Scris de Administrator Administrator

Categorie: Istorie Locala Istorie Locala

Creat: 18 Iulie 2024 18 Iulie 2024

Accesări: 2480 2480

Povestirea pe care o publicam astazi se intituleaza "Reporter fara voie - Mama" si este scrisa de Vasile Bolboja, din Tanganu, intre anii 1974-1979.

Aceasta nu este doar un memoriu detaliat și emoționant despre viața mamei autorului și impactul pe care aceasta l-a avut asupra familiei ci si o meditație asupra suferinței, speranței și rezilienței umane în fața adversităților. 

Povestea acopera o perioadă istorică cu precădere deceniile intre 1948 și 1980 aceste decenii fiind caracterizate de schimbări sociale și economice profunde, inclusiv de transformări în viața rurală, impactul politicilor comuniste asupra populației și evoluția sistemului de sănătate publică din Bucuresti si imprejurimi si oferă o perspectivă personală și detaliată asupra acestor vremuri, prin prisma experiențelor de viață ale autorului și ale familiei sale.

Autorul, in aceasta povestire, reușește să capteze complexitatea relațiilor familiale și să ofere o perspectivă sinceră asupra luptei împotriva bolii, făcând-o relevantă pentru orice cititor care a experimentat pierderea unei persoane dragi. 

De asemenea, aceasta povestire este un omagiu adus mamei autorului, subliniind curajul și iubirea acesteia, în ciuda greutăților și suferinței pe care le-a îndurat captând esența unei vieți marcate de luptă, dar și de momente de speranță și iubire familială.

R  E  P  O  R  T  E  R      F  Ă  R  Ă     V  O  I   E     

MOTTO        

"Dacă n-am putea uita tot ceea ce n-ar trebui să uităm, dacă am putea plânge tot ceea ce ar trebui să plângem nu am mai trăi."

ROMANŢĂ PENTRU ÎNDRĂGOSTIŢI - ANDREI MIHAILOV - KONCEALOVSKY

Click aici pentru descarcare "Reporter fara voie - Mama. O povestire de Vasile Bolboja, Tanganu" in format .pdf             

 

CUVÂNT ÎNAINTE

===============

     Am citit, cândva, într-un ziar despre o mamă din SUA care a urmărit, cu creionul în mână, tragedia fiului ei de 18 ani, lovit de o boală care nu iartă. Lupta a fost dramatică şi în cele din urmă, FIRESC, după o rezistenţă de 6 ani, tânărul a fost invins. Mama a găsit tăria să publice însemnările despre acest teribil război şi cartea a avut un succes extraordinar, devenind best-sellers-ul anului.

   Peste puţin timp, asemeni acelei mame de pe partea cealaltă a pământului, am ajuns reporter fără voie în focul unei bătălii identice. Numai că rolurile s-au inversat: în prima linie – o mamă; cu creionul în mână  - un fiu. Rezultatul a fost acelaşi: încă o fiinţă omenească a căzut răpusă  în lupta cu acest duşman infiorător, cancerul.  O luptă care, în cele din urmă, s-a dovedit inegală şi, asemeni acelei mame, am aşternut pe hârtie rândurile care urmează... Nu din dorinţa de  a crea un best-seller românesc. Nu din dorinţa de a deveni peste noapte un nume cunoscut în lumea literelor. Poveşti despre sfârşituri tragice menite să emoţioneze, să stoarcă lacrimi în acest  secol al lacrimilor inundă lumea literelor, a televiziunilor şi a filmului.

   (Să ne amintim că numai în cel de-al doilea Război Mondial au pierit 55 de milioane de oameni, iar un alt “asasin al secolului”, zeul-automobil, a decimat până la scrierea acestor rânduri 25 milioane de fiinţe umane: de exemplu, 300.000 în anul 1947,  2 milioane în anul 1967,  3 milioane in 1977...).

    Aceste rânduri reprezintă o replică a “reporterului din prima linie”  faţă de propria lui neputinţă. Pentru că nimic nu  este mai greu pentru un om decăt neputinţa de a face ceva atunci când este absolută nevoie de el.

   De-a-lungul acestor rânduri vom fi martorii unor situaţii neverosimile, unor întâmplări tragice, unor vorbe dureroase, unor scene lacrimogene. Câteodată ne vom trezi alunecând  pe topoganul melodramei. Dar pentru toate aceste “exagerări literare” există un singur vinovat: adevărul. Şi cum adevărul este unul singur, el nu a putut fi ocolit.

    Şi poate între timp generaţia noastră va propulsa pe baricadele stiinţei acel vlăstar nobil al speciei umane care va învinge această  “boală nobilă”. Acesta ar fi marele câstig al omenirii iar în subsidiar şi al acestor modeste, foarte modeste rânduri...

 V. B.

 CAPITOLUL I - NU MAI ESTE NIMIC DE FACUT

==============================

                       O FRUNZĂ  VEŞTEDĂ

                       ------------------------------

- Hai, Vasile, scoală. E aproape şase. Să nu pierdem trenul tocmai acuma. M-am ridicat în picioare, speriat. După o noapte agitată, înspre ziuă, mă cuprinsese un somn adânc.

       - Nu mănânci?

Nu-mi ardea de mâncare. Am clătinat capul în semn de negaţie. Apoi am plecat spre gară; Mama înainte eu după ea.

        - Dacă ai nevoie de ajutorul meu, spune-mi.

        - Nu, merg şi singură.

Privirea mi se oprea din când în  când asupra piciorului ei drept. Ehe, dacă n-ar fi fost piciorul ăsta care ne-a băgat în sperieţi, desigur, am fi avut ochi şi pentru frumuseţea acelei minunate dimineţi de sfârşit de august. N-aveam ochi pentru frumuseţi. Aveam în schimb gânduri, multe gânduri. Încercam să fac ordine în ele. Nu reuşeam. Îmi revenea obsedant în minte gânduri ca acesta:

“Vasile, vrei să mergi şi cu mine la spital?”.

Era o zi de luni, 26 august 1974. Soarele strălucea din ce în ce mai puternic. Mama mergea alături de mine tăcută şi abătută, iar gândurile mele nu-mi dădeau linişte.   

“Să vorbeşti cu dom’ doctor să vezi ce spune”.

 La gară lumea ne privea de parcă am fi avut stea în frunte. M-am făcut că nu observ nimic. Mi-am pironit privirea acolo unde cerul se-mbrăţişa cu pământul.

“Ai carte, Vasile, mamă. Tu ştii să vorbeşti cu ei. Poate ţie îţi spune ce se petrece cu mine”. 

Tăcea. La ce s-o fi gândind? A sosit trenul. Odată cu el s-a apropiat şi clipa decisivă. M-a părăsit curajul. Pe pământ nu-i loc pentru laşi. Şi nici pentru fricoşi. Nu putem evita răspântiile vieţii.

Ne-am suit în tren; Mama cu preţul unor eforturi considerabile. Ea nu se văita. Niciodată. Sau aproape niciodată. S-a aşezat pe un scaun şi a discutat cu nişte femei pe care, am băgat de seamă, nu le cunoştea.

- Dar ce-ai păţit bre, la picior de este  aşa de umflat?

Am scos capul pe fereastră să trag aer în piept. Din cauza zgomotului nu am mai auzit discuţia în întregime. Câteva frânturi au răzbătut până la mine:

- ... s-a umflat şi pace... fel de fel de tratamente... ne ducem la doctor...

Vorbea calm, alungind puţin cuvintele importante. Mă impresiona demnitatea ei. Am evitat să intru în discuţie, pentru că cuvintele pe care le-aş fi rostit n-ar fi putut să arate vreun acord între  calmul ei şi gândurile mele.

- ...am pus de toate şi coji de nucă şi alifii aduse de băiat, am făcut şi băi de sare şi... nimic!

Am ajuns la gara Obor.

- Uite, Vasile, o luăm pe strada aceasta şi ieşim direct la staţia lui 119. Cunoştea foarte bine drumul. Îl parcusese de atâtea ori. Cine îşi imagina, atunci, că va parcurge pentru ultima oară acest drum al speranţelor ei mereu reînnăscute? La acea ora matinală, forfota din jurul nostru era foarte mare. Era forfota oamenilor linistiţi. Iar noi ne rătăcisem în acel ocean de linişte. Aceleaşi simţăminte mă cuprindeau şi atunci când mă duceam la examene. Aceiaşi oameni liniştiţi mă-nconjurau pe drumul spre facultate. Aceiaşi linişte a oamenilor care au o singură şi banală grijă: să  ajungă la timp la serviciu, mă-nconjura şi atunci pe drumul ce ne ducea la un examen al examenelor.

Din oceanul acela de lumină şi linişte  a apărut Institutul Oncologic Bucureşti, “Filantropia”,  ţinta călătoriei noastre comune. Sosisem devreme. Mai aveam de aşteptat. I-am luat Mamei un număr de ordine. Mă plimbam nerabdător de-a lungul coridoarelor şi sălilor de aşteptare. Mama, conform obiceiului format acolo pe băncile şi sălile de aşteptare ale spitalului, discuta cu bolnavii întâlniţi la uşa cabinetului unde trebuia să fie consultată. O priveam cu  coada ochilor: niciodată nu mi s-a părut atât de slabă. Faţa ei avea o culoare pământie. Între timp a luat un antinevralgic, tovarăşul nedespărţit din ultima vreme, calmatorul, în limita modestelor lui posibilităţi, a ascendentelor ei dureri.

Dar, în sfârşit, a sosit şi medicul. Nu era însă medicul Trestioreanu, cum am fi dorit ci medicul Moldovan. Mama a intrat înăuntru. Precipitat, mi-am reluat plimbarea pe culoar. Soarele îşi strecura razele printre crengile pomilor din curte. Vântul adia şi  realiza pe pereţi un fascinant joc de lumini şi umbre. Altădată le-aş fi admirat dar atunci mă enervau. Îmi creau senzaţia că mă aflam într-o lume ireală, de coşmar.

Mama a ieşit din cabinetul medicului Moldovan. Era tare speriată. Mi s-au înmuiat picioarele. Am citit atâta deznădejde în ochii ei încât m-am zăpăcit de-a-binelea. Mă-nvârteam în jurul ei fără să reuşesc să scot un cuvânt. Mi-a întins un bileţel.

- Ce scrie în el?

Îmi fugeau literele prin faţa ochilor. Nu reuşeam să le citesc sau mai bine zis frânturile pe care le descifram nu mă ajutau să-nţeleg adevăratul conţinut al textului. Mama îmi cerea insistent, prin vorbe şi priviri, să-i dau un răspuns chinuitoarei întrebări. Inconştient am ales o soluţie de compromis: la întrebarea ei i-am răspuns printr-o singură întrebare:

- Ce ţi-a spus?

- I-am spus că mă doare piciorul şi că s-a umflat. S-a uitat la el şi mi-a spus că ar trebui să mai fac câteva şocuri cu raze. N-am vrut. Iar să bat drumurile astea cu nenorocitul ăsta de picior? I-am spus să-mi dea şi mie un tratament care să-mi fie de folos. Mi-a dat biletul ăsta şi mi-a spus că tratamentul îl  fac la judeţ. M-a întrebat ce spital este mai aproape şi i-am spus că este “23 August”.  Intră tu, Vasile, la el, să-ţi spună ţie poate înţelegi mai bine. Du-te că nu se supără.

M-am aşezat la uşa cabinetului în aşteptarea momentului oportun. La acea uşa erau o mulţime de bolnavi în special femei aşteptând miracolul de dincolo de uşă. Aproape toţi prezentau aceleaşi simptone: slabi, trişti cu cearcăne la ochi, cu figuri obosite. Aveam posibilitatea să constat justeţea cuvintelor prin care Mama îmi descria atmosfera, oamenii, sentimentele, întâmplările, durerile celor în mijlocul cărora, întregindu-se cu ei, transformase durerile lor în durerile ei, durerile ei în durerile lor. Probabil, pe toţi îi chinuiau întrebările: “Ce-mi va spune <dincolo>?”, “Ce va fi mai târziu?”.

