Cap. 5 – VIAŢĂ ŞI TINEREŢE ÎN VARA ANULUI 1968 - Pagina 6

: Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 14 Decembrie 2023 14 Decembrie 2023; Accesări: 3520 3520

Index articole

Pagina 6 din 10

Cap. 5 – VIAŢĂ ŞI TINEREŢE ÎN VARA ANULUI 1968

-------------------------------------------------------------

Aşa cum am prezentat în capitolul anterior anul 1968 a început sub bune

auspicii. Echilibru, serviciu, şcoală, sport şi dansuri.

Nu-mi amintesc ca Nelu să fi avut în acea perioadă vreo prietenie locală serioasă. Eram prea tineri, meseria, şcoala şi efectuarea stagiului militar care se apropiau, imperturbabil, ne făceau să nu punem prea mare preţ pe existenţa unei prietene. Aceste prietenii cu persoane de sex opus erau imperios necesare mai târziu când fiecare se gândea la perspectiva intemeierii unei familii. De obicei aceste gânduri clare se impuneau după armată. Aşa că nu era nici un bai că atunci, la 18-20 ani, nu aveam prietene stabile. S-a dovedit, cu prisosinţă, (am observat, şi noi, mai târziu, pe timpul armatei) că aceia care au plecat în armată deja căsătoriţi sau aveau prietenii solide cu fete au suferit mult.

N-am observat vreo apropiere mai deosebită, între Nelu şi Rădiţa, în afară de cele normale, convenţionale între nişte consăteni cam de aceiaşi vârstă, de aceiaşi pregătire, cu aceleaşi preocupări. Eu nu prea am dat importanţă zvonurilor privind o prietenie între cei doi pentru că, într-adevăr, în afară de nişte vorbe venite de aiurea nu am observat nimic concret, palpabil. În aceste condiţii am avut, totuşi, o discuţie vagă cu Nelu despre „prietena noastră Rădiţa”. Deşi era un băiat direct, clar, de data aceasta a răspuns evaziv, ambiguu, nici infirmând prietenia dar nici confirmând-o ferm. A lăsat să se înţeleagă că această prietenie, din punctul lui de vedere, nu are nici un viitor. Cu tristeţe trebuie să spun că acesta a fost adevărul gol-goluţ.

M-am gândit mulţi, mulţi ani, inainte de a aşterne aceste rânduri dacă este cazul să prezint câteva amănunte, desigur cu caracter mai intim, despre fapte din ani atât de îndepărtaţi. Decizia mea a fost afirmativă cu convingerea că nu mai poate influienţa cu absolut nimic fapte viitoare şi că rămân doar la capitolul "Trecute amintiri". Altminteri fără destăinuiri, aceste "poveşti ilfovean-tângănene" n-au nici un sens. Să nu se aştepte nimeni la destăinuiri spectaculoase. Doar atât: i-am cerut acordul prietenului meu de a-i cere... prietenia.. prietenei grupului nostru, Rădiţa pe motiv că se potriveşte mai bine cu felul meu de a fi. Şi a fost, de acord, fără nici o obiecţie!. Zis şi făcut. Într-o duminică chiar în timpul unui dans i-am propus, în stilul meu timid, uşor ezitant, “să fim prieteni”. Şi ea, tot în acelaşi stil ezitant, m-a refuzat. N-am insistat. Ar fi fost inutil. Nu am intrat în amănunte, ştiam şi eu, ştia şi ea, că între noi era dragostea ei cea primă, Nelu. Normal, pentru mine totul era clar, foarte clar. N-am făcut o tragedie din acest refuz. Dar nici nu m-am simţit confortabil. Am fost trist. Mai ales că era o continuare a repetatelor mele eşecuri dinainte de armată de a realiza o prietenie cu una dintre fetele din Tânganu. Dacă şi Rădiţa (“Şi tu, Brutus!”), cu care aveam atâtea afinităţi!, m-a refuzat ce puteam eu să mai sper de la alte fete care erau departe de mine din multe puncte de vedere? M-am resemnat, m-am închis în carapacea mea care era destul de consistentă. Aveam capacitatea de a mă închide în mine fără să mă exteriorizez. Am continuat să ne comportăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Altminteri nu am făcut nimănui publică această “cerere”. Nici nu ar fi picat prea bine în cercul nostru de prieteni un asemenea demers pigmentat cu refuzul de rigoare. Nu era, nu este stilul meu, de a-mi exterioriza sentimentele. Şi mai ales un asemenea eşec, care, desigur ar fi fost îndelung comentat.. Atunci, în anul 1968, am considerat că mi-am "îmbogăţit" lista de eşecuri, aşa cum spuneam mai sus, de a gasi o săteancă-prietenă. A fost ambiţia mea pentru că în alte medii, în special în cel de la liceu, situaţia era diametral opusă. Un premiant pe liceu, într-unul liceu mixt şi mai ales seral, cu fete mature, nu putea să ducă lipsă de posibile prietene. Aşa cum am spus mai sus de Nuţi Popa sau Ani Martac.Dar să revenim la subiectul nostru. A fost o eroare din partea mea să fac o asemenea propunere ? Nicidecum. Şi nu am regretat niciodată. Era necesară o clarificare pentru liniştea noastră. A mea şi a ei. Chiar dacă era jenantă. A fost un refuz normal din partea Rădiţei. Eu eram un căutător de "suflet-pereche". Ea era (aveam să mă conving mai târziu, mult mai clar, după acel semnificativ eveniment doar pentru noi, cei doi protagonişti) cu gândul şi sufletul la Nelu Matei, pe principiul, moştenit ereditar, că "el i-a fost destinat".

Cred că sunt necesare şi alte precizări. Majoritatea băieţilor din acele vremuri încercau să-şi facă prietene înspre 18-20 ani, deci înainte de armată. În prima fază încercarea era … încercare. Dacă prietenia rezista unei despărţiri de aproximativ 2 ani (pe timpul efectuării stagiului militar) însemna că la mijloc sunt sentimente solide, serioase. Şi urma, după liberare, logica căsătorie. Dar s-a întâmplat ca “aleasa” să-şi găsească un alt “consort”, mai potrivit, şi celui plecat în armată nu i-a rămas decât să… plângă de departe, o iubită care l-a părăsit…De altfel nici unul din amintitul nostru grup nu s-a căsătorit înainte de armată, deşi unii au avut prietenii cu fete ante-armată.

Prin urmare la “capitolul eşecuri” a trebuit să adaug şi refuzul Rădiţei, un punct nodal în jurul căruia se învârte istorisirea noastră. Pe vremea aceea era la modă cântecul “Soţia prietenului meu” interpretat de Enrico Macias (cântat şi în limba română de Alexandru Jula). În cazul nostru era vorba de prietena… prietenului meu cel mai bun…

Oricum afinităţile dintre mine şi Rădiţa erau mai accentuate decât cele dintre Nelu şi Rădiţa. Din multe puncte de vedere ne potriveam: eram amândoi sensibili, aveam un nivel aproximativ egal de pregătire (adica salariaţi şi elevi la liceul seral), nu se puneau probleme de avere, eram de vârste apropiate (eu mai mare cu 2 ani). Prestanţa noastră fizică erai, cum să spun?, mai potrivită. Exista, deci, posibilitatea ca această prietenie să aibă viitor. Dar este greu de spus acum ce s-ar fi întâmplat, atunci... Acum „amintirile despre viitor” sunt simple speculaţii, fără nici un suport real. Nu pot, totuşi, să nu-mi pun întrebarea, logică altminteri: care ar fi fost urmarea dacă ea accepta ? Şi am în vedere stabilitatea complexă atât a mea cât şi a ei. Căci încurcate şi neştiute sunt căile vieţii. O ciudată, romantică, exotică, ascunsă “cerere de prietenie” care putea să ne schimbe radical cursul vieţilor noastre, peste care s-a aşezat, temeinic, colbul uitării…

Aşa cum se întâmplă în viaţa noastră cea de toate zilele, durerile, eşecurile, neîmplinirile sunt "absorbite" de trecerea inexorabilă a timpului. Viaţa noastră a mers inainte. Fără resentimente, fără învolburări, fără tensiuni prieteneşti. Ascunsul meu demers a rămas ... istorie. Nici eu, nici Rădiţa n-am făcut public aceasta, aproape fugitivă, cerere. Şi a rămas necunoscută până la "naşterea" acestor rânduri. Şi totuşi există o excepţie pe care o vom relata într-un capitol următor..

Rădiţa era mai tot timpul lângă grupul nostru din acele vremuri. Adică un grup "condus" autoritar, pe atunci, de Sava Ion - "Doctoru". Şi avea în componenţă băieţii “de vârf” din acele timpuri. Adică dintre cei care îşi continuau studiile prin atât de cunoscutele şi răspânditele licee serale sau şcoli de maiştri. Printre ei: Tache Mircea, Iordache Marin-Zanea, Dudu Sava, evident, Nelu Matei, naratorul acestor rânduri, Constantinescu Alexandru şi alţii. Nu ştiu cine a folosit pentru prima dată apelativul: "Doctoru'" pentru Ion Sava. Din câte ştiu eu acest grup "l-a botezat" cu acest apelativ şi aşa i-a rămas supranumele până azi.

Dansurile cu magentofonul meu Tesla-Uran la modestul nostru cămin cultural din Tânganu au continuat imperturbabile ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi în cele din urmă ce s-a intâmplat? Doar o timidă tentativă de prietenie petrecută în modestul perimetru al sălii de dans tângănene….

În acea vară a anului 1968 au continuat netulburate: filmele săteşti (marţi, joi, sâmbătă şi duminică), dans duminică de la orele 16 pana la orele 18.30-19 (urmat de inevitabilul film duminical) şi câteodată “bal” în zilele de sămbătă, între orele 22 – 3 dimineaţa. Până când?

Ca o încununare a acelui an de excepţie, 1968, din viaţa noastră (pentru mine a fost cel mai frumos) s-a mai întâmplat un eveniment, pentru acele timpuri chiar de excepţie. Un prieten-coleg de serviciu de la Masini-Unelte, Jean, avea o motocicletă cu ataş şi ne-a spus că, dacă dorim, el ne duce la mare. Şi cum pe vremea aceea banii şi mai ales preţurile nu constituiau o problemă, am luat chenzina a doua pe luna iunie 1968 (pe 12 iulie), circa 800 lei, şi am hotărât, rapid!, să plecăm la Marea Neagră cea… albastră. Am plecat de acasă, cu surle şi trâmbiţe, cu trenul de la ora 10, din halta Tânganu (pe atunci nu erau curse de autobuze pentru satul nostru), cu câte o valiză, conduşi de un grup de fete. Eram mândri că “al lui Mică şi al lui Tărtăcuţă” se duc la mare ! Pe atunci un prea era obiceiul de a petrece concediul la mare şi nici la munte. Erau foarte puţini cei care se îndreptau către Pontus Euxin. Foarte la modă pentru tinerii noştri (şi o făceau destul de des) erau excursii la munte şi spre alte destinaţii, organizate UTC. Ne-am dus în centrul Bucureştilor, unde trebuia să ne întâlnim cu Jean, ne-am răcorit cu vreo două beri la Restaurantul Dunărea (cel prăbuşit la cutremurul din 1977) , în aşteptarea acestuia. Dar stupoare : i s-a defectat motocicleta. Ce era de făcut ? A ne întoarce acasă era chiar o mare ruşine. Înfierbântaţi de berea cea rece am luat o hotărâre… reparatorie: am plecat la Gara de Nord, am luat acceleratul şi pe la ora 21 am poposit în gara din Constanţa. Am găsit repede o cameră în cartierul Soveja (cartier plasat între Constanţa şi Mamaia), strada Tabla Buţii, nr 19.. Tariful: 25 lei pentru o cameră, cu două paturi, evident pentru amândoi. Bucuroşi am plecat în miezul nopţii să vizităm oraşul, ne-am rătăcit şi aproape miraculos am regăsit noua gazdă, având ca reper … “Casa Bitolia” pe care noi o reperasem în drumul spre gazda noastră…

Am stat 8 zile (7 nopţi de cazare), plajă am făcut la Mamaia, mâncarea era foarte ieftină şi din abundenţă. Băutura, eram amândoi mari amatori de bere, asijderea. De exemplu o sticlă de bere cumpărată de la colţul străzii noastre costa 3,50 lei!. Şi aşa am petrecut noi primul concediu la mare, repet doar cu banii luaţi pe o chenzină! Ceea ce azi pare o utopie.

Eu am început clasa a XI-a la seral (anul 1968/1969) între două alternative: să continui studiile sau să plec în armată? Aveam posibilitatea să aleg prima variantă. Lucram la FMUAB (“Maşini-Unelte”) şi această întreprindere renumită avea posibilitatea să solicite amânarea executării serviciului militar pe motiv că, pentru o perioadă, eram imperios necesar sau sa plec în armată.. Am ales a doua variantă. Decizia a fost influienţată decisiv! de MAMA mea: “Du-te să faci armata. Dacă o fi să mor măcar să te ştiu cu armata făcută”. Altminteri era şi în spiritul acelor vremuri. Mai toţi colegii mei de liceu seral au făcut armata întrerupând studiile : Constantinescu Alexandru, Marian Cristache, Nicoară Gheorghe, Neguţ Gheorghe, Matei Ion şi alţii. De fapt era doar o amânare, pentru că serviciul militar se efectua în orice conditii şi oricând. Mai devreme sau mai târziu.

Aşa că în octombrie 1968 am plecat în armată.

Adio dansuri duminicale şi baluri de sâmbăta ! Nu s-a găsit nimeni să mă înlocuiască din lipsă de echipament muzical. A continuat fotbalul duminical, dar fără mine..

La revedere liceu, serviciu.

La revedere, Tânganu