Doamna Silvia", care a trecut în cele veşnice în anul 2014...
Odată cu comasarea celor două şcoli, localul fostei Şcoli Mici a devenit grădiniţă. Şi sub acest nou "blazont" îşi contiuă activitatea şi astăzi, pregătind pe cei mici pentru asaltul următor: viaţa de elev. Îşi urmează drumul predestinat: acela de a educa pe copiii mici. Precum am fost noi, cei din timpuri care par imemoriale.
Noi am făcut "recurs la memorie" şi am aşternut: pentru dvs, pentru noi şi pentru generaţiile următoare rândurile de mai sus....
Următorul pas: mini-monografia satului Tânganu...
MAI MULTE ARTICOLE
Tanganu, lumea de ieri, lumea de azi.
"Amintiri despre viitor" de la 1891 despre Tanganu.
Dascalii din Tanganu din trecute vremuri...
Satul Tanganu-File de istorie ilfoveana
Amintirile din secolul XIX ale unui octogenar despre Tanganu-Cernica. Marin Savescu.
- Scris de Lilian Iordache Lilian Iordache
- Categorie: Stiri recente Stiri recente
- Publicat: 07 Iunie 2024 07 Iunie 2024
- Creat: 07 Iunie 2024 07 Iunie 2024
- Accesări: 2639 2639
INFORMARE: Cartea "Comuna Cernica - File de istorie" prezentata mai jos poate fi obtinuta in mod gratuit de la sediul Primariei Cernica - tel 021 369 5308
In data de 18-06-2024, la sediul nou al Primariei Cernica, orele 14:00, a avut loc lansarea cartii - "Comuna Cernica - File de istorie", realizata de mai multi membri si colaboratori ai Portalului Vox Cernica.
Materializarea acestei carti s-a facut la initiativa si cu sprijinul D-lui Primar Gelu Apostol, si Consiliului Local al Primariei Cernica.
La eveniment, pe langa reprezentantii oficiali ai primariei si ai consiliului local, au raspuns invitatiei de participare, reprezentanti si cadre didactice ale scolilor gimnaziale din satele comunei Cernica, preotii parohiilor din Tanganu, Balaceanca si Caldararu, precum si mai multi dintre locuitorii interesati de istoria comunei Cernica.
Moderatorul acestui eveniment a fost Dl. Cristian Manea, directorul Clubului Sportiv Cernica.
Mai jos va prezentam mai multe extrase din unul din discursurile tinute in cadrul acestei festivitati.
"LANSARE CARTE – COMUNA CERNICA – FILE DE ISTORIE
PRIMARIA CERNICA, 18-06-2024, ORELE 14:0
Buna ziua, bine ati venit si bine v-am gasit la prezentarea cartii “Comuna Cernica – File de Istorie”
Pentru cei care nu ma cunosc, numele meu este Lilian Iordache, sunt originar din satul Caldararu. Sunt de profesie economist si din anul 2009 sunt administratorul portalului Vox Cernica, portal despre care probabil, unii dintre Dvs. deja ati auzit. Portalul este de fapt, un ziar on-line, un ziar dedicat comunei Cernica si care incearca, in masura posibilitatilor materiale si umane pe care le detine, sa furnizeze locuitorilor acestei comune, stiri, informatii, opinii, reportaje si documentare despre viata social-culturala, economica si sportiva a Comunei Cernica.
Fara sa ne laudam, tinem sa va spunem ca, in acest portal, pot fi regasite o multime de date si informatii despre istoria Comunei Cernica, istorie pe care am incercat sa o prezentam intr-un mod cat mai clar, cat mai atractiv, cat mai digerabil si mai usor de parcurs de cat mai multi, speram - cititori ai acestei carti, prezentate astazi.