Mama m-a tras de mânecă:

- Uite-l pe dom’ doctor Trestioreanu. Fugi repede şi vorbeşte cu el. Este  cel în halat alb cu părul încărunţit.  

Mă mişcam mecanic. M-am oprit în faţa unui om mai înalt decât mine, cu părul într-adevăr încărunţit care şi-a îndreptat,  pe sub sprincene, nişte ochi, care din primul moment mi-au dat impresia că i-am mai văzut undeva. Acei ochi minunaţi (da, minunaţi!) m-au privit întrebători. “Ce doriţi?” păreau să spună.

- Domn doctor, Mama mea a fost tratată de Dvs....

- Cum o cheamă ? mi-a tăiat scurt vorba care şi aşa mi se oprise undeva pe un drum invizibil dintre creier şi laringe.

       - Bolboja Dumitra, am spus eu. Şi deodată m-a cuprins un curaj nebănuit: stiţi... aş vrea... să ştim şi noi ce se-ntâmplă cu piciorul ei drept... că s-a umflat îngrozitor şi...

       - Da, o ştiu, îmi spuse vocea respectuoasă, clară, liniştită. NU MAI E NIMIC DE FĂCUT! Şi ochii, ochii aceia mă priveau în continuare întrebători. Iar eu m-am trezit întrebând ca un copil neştiutor şi mai ales nevinovat:

- Cancer?

La care omul acela liniştit cu voce clară a schiţat un zâmbet amar şi mi-a dat o replică menită să pună capăt  naivităţii mele:

       - Acum pui dumneata problema cancerului?

       - Bine, dar piciorul este umflat, operaţia nu o doare.

       - N-are importanţă. Totul pleacă de la operaţie.

       - Şi ce-i de făcut?

       - Morfina, numai morfina. Altceva nimic. A ridicat din umeri şi a adăugat: Îmi pare rău dar aceasta-i situaţia. Eu am rămas pironit locului. Nu-mi dădeam seama dacă era vis sau realitate. Când raţiunea mea realiza adevărata situaţie în care ne aflam, un pendul imaginar mă arunca în lumea viselor. Reveneam la realitate dar pendulul mă lovea şi mă arunca din nou dincolo de graniţa realului.

De afară razele soarelui se strecurau nevinovate printre crengile copacilor desenând imagini fantastice pe pereţii unui coridor în care se aflau fiinţe umane, în special femei, slabe, triste, cu figuri obosite şi cu un numitor comun: nevinovaţie.

La capetele coridorului se aflau două fiinţe legate, cum ar spune  Alvin Tofller, prin mii de fire nevăzute. Atunci pentru mine, numai pentru mine, un lucru era clar: acele fire nevăzute se vor rupe. Iremediabil.

Din cauza emoţiilor nu-i arătasem medicului Trestioreanu biletul cel ţineam între degete. Trebuia să mă-ntorc la Mama. Dar ce să-i fi spus? Adevărul? Ar fi însemnat să mă fac mesagerul, prin propria-mi voce, al destinului ei. Era ceva peste puterile mele. Peste umanele mele puteri. Şi totuşi trebuia să-i spun ceva. Să o mint? Era singura soluţie plauzibilă. Din acel moment m-am făcut prieten cu  minciuna. Nu aveam cale de ales...

- Ce ţi-a spus, Vasile ? m-a-ntrebat Mama. Probabil arătam foarte rău, altfel nu s-ar fi speriat atât de mult, mereu optimista mea Mamă, mereu încrezătoare în oameni, în viaţă, în propriul ei trup. M-am pierdut în faţa ei ca un naufragiat în valurile oceanului. Vedeam în acel moment două priviri: a Mamei rugătoare, disperată, neliniştită, cealaltă clară, respectuoasă a doctorului.

- I-ai arătat biletul ?

Ah !, nu i-am arătat biletul! Pornesc ca din puşcă pe această neaşteptată portiţă de scăpare. L-am găsit pe medicul Trestioreanu.

- Domn doctor... Stiţi Mama mea a primit acest bilet...

Mi-a împins, discret, mâna mea cu mâna lui.

- Ştiu ce scrie acolo; nu este nevoie să-l citesc. V-am spus că nu mai e nimic de făcut. Îmi cunosc bine pacienţii. Explicaţiile lui nu m-au satisfăcut şi involuntar am pus o întrebare al cărui răspuns amplifica dramatismul situatiei:

- Cât mai are de trăit?

- Câteva luni.. M-am întors la Mama...

- Ce ţi-a spus?  m-a întrebat ea.

- Nimic important, am bâiguit eu. Las’ că-ţi spun eu mai târziu.

- Şi acum ce facem ?

- Mergem acasă. Deocamdată. De  restul mă ocup eu.

Mergeam alături. Nu discutam. Parcă eram doi străini. La capătul străzii Mama mi-a spus:

- Sa cumpărăm 2 pâini.

Avea putere să se gândească la cele lumeşti. Le-am cumpărat. Am pierdut biletul primit de la doctorul Moldovan. Apoi l-am găsit. Pe el scria:

             CĂTRE POLICLINICA  JUDEŢEANĂ ILFOV

Bolnava Bolboja Dumitra, 51 ani, din comuna Cernica, judeţul Ilfov, a fost operată în anul 1971 de Blastum col uterin şi tratată ambulatoriu de noi cu raze chisobalt şi chimioterapeutic cu Alfachimiotripsina şi Girostan, prezintă metastaze ganglionare şi se recomandă tratament în continuare cu opiacee (mialgin, 3 fiole pe zi).

Ne-am oprit la Policlinica Judeţeană. În sala de aşteptare Mama a găsit o cunoştinţă, o femeie din Bălăceanca. Îi povestea cu vocea ei blajină, cu obişnuitul ei zâmbet în colţul gurii:

- Mi s-a umflat nenorocitul ăsta de picior. El este băiatul meu.

Eu am intrat la medicul şef. Era o femeie. M-a privit speriată la citirea diagnosticului. Am înţeles confuzia:

- Nu sunt eu, ci Mama mea...

- ... a, da.. Ciţi ani are ?

- 51.

- Este tânără. Păcat.

Mă privea compătimitor.  Ochii au început să mi se umple de lacrimi.

Nu am reuşit să iau, imediat aprobarea pentru mialgin. Trebuiau mai multe aprobări. Am renunţat, deocamdată.

Am plecat spre gară. Mama mi-a spus pe drum una din obişnuitele ei vorbe:

- Am plecat bou şi mă  întorc vacă..

Plutea în incertitudine. Aş fi vrut să plutesc şi eu în incertitudine, să mai pot şi eu spera.  Pentru mine muriseră toate speranţele. Ale ei mai trăiau. Încă puţin..

Au trecut pe lângă noi nişte tineri zgomotoşi, veseli, se hârjoneau, râdeau.

A căzut o frunză în calea noastră. Se apropia toamna. Şi totuşi căzuse prea devreme. Cine ştie ce maladie necunoscută o atinsese. Câtă asemănare între ea şi Mama. Amândouă se stingeau prematur din viaţă. Adevărat, se apropia toamna... Dar toamna vieţii era încă departe. Şi totuşi căzuse o frunză. Plutea nehotărâtă  în aer. În cele din urmă a căzut lin pe trotuar. Mama a trecut peste ea. Nu ştia că are aceiaşi soartă. Tinerii râdeau în continuare, hârjonindu-se, Mama mergea alături de mine, iar o frunză veştedă îmbrăţisa trotuarul. Poetul spune:

     “Cine s-ar opri să plângă

       O frunză veştedă-n cărare

       Când codrii freamătă alături

       Şi râd în răsărit de soare”.

... Tinerii râdeau, Mama se clătina cu precădere înspre partea dreapta, iar frunza veştedă... Îmi venea să strig la ei. N-aveam dreptul. Viaţa îşi cerea drepturile ei.  Atâta câtă era...

                                            LAŞITATE

                                      ----------------

Aşa a început uriaşul nostru travaliu între doctori şi farmacii cu şi fără reţete.

Au aflat de la mine sinistra veste: mai întâi sora-mea, apoi cumnatul meu, soţia mea şi încă vreo câţiva. Pe tata l-am cruţat...

Chiar în după amiaza acelei zile (26 august 1974) am discutat cu medicul Ionescu Valentin de la Circumscripţia Sanitară Cernica. Printre altele mi-a spus:

- Îmi amintesc de Mama dumitale. Eu am trimis-o la Institutul Oncologic. Era de atunci, o încercare disperată de a o salva. Şansele erau minime. Eram uluit de ceea ce auzeam. Şi câte speranţe îmi pusesem în tratamentul cu raze chisobalt! Acum începem cu algocalmin, a continuat medicul Ionescu. Mialgin îi dăm în ultima fază. Singura şansa pe care o are este să aibă o moarte uşoară şi mal ales cu dureri mici...

De neînchipuit ! Doar atât îi mai rămăsese !  Atât de puţin !

- După părerea mea, a conchis interlocutorul, sfârşitul se va produce între lunile decembrie şi februarie. Mialginul îşi face efectul 5 ore, maxim 7 ore dacă avem în vedere şi efectele reziduale. Deci cele 3 injecţii cu mialgin (cât are dreptul) poate să-i anihileze durerile în jur de 18-20 ore. În restul orelor din cursul unei zile rămâne să suporte  durerile fără calmante.

L-am rugat să-mi dea o reţetă pentru a nu trezi bănuielile Mamei. I-a prescris furosemid, algocalmin şi tarosim. Pentru a nu atrage atenţia în mod deosebit am convenit să nu treacă pe reţetă  diagnosticul real (neoplasm col uterin metastazat) ci unul de circumstanţă (edem paraneoplazic gamba dreaptă). Se spera ca prin injecţiile cu furosemid să se mai dezumfle piciorul şi datorită reducerii apăsării intermusculare să se amelioreze şi durerile.

A doua zi la serviciu, ca de obicei, atmosfera era destinsă. Ştirea a căzut ca un trăznet. Veselul meu prieten, Nicuşor Presecan, mereu optimistul meu prieten, a fost cel mai puternic impresionat dintre toţi. Atunci l-am văzut pentru prima oară şi probabil pentru ultima oară, plângând. Şi am simţit mai mult ca până atunci, în acel momente, adevărata dimensiune a tragediei.

A doua zi am avut sedinţă de lucru. Mi se cerea realizarea cu brio a tuturor sarcinilor de serviciu. TREBUIA să fiu cu mintea limpede şi să lucrez fără greşeală. Fără nicio greşeală, deoarece calculatorul nu iartă greşelile umane. Viaţa mergea înainte fără să ţină seama de obstacolele din calea unora dintre noi.

Acelaşi admirabil prieten Nicuşor Presecan mi-a spus într-una din zilele următoare: “Trăieşte-ţi viaţa ta, Vasile. Încearcă să uiţi. Altfel nu se poate”.

Se apropia concediul pe anul 1974 pe care, până înspre toamnă, nu-l efectuasem. Gândul acesta mă-ngrozea. Trebuia să stau cu ea zi de zi, oră de oră, până la începerea cursurilor de la facultate. Trebuia să stea tot timpul sub privirile mele, să o văd zilnic cum slăbea, cum îi scădeau puterile, cum îi creşteau durerile, cum  îi scădea pofta de mâncare, cum i se apropia sfârşitul. Era peste puterile mele. Şi mai ales mă cutremuram la gândul că trebuia să o mint mereu. Trebuia să dorm, să mănânc, să citesc, să vorbesc fără să mă trădez.

După lungi frământări începusem să-mi fac reproşuri: ajunsesem la concluzia că eram un laş. Dacă eu aş fi fost bolnav Mama mea ar fi gândit tot ca mine ?  Fără îndoială că nu. Nu s-ar fi dezlipit de lângă patul meu. Aşa făcuse de fiecare dată când fusesem bolnav. Niciodată nu mă părăsise în momentele dificile. Întotdeauna o simţeam lângă mine. Apoi, zilele în care puteam sta împreună erau numărate. Trebuia să profit de răgazul pe care soarta ni-l lăsa. Trebuia să o fac să simtă căldura mea sufletească. Avea nevoie de aşa ceva. Pentru aceasta trebuia să fac un mic efort: să-mi alung laşitatea.

