Cap. 6 - DEPARTE PE MELEAGURI BĂNĂŢEAN-MARAMUREŞENE - Pagina 7

: Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 14 Decembrie 2023 14 Decembrie 2023; Accesări: 3517 3517

Index articole

Pagina 7 din 10

Cap. 6 - DEPARTE PE MELEAGURI BĂNĂŢEAN-MARAMUREŞENE

---------------------------------------------------- ----------------------------

Aşadar în octombrie 1968 am plecat în armată. Aşa cum se pleca pe acele timpuri: cu inima deschisă. Şi o coincidenţă: am fost repartizat la aceiaşi unitate din Buziaş în care a fost, în ciclul întâi, prietenul meu, colegul meu de bancă din primii doi ani de liceu, Marian Cristache-Cristel. La încorporarea de la Olteniţa ni s-a indicat doar codul unităţii militare. Mie îmi era cunoscută localitatea, din corespondenţa cu Cristel şi am făcut-o public. Mi s-a atras atenţia de către subofiţerul care ne însoţea să-mi ţin gura.

Aşadar, am ajuns la şcoala regimentală de tancuri de la Buziaş. Nu intru în amănunte – poate voi scrie separat despre acele amintiri, altminteri deosebite, mai ales în condiţiile în care, astăzi, nu mai există serviciul militar obligatoriu. Am avut o corespondenţă bogată cu prietenii, colegii, fetele şi băieţii care mă cunosteau. Poate atunci s-a născut aplecarea mea către “meseria de epistolar”. Evident majoritatea veneau dinspre Tânganu. Şi asta în afară de scrisorile de la părinţi şi de la sora mea. Exista un obicei în armată: atunci când un recrut de ciclul întâi primea o scrisoare, caporalul sau sergentul de ciclul doi îl punea să facă 10 flotări. Am fost “campionul companiei”: primeam multe scrisori ceea ce îi punea pe gânduri pe camarazii mei: cine îi scrie atâta “răcanului” ăsta? Culmea mirării a constituit-o pachetul primit de la amintita mea colegă de clasă şi de bancă, Popa Elena. Conţinea numai delicatese: ciocolată, fursecuri, chec, biscuiţi extra şi multe alte bunătăţi… Desigur însoţit şi de o scrisoare. Dar scopul acestor rânduri este să ne concentrăm pe cele trimise … din Tânganu. Adică de la Rădiţa Grigore şi Nelu Matei… Şi de la alţi consăteni : vecinul meu Stănică Marin, Mandică Maria (Marioara lui Lixandru Măndică, vechea mea prietenă din copilarie de care mă lega, atunci, ca şi acum, atâtea amintiri) Dumitrică Dumitra- “Mita” cum îi spuneam noi, sora prietenului meu, Dumitrică Florea-Verde plecat şi el în armată în aceiaşi perioadă cu mine . Apoi de la Constantinescu Alexandru (de curând liberat din armată) şi aşa cum am mai spus de la buna, sensibila şi suferinda mea colegă de clasă şi de bancă, amintita Elena Popa. Am amintit de cele primite de la părinţi, de la sora mea, de la consătenii mei, care au plecat în armată în acelaşi timp cu mine printre care: Ion Constantin-Godăcel şi Dumitrică Florea-Verde. Sau de la prietenul meu, coleg de clasă şi de serviciu, originar din satul Manolache, devenit bucureştean, plecat şi el în armată în aceiaşi perioadă cu mine, Neguţ Gheorghe. Sau de la amintitul, în capitolele anterioare, Vărăşteanu Gheorghe. Deci corespondenţă bogată şi… flotări pe măsură.

Una dintre cele mai emoţionante şi sensibile scrisori le-am primit de la eroina rândurilor noastre, Grigore Rădiţa. Dar să-i dăm cuvântul şi să reproducem scrisoarea trimisă în acel atât de îndepărtat Banat al toamnei anului 1968.