Dorim sa va multumim pentru prezenta Dvs. si de asemenea pentru interesul aratat pentru aceasta carte, carte care reprezinta de fapt, o premiera pentru Comuna Cernica. Din ceea ce cunoastem, in comuna Cernica, sau mai bine spus, despre comuna Cernica, o asemenea lucrare nu a mai fost scrisa din anii '70, deci, de mai bine de 55 de ani. Ultimile monografii cunoscute, din cele pe care noi le detinem si despre care stim ca au supravietiuit timpului, au fost cele scrise de avocatul si invatatorul Constantin N. Popescu, din Caldararu si de preotul paroh Gheorghe Badie din Cernica. Aceste monografii precum si multe altele scrise de invatatoarele din Cernica, Victoria Folescu si Hrisia Mihai si invatatorii Stan Leu si Vasile Badicioiu, le puteti revizui si Dvs. in Bibliografia acestei lucrari si de asemenea le puteti citi in integralitatea lor in Portalul Vox Cernica.
Dorim de asemenea, sa multumim D-lui Primar Gelu Apostol si Consiliului Local al Primariei Cernica, si tuturor celor care au contribuit intr-un fel sau altul si au facut posibila materializarea acestei lucrari.
Trebuie sa spunem ca, initiativa acestui Proiect, a acestui demers, a apartinut D-lui Gelu Apostol, care, in anul 2018, deci acum 6 ani, ne-a consultat cu privire la posibilitatea reala de a se realiza o asemenea lucrare.
In urma raspunsului nostru pozitiv, am primit sprijinul tehnic necesar in tehno-redactarea acestei lucrari cu ajutorul logistic si uman din partea D-lui Cristian Manea, actualul director al Clubului Sportiv Cernica.
O prima schita a lucrarii a fost gata in anul 2019, dar, din cauza pandemiei si a altor motive obiective, finalizarea acestui proiect a fost amanata pana in prezent.
Sincer, ne cam pierdusem speranta ca, aceasta carte sa vada lumina tiparului si eram foarte aproape de o decizie de a o publica in Portalul Vox Cernica, dar doar sub forma electronica, in format .pdf, asa cum sunt publicate si multe alte lucrari.
Baza documentara pentru realizarea unei asemenea lucrari, exista de mult in Portalul Vox Cernica, aceste informatii fiind puse la dispozitia tuturor celor interesati despre istoria acestei comune, in mod gratuit.
De asemenea aceasta baza documentara, este rezultatul unei muncii asidue de cercetare, de ani de zile in arhivele locale, judetene si nationale cu privire la comuna Cernica si a fost efectuata in special de colegul nostru din Balaceanca, Dl. Nicolae Ciotoran.
Munca acestuia, nu doar că a permis realizarea acestei carti intr-un mod mai facil, dar a avut si alte consecinte cum ar fi schimbarea denumirii spitalului de psihiatrie din "Domnita Balasa" in "Eftimie Diamandescu" si de asemenea a permis recuperarea de catre stat, prin Consiliul Judetean Ilfov, a unor importante suprafete de teren, revendicate nelegitim.
De asemenea munca acestuia a stat la baza probelor pe care comuna Cernica le-a prezentat in procesul de granituire cu comuna Fundeni. Totusi, prin natura lor, in acest portal, aceste informatii sunt prezentate oarecum dispersat, fragmentat, fara o ordine cronologica, astfel, fiind destul de solicitant, pentru cititorul neavizat, de a corela aceste date, astfel incat sa faca sens din punct de vedere istoric. Noi nu am facut altceva, decat, sa reorganizam toata aceasta baza documentara existenta, sa o analizam, sa o sintetizam si sa o prezentam sub penita, condeiul, - principal, al D-lui Vasile Bolboja, din Tanganu, intr-un mod cat mai accesibil publicului larg.
Trebuie sa mai spunem ca, aceasta lucrare, Comuna Cernica – File de istorie, este rezultatul unei efort de echipa, majoritatea celor din aceasta echipa fiind si membrii ai Asociatiei Vox Cernica sau colaboratori ai Portalului Vox Cernica. Fara munca voluntara a acestora, acest proiect nu ar fi fost imposibil de dus la capat, dar cu siguranta ar fi fost mult, mult mai greu de finalizat. Membrii acestei echipe nu sunt istorici de profesie dar cu siguranta, intelegerea importantei si necesitatii unui asemenea demers pentru generatiile actuale si viitoare, au asigurat entuziasmul si impulsul necesar pentru a duce la capat aceasta lucrare.