Injecţiile nu-şi făceau efectul scontat. Durerile creşteau. Situaţia era critică. Nopţile deveneau insuportabile. Mai ales nopţile. Ziua se mai descurca. De multe ori noaptea o găseam plimbându-se prin curte. Mai ales către  zorii zilei. Atunci când pentru un om sănătos somnul este mai “dulce”. Într-una  din acele nopţi mi-a spus câteva vorbe memorabile:

- Mă doare nenorocitul ăsta de picior. Mă plimb puţin poate se mai liniştesc puţin durerile. Ascultă-mă pe mine, Vasile: piciorul ăsta O SĂ-MI PUNĂ CAPĂT!

Nopţile pierdute îşi spuneau cuvântul: era din ce în ce mai slabă, privirea era tulbure, vorbele neclare. Ziua îşi făcea de lucru prin curte. Din când în când se aşeza pe patul de scândură de sub caisul din mijlocul curţii.

În scurt timp a început şi pelerinajul rudelor, cunoscuţilor, vecinilor, străinilor.

Deznădăjduită, speriată, ea îşi freca la infinit, instinctiv, piciorul bolnav. Îmi amintea de bătrânica din nuvela “Două lozuri” a marelui Caragiale, care, după ce a vândut hainele pe farfurii - în final îşi ţinea, instinctiv, mâna în poală.

- Vasile, să te duci la doctor să vezi ce mai spune. Să vină Salvarea să mă ia, ce mai astepţi?

Aşa a început cel mai groaznic coşmar. Aşa a început dramatica manifestare a dorinţei ei de a trăi. Dar tot aşa a început şi neputinţa mea de a face ceva practic care să-i fie de folos.

Se putea face mai mult ?

Categoric  nu...

Prima zi de concediu. Fusesem prin Bucureşti după medicamente. Pe Mama am găsit-o la sora mea.  Ce se-ntâmplase ?

Văzând că noi o duceam cu vorba a plecat de acasă în căutarea tămăduirii miraculoase. Mai târziu când a cunoscut o efemeră ameliorare a sănătăţii ne-a povestit cum a parcurs drumul acela. Până la gara noastră din Tânganu a ajuns relativ uşor. Era aproape (circa 200 metri). Dar de la gara Căţelu până la sora mea distanţa era mare  (circa 500). După  2-300 metri de mers puterile o părăsiseră. Din cănd în cănd se odihnea. “Imi venea să merg în patru labe ca un câine. Nu mai puteam. Treceau pe lângă mine nişte băieţi tineri. Nici unul nu se apropia de mine să mă ajute. Mi-era ruşine să le cer ajutor”.

Aşa a pornit Mama exodul spre căutarea firului care să-i ducă viaţa mai departe.

Iar eu am rămas să-mi “petrec” concediul alergând între casa noastră, Mama, medici şi farmacii. Întâmplarea făcuse ca eu să rămân tot singur în acel concediu. Soarta a făcut ca temerile mele să fie nişte false alarme.

A fost una dintre multele coincidenţe pe care le vom mai întâlni.

CAPITOLUL II - PELERINAJUL

                         ============

                    LA  CAPĂTUL  DRUMULUI

                      -------------------------------------

La două zile după sosirea Mamei la sora mea, am reuşit să aducem un medic să o consulte. Acesta (medicul Manea) a consultat-o, i-a intensificat tratamentul cu furosemid  (de la o injecţie la două zile s-a trecut la două injecţii pe zi!). Deasemenea i-a prescris un unguent pentru piciorul bolnav  peste care să presoare un praf alb. După aceea să-l înfăşoare într-un sac din material plastic. Acest tratament urma să dureze 10 zile.

Într-una dintre zile tata m-a întrebat dacă Mama are cancer. Nu i-am spus adevărul. L-am cruţat. Mi-am amintit iarăşi de cartea lui Alvin Tofller, “Şocul viitorului”. Acesta a delimitat, cu multă fineţe, etapele mai importante din viaţa unei familii. Prima etapă în care tânăra familie n-are copii, a doua etapă în care are copii, a treia etapă în care copiii părăsesc familia pentru a-şi făuri un cămin propriu şi, în fine, ultima în care dispare unul dintre cei doi părinţi (soţi). Este perioada cea mai dramatică. Nu sunt frumoase decât apusurile de soare după o zi însorită. Apusurile din viaţă sunt triste. Şi din orice domeniu. Tata era la limita dintre a treia şi a patra etapă. Nu-şi dădea seama. Şi apoi familia noastră nu era una tipic americană în care copiii îşi părăsesc (aproape) întotdeauna părinţii în căutarea unui drum propriu în viaţă. La noi se păstrează încă ceva din familia tradiţională în care părinţii, copiii şi chiar nepoţii trăiesc în aceiaşi casă părintească. Familia tradiţională atenuează durerea despărţirii, constituind un real refugiu pentru cel care rămâne singur. Dealtfel, Alvin Tofller a subliniat relativa uşurinţă cu care  familia tradiţională suportă şocurile inerente din viaţă, comparativ cu familia “viitorului”.

Nu i-am spus tatei, din dorinţa de a nu-i cauza un şoc. Aşa credeam eu pe atunci!

În timpul tratamentului, Mama stătea culcată pe o pătură aşezată pe podea. Nu putea să stea culcută pe pat. Avea o teribilă poftă de mâncare. Era un semn neîndoielnic că sfârşitul  era pe aproape. Era fluxul dinaintea refluxului. Pentru că după soare poate urma şi ploaia. Teribila ei poftă de mâncare era întocmai ca ultimele rafale ale unei furtuni. Şi ultimele rafale sunt mai puternice.

Mă simţeam stingherit în faţa ei.

Mă tulburau, mai ales întrebările şi sfaturile ei:

“ Ce fac găinile ?”

“ Aţi terminat de tăiat tamburii ?”

“ Să culegeţi porumbul că s-a uscat şi să aveţi grijă să-l lăsaţi pe prispă să se usuce bine. Să găsiţi o căruţă cu care să-l aduceţi acasă”.

“ Ce fac porcii? Mai aveţi porumb pentru ei ?”

Acele lucruri mărunte erau particule din viaţa ei. Erau chiar viaţa ei. Cu ele s-a născut, cu ele a trăit. Nici ghearele crude ale morţii nu o puteau scoate dintre ele. Piciorul începuse să se dezumfle. Şi iarăşi speranţele au renăscut. Îmi spunea cu un glas în care se trăda, aproape imperceptibil, emoţia:

 - Uite, Vasile, s-a dezumflat la maximum. Trebuie să vrea Dumnezeu şi cu mine şi să vin şi eu acasă. În realitate dezumflarea nu era spectaculoasă. Injecţiile erau dureroase dar ea le suporta cu stoicism. Avea dureri tot timpul pe care le ostoia cu antinevralgice.

Mă hotărâsem să-i obţin aprobarea definitivă pentru mialgin. Dar în cele din urmă am renunţat pentru un timp. Nu din comoditate ci pentru că mi s-a spus că îi grăbesc sfârşitul. Efectele secundare ale mialginului duc la tăierea poftei de mâncare, la constipaţie şi altele.

Piciorul continua să se dezumfle.

“ S-a dezumflat, s-a dezumflat la maximum” repeta mereu mama.

Dar într-una din zile mi-a spus:

“ Maică, eu mă fac bine până la urmă, dar greu, greu de tot”.

Şi toată speranţa ei, era clădită pe o fundaţie de nisip: dezumflarea piciorului.

Dacă aş fi putut i-aş fi dat  o parte din viaţa mea. Merita cu prisosinţă. Gândul acesta, vecin cu nebunia, m-a obsedant multă vreme. Era un vis de om bolnav. Era ca o consolare, ca o autoverificare a spiritului meu de sacrificiu, a dorinţei mele de a-i da viaţă celei care mi-a dat viaţă. Visurile rămân visuri, fizic noi rămânem fiecare ceea ce suntem.

Piciorul Mamei se dezumfla, eu făceam naveta între Tânganu şi casa surorii mele, tata meşterea mereu câte ceva prin curte, Mama statea culcată pe o pătura cu o pernă sub cap şi cu o tolbă plină de speranţe. Era singulară printre noi; numai ea avea tolba cu speranţe. Noi o pierdusem.

 “ Du-te şi cumpără lemne, îmi spunea. Acum vine iarna şi nu ai de foc”. M-am dus la depozit şi m-am programat. Dar la înţelegere cu tata am renunţat. Aveam nevoie de bani pentru Mama.

Între timp tratamentul s-a terminat. M-am temut să nu se umfle piciorul din nou. Dar nu s-a produs temutul fenomen. Urma să o controleze din nou medicul Manea. La acel control am participat şi eu. Medicul Manea i-a făcut un control mai mult decât sumar, i-a scris meticulos, cu lux de amănunte o reţetă prin care a recomandat, din nou, alfachimiotripsina şi girostan. Am consultat împreună biletul de ieşire din spital (din anul 1971), copia după fişa medicală nr. 1800 de la Institutul Oncologic Bucureşti şi copia după protocolul operator de la Spitalul “23 August” unde a fost operată în anul 1971.

Discuţia mea cu dânsul a fost scurtă. A confirmat că într-adevăr are cancer dar “cea mai uşoară formă. Nu este localizat într-unul din organele vitale ale organismului”. “Mai are de trăit. Nu se pune deocamdată problema vieţii. Trebuie însă îngrijită” Cum ? “Să  i se mai facă un tratament radiologic”.  Nu, nu trebuie să ne speriem. Mi-a explicat că totul pleacă de la cei doi ganglioni ce nu au putut fi extraşi prin operaţie şi care au rămas la încheietura piciorului drept; ca două focare de infecţie. Atunci au recidivat. Prin raze se urmăreşte extirparea lor.

Dar cel mai important lucru pe care l-a spus a fost următorul: dacă Mama era operată cu 5-6 luni mai devreme era în afară de orice pericol. În intervalul de 5-6 luni dinaintea operaţiei au fost invadaţi cei doi ganglioni inaccesibili, apoi, operaţiei. Asupra acestui fapt voi mai reveni. Apoi a plecat...

Eram în culmea fericirii. Îmi pierdusem minţile. Deci moartea nu era chiar atât de aproape!! Deşi nu cunoşteam calea care trebuia să o urmăm pentru a amâna sumbrul eveniment, mă simţeam totuşi mai încrezător în forţele noastre.

Speranţa este o armă formidabilă cu care omul a spart “ziduri”, cu care a înlăturat multe bariere. Şi speranţa a renăscut din nou precum o plantă după picăturile binefăcătoare ale ploii. După atâtea zile de coşmar, după atâtea vise groaznice, după atâtea şi atâtea gânduri funebre puteam şi eu să fiu mai liniştit, să gândesc, să sper, mai ales să sper. Să-mi fac alte visuri.

Cum de ai putut, resemnare, să-ţi faci cuib în sufletele noastre ?

Era atât de minunat, când viaţa îţi oferă şansa să lupţi, să învingi sau să pierzi, iar după înfrângere să poţi relua totul de la început...

Şi totuşi Mama era supărată !! Nu împărtăşea în nici un fel bucuria mea, a noastră. Credea că se află undeva la capătul drumului aproape de tămăduire.

Credea că se află la acel capăt al drumului care să o întoarcă acasă.

Credea că se află undeva la hotarul final al suferinţelor.

Dar, vai, era începutul (oare de câte începuturi va mai avea parte ?) unui urcuş anevoios. Poate atunci când se va ajunge în vârf se va prăbuşi în abis.

Am încercat să-i transmit ceva din optimismul meu. M-a ascultat gânditoare, ca un copil cuminte. Apoi a spus:

- Să mă duceţi acasă, să mor pe perna mea.