Deci scrisoarea de la Rădiţa:

“ VASEA… 10-XI-1968:

M-am bucurat foarte mult când am văzut scrisoarea de la tine, o aşteptam de mult. Eu îţi mulţumesc foarte mult, că nu m-ai uitat şi că te-ai ţinut de cuvânt de a-mi scrie. Când citeam scrisoarea credeam că vorbesc cu tine, parcă te auzeam cum îmi dădeai părerile tale bune şi sfaturile acelea pe care nu le pot uita niciodată. Nu pot vorbi cu un alt băiat tot ce vorbeam cu tine nici chiar cu o fată, tu erai altfel decât ceilalţi. Îmi lipseşti foarte mult, dealtfel toţi spun asta, pentru că tu erai un băiat bun cu toţi indiferent că era fată sau băiat. Aşa sunt oamenii buni nu se uită niciodată. Părerea ta e alta, vezi că dacă nu întreabă de tine te-au uitat, nu cred.

Ei îşi aduc aminte, când tu erai în fiecare duminică era dans, acum un mai este, fetele şi băieţii merg la Fundeni la dans. Eu nu mă duc, este departe în alt sat, nu este ca la noi.

Acum, sânt acasă şi-ţi scriu ţie pe urmă am să mă duc în sat, dar nu este nimic şi să fac drumul acela atât de obişnuit mă plictiseşte, mă oboseşte.

Despre şcoală am să-ţi spun că au început să se fixeze tezele.

Am să-ţi spun ce subiecte ne-a dat, am să-ţi scriu tot. Acum nu prea ştiu ce te interesează, despre ce s-ţi scriu.

Adresa ta am luat-o de la Creţu, cu sora ta nu m-am întâlnit de mult.

Încerc să închei micile mele rânduri urându-ţi sănătate şi să ţi se pară timpul cât mai scurt, să treacă foarte repede.

La revedere Rădiţa

Răspunde-mi foarte repede.”.

Am reprodus întocmai prima scrisoare trimisă de Rădiţa. Nu am intervenit cu nimic nici măcar cu aranjarea rândurilor. Avea un scris frumos, cursiv, direct, fără greşeli gramaticale. Lectura scrisorii de la Rădiţa a fost unul dintre cele mai emoţionante momente trăite în acea îndepărtată toamnă a anului 1968 în acel îndepărtat Banat. Şi acum când reproduc acele rânduri “reproduc” şi emoţiile de atunci. Este o scrisoare dominată de la un capăt la altul de respect, de prietenie, de nostalgie şi de … tristeţe.. Specifice acelor timpuri. Astăzi unor tineri asemenea scrisori probabil că li se par banale, fără un conţinut concret, desuete. De reţinut aprecierea pe care o face darului meu înnăscut pentru prietenie (deh!, intuiţia feminină!) şi comunicare, indiferent dacă este vorba de fete sau de băieţi, de lipsa de activitate culturală în satul nostru după plecarea mea în armată. Concret nu mai erau acele dansuri duminicale şi, cum am spus, câteodată, baluri la modestul nostru cămin cultural, un adevărat magnet pentru tinerii acelor ani. Acum se duceau la Căminul Cultural de la Fundeni, renumit în acele timpuri. Dar unii (printre care şi eu) şi unele (printre care şi Rădiţa) nu agreau atmosfera de acolo, deşi, trebuie să recunoaştem, era una liniştită, plăcuta, mult, mult diferită de ceea ce se întâmplă azi prin modernele discoteci. Pe atunci era şi bun simţ. Tineresc.

Dar să reproducem fragmente şi din alte scrisori din acea toamnă pe care eu le-am primit în acel trist şi cazon Buziaş (altminteri o renumită staţiune balneo-climaterică) din vesticul Banat.

Scrisoare de la Nelu Matei:

“Răspunde-mi urgent 20 XI 1968 Bucureşti

Ora 21,47.

Dragă Wasea.

-----------------

Am primit scrisoarea de la tine în această seară, m-am hotărât să-ţi scriu din nou. Să-ţi dau câteva răspunsuri….