Pana la acest moment, inca nu avem un feedback de la viitorii nostri cititori si nu stim cum va fi primita aceasta lucrare de catre acestia. Totusi, ceea ce stim cu siguranta, este ca daca aceasta carte va trezi interesul unui unui singur cititor, potential viitor istoric sau nu, amator sau profesionist, dar care sa continue aceasta lucrare, buna sau rea, atunci consideram ca, misiunea noastra, a sustinatorilor acestui proiect a fost indeplinita
Chiar daca are aproape 200 de pagini, din cauza economiei necesare care s-a impus in vederea realizarii unei asemenea carti, au ramas foarte multe lucruri nespuse. Speram ca, viitorul sa ofere sansa, noua sau celor care se vor incumeta sa continue aceasta lucrare, sa se poata completa cu cat mai multe dintre detaliile necesare si care sunt disponible despre istoria mai recenta sau mai indepartata a comunei Cernica si care pot da culoare identitatii specifice acestei comune si locuitorilor acesteia.
Asa cum am mentionat in preambulul acesti carti, va asteptam sa ne transmiteti observatiile si comentariile Dvs., astfel incat sa putem corecta orice inadvertenta posibila sau sa completam cu ceea ce considerati Dvs. ca este necesar si relevant pentru a ne apropria cat mai mult de adevarul istoric despre comuna Cernica si satele sale, adevar pe care am incercat sa-l surprindem si sa vi-l prezentam si Dvs. in acesta lucrare.
Doresc sa inchei, dar nu inainte de a spune cateva cuvinte despre coperta acestei carti. Probabil multi dintre Dvs. ati recunoscut imaginile de pe acesta coperta. Acesta imagine este de fapt o compilatie a mai multor imagini, prima dintre ele:
-reprezentand Lacul Cernica, lac, care este definitoriu pentru identitatea acestei comune, dar care, din pacate, in zilele noastre, cu exceptia unor apusuri de soare superbe, acest lac, nu mai produce prea multe bucurii, locuitorilor din aceasta comuna. Dupa cum stiti, lacul Cernica este un lac antropic si care a luat nastere odata cu construirea digului si stavilarului in anul 1959 si pana in anii 2000 acesta a reprezentat o sursa de recreere, bunastare si mandrie pentru toti locuitorii comunei Cernica;
-a doua imagine reprezinta padurea seculara Cernica, parte a ceea ce a fost odata Codrii Vlasiei si care inca se mai poate numi padure. Din pacate, in opinia noastra, nu stim ce va rezerva viitorul atat pentru padurea Cernica cat si pentru padurea de la Caldararu;
-a treia imagine reprezinta crucea care marcheaza locul Manastirii Iezerul / Vorniceasa, de la Caldararu si un fragment de ceramica descoperit pe locul acestei manastiri, cu ocazia sapaturilor arheologice din anii 70 si pe care sta scris "„Manastirea Iezerul de Maici descoperita in 1960 de Academia Republicii Populare Romane. Aici este altarul." Eu personal am putut sa descifrez aceasta inscriptie acum 20 de ani, cand aceasta inca era lizibila. Din fericire am putut sa o reproducem in aceasta carte pentru a nu se pierde si eventual pentru a putea fi reconstituita. In prezent, accesul la aceasta cruce se face foarte greu, zona fiind acoperita de vegetatie si boscheti, iar inscriptia este total ilizibila. Speram ca se poate face ceva in viitorul apropriat pentru a pune in valoare acest monument istoric de importanta majora pentru comuna Cernica;
-a patra imagine reprezinta monumentul eroilor din Cernica, eroi care s-au jertfit in primul razboi mondial, si despre care am vorbit pe larg in lucrarea prezentata astazi;
-a cincea imagine reprezinta un fragment din documentul care atesta satul Balaci, Balaceanca de la 1592, deci de acum 432 de ani, si pe care de asemenea l-am prezentat in detaliu in aceasta lucrare;
-a sasea imagine reprezinta Biserica din Tanganu;
-a saptea imagine este din anul 2009 si reprezinta o portiune din Podul vechi de peste Dambovita, pod daramat si reconstruit in anii 2010-2011;
Si in sfarsit ultima imagine.... despre care s-au nascut multe legende in satul Balaceanca si despre care D-l Ciotoran va poate spune mai multe, in cateva momente...