În cele din urmă s-a dovedit că aceasta a fost o dorinţă momentană. Deocamdată casa mult dorită, în acel moment, a rămas undeva în urmă. Ne aştepta un alt drum.

     

                            NEPĂSĂTORUL  TIMP

                            ------------------------------

A început tratamentul cu alfachimiotripsina şi girostan. Şi-a dat imediat seama că le-a mai folosit cândva. Decepţia i-a fost mare. Niciodată nu o mai văzusem până atunci atât de tristă, atât de neliniştită. Şi mai grav, niciodată nu mai văzusem fiinţa aceea adulmecând tragicul eveniment ce se apropia şi căruia noi, dar mai ales ea, nu-i putea  scăpa. De atunci am rămas cu impresia că intuiţia ei ţărănească a funcţionat ireproşabil şi a stiut cu certitudine că la “orizont” şi încă foarte aproape o aştepta  un adversar necruţător: moartea.

Bucuria mea cauzată de cuvintele medicului Manea a rămas solitară. Nu ne era sortit să ne bucurăm amândoi.

Am împărţit bucuriile şi tristeţile, am încercat să adunăm lângă numele noastre un pumn de respect, să rupem un lanţ tragic care a legat una după alta  generaţiile noastre. Bucuria mea de atunci a rămas  într-un stadiu incipient. Şi astfel tristeţea Mamei nu a rămas solitară. Bucuria aceea neaşteptată s-a dovedit, deci, a fi efemeră. Era mai mult rezultatul firii mele năvalnice. În fond eram învinşi. Iremediabil. Mă bucurasem că moartea nu era chiar atât de aproape. Fusese o încercare instinctivă de a ieşi din cetatea  nesiguranţei şi a neliniştei.

Mai târziu aveam să-mi dau seama că medicul Manea a spus acele cuvinte dintr-un admisibil şi admirabil  gest umanitar şi profesional. Era convins de gravitatea situaţiei dar pentru a nu ne dezamăgi, pentru a nu ne lăsa în câmpul deznădejdii a preferat să-nlocuiască cuvintele grele, dar adevărate, cu unele ireale, dar mult mai potrivite momentului.

Între timp începusem cursurile la facultate (anul 4). În prima zi, mare bucurie printre colegi; fiecare povestea cum şi-a petrecut vara, unde a fost în concediu, alţii ce s-a întâmplat cu restanţele... Pe  chipul fiecăruia se citea liniştea, entuziasmul specific unor asemenea momente. Cei trei ani petrecuţi împreună ne făceau să ne simţim ca într-o familie...

Ne-am strâns mâinile cu căldură.

Toţi, sau aproape toţi, au simţit că ceva nu era în regulă.

Nu puteam să-mi interiorizez (nu am reuşit - aproape- niciodată) gândurile. Nu e-n firea mea. N-am făcut un secret din tragedia familiei mele. M-au ascultat cu atenţie, m-au compătimit. Durerea a rămas a mea. Aşa ceva nu se-mparte..

Apoi fiecare s-a pierdut, cu problemele lui, în oceanul tumultos al vieţii.

Situaţia mamei se-nrăutăţea văzând cu ochii. Durerile erau îngrozitoare. Piciorul  nu s-a mai umflat dar ce folos; nu mai  putea să iasă nici din casă decât cu mari eforturi pentru necesităţile fireşti. Îşi pierduse cu totul încrederea în viaţă. Era ca o masă inertă. Stătea tot timpul pe pătură cu capul în piept. Ne privea rar, cu ochii trişti:

“ Ce a făcut dom’ doctor ? Mă internează ?”

Sau:

“ De ce nu chemaţi “Salvarea” ? Ce mai aşteptaţi ?”. Era disperată. Nu mai întreba de casă, de lucruri mărunte.

“ Nu mă mai gândesc la nimeni. Voi nu vedeţi în ce situaţie am ajuns?”. Îşi simţea sfârşitul aproape. Îl simţeam şi noi. Îi cumpăram mâncare multă. Ne reproşa:

“ De ce cheltuiţi banii pe mâncare ? Mă uit la voi; parcă sunteţi nişte copii mici. De mâncare îmi arde mie acum ? Vă ocupaţi de toate prostiile, dar după doctor sau “Salvare” nu vă duceţi. Nu-nţeleg ce aşteptaţi. Domn’ doctor parcă a intrat în pământ”.

Nopţile deveniseră chinuitoare. Trebuia să stea în fund. Nu se mai putea lungi.  Câteodată în liniştea nopţii, când toate fiinţele erau cufundate  într-un somn mai mult sau mai puţin liniştitor, plângea. Odată a spus că plânge de “focul” meu...

“ O să mor. Îmi pare rău de Vasile. Rămâne cu căpcăunul ăla. O să-i mănânce zilele. Fără mine cine ştie ce o să se-ntâmple. Numai eu ştiu să-l potolesc. Didinii (sora mea) nu-i duc grijă. Ea e bine, e la casa ei; e la oraş, are sprijin”.

Cuvintele ei s-au dovedit a fi profetice. Atunci nu prea li s-au acordat importanţa cuvenită.

Miracolele mult aşteptate nu s-au produs. Nici nu se puteau produce.

La facultate, tocmai în acel început de an devenisem (pa baza notelor din anul anterior) şef de grupă. Românul spune “colac peste pupăză”. Am făcut imprudenţa să-i spun mamei. A fost încă un moment în care Mama n-a ratat prilejul să-mi spună câteva cuvinte tulburătoare prin adevărul pe care-l conţineau:

“ Am spus eu, Vasile, că o să mor şi tu n-o să mai termini şcoala asta”.

Şi a început să plângă încet, parcă ruşinată că şi-a dat gândurile în vileag. Iar eu, ca deobicei, am ieşit afară ca să pot plânge, la rându-mi, “în linişte”. Nu era prima dată. Niciodată până atunci cuvintele ei nu mă răscolise cu atâta profunziune.

... În lungile mele seri (sau nopţi) când mă cufundasem între cărţi aveam sau exista întotdeauna o fiinţă care veghea asupra-mi. Era Mama. Dormea iepureşte. Se scula des şi venea la mine. Băga capul pe uşa şi mă-ntreba:

- Mai ai mult ? Culcă-te Vasile, mamă. Las’ că mai citeşti şi mâine. Că doar n-au intrat zilele în sac.

- Nu-mi duce grija, Mamă, îi răspundeam. Mă culc şi eu, dar puţin mai târziu.

Îi auzeam paşii. Se ducea în camera ei. Şi iar venea peste puţin timp.

- Culcă-te, Mamă, îi spuneam.

- Mai termină odată, măi omule, şi culcă-te. Ai să-nebuneşti de atâta carte.

Iar pleca. I-auzeam restul: “Doamne, nu mai am zile să-l văd terminând şi şcoala asta...”. Şi n-a mai avut...

...Eram de o schioapă când Mama mi-a spus într-o zi:

“ Vasile, peste câteva zile începi şcoala!”

Doamne ce emoţii am avut ! Şi acum după atâţia ani, când îmi amintesc, mă cuprinde acel fior unic. Mama mi-a făcut o traistă cu baieră lungă pentru a o putea trece pe după gât şi unul dintre braţe. În noaptea dinaintea primei zile de scoală nu am putut să dorm. Stăteam cu ochii pironiţi la fereastră în speranţa că doar, doar s-o lumina de ziua.

“ Culcă-te odată” îmi spunea Mama.

“ Mamă, mi se pare că afară se luminează!”

“ Las’ că am eu grijă să te scol”.

Obosit, eu tot nu puteam dormi, dar spre ziuă m-a doborât un somn profund. M-a trezit tot Mama, aşa cum mi-a promis. M-a luat de mână şi m-a dus la şcoală care era la circa un kilometru de casa noastră. Acolo m-am aşezat, pentru prima dată în bancă. Mi-a plăcut foarte mult.

Aşa a început lunga mea “carieră” de elev. Capătul celălalt nu l-a mai apucat. Începutul părea din timpuri imemoriale. Dar atunci s-a pus, fără să ne dăm seama, una dintre pietrele de temelie pentru tot ce a urmat...

Aşa am pornit, alături pe un drum invizibil. Mereu alături. Două lucruri (e adevărat esenţiale) ni le-am împărţit frăteşte: eu şcoala, Mama cele necesare traiului. La început fiecare şi-a rezolvat problemele ce-i reveneau.  Mai târziu, când eu am mai crescut, s-au produs şi întrepătrunderi, “călcându-i  teritoriul”. Cu timpul dificultăţile au crescut, a trebuit să-mi sporesc eforturile la învăţătură. A crescut şi grija Mamei. Avea o vorbă “fi mai prost că trăieşti mai bine”. Evident, sensul cuvintelor este cel figurativ nu cel propriu. Nu prea s-a entuziasmat când am reuşit la examenul meu de admitere la facultate. Mi-a pus o întrebare simplă, directă:

“ Câţi ani de şcoală o să mai faci ?”

La răspunsul meu  (“5 ani”)  a clătinat din cap şi a spus tot simplu şi tot direct:

“ O să mor eu şi tu nu mai termini şcoala asta”.  Apoi a plecat să-şi  vadă de treburile zilnice. Asta nu-nseamna că nu a vrut să-nvăţ carte. Nu. Dar dorinţa ei cea mai fierbinte, aş putea spune ţelul suprem al vieţii ei, era să ne facă OAMENI cinstiţi, muncitori, stimaţi de cei din jur şi, mai ales, să avem câte o meserie. Acolo se opreau limitele gândurilor şi viselor  ei. Mai departe i se părea că se găseşte un imperiu nesortit nouă, unor oameni sărmani, fără ajutor, fără bani. N-a intuit că dincolo de absolvirea şcolii profesionale, care îmi asigura un carnet de muncitor calificat, deci o meserie, se găsea terenul propice pentru a investi întreaga mea capacitate dincolo de profesie şi care, în final, să mă ducă pe “ţărmul marilor garoafe” cum ar spune poetul. De fapt  tot un imperiu al muncii. Încet, încet s-a împăcat cu gândul că a învăţa este o necesitate. Şi mi-a rămas acelaşi prieten nedespărţit, cu acelaşi ajutor nepreţuit...

După aflarea veştii că la facultate voi avea “probleme” şi după acele cuvinte reproduse mai înainte, a rămas îngrijorată ca-ntotdeauna când am greutăţi. S-a smuls din lumea putredă şi bolnavă, din lumea ei cu aer rar şi s-a îngrijorat cu gândul că eu eram strâmtorat.

Simţeam că ar vrea să mă ajute.

Şi-a pironit  ochii pe geam.

Ştiam că se gândeşte la mine.

Am rămas la credinţa că pe lângă dorinţa ei de viaţă, născută dintr-o umană şi eternă menire a omului, dorea să trăiască şi pentru a-şi întinde aripa-i ocrotitoare asupra noastră, odraslele ei. Nu ne ştia la adăpost. Ne ştia încă pradă valurilor vieţii. Şi încă  incapabili de a le stăvili.

Mi-amintesc de povestea cu cloşca şi puii ei de raţă. După ce i-a clocit, după ce au ieşit din găoace, au început să ciugulească pe ici pe colo, dar vai! s-au trezit, într-o bună zi în faţa lacului. Instinctul i-a mânat în lac iar cloşca a rămas pe mal zbătându-se neputincioasă. Dar ei s-au dus mai departe pe apa care-i chema la o nouă viaţă. Oricum viaţa care li se potrivea lor. Aşa că Mama rămânea undeva în urmă. Eforturile ei de a ţine pasul cu noi, de a nu se despărţi de noi au rămas zadarnice. Pentru că un obstacol de netrecut i s-a aşezat în cale. Neputincioasă ea, neputincioşi noi, neputincioşi cu toţii, ne îndepărtam unii de alţii.

Aşa a fost întotdeauna.

Este o ordine poate firească  a lucrurilor şi nimeni nu va putea să o schimbe.