…Duminica trecută am fost şi eu la Fundeni, fără însă să mai încerc să schiţez ceva în legătură cu obţinerea vreunei prietenii cu vre-o fată. Apoi din nou la muncă şi la şcoală, sunt cu Sandu în schimb…..

… Visi s-a căsătorit cu Tony în acea duminică în care dispărea de pe scenă nu pentru totdeauna Wasea…. A strâns la nuntă 18.000 lei….

… Se apropie revelionul de pe acum griji însă pentru tine nu ştiu cum te simţi soldat. Eu închei mica mea scrisoare şi îţi doresc succes în activitatea ta militară.

Te sărut, al tău prieten Nelu”

Am reprodus, fragmentar, din prima scrisoare de la Nelu pe care o deţin în arhiva mea. Pasajele ocolite sunt nesemnificative pentru demersul nostru: se refereau la problemele de la fostul meu serviciu de la FMUAB, Pentru el era încă “actualul” serviciu. Aceiaşi referire la balurile de la Fundeni. Dar nimc, absolut nimic despre relaţia dintre cei doi care, aşa cum ştim şi vom vedea şi mai departe, se consuma unilateral… Oarecum interesantă informatia despre Visi – fata lui Neagu Ilie, preşedintele CAP Tânganu. A fost o fată modernă, a urmat liceul la zi, m-a simpatizat şi apreciat, într-un fel ciudat, am fost oarecum prieteni… fără profunziune. Intuiţia mea a fost că ea dorea, cu orice prêţ, să se mărite. Ori eu doream o prietenă de cursă lungă, să efectuez armata şi apoi să intre în discuţie problema căsătoriei. Rapiditatea cu care s-a căsătorit cu un băiat pe nume Tony, din Dobroieşti, demonstrează că intuiţia mea nu a dat greş.

În următoarea scrisoare datată 30 XI 1968, Nelu revine cu precizarea:

”În fiecare duminică cu toţi băieţii la Fundeni la dans, nu mai avem ce să facem în sat. Nu se mai joacă fotbal, este normal timpul este cam urât. Sâmbătă, 23, am fost la stadion şi am văzut naţionala la lucru cu Elveţia…”

Un singur lucru este comun: tristeţea normală a acelei toamne târzii, a acelui an 1968 : o tristeţe accentuat – resemnat feminină şi una ponderat-optimist masculină. Întotdeauna noiembrie a fost o lună tristă, multe ploi mărunte, “mocăneşti”, la ţară mult noroi, mult cer acoperit, zile care se scurtează constant, nopţi care se lungesc cu exact aceiaşi unitate de măsură a timpului.

În expunerea noastră nu vom face exces de scrisorile primite de mine în armată. Dar cred că este interesant să mai reproducem pasaje din câteva scrisori din acea toamnă a anului 1968 tocmai pentru a sublinia mentalitatea, simţămintele, sentimentele, tradiţiile, trăirile acelor unici ani. Şi irepetabili.

Voi reproduce fragmente dintr-o scrisoare tipică dintre cele trimise pe atunci de fete către băieţii plecaţi departe. Sunt pline de sentimentalism, de poezie naivă, chiar dacă sentimentele nu erau… directe. Repet: aşa era în acele timpuri.

Deci Dumitrică Dumitra (Mita, sora lui Dumitrică Florea-Verde):

“Dragă Vasea afla că am primit scrisoarea de la tine şi m-am bucurat nespus de mult când am văzut că tu nu m-ai uitat nici de data aceasta…

… Ne aminteşti de când veneai tu la noi, muzica exista… Am ascultat într-o zi la difuzor “Vară fără tine”, cânta Adella MAFINI şi eu m-am gândit la tine că de câte ori veneai pe la noi spuneai să-ţi dăm drumul la picup şi să cânte aceasta melodie…

... Şi acum dacă-mi permiţi să iţi scriu şi câteva amintri:

… Stând aseară mai târziu

Mi-a venit un dor să-ţi scriu

Şi iţi scriu cu mâna mea

Te iubesc “nu mă uita”…

….Trandafir roşu deschis

Te sărut şi-aştept răspuns

Trandafir şi viorele

Te sărut

La revedere,

Mita

O scrisoare de dragoste ? Nu. O scrisoare de prietenie specifică acelor timpuri. Desigur că prin aceste rânduri convenţional-drăgăstoase (mai ales către băieţii plecaţi în armată) se căutau şi prietenii adevărate finalizate mai târziu cu … căsătorii. Curios este că eu, mare iubitor de muzică uşoară, şi care posed o memorie destul de bună nu-mi mai aduc aminte de misterioasa… Adella Mafini cu al ei cantec cu titlu semnificativ!

Schimbăm “macazul” şi citim şi dintr-o scrisoare timisă de un băiat, vecinul meu, Marin Stănică: În principiu şi el spune despre tristeţea lipsei dansurilor din Tânganu, suplinite cu nelipsitele şi duminicalele dansuri din Fundeni unde, tinerii noştri, cu mic cu mare, fete şi băieţi, dădeau năvală duminica. Dar despre vecinul meu Marin voi reveni puţin mai târziu cu o scrisoare din primăvara lui 1969 cu precizări importante în contextul povestirii noastre.

De ce mi se adresează toţi cu “Vasea” ? Este o mică poveste: în şcoala profesională am întocmit, ca şef de clasă, un material pe care l-am semnat, Dumnezeu stie de ce !, „Bolboja Vasea”. Semnătura a fost văzută de prietenul meu,

coleg de clasă, Marian Cristel, acesta a folosit-o cu insistenţă, şi cum am fost

colegi de serviciu la „Maşini-Unelte” a fost preluată de Nelu Matei şi aşa a ajuns

în ... Tânganu. Dar şi la colegii de liceu...

Nu mai prezint celelalte scrisori de la Alexandru Constantinescu-Pripigică, Marioara Măndică, Tache Mircea şi altii care sunt departe de subiectul rândurilor noastre. Toate au ca subiect comun viaţa din acei ani, toamna lui 1968-primăvara lui 1969, cu preocupările tineretului de atunci, cu problemele profesionale şi şcolare, cu prieteniile şi căsătoriile petrecute, cu distracţiile specifice timpului acela ce pare acum atât de îndepărtat şi atât de învechit.

Pentru că suntem încă în anul 1968 să mai consemnez ca în data de 10 XII am mai primit o scrisoare de la Rădiţa care se inscrie în aceiaşi tonalitate : tristeţe tângăneană, dansuri la Fundeni agreate de unii tângăneni, neagreate de alţii, tezele care tocmai se desfăşurau (repet Rădiţa era în clasa a X-a, Nelu în clasa a XI-a evident ambii la seral) şi alte “mondenităţi” ale timpului.

Între timp armata “curgea”, m-am apropiat de finele anului 1968. Datorită unor merite intelectuale (în ciuda stângăciei mele cazon-militare: eram slab la “instrucţie-front”) am primit, de Anul Nou, o permisie de 5 zile. Eram militar la Şcoala Regimentală de Tancuri de la Buziaş şi accentul se punea pe capacitatea de a învăţa noţiunile predate. Am fost primul din plutonul meu (m-au ajutat cei 3 ani de liceu pe care îi absolvisem) şi răsplata a fost o permisie. Şi permisiile, pe atunci, erau o raritate. Mai ales după doar 2 luni de armată ! Ah ! ce bucuros am fost când din toată compania eu am fost acceptat fără vreo obiecţie şi cu “foaie de drum” (drumul era gratuit)! Visul meu cazon de a petrece 5 zile fabuloase cu prietenii mei de Anul Nou prinsese contur. Eram aliniaţi in faţa comandamentului, trebuia să primim documentele de drum şi, stupoare !, în ultimul moment, eram echipat de plecare ! în locul numelui meu a apărut : Roşca Constantin, un obscur şi primitiv coleg de pluton dar din… Bucureşti… Avea pile. Căpitanul companiei mele, Martin, şi-a cerut scuze în faţa unităţiii pentru nedreptatea ce mi s-a făcut. Dar am rămas cu iluziile, scuzele şi... sarcinile militare : în ziua de Crăciun am fost în plutonul de serviciu şi am descărcat un vagon de cărămidă în care mi-am ros, pur şi simplu, manuşile militare până la piele iar în seara de Anul Nou am fost veselar (cea mai grea sarcină din armată).

Ce deziluzie !

M-am amăgit cu amintirile din fabulosul Revelion de la graniţa anilor 1967/1968. Şi acum când scriu aceste rânduri rămane o culme a modului de a (pe)trece între ani deşi… anii au trecut peste mine… peste toţi….

Sărmanul militar, Roşca Constantin, a venit din permisie şi a fost supus, răzbunător, de sergenţii de ciclul doi la diverse “cazne” cazone. Odată la o instrucţie, era iarna lui 1969, a căzut într-un sanţ i-a intrat apă îngheţată în bocanci, picioarele îi erau în pericol să îngheţe… i-am dat (şi) batista mea ca să şi le înfăşoare… Ce vina avea omul ? Şi sufletul de om bun, aşa cum au scris prietenii mei de departe, în scrisori, şi-a dat adevărata lui dimensiune şi cu această ocazie de umanitate militară.

Ca o consolare chiar la finele anului am primit o scrisoare interesantă de la Rădiţa : O redau parţial:

“De la început vreau să-ţi spun şi să te asigur totodată că n-am să te uit niciodată, aşa cum crezi tu că te-aş fi uitat “definitiv”. Pentru mine tu eşti ca o prietenă, poate mai mult în comparaţie cu tot ce faci tu pentru mine.

Mă bucură foarte mult faptul că–mi acorzi destulă atenţie, chiar şi după “refuzul” acela despre care-mi aminteşti (atunci, eu credeam într-un început frumos pentru mine, dar nu s-a întâmplat nimic, poate e mai bine aşa)”.

Apoi îmi vorbeste despre prietena noastră, verişoara ei, Grigore Constantina (Codiţa Galiei) care era în spital, internare care punea în pericol absolvirea clasei a X-a (dacă îmi aduc bine aminte) din anul şcolar 1968/1969 la Liceului seral “Alexandru Sahia”. Pentru prima dată comentează şi face o scurtă precizare despre acea tăinuită “cerere în prietenie” petrecută în vara lui 1968. Şi trebuie să recunosc că ea precizează clar, fără ocolişuri : credea într-un alt început. Evident alături de “predestinatul” ei, prietenul meu cel mai bun din acei ani, Nelu.

Eram în plină armată şi gândurile mele fugeau mereu, mereu acasă, la părinţi, la colegi, la prieteni, la prietene. Şi scrisorile răscoleau adânc acele amintiri.

A urmat, deci, anul 1969. Eu în armata, prietenii mei, eroii acestor rânduri, la Tânganu. Eu m-am adaptat la viaţa de militar, ei s-au obişnuit… fără mine. “Obişnuiţa este a doua natură a omului”. Au continuat, în ritm alert şi scrisorile dar ele nu mai conţin informaţii de primă mărime. Ca de obicei scurte ştiri depre întâmplări tângănene, eu despre cele cazone, banalităţi care nu merită reproduse.

Nu mai am în arhiva mea alte scrisori de la Rădiţa aşa că în continuare mă voi referi doar la cele trimise de Nelu şi prieteni mei. Mai ales dacă vor face vreo referire la această poveste de prietenie-dragoste din trecute timpuri.

Am să încerc să sintetizez “informaţiile” trimise în prima parte a anului 1969 de tandemul Nelu (Matei Ion) – Sandu (Constantinescu Alexandru-Pripigică):

- În februarie 1969 sora mea s-a căsătorit cu Greceanu Dumitru din cartierul Căţelu-Bucureşti. Din păcate căsătoria nu a fost agreată de tatăl meu şi MAMA mea (găsită vinovată! de această căsătorie!) a fost obligată să se refugieze la fratele său din Bălăceanca.

- Oarecum surprinzator, Nelu s-a hotărat (în sfârşit !) să-şi caute o prietenă şi a găsit-o pe Katy din Fundeni, elevă în clasa a XII-a la Liceul din Brăneşti. În final a fost o mare deziluzie pe care a depăşit-o cu calmul şi echilibrul lui deosebit.

- Desigur multe informaţii de la serviciul nostru comun de la FMUAB. Eu am primit pentru anul 1968, lucrat parţial, un beneficiu de 600 (salariul tarifar era de circa 1100 lei) .

- Nelu a făcut o vizită în Bulgaria la Russe.

- A apărut în două emisiuni televizate, vizionate de toată lumea care au stârnit multe comentarii, majoritatea pozitive, dar şi câteva negative. Pe vremea aceea o apariţie la televiziunea naţionala era o raritate, un eveniment deosebit.

- Mi-au scris şi de evenimetele mondene din Tânganu. Cele mai multe

se refereau la căsătorii printre care şi cea dintre Istrate Dudu (Rilă) cu

Aneta lui Mise Boaţă. Nimic, absolut nimic despre Rădiţa…

Şi iarăşi cred că este cazul să mai fac unele comentarii despre unele evenimente specifice acelor ani. Între Istrate Tudor şi Aneta lui Mise a fost o dragoste adolescentină binecunoscută în acei ani. A fost o prietenie şi căsătorie model pe principiul “predestinării unul-alteia” care domină povestea noastră. A fost deci un model urmat de multe alte căsătorii reuşite între fete şi băieţi din Tânganu. Să dăm şi câteva exemple din acei ani : Sava Ion (Gagă) – Radu Dorina (Suflă), Stanciu Marin (Dudu Stăncioi) – Noanea Elena (Lenuţa lui Anton Belu), State Vasile (Pocăitu) – Sava Elena (Elena Gagă), Iordache Marin (Zanea)-Culina Penii, Stănică Marin – Florica lui Purcel şi altele. Am amintit doar câteva dintre cele care vizează membri ai grupului nostru.

În schimb într-o scrisoare primită de la amintitul, mai sus, vecin Stănică Marin face nişte precizări pe care am ezitat mult dacă trebuie sa le inserez în aceste rânduri :

“Dragă nene, un mic amănunt în legătură cu Rădiţa, ea toate plicurile care le primea de la tine le arată lui maică-sa cât şi vecinelor de lângă ea lăudându-se că corespondează cu tine.

Dar acum nu mai corespondează cu tine pt că ţine neapărat să se împace cu Neluţu (moare după el) dar el nici nu o mai bagă în seamă”. Am reprodus întocmai pasajul din scrisoarea vecinului meu care chiar explică anumite lucruri: încetarea corespondenţei mele cu Rădiţa (nu din vina mea…) şi tăcerea totală a lui Nelu în acest sens… Relaţiile dintre noi se clarificaseră de mult. Altminteri nu mă deranja deloc faptul că Rădiţa făcea publică corespondenţa noastră. Chiar mă mândream. Era în spiritul vremurilor ca fetele să se laude cu scrisorile primite de la băieţii plecaţi în armată. Şi a…băieţilor militari să se laude că “fetele de acasă” îi apreciază, nu i-au uitat. Prin urmare, de acolo, de atât de departe fizic, i-am mulţumit (în gândurile mele singuratice) Rădiţei. Că ea era cu gândul la Nelu nu era o noutate pentru mine. Era un lucru cât se poate de firesc. Relaţiile din cadrul trio-ului nostru se lămuriseră definitiv în anul 1968. Şi nimeni şi nimic nu mai putea schimba ceva. Deci nimic supărător.

Dar a venit şi binemeritatul meu concediu militar de 10 zile dintre ciclurile militare de 8 luni, în care nu s-a întâmplat nimic deosebit în afară de emoţionante întâlniri între prieteni. Nimic despre prietenii noştri, Nelu şi Rădiţa. Nelu a terminat clasa a XI-a la acelaşi liceu, “23 August”, la care am absolvit şi eu primele 3 clase, Rădiţa, clasa a X-a, tot la seral, la liceul “Alexandru Sahia”. Eu m-am întors în armată, de data aceasta la Baia-Mare. Cei de acasă şi-au continuat fiecare drumul sau: Nelu mă va urma în toamna anului 1969 în armată, Rădiţa îşi continua drumul său, liceal, în clasa a XI-a.

În toamna anului 1969 nu s-au mai întâmplat evenimente deosebite privind relaţiile interumane “în trei“. Dar Nelu, aşa cum am spus mai sus, a plecat în armată în octombrie 1969 (exact cu un an după mine!, şi tot ca şi mine începuse clasa a XII-a) şi numeroasele scrisori primite de la el se referau la problemele cazone, acum comune !, pentru amândoi. Problemele sentimentale “legate de fete” au rămas mult în urmă. Eu aveam, deja, un an de depărtare şi de armată şi amintirile mele legate de fetele noastre “sudice” se estompaseră, erau ca o boare care străbătea frumoasele şi pitoreştile plaiuri maramureşene în nopţile cu lună “proaspătă“ atunci când eram de gardâ…. Nelu avea acel echilibru, acea detaşare superioară, acel dar nativ de a părea indiferent faţă de sentimentele generate de fiinţele de sex opus. Spre deosebire de mine care trăiam cu maximă intensitate orice vorbă, orice privire, orice mângâiere, orice atenţie şi mai ales orice eşec. Poate că şi el era la fel dar nu-şi exterioriza trăirile interioare. Şi nici eu şi nici el nu ne “sondam” reciproc prin întrebări directe tainiţele sufletelor noastre. Din acest punct de vedere am fost nişte “prieteni-parteneri perfecţi“. Şi azi sunt interogat : “- Dar tu nu l-ai întrebat în legatură cu o anumită relaţie sentimentală ?” Nu, nu l-am întrebat, ca de la om la om, ca de la prieten la prieten, despre probleme intime. În afară de discuţia cu Nelu, amintită mai sus, despre o posibilă tentativă a mea de a cere prietenia Rădiţei. Aşa era pe atunci. Astăzi tinerii noştri, dar, din păcate şi cei de vârsta mea îşi expun public “cuceririle”. Nu cele pur sentimentale, care, altminteri, sunt normale şi fac parte din viaţa fiecăruia. Până la urmă ce este mai frumos decât o … frumoasă poveste de dragoste adevărată între două fiinţe umane indiferent de vârstă. Dar expunerea unor detalii fizic/sexuale este ca şi cum ai face streep-tisse în mijlocul satului (doar suntem “de la ţară”). Un bărbat adevărat, o femeie adevărată, trebuie să păstreze trăirile fizic-biologice pentre el sau pentru ea. A le expune este un sacrilegiu, o jignire adusă speciei umane. Şi o lipsă de respect pentru partenerul cu care ai împărtăşit nişte trăiri unice. Toate aceste trăiri sentimental-fizice sunt unice precum amprentele umane. Niciodată alte persoane nu le vor înţelege. şi atunci la ce este bună expunerea publică?

Şi eu şi prietenii mei din acele timpuri: Sava Ion-Doctoru, Tache Mircea, Iordache Marin, Sava Dumitru-Dudu, Constantinescu Alexandru şi bineînţeles, Nelu Matei, am înţeles această calitate uman-bărbătească.

“Şi toate astea nu sunt basme

Şi tot ce spun nu sunt poveşti”.

… Spune Nicu Alifantis în excelentul său câ tec : “Mozaic”.