Avem si o surpriza pentru Dvs si dorim va prezentam fizic, in original, doua monografii din cele trei scrise de Preotul Gheorghe Badie in anii 1968, monografii despre Manastirea Tanganu si Manastirea Iezerul Vorniceasa. De asemenea va prezentam o fotografie originala a acestui preot la varsta de 60 de ani. Dl Ciotoran va poate povesti cum, aceste documente valoroase, au putut fi salvate de la disparitie, la momentul trecerii in nefiinta a acestui preot. Va invitam sa si pe Dvs. le vedeti acum..
Speram ca undeva candva sa se realizeze si un muzeu la nivelul comunei Cernica care sa asigure continuitatea in timp a unor asemenea documente sau obiecte si care la randul lor pot contribui la prezervarea identitatii locale a comunei Cernica...
Va multumim"
Lucrarea "Comuna Cernica - File de Istorie" prezintă o lucrare monografică detaliată a comunei Cernica, acoperind diferite aspecte istorice, geografice, sociale și culturale, oferind o resursă valoroasă pentru locuitorii comunei și pentru oricine este nteresat de istoria locală a comunei Cernica.
- Context și Motivație:
- Lucrarea a fost realizată sub patronajul Asociației Culturale Locale Vox Cernica, având ca autori mai multe persoane pe Vasile Bolboja, Lilian Iordache, Nicolae Ciotoran, Sterea Cristea, Ilie Stelian și Cristian Peter.
- Autorii si-au propus să păstreze și să transmită informații valoroase despre istoria comunei Cernica, folosind metode moderne de prelucrare și conservare a documentelor.
- Conținut:
- Lucrarea este structurata în mai multe capitole, fiecare abordând diferite aspecte ale comunei Cernica: istorie generală, administrare teritorială, vecini, evenimente importante, personalități locale etc.
- Prezintă detalii despre formarea și evoluția satelor componente ale comunei (Cernica, Bălăceanca, Tânganu, Căldăraru și Poșta), precum și despre modificările administrative de-a lungul timpului.
- Abordare Istorică:
- Istoria comunei Cernica este descrisă în contextul mai larg al regiunii Muntenia și al județului Ilfov.
- Autorii subliniază schimbările teritoriale și administrative care au avut loc de-a lungul secolelor, de la începutul secolului al XV-lea până în prezent.
- Surse și Documentare:
- Lucrarea se bazează pe diverse surse documentare, inclusiv lucrări monografice anterioare, documente bisericești și ziarul comunal online: voxcernica.ro
- Lucrarea include observații personale și interpretări ale autorilor, dar recunoaște și limitările și posibilele inexactități ale datelor prezentate.
- Structura și Organizare:
- Lucrarea este bine organizată, fiecare capitol fiind dedicat unui aspect specific al comunei.
- Este inclus un cuvânt înainte care explică motivația și metodele folosite, precum și un capitol introductiv care oferă o prezentare generală a comunei.
Sumar lucrare:
Cuvânt Înainte
- Autorii prezinta motivația lucrării și importanța conservării și transmiterii istoriei locale. Sublinează bogăția naturală și culturală a comunei Cernica și recunosc contribuția locuitorilor săi de-a lungul timpului.
Capitolul 1: Prezentare Generală:
- O scurtă istorie a comunei Cernica, descriind formarea și evoluția sa în contextul condițiilor naturale și istorice.
- Menționează complexitatea istoriei comunei și diversitatea informațiilor obținute.
Administrare Teritorială:
- Descrie evoluția administrativă a comunei Cernica de la începutul secolului al XV-lea până în prezent.
- Subliniază modificările teritoriale și administrative, inclusiv comasarea satelor și integrarea lor în diferite structuri regionale și județene.
Vecini:
- Prezintă localitățile vecine comunei Cernica și relațiile istorice și geografice cu acestea.
- Include informații despre legăturile economice și sociale dintre aceste comunități.
Sinteza lucrarii "Comuna Cernica - File de Istorie"
Cuvânt Înainte
- Autorii subliniază motivația lucrării și importanța păstrării și transmiterii istoriei comunei Cernica.
- Se menționează bogăția naturală și culturală a comunei, precum și contribuția valoroasă a locuitorilor săi.