Numai timpul îşi continua nepăsător trecerea. El e mereu acelaşi, noi suntem mereu alţii...

                                T O A M N A

                                -----------------

Toamna era la uşa noastră. Culesul porumbului şi al viilor era în toi.     

Niciodată Mama nu stătuse deoparte de muncile acestea care reprezentau o parte însemnată din viaţa omului de la ţară. Stătea izolată, neputincioasă într-o cameră de la marginea oraşului.

Frunzele îngălbenite îşi părăseau gazdele ospitaliere de până atunci, lăsându-le fără podoabă.

Soarele mai avea încă putere. Îşi aduna ultimele puteri. Incerca, parcă, să mângâie cu razele-i binefăcătoare pe aceia care se  aflau în imperiul lui. Desigur din primăvara ce urma, atunci când puterea lui începea să se apropie din nou de apogeu, nu va mai găsi sub imperiul său toate fiinţele pe care le-a părăsit toamna.

În general nu-mi plac toamnele.

Chiar dacă se fac bilanţuri, se adună bobocii.

Nu prea găsesc motive de satisfacţie. În schimb devin visător, melancolic, mereu cu gândul  la verile şi primăverile trecute. Întâlnirile generate de începutul şcolii mă fac să-mi trec în revistă prietenii pe care-i reîntâlnesc. Şi au fost mulţi aceia pe care destinul i-a purtat pe alte drumuri decât al meu. Pentru fiecare aveam o strângere de inimă, deşi de fiecare dată locul lor era luat de alţii. Şi totuşi toamna cu revederile ei, cu rememorările ei nu-mi place. Pentru că inima mea tresaltă la fiecare frunză pe care adierea vântului o mai ţine câteva clipe suspendată înainte de a intra definitiv în imperiul prefacerii în ţărână.

Nu-mi place toamna pentru ca sufletul meu rămâne golaş şi trist, aşa cum rămâne pomul din faţa casei mele în bătaia vântului.

Nu-mi place toamna pentru că “viitor” înseamnă: viscole, vânturi, nămeţi, ploi, îngheţuri, mocirlă. Şi viitorul trebuie să fie luminos, însorit. Ca o primăvară... Altfel nu ar mai fi viitor...    

Trecuseră aproape trei săptămâni de la plecarea Mamei de acasă. Niciodată nu lipsise atâta timp. Îi era dor de casă...

“ Nu mai ajung să-mi văd şi eu casa!”. Şi o lacrimă neostoită i se prelingea pe obraz. Se furişa pe faţa ei slabă cu riduri premature săpate de suferinţă. A auzit şi tata tânguirea ei. Fire impulsivă şi pornit tot timpul să facă gesturi de eroism gratuit s-a bătut cu pumnul în piept că el o duce  acasă cu autoturismul unei cunoştinţe. Şi apoi să cheme Salvarea.

În acea perioadă s-a întâmplat şi una dintre faptele reprobabile care ne-a umplut de amărăciune. Am cumpărat nişte peşte de la un vânzător ambulant. Întrucât nu aveam frigider, l-am lăsat afară, la răcoare,  pe masa din centrul curţii şi l-am acoperit bine cu un lighean peste care am pus şi un pietroi. Şi totuşi dimineaţa l-am găsit descoperit şi peştii lipsă! Îi mâncase câinii! I-am spus Mamei care s-a necăjit foarte mult!  “-  Nu sunteţi în stare de nimic. Fără mine vă mănâncă câinii. Nu aţi fost în stare nici să acoperiţi peştele să nu-l mănânce animalele”. Peste puţin timp aveam să descoperim misterul: tata a venit de la schimul doi la ora 12 noaptea, s-a uitat să vadă ce este sub lighean, a văzut peştele şi a ajuns la concluzia că este adus de la soacra-mea special ca să i se facă lui... farmece! Şi l-a aruncat la câini!  Era debutul unor scene de care nu vom scăpa nici în anii care vor urma...

Eram la răscruce de drumuri.

Încotro să o luăm ?

Dacă o duceam acasă, aceasta însemna, pentru toţi, dar mai ales pentru ea că nu-i mai rămânea nici o şansă. S-ar fi realizat numai străvechea dorinţă a omului din popor: aceea dea muri pe perna lui.

La sora-mea nu mai avea rost să stea.

Am reuşit, în cele din urmă, să obţin aprobarea pentru internarea într-un spital bucureştean, CFR 2, unde urma să se  încerce valorificarea unor şanse minime, aproape inexistente. M-a impresionat profund umanismul celor care m-au ajutat să obţin acea nesperată şi chiar inutilă internare. Toţi au/am înţeles să facem acest gest pentru un OM, care mai spera într-o vindecare miraculoasă. Şi nu aveam dreptul să-i alungăm această speranţă chiar dacă toţi eram convinşi de inutilitatea demersului.

Nu-mi făceam iluzii. Vream să fac ceva, să urnesc puţin lucrurile din locul lor, să nu-i  las Mamei impresia că am uitat-o, că nu ne mai pasă de ea. Doream să rămân cu gândul curat, cu constiinţa curată, să mă înseninez, cândva, cu amintirea ei.

Între timp disperarea Mamei nu mai cunoştea limite:

“ Ce fac  doctorii  ăştia? Nu interesează pe nimeni nimic... Nu se gândeşte niciunul că eu sufer, că mă chinui, că sunt şi eu un om ca toţi oamenii. Ce-or fi aşteptând atâta?”.

Dar într-o seară de vineri m-am întors la sora-mea, casa temporară a Mamei mele, cu biletul de internare. În sfârşit reuşisem să facem ceva palpabil în afară de vorbe, mereu aceleaşi vorbe îngânate, ocolite, ireale. Dar greul (pentru a câta oară?) de-abia începea. Deocamdată reuşisem un lucru important: acela de a dovedi Mamei că nimeni nu a stat cu mâinile în sân, că nu am părăsit-o nici noi şi nici alţii şi că facem aproape tot ce este posibil pentru a-i salva viaţa. Tot ce era posibil pentru că în realitate vizam imposibilul.

La auzul veştii Mama a rostit:

“ Să dea Dumnezeu să ne ajute. Poate vrea Milostivul, că prea a fost rău cu noi până acum”.

Am discutat până noaptea târziu cu Mama, cu sora mea şi cu cumnatul meu. Eram sigur ca în sufletul fiecăruia dintre noi se strecura încet, ca un firicel de apă, gândul că poate viaţa ei nu se afla la capătul drumului. În urma dicuţiilor speranţa - firicel de apă - tindea să se transforme în puhoi.

Şi Mama vorbea cu o însufleţire neobişnuită. Se metamorfozase complet; rostea, ca altădată, cuvinte calde, lucide, echilibrate, pătrunse de o neobişnuită sete de viaţă dar şi de un dramatism tulburător,  şocant:

“ Ce-o vrea Dumnezeu. Să-ncercam şi noi, să nu zicem că am stat cu mâinile în sân. Să-mi facă şi mie analizele şi să-mi spună clar ce am. Spitalul e spital, acolo sunt doctori, oameni cu carte, prin mâinile cărora au trecut atâţia bolnavi. Altfel, vin toţi, se uită la mine, apoi se uită o groază de timp la hârtiile alea, îmi dau de făcut o injecţie, două şi pleacă. Şi cu asta basta. Nu tu analize, nu tu tratament ca lumea să-mi ajute şi mie. Şi după toate astea îmi merge şi din ce în ce mai rău. O să mai rabd şi până luni (ziua programării pentru internare) şi pe urmă vom vedea noi”.

Dacă acea discuţie mi s-a părut reconfortantă, în schimb după ce m-am retras în camera mea m-au năpădit gânduri nu prea optimiste. Deşi eram foarte obosit nu am putut adormi până-n spre ziua. M-am gândit la absolut toate. Îmi dădeam seama că datorită precipitării evenimentelor din ultimele zile nu avusesem timp să mă gândesc mai profund la cele întâmplate. Atunci am avut prilejul. Nu m-au ocolit întrebările-cheie, întrebările vitale:

“Oare chiar să o salveze cei de la spital pe Mama ?

Dacă este posibil, de ce medicii de la Institutul Oncologic “Filantropia” au abandonat-o ? Vor mai putea să-i prelungească viaţa? Dacă da, cât ? Un an ? Doi ? Dar dacă medicii îmi vor spune chiar la internare <<Nu, nu e nimic de făcut. Nu mai are nici un rost să o internăm. Mai bine duceţi-o acasă>>”. Simţeam că mă înăbuş. Încet, încet, gândul acesta a pus stăpânire pe mine, dominându-mă cu autoritate, încolăcindu-şi tentaculele-i devoratoare pe propria mea fiinţă, sugrumându-mi speranţele care de-abia înfloriseră.

A sosit şi ziua mult asteptată: 23 septembrie 1974 când trebuia internată. Am trecut mai întâi pe la Mama ca să-i spun că am plecat după un taxi. Spre îngrijorarea tuturor şi spre enervarea mea am găsit taxi de-abia după o oră şi jumătate. Când am oprit taxi-ul în faţa porţii a început să plângă. I-a îmbrăţisat pe toţi şi-a luat la revedere, a multumit pentru găzduire cu vorbele ei simple, pornite din inima. Şi tragice:

- Vă las cu bine. Eu mă duc, poate vrea Dumnezeu şi cu mine.

Totul părea o definitivă despărţire. Chiar aşa a fost. Toţi cei de faţă ştiam acest lucru. Ea îl intuia doar.

Şi-a mai aruncat o privire asupra casei, i-a mai privit încă odată pe toţi şi sprijinită de noi, s-a urcat în taxi. Nu însă înainte de a-şi face semnul crucii. Nu înainte de a se asigura de existenţa în buzunarul ei de la şort a nelipsitelor antinevralgice. În taxi ne-am suit: ea, eu şi sora-mea.

Aşa s-a încheiat după trei săptămâni de suferinţă acolo la sora-mea o etapă importantă în evoluţia bolii ei, un punct de interferenţă între ceea ce a fost şi ceea ce va fi.  O etapă în care boala a înregistrat o rapidă evoluţie. Atunci a pierdut poate lucrul cel mai de preţ: posibilitatea de a se deplasa cu propriile-i picioare...

                      

                                    ULTIMA  INTERNARE...

                                    --------------------------------

Taxiul gonea pe străzile oraşului spre celălalt capăt, acolo unde se afla spitalul, CFR 2, acest “Medina modern” spre care ne-ndreptam speranţele mai mult sau mai puţin întemeiate, mai mult sau mai puţin îndreptăţite.

La sosire ne aştepta o surpriză neplăcută: internarea nu se putea face imediat deoarece medicul care trebuia să aprobe internarea efectivă se găsea în sala de operaţii. Trebuia să aşteptăm până se termina operaţia. Mai întâi am aşteptat pe o bancă de lângă poartă timp de vreo două ore.

• Mama, te doare ? am întrebat-o.
• Nu, Vasile.

Dar din când în când făcea grimase  de durere. Am cumpărat nişte struguri. A mâncat, şi ea, câteva boabe. Minutele se scurgeau încet, nepăsătoare. Mă străduiam, pe cât posibil, să fiu vesel, calm. Era foarte greu. Stinghereala pusese stăpânire  definitiv pe noi. Ar fi trebuit să las impresia că sunt bine dispus, doar ne aflam în faţa spitalului, mântuitorul ipotetic al chinurilor ei. Priveam cateştrei cum trecea lumea pe strada, unii veseli, alţii îngânduraţi.

Între timp ne-am mutat pe o bancă chiar lângă cabinetul de internări. Mama se simţea din ce în ce mai rău. A trebuit ca în cele din urmă să recurgă la ajutorul de nepreţuit  al antinevralgicelor. Dar ameliorarea nu s-a produs. Şi nici  nu s-a terminat aşteptarea. Apoi ne-am mutat într-o sală în care erau câteva canapele. S-a lungit pe una dintre ele. Nu mai rezista: emoţiile, aşteptarea, durerea, o obosiseră peste măsură. Până şi mie începuse să-mi vâjâie capul. Emoţiile mele erau mult mai mari decât ale Mamei: dacă n-o internează ? Ea aştepta internarea care, conform asigurărilor mele, era certă.

Urma deci, testul hotărâtor: internarea sau trimiterea acasă. Pentru a nu crea panică în micul nostru grup nu-i împărtăşeam nici surorii mele temerile. Pe la ora prânzului am primit aprobarea pentru internare fără a i se face vreun consult prealabil. Era ceea ce doream. Făcusem deci, primul pas...

Vorba Mamei: “Ce-o fi o fi”.

Când m-am întors în sala în care erau Mama şi cu sora mea, m-au întâmpinat două priviri întrebătoare:

- Da, Mamă, te internează.

Apoi restul a mers relativ repede. A trecut pe la garderobă, a urcat nişte scări şi a ajuns în cele din urmă în salonul în care era repartizată.

Ce bucuroasă era Mama!!

Când s-a văzut în pat şi-a revenit dintr-odată. Atunci avea vocea ei dintotdeauna, privirea şi gesturile ei dintotdeauna.

- Şi acum mergeţi sănătoşi, copiii Mamei. Să ne luăm inima în dinţi şi ce-o vrea Dumnezeu. E bine că am ajuns aici.

Cu intuiţia ei de ţărancă trecută prin multe şi-a dat seama că dacă mai e vreo şansă, aceasta numai prin intermediul medicilor se putea materializa.

Credinţa ei în Dumnezeu, credinţa moştenită de la străbuni, şi-a pus-o de acord cu realitatea pământeană şi a sperat că tămăduirea să se produca prin intermediul unui om, un medic priceput.

- Mie să nu-mi duceţi grija. Odată ce-am ajuns aici trebuie să reuşim. Să aibă grijă de copii, Didina... Să nu te mai gândeşti la mine. Tu ai familie şi trebuie să ai grijă de ea, iar tu, Vasile, să te duci la şcoală şi să-ţi vezi de serviciu. Să aveţi grijă şi de taică-tu. Să-i faceţi de mâncare. Dacă vrea să mănânce cu voi, bine, dacă nu, lăsaţi-l în pace. Aveţi grijă de casă. Mie să nu-mi duceţi grija...

Mi-a reţinut atenţia cuvintele prin care ne sfătuia cum să ne purtăm cu tata. De ce o fi insistând atâta? Doar el, în afară de incidentul cu peştele pe care noi l-am trecut cu nepăsare, se purta destul de liniştit, afectat şi el ca şi noi de ultimele evenimente.

Atunci în acele momente când toţi ne luptam să salvăm o viaţă sau măcar aparenţele, nu se punea, evident, problema unor mici şi neînsemnate neînţelegeri. Trebuie să facem front comun şi să rezistăm împotriva uraganului pe care viaţa îl ridicase împotriva noastră.

Salonul de spital avea 5 paturi. Avea balcon, flori, frigider. Am sărutat-o şi am plecat. De la fereastră ne-a urmărit cu privirea o colegă de salon. Ne-a salutat cu mâna şi ne-a spus:

- Să nu aveţi nici o grijă. A nimerit pe mâini bune.

Parcă ne-a luat o piatră de pe inimă. Nimeni nu ştia cu exactitate cât se poate prelungi acea neaşteptată etapă a peregrinării ei. Dar cine ştia, cu exactitate, ce va urma? Câştigasem o bătălie din acel crâncen  război. O bătălie  neînsemnată, dar o câştigasem. Câte vom mai câştiga ? ne-ntrebam atunci...

                             .

                                    ...PRIMA  VIZITĂ

                                    ------------------------

Aşa a început o nouă etapă. Era nouă şi prentru ea şi pentru noi. O etapă grea, chinuitoare, plină de incertitudine. Parcă celelalte au fost mai uşoare ?!  Ne agăţasem cu încăpăţânare  de acele speranţe minime pe care ni le oferea acea internare.

În lipsă de altceva.

Până atunci Mama era tot timpul cu noi. De la internare grija noastră trebuia să se manifeste de la distanţă. Se-ntrerupea şi şirul.... interminabilelor întrebări: “Te doare, Mamă ?”, “Mamă, ce-ţi mai trebuie?”

Doar se găsea pe mâini bune. Cu grija manifestată cotidian nu puteam rezolva nimic în afară de niste chestiuni pur sentimentale, de orgoliu. Pe când, într-un spital beneficia de tot ceea ce  medicina îi putea pune la dispoziţie.

Marţi 24 septembrie 1974 m-am dus în vizită. Era prima vizită. Vizitele erau programate în zilele de marţi, joi şi duminică. Nu m-am dus decât eu. Ceilalţi, probabil, nu ştiau. Am ajuns târziu pe la orele 16.20. Orele între care se efectuau vizitele erau între  15.00 – 17.00.

Când am intrat în salon Mama dormea. I se dăduseră nişte calmante. S-a sculat puţin speriată:

- Tu eşti, Vasile ? Şi fără să aştepte răspunsul meu adaugă: nu credeam să mai vină cineva la mine. Dormeam. Mi-a dat doamna - şi mi-a arătat o colegă de salon - nişte calmante şi am dormit bine. Apoi brusc: “De ce ai venit ? Trebuia să-ţi vezi de treaba ta”. I-am explicat că am timp suficient să mă duc şi la facultate (serală). Probabil că aceste cuvinte au liniştit-o puţin, pentru că în momentele următoare şi-a căpătat un dram de bună dispoziţie.  Mi-am dat seama că  a aşteptat de la ora 15.00  până la ora 16.00 să vină cineva în vizită la ea dar cum  nu sosise nimeni, abătută, ceruse un calmant şi apoi s-a culcat... Eu uitasem să-i spun  că voi veni după ora 16.00. După sosirea mea şi după ce şi-a revenit după ameţeala provocată de somnul forţat a început să-mi povestească, cu voce tărăgănată despre analizele ce i se făcuseră în dimineaţa acelei zile, de cuvintele încurajatoare pe care i le-a adresat un tânar medic:      

“Nu duce nici o grijă, măicuţă, că te faci bine1”

- Eu mă fac bine, Vasile, dar am de tras multe. Aşa mi-a fost scris...

Mi-am aruncat ochii pe o măsuţa de lângă patul ei. Într-unul din sertare avea medicamentele ce  i  se prescrise: lasonil, miofilin, feronat, algocalmin supozitoare.

- Se poartă toţi frumos cu mine. Am început să mă obişnuiesc, a continuat ea.

Mă-mpac bine cu bolnavele din salon. Mâncarea este bună. Câteodată îmi place. Altădată nu. Atunci mănânc de acasă. Am tresărit. Trebuia să-i asigurăm permanent o rezervă consistentă de mâncare de acasă. Mama nu consuma carne de vită, oaie, etc. Ci numai de pasăre şi porc. Aşa se obişnuise din copilărie.

- Toţi se miră de piciorul meu, a continuat Mama. Nimeni nu a mai văzut un picior aşa de umflat. Dar dacă-l vedeau înainte de a face tratamentul acela?

Încet, încet salonul s-a golit. Am rămas eu, singurul musafir. S-a apropiat de noi o bolnavă, colegă de salon. I-a zis:

- Ai văzut, doamnă că a venit cineva şi la dumneata. Ziceai că azi nu vine nimeni... Şi ea îmi spusese, puţin mai înainte, că nu aştepta pe nimeni şi că nu trebuia ca eu să mă deranjez!

- Ziceam şi eu aşa, dar a venit băiatu’ meu. Dar să vezi dumneata, doamnă, ce o să fie aici data viitoare. N-o să mai aibă loc ai dumneavoastră de ai mei. A spus toate acestea cu o veselie crescândă. Ce amarnic s-a înşelat ! Ce amarnic ne-am înşelat !

Dar nici imediat şi nici la “orizont” nu au apărut germenii unei ameliorări cât de cât. De atunci încolo s-a produs un fenomen oarecum neaşteptat: uitarea de către unii dintre aceia care nu ar fi trebuit să o uite. A fost o lovitură destul de crudă pe care a resimţit-o din plin, mai ales în  perioada petrecută la spital. Şi ceea ce a fost  mai trist este că ea a observat totul cu o luciditate extraordinară. Nimic nu i-a scăpat. Îmi spunea tot ceea ce simţea, tot ceea ce observa, tot ceea ce vedea. Şi de fiecare dată mi-am scos invizibila pălărie  în faţa logicii ei fără cusur, în faţa slalomului ei impecabil printre egoismul unora sau indiferenţa altora. Cuvintele-observaţii pe care le-a spus atunci şi  mai târziu au fost precum cărămizile de la temelia unei case durabile. Nimic nu s-a clătinat niciodată.

Încercările mele de a-i ascunde adevărul, de a-i abate atenţia pe căi lăturalnice, au dat, fără excepţie, greş. Încercam, în felul acesta, să-i curm posibilitatea, ca în acest iremediabil amurg de viaţă, să nu simtă mâzga lipicioasă a mărunţişurilor vieţii cotidiene, a unora sau a altora.

                      

                                      NICI  O  ŞANSĂ

                                      ---------------------

În ziua următoare am discutat cu medicul Constantinescu, cel în grija căruia era Mama. Cele spuse de el au fost cu totul surprinzătoare.

- Să văd analizele. Până atunci nu pot să mă pronunţ. Atunci voi şti sigur ce trebuie să fac. Dacă nu are metastază atunci îl dezumflăm cu alfachimiotripsina.

N-am îndrăznit să-i spun că tratamentul cu alfachimiotripsina a mai fost făcut şi încă de două ori. Am avansat încet, fără curaj o întrebare:

- Şi dacă, totuşi, are metastază se mai poate face ceva?

Oricum de aici număram şansele pentru că metastază avea...

Răspunsul a venit prompt:

- Să văd analizele. Şi pe urmă mă voi pronunţa. Vom găsi tratamentul adecvat, chiar dacă are metastază !

De necrezut ! Acea ultimă afirmaţie m-a uluit. Deci mai erau şanse...

Joi.26 septembrie 1974, m-am dus în vizită la spital. Mama mi-a povestit de consultaţia amănunţită ce i se făcuse  chiar în dimineaţa acelei zile de către o comisie din care, bineînţeles, a făcut parte şi medicul Constantinescu. I s-a pus o mulţime de întrebări: când au decedat părinţii; care au fost cauzele deceselor; câte kilograme avea înainte de a i se face tratamentul ambulatoriu cu raze chisobalt şi multe, multe altele. Comisia a cerut să i se repete analizele. Am reţinut una dintre întrebări: dacă a  avut vreo fractură la piciorul drept în regiunea coapsei. Evident nu avusese aşa ceva..

Au examinat cu multă atenţie toate documentele lăsate de mine într-o pungă de plastic: biletul de ieşire din spital după efectuarea operaţiei de col uterin din anul 1971, copie după protocolul operator de la aceiaşi operaţie, copie după fişa medicală de la Institutul Oncologic Bucureşti “Filantropia”, reţete, etc.

Oare ce-or fi însemnat toate acestea ?

În furtuna aceea de evenimente era greu să intuiesc calea ce-o va urma.

Vineri, 27 septembrie 1974. Mă aflam în Piaţa Romană. De-abia terminasem cursurile. Din criză de timp nu putusem să iau legătura cu medicul Constantinescu pentru a afla rezultatul primelor analize. Luase legătura cu dânsul colegul meu de facultate, Felix Duţică, un băiat extrem de săritor, care o cunoscuse pe Mama mea  înainte de a i se agrava boala. Pe el îl aşteptam în seara aceea. Aşteptam vestea cea mare. Oricum...

Sufla un vânt surprinzător de rece pentru acel sfârşit de septembrie. Călătorii stăteau zgribuliţi în staţii. Şi mie îmi era frig. Aveam nişte emoţii cumplite. Tremuram. Poate din cauza frigului. Poate din cauza emoţiilor. Era greu de făcut distincţia. Privirile mi se opreau, instinctiv, pe cealaltă parte a pieţii de unde ştiam că apare Felix. În  sfârşit a apărut. Tremuram. Făcusem distincţia: cauza erau emoţiile...  Am înţeles totul. Cuvintele ce urmau să mi le spună  nu făceau altceva decât să-mi explice de ce aşa şi nu altfel. Esenţialul fusese transmis printr-o singură privire. Totuşi doream să-l aud vorbind, să-mi explice lucrurile, devenite, fulgerător neesenţiale:

- Ne-a promis că o să facă tot ce este posibil. Să avem încredere în dânsul.

Mă-neca plânsul. Nu puteam să mai vorbesc. Nu puteam să-i mai pun intrebări. Nimic, nimic. Aş fi vrut să-l rog să-mi povestească totul cu lux de amănunte. Poate reuşeam să descoper ceva printre cuvinte. Ceva încurajator.

Din întâmplare s-a oprit  lângă noi o pereche; el – colegul nostru de grupă de la facultate, ea, soţia lui. Politicos prietenul meu Felix i-a salutat. Nu-mi amintesc să fi făcut şi eu la fel. Gândurile mele erau în altă parte.

Din păcate, acolo, în bătaia vântului, într-o staţie de călători zgribuliţi, în acel sfârşit de septembrie, a  început una dintre cele mai penibile discuţii la care asistasem vreodată. Sau poate unul dintre  cele mai penibile momente în care eu am fost silit  să asist la o discuţie.

Soţia prietenului şi colegului nostru de facultate, bine dispusă, a început să-nvârtească în jurul lui Felix, dezamăgit, afectat şi el de tragica veste, a cărui mesager, fără voie, o invizibilă spadă. Încerca deci să dueleze pentru a vină banală: de ce n-a salutat-o nu ştiu când. Prietenul meu, Felix şi-a cerut scuzele de rigoare. Cu foarte mult calm repeta mereu:

- Pe cuvântul meu dacă te-am văzut. Se poate să mă fac eu că nu te văd ?!

Încercările lui de a pune adevărul în tiparul lui s-au dovedit a fi infructuoase.

Plictisitoarea soţie a prietenului nostru comun repeta şi ea în continuare ca un disc defect:

- Nu-ncerca să mă duci cu vorba. Pentru mine totul este clar: nu ai vrut să mă saluţi!

Eu fierbeam. De mânie.

Îmi venea să strig  cât mă ţineau puterile: “Dar lasă-l în pace”. Intuind parcă vulcanul care era gata să erupă, Felix  m-a strâns puternic de mână. Când discuţia a încetat graţie unui autobuz 79, el mi-a luat mâna mea în mâna lui puternică şi cu toată căldura pe care era în stare să o pună  în cuvinte mi-a spus:

- Nu te speria. Trebuie să fii bărbat. Aceasta este viaţa. Noi ne facem datoria. Ce altceva putem face ?

Aş fi vrut să-l strâng în braţe. Dar n-am făcut nimic. Nu puteam să mişc mâinile neascultătoare, neputincioase. Dar lacrimile mi-au invadat ochii. Călători zgribuliţi de frig, în bătaia unui vânt neobişnuit de rece pentru un sfârşit de septembrie au luat forme ciudate. Vocea caldă de alături a continuat:

- Analizele nu au ieşit prea bine. Acolo apare o dublă fractură. A promis că va face tot ce este omeneşte posibil...

Ultima frază a reluat-o de căteva ori în speranţa că mă va scoate din impas...

Într-un târziu ne-am despărţit.

M-am ascuns într-un ungher şi mi-am lăsat lacrimile să-mi curgă în voie...

Totul era foarte clar.

Speranţele muriseră definitiv. Nimic nu le mai puteau întoarce.

Într-o discuţie ulterioară pe care am avut-o cu medicul Constantinescu mi-a făcut următoarea caracterizare a rezultatelor analizelor:

- Vezi, dumneata, dulapul acela? Să presupunem că ţi l-aş dărui dumitale şi când ai pune mâna pe el s-ar face bucăţi! Aşa s-a întâmplat şi cu Mama dumitale. Analizele mi-au spus că semăna cu un dulap care la prima atingere s-ar transforma într-un morman de scânduri..

Duminica imediat următoare, la vizită, am rămas surprinşi de optimismul Mamei!

Durerile erau mari. Organismul se obişnuise cu calmantele folosite în ultimele zile şi nu-şi  mai făceau efectul.

- Trebuie să mă fac bine. Toţi care vin aici se vindecă. Nu plec de aici până nu mă fac bine. E greu dar n-am ce face.

Mi-a povestit că i s-au repetat analizele, că “dom’ doctor” nu era mulţumit de modul cum i se respectase indicaţiile.  Adevărul, ştim, era altul...

Din neatenţie una dintre  surorile medicale a uitat-o pe masa de fotografiere. A stat acolo o jumătate de oră. Începuse să i se facă rău:

- Doamne, ce chin pe mine! Am crezut că mor. Îmi ziceam “Gata acum îmi dau sfârşitul”. Mă luase un frig nemaipomenit. Văzând că nimeni nu se mai interesează de mine am început să strig: “Doamnă, mă mai ţineţi mult aici?!”. Abia atunci a venit. Am început să plâng şi le-am spus: “Vă bateţi joc de mine. După ce că sunt vai de capul meu mă mai ţineţi şi pe patul ăsta, atâta timp!”. “Ce să-ţi facem noi, mi-au spus, dacă prima dată nu ai stat cum trebuie şi am primit, noi, observaţii de la domn doctor!”. Într-un cuvânt am văzut moartea cu ochii.

Pură neglijenţă, că doar nu a făcut-o cineva cu intenţie.. Dar câteodată omul este josnic. Păcat!

Apoi Mama ne-a spus că a venit  din nou comisia şi a examinat-o. După toate probabilităţile, apreciam noi, atunci, îi vor face un nou tratament radiologic. Deocamdată îi dăduse un tratament de întărire pentru a rezista razelor...

CAPITOLUL III - MAICĂ, MĂICULIŢA MEA

                    =======================

                      PREAMBUL  DE  CAPITOL

                      ------------------------------------

O colegă de salon mi-a povestit, într-o zi de vizită, că Mama s-a trezit odată buimăcită din somnul neliniştit, agitat, cu durerile neostoite. Luase multe calmante dar îşi terminaseră efectul în miez de noapte. Atunci a spus, delirând aceste cuvinte simple, dar tulburătoare: “MAICĂ,  MĂICULIŢA MEA”  şi instinctiv şi-a luat un algocalmin. Durerile s-au mai potolit şi  în cele din urmă a adormit din nou.

Aceste cuvinte m-au determinat să-mi port gândurile spre trecutul ei, spre strămoşii mei. Aşa s-a născut capitolul de faţă şi următorul care întrerupe derularea evenimentelor de sfârşit de septembrie - început de octombrie 1974 pentru a face loc unor evenimente peste care timpul îşi întinsese valul atotcuprinzător al uitării...

Deci, întrerupem derularea evenimentelor prezentate în capitolul 2 şi pe parcursul a următoarelor două capitole ne întoarcem înapoi, în timp... Vom reveni la evenimentele tulburătoare din acel miez de toamnă în capitolul 5...

                        

                                       ÎNCEPUTURI

                                       ------------------

În îndepărtata zi de 9 iunie 1923, în satul Bobeşti, judeţul Ilfov a apărut pe lume al 3-lea copil al familiei lui Costică Mitrea din satul Bălăceanca, acelaşi judeţ. I-a pus numele Dumitra. Costică Mitrea mai avea doi băieţi: primul, Ion, dintr-o căsătorie anterioară. Nu ştim în ce condiţii a pierdut prima soţie. Se pare că prin deces din moment ce fiul lui, Ion, din prima căsătorie,  a rămas tot timpul în familia lui Costică Mitrea. Nu-mi amintesc de vreo veste despre mama unchiului Ion. Şi nu mai traieşte nimeni pentru amănunte, care  în povestea noastră nu mai are nici o importanţă. Costică Mitrea s-a recăsătorit cu Ivana din Afumaţi, cu care a mai avut doi copii: pe unchiul Gheorghe şi pe Mama mea, Dumitra. Dar norocul lui Costică Mitrea nu a fost nici cât să încapă într-un degetar: când Mama avea doar 5 ani a murit şi cea de a doua soţie. Şi Costică Mitrea nu s-a mai căsătorit. A continuat să-şi îngrijească, cum a putut cei trei copii. Primii doi, băietii s-au căsătorit: Ion cu Maria şi şi-au întemeiat o gospodărie proprie destul de arătoasă în marginea de sud a satului Bălăceanca. Şi cel de-al doilea fecior, Gheorghe, s-a căsătorit cu Lina tot din Bălăceanca şi a rămas în casa părintească chiar în centrul satului. Fata, Dumitra, a rămas, normal, în casa părintească lângă fratele mijlociu, căsătorit. Între timp a murit şi tatăl, Costică Mitrea. Conform tradiţiei ţărăneşti fetele se mărită şi “îşi iau zborul” în familia băiatului sau în altă parte unde îşi întemeiază propria gospodărie. Unul dintre băieţi, de obicei mezinul rămâne în casa părintească aşa cum s-a întâmplat şi cu unchiul Gheorghe. Deci venise vremea ca şi Mama să-şi întemeieze propria familie. Lucru nu tocmai uşor. Pogonul de pământ, o vacă şi cele câteva lucruri mărunte (plapumă, perne, foiţe, etc.) într-o ladă de zestre nu constituiau o “bogăţie”  tentantă pentru un viitor pretendent. Era prea săracă (şi fără părinţi) pentru o căsătorie sub bune auspicii, venită la momentul oportun. Adică în jurul vârstei de 20 de ani. Dar anii se scurgeau încet, încet şi căsătoria ar fi trebuit să se producă. Aşa cerea firescul vieţii. Dar evenimentele importante ale vieţii nu vin pentru toţi de la sine. Apoi a mai fost şi războiul care a golit satele de flăcăi tocmai buni de însurătoare. Rămăsese atât de puţini.. Iar cei care scăpaseră cu viaţă erau la mare preţ în acea criză (mondială!) de bărbaţi. În aceste condiţii neprielnice ea trebuia, într-un fel, să-şi găsească singură drumul în viaţă, “un rost”. În cele din urmă l-a găsit. Nu departe de satul ei natal, Bălăceanca. Doar la “o azvârlitură de băţ” cum spune românul. Dincolo de Dâmboviţa, dincolo de calea ferată, în satul care pare a fi o prelungire a pădurii şi care poartă un nume venit din negurile istoriei : Tânganu. “Norocul ei” (tot românul spune aşa!) era un anume Ion al lui Fanea, băiat sărac şi el, întors de vreo doi ani de pe front. Şi ca balanţa averii să se echilibreze a pus si el pe talgerul căsătoriei,  un pogon de pământ de pe moşia Fundeni (Cofetaru) primit ca  participant la război, un cal şi o trusă cu scule de frizerie..

Maiestuosul ei sat natal, cel care de la distanţă pare o cetate inexpugnabilă a rămas deoparte. Aşa cerea viaţa şi ea i s-a supus fără murmur. Peste ani am auzit-o  spunând cu obidă: ”Fir-ar al dracului de noroc că tare m-a ocolit. Dacă eram şi eu în Bălăceanca, acolo lângă fraţii mei, lângă rudele mele, aş fi avut şi eu o mână de ajutor”. Ion, soţul, era al doilea copil dintre cei şase ai lui Ştefan (Fane) şi Iordana. Mai avea 3 fraţi (unul mai mare, doi mai mici) şi două surori (ambele mai mici). Tatăl, Stefan, îşi trăgea obârşia de undeva de prin Mizil. Se pare ca strămoşii lui erau olteni plecaţi de pe meleagurile natale din cauza sărăciei. Mama lui, Iordana era din micuţul sat vecin cu Tanganu (în partea de răsărit), Vadu-Anei, pierdut în imensitatea începutului de Bărăgan. Era dintr-o familie onorabilă cu ceva stare materială, rudă cu aproape toţi locuitorii sătucului. Căsătoria tatei cu Mama s-a produs în anul 1946. El (născut în 1918) avea 28 de ani, Mama (născută în 1923) avea 23 .ani.  Nu era o căsătorie făcută la vârste mici. Şi, evident, nici din dragoste. Era una din necesitate, ca multe altele din acea vreme. Pe tata îl întârziase războiul, pe Mama zestrea modestă si... norocul deşi era o femeie...  frumoasă...

Pentru început au locuit cu toţi în modesta casă situată chiar în mijlocul satului, pe care am apucat-o şi eu. Primul care a plecat să-şi ridice o casă nouă, departe de casa părintească a fost chiar tata. Ceilalţi 3 fraţi şi-au împărţit cei 2000 mp în 3 părţi şi-au întemeiat familii şi au sfârşit în acele locaţii. Mama a moştenit circa 1000 mp undeva în partea de sud a satului, loc tocmai bun pentru o gospodărie modestă..  Între timp, tinerei familii, i s-a născut primul copil: o fetiţă. Mama îşi amintea: “O chema Tudoriţa. Ce timpuri a apucat! Era o foamete, Vasile ! Când avea numai şase săptămâni ne-a părăsit”.

Începutul nu fusese de bun augur. Dar în perioada aceea atât de tulbure, în care foametea făcea ravagii, pierderea unui copil de numai şase săptămâni nu constituia o tragedie de proporţii. Numai Mama a păstrat, peste ani, amintirea celei dispărute. Mai târziu când se întorcea de la muncă, obosită, ne spunea: “Dacă trăia fetiţa mea era bine şi pentru mine: acum găseam mâncarea făcută. Dar în viaţa asta nu am avut nici un noroc”. Şi destăinuirea continua şi cu vocea-i tărăgănată încerca să împrăştie valul de ceaţă ce învăluia sumbrele amintiri: “Ce foamete a fost, Vasile ! Cu un sac de bani cumpărai un ciur de mălai. Dar Dumnezeu ne-a dat putere şi am trecut timpurile acelea. Rău a fost că am pierdut-o pe Tudoriţa. Restul a trecut”.  Dar, după aceea,  lucrurile au început să intre pe un făgaş mai bun.

Pe 9 martie 1948 am apărut şi eu pe lume.

Între  anii 1949-1950 pe amintitul lot de pământ familia mea a început construirea casei proprii. Nu erau case în jur. Doar pe colţul dinspre nord-vest, faţă de lotul nostru de pământ,  era o casă. În rest doar lanurile de porumb sau mături în timpul verii şi cântecul sinistru al crivăţului în timpul iernii.  Începuturile au fost anevoioase. Mai întâi au construit o căsuţă cu două odăi, una pentru oameni, alta pentru vite. Mi-o amintesc ca prin vis. Poate cea mai sugestivă imagine care a rămas undeva într-un ungher al memoriei, este aceea când, copil fiind, urmăream cu curiozitate şi teamă, picăturile de ploaie care se strecurau prin acoperiş, prin tavan şi poposeau, în cele din urmă, cu zgomot, într-un lighean pus anume ca să colecteze lichidul penetrant. Sau frumoasele zile de primăvară când norii aducători de picături buclucaşe dispăreau în neant şi soarele ne zâmbea prietenos, iar noi rezemaţi de peretele dinspre răsărit îi zâmbeam asemenea. Sau când m-am dus peste loturile de pămant de 2.000  de metri (ale lui Mocanu) la prietenul meu de o viaţă, Florea Dumitrică, am văzut, într-o primăvară, un şarpe şi m-am speriat cumplit.  Acestea sunt primele amintiri. Pentru mine era începutul începutului...

Căsuţa aceea era provizorie.

Vizavi la celălalt capăt al lotului cu faţa spre miazăzi a început să “răsară” o casă în toată puterea cuvântului. Dar, deocamdată, în căsuţa aceea mică a apărut pe lume sora mea, la 5 iunie 1950. Părinţii mei i-au spus Didina. Numele din acte: Gherghina. Natura făcuse dreptate. Dumnezeu luase o fetiţă şi adusese o altă fetiţă. Substituirea era perfectă.

Poate de aceea ceilalţi şi-au adus aminte foarte rar de prima fată. Cu o singură excepţie: Mama. Aş putea spune că noua noastră casa “a crescut”  odată cu sora mea. Noua casă avea trei camere în ”linie” cu o singură intrare  prin cea din mijloc (tindă) şi de aici câte o uşă laterală făcea posibil accesul în celelalte două. De-alungul celor trei camere se-ntindea prispa, nelipsita prispă, tipică în acea vreme pentru o casă ţărănească din zona noastră.  În partea stângă s-a construit o magazie care ţinea loc de grajd. Acoperişul era din trestie. Materialul de construcţie al pereţilor: pâmântul  (cocoloaşe din pământ amestecat cu paie).

Un grup de oameni, o groapă uriaşă (cel puţin aşa mi s-a părut mie atunci), un om cocoţat pe pereţii strâmbi, un altul tâind cu un fierăstrău, sunt câteva dintre imaginile pe care un aparat de fotografiat invizibil le-a fixat pe clişeul memoriei mele.

Încet, încet, viaţa şi-a reintrat în normal. Primăverile, verile şi toamnele se muncea din greu la arat, semănat, prăşit, cules, tăiat cocenii, etc. Iernile erau altfel. Se stătea acasă, activitatea reducându-se la aprovizionările cu lemne, apă, hrănitul şi curăţenia de la animale şi alte mărunţişuri indispensabile traiului şi, din când în când, câte un drum la moară pentru a se măcina un sac de porumb şi, mult mai rar, unul de grâu. Şi toate condimentate cu sărbătorile de iarnă: Crăciunul, Anul Nou, Sfântul Vasile, Boboteaza, Sfântul Ion...

Acesta era fluxul repetabil al vieţii de la ţară. Desigur, se mai întâmplau şi evenimente care stricau echilibrul, ca atunci când tata a venit nervos din cale afară, a făcut scandal la o nuntă a vecinului Petre Sandu (nunta era a fiului său), şi-a rupt camaşa de pe el (mi-amintesc chiar faptul că, după aceea, Mama, cu lacrimi în ochi, i-a cusut-o). M-am speriat mult.

Poate ar merita povestită fuga mea de acasă, în miez de noapte de toamnă (Mama şi cu tata erau la tăiat coceni) când am fost găsit de o vecină, pe drum, în zori de ziuă şi adus acasă.

Sunt multe de povestit dar ceea ce a urmat este atât de important încât pune totalmente în umbră micile năzdrăvănii ale unei copilării  (mai bine zis ale unui început de copilărie) care se dorea şi părea să fie, dacă nu fericită cel puţin liniştită, normală. Să ne grăbim deci şi să trecem la momentul crucial.

                                       

                                       LOVITURA  FATALĂ

                                       -----------------------------

Anul 1953, vara, august...

Pentru a ne rotunji modestele venituri provenite din cultivarea acelui 1 hectar de teren arabil aflat în proprietate proprie (evident insuficient) tata s-a angajat ca paznic (pândar) pe pământurile consătenilor din lunca Dâmboviţei. Era o vară călduroasă. Şi bogată. În cele din urmă avea să fie şi năpraznică pentru familia mea. Era o  vară bogată care trebuia să  aducă şi în noua noastră casă câteva căruţe de porumb care să ne scutească de grijile iernii.

Într-adevăr a fost bogată  acea vară. Pentru unii în bucate. Pentru noi tragedie.

Nimeni nu bănuia (oare se poate vreodată bănui aşa ceva?), nu intuia furtuna care se apropia. Şi totul, ca în cunoscutul roman al lui Rebreanu a plecat de la pământ. De la pământul nostru atât de puţin (1 ha!) care l-a silit pe tata să accepte acel post de paznic în speranţa că acele câteva coşuri de porumb primite drept plată ne vor scoate din sărăcia acelor vremuri. Sărăcia era mare...

Vremurile erau încă tulburi; ordinea nu era încă restabilită. Existau încă oameni cărora nu le plăceau rânduiala, ordinea, căutau să-şi însuşească prin forţă, nu prin muncă, roadele muncii altora.

Tata trebuia să-i oprească. Era datoria lui de pândar. Pentru aceasta era plătit cu ... un coş de porumb pentru fiecare lot de pământ pe care îl păzea.

De la a-i opri până la scandal nu era decât un pas. De la scandal la crimă celălalt pas...   Era, cum spuneam, august 1953.

... Într-o seară, mă  jucam, ca de obicei, prin curte. Deodată l-am văzut pe tata fugind spre casa noastră. Era extrem de agitat. Peste puţin timp a apărut şi unchiul Gheorghe, fratele mai mic al tatei. Între timp apăruse şi Mama care aducea două găleţi de apă de la fântâna care se  afla la o distanţa de 200 metri de casa noastră. L-am auzit pe unchiul Gheorghe când i-a spus tatei: “Ce-ai făcut, măi, nene?”.

În scurt timp s-a strâns lumea ca la urs; era peste tot: în curte, în jurul curţii, pe uliţă. Sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. M-a cuprins frica. Nu văzusem până atunci atâta lume. Au apărut şi miliţienii. Erau doi într-un faeton. Unul dintre ei era şeful de post, Văduva. Era o larmă de nedescris. Am început să plâng. Mama se agita şi ea de colo până colo. Miliţienii l-au chemat pe tata.

Plânsul mi s-a înteţit.

O căutam cu privirile pe Mama.  Dispăruse.

Am descoperit-o lângă faeton. Tata îi şoptea ceva. Dacă o iau şi pe ea?    

Niciodată nu m-am îngrozit atât de mult  ca la acel gând. Nu am auzit ce i-a spus tata. Din acel moment m-am ţinut  scai de ea. Când lacrimile s-au mai rărit am întrebat-o:

- Mama, miliţienii ăia te iau şi pe matale?

A mai avut puterea  să-mi mângâie, în  pripă, creştetul capului. Cu privirea în altă parte (ca să nu-i văd ochii înlăcrimaţi) mi-a spus:

- Nu. Nu mai plânge.

A luat cojocul tatei şi i l-a dat. Pleca pentru multă vreme şi deşi iarna era departe, departe, se gândea ea, se gândea tata, avea nevoie de cojoc..

Apoi au plecat : miliţienii cu tata.

Neaşteptat de repede a plecat şi lumea.

Am rămas singuri.

O singurătate care a durat peste un deceniu...

Ce se-ntâmplase?

Tata era la capătul uliţei noastre care era perpendiculară pe uliţa principală. A trecut pe ea Ştefan Lăţea cu care tata avea necazuri în meseria lui de pândar. Ceea ce ar fi trebuit să fie o discuţie, o atenţionare, s-a transformat repede în scandal. La reproşul lui tata ca paşte animalele pe culturile ce erau în paza lui, Ştefan Lăţea a ripostat violent şi i-a pus secera după gât: “Băi, Tărtăcuţă, îţi iau gâtul”.  Era însoţit de cei doi băieţi ai lui şi prin apropiere era şi un nepot pe care l-a chemat şi scandalul a luat proporţii. Conştient de superioritatea adversarilor, tata a încercat să fugă spre casă. Cum uliţa i-a fost blocată şi-a încercat şansa de scăpare pe poarta unui vecin. Un cârlig fatal pus de o mână nevinovată de... fată  şi poarta scăpării s-a transformat instantaneu într-un obstacol-duşman. Cum orice posibilitatea de a fugi fusese ratată s-a întors cu spatele în acel obstacol ce devenise de netrecut şi s-a apărat cu furca pe care o avea în mâna de urmăritorii ce-l asaltau. Până la urmă furca (furcă de pândar cu două coarne) nu s-a dovedit o armă cu care să te poţi apăra la infinit şi, când aceasta