Capitolul 1: Prezentare Generală
- Istoric General: Oferă o privire de ansamblu asupra comunei Cernica, menționând vechimea de peste 500 de ani și contextul teritorial și istoric.
- Diversitatea Informațiilor: Se discută despre bogăția și diversitatea informațiilor disponibile, dar și dificultatea de a le sintetiza.
Capitolul 2: Scurtă Prezentare a Satelor Componente
- Cernica: Detalii despre formare, evoluție și evenimente importante. Se menționează mănăstirea Cernica, un reper important al comunei.
- Bălăceanca, Tânganu, Căldăraru și Poșta: Fiecare sat este prezentat cu detalii despre formare, evoluție și evenimente semnificative, subliniind particularitățile locale și contribuția lor la comuna Cernica.
Capitolul 3: Istoricul Școlilor din Comuna Cernica
- Evoluția Educației: Prezintă dezvoltarea învățământului în comună, de la primele forme de educație informală până la instituțiile moderne de învățământ.
- Instituții Educaționale: Detalii despre școlile și cadrele didactice din comună, impactul lor asupra comunității.
Capitolul 4: Istoricul Mănăstirilor din Comuna Cernica
- Mănăstirea Cernica: Istoria și importanța mănăstirii, rolul ei spiritual și cultural.
- Alte Mănăstiri: Detalii despre alte mănăstiri din zonă, contribuția lor la viața religioasă și culturală a comunei.
Capitolul 5: Bisericile din Comuna Cernica
- Biserici Locale: Informații despre bisericile locale, construirea lor și rolul în viața comunității.
- Patrimoniu Religios: Valoarea patrimoniului religios și influența asupra identității comunitare.
Capitolul 6: Tradiții, Cultură și Sport
- Tradiții și Obiceiuri: Descrierea tradițiilor și obiceiurilor locale, evenimente culturale importante.
- Cultură: Activități culturale, influențe și dezvoltări în domeniul artei și culturii locale.
- Sport: Activități sportive, cluburi și evenimente sportive, impactul acestora asupra comunității.
Capitolul 7: Comuna Cernica - Istorie Contemporană
- Schimbări Administrative și Politice: Analiza evoluțiilor recente, modificările teritoriale și administrative.
- Dezvoltare Economică și Socială: Proiecte de dezvoltare, inițiative locale și impactul asupra locuitorilor.
Capitolul 8: Personalitățile Comunei Noastre
- Personalități Notabile: Prezintă personalitățile notabile din comună, contribuțiile lor în diverse domenii.
- Impact și Moștenire: Importanța acestor personalități pentru comunitate și moștenirea lăsată.
Capitolul 9: Scurtă Cronologie a Principalelor Evenimente
- Evenimente Semnificative: O cronologie a evenimentelor semnificative din istoria comunei, oferind un context temporal.
- Relevanță Istorică: Importanța acestor evenimente pentru dezvoltarea și evoluția comunei.
Articol "Jurnalul de ilfov"
Articol "Viitorul Ilfovean"
📜Volumul de carte “Comuna Cernica – File de istorie” a fost lansat în mod oficial în Sala de evenimente a Primăriei...
Posted by Primaria comunei Cernica judetul Ilfov on Thursday, June 27, 2024
Volumul de carte “Comuna Cernica – File de istorie” a fost lansat în mod oficial în Sala de evenimente a Primăriei Cernica.🎊
Desfășurat sub egida “Cultura este hrană pentru suflet”, evenimentul “Comuna Cernica – File de istorie” a beneficiat de o asistență deosebită, importante personalități ale comunității noastre fiind pezente în Sala de evenimente a Primăriei Cernica, locul unde istoria, cultura și tradițiile comunității noastre s-au regăsit și retrăit pentru câteva clipe de neuitat.
Patru dintre autori au participat activ alături de inițiatorul și susținătorul proiectului Comuna Cernica – File de poveste, edilul Gelu Apostol, persoana care și-a asumat și sprijinul pentru viitoarele volume ale monografiei Comunei Cernica.
| Vasile Bolboja | Lilian Iordache |
| Sterea Cristea | Ilie Stelian |
| Nicolae Ciotoran | Cristian Peter |
Ultima parte a evenimentului a fost dedicată unei sesiuni de autografe, sesiune care a fost primită cu mult entuziasm și interes de cei prezenți.
Gazda evenimentului a fost Cristian Manea, președintele publicatiei Revista 100% Sport România, și director al Clubului Sportiv Cernica.
Volumul de carte “Comuna Cernica – File de istorie” va fi distribuit în perioada următoare, cu titlu gratuit, către comunitatea Cernica.
STIRE INITIALA - 07-iunie-2024
Primaria Cernica, împreună cu Asociația Vox Cernica (asociatia.voxcernica.ro), va invită la lansarea oficială a cărții "Comuna Cernica - File de istorie - Ediția I" .
Evenimentul va avea loc in data de 18-iunie-2024, orele 14, in sala de evenimente a Primăriei Cernica,
Aceasta lucrare, in prima ediție, reprezintă o prima sinteză, modernă, a ceea ce se cunoaște, până acum, din punct de vedere istoric, despre comuna Cernica si a fost realizată de către mai mulți membri si colaboratori ai asociației si portalului cu același nume voxcernica.ro, începând cu anul 2018, la inițiativa Primăriei Cernica, prin primar Gelu Apostol si coordonata din punct de vedere tehnic de către Cristian Manea, director Club Sportiv Cernica.
Cu aceasta ocazie va reamintim că, in cadrul Portalului Vox Cernica, la rubrica "istorie Locala" veți putea regăsi o întreagă pleiadă de articole si monografii / lucrări istorice, realizate de-a lungul timpului de mai mulți dintre învățătorii si preoții satelor din comuna Cernica, si nu numai.
Aceasta lucrare, printre altele, pune in valoare lucrările acestor predecesori si veți putea descoperi fragmente si noi detalii despre istoria comunei Cernica, a satelor sale, a școlilor si bisericilor acestora, organizarea teritorial-administrativa, a tradițiilor, obiceiurilor, mediului natural si a vieții locuitorilor acestei comune.
Va asteptăm!
🗞Istoria și tradițiile ne sunt trecut, prezent și viitor… Eveniment - Lansare de carte 📖CERNICA – FILE DE ISTORIE 18...
Posted by Primaria comunei Cernica judetul Ilfov on Friday, June 7, 2024
Istoria și tradițiile ne sunt trecut, prezent și viitor…
Eveniment - Lansare de carte
📖CERNICA – FILE DE ISTORIE
18 Iunie 2024 va fi o dată importantă pentru comunitatea Cernica.
La orele 14.00, în Sala de evenimente a Primăriei Cernica, va fi lansat în mod oficial volumul de carte “CERNICA – File de Istorie”.
După o perioadă lungă de muncă asiduă pentru culegerea informațiilor și așternerea acestora pe hârtie, opera celor șase autori prinde viață și, mai mult decât atât, va fi pusă în lumina reflectoarelor într-un cadru elegant, așa cum se cuvine.
🖊Autori
Vasile Bolboja | Sterea Cristea | Nicolae Ciotoran | Lilian Iordache | Ilie Stelian | Cristian Peter
📜Monografia “Cernica – File de istorie” este un studiu științific de mare complexitate, o lucrare care cuprinde date și cifre din toate sferele vieții spirituale, sociale, economice, culturale și chiar sportive ale comunității noastre.
📚Pentru a vă stârni curiozitatea, prezentăm mai jos capitolele ce clădesc această lucrare cu totul și cu totul deosebită:
Cuvânt înainte
Capitolul 1 – Prezentare generală
Capitolul 2 – Scurtă prezentare a satelor componente
Capitolul 3 – Istoria școlilor din comuna Cernica
Capitolul 4 – Istoria mănăstirilor din comuna Cernica
Capitolul 5 – Bisericile din comuna Cernica
Capitolul 6 - Tradiții, cultură, sport
Capitolul 7 – Comuna Cernica – Istorie contemporană
Capitolul 8 – Personalitățile comunei noastre
Capitolul 9 – Scurtă cronologie a principalelor evenimente
Epilog
📙Mongrafia “Cernica – File de istorie” este un proiect susținut și realizat de Primăria Cernica, sub îndrumarea primarului Gelu Apostol și coordonat de Cristian Manea.
Abonare pentru a fi notificat cu privire la comentariile noi
Raportati
Comentariile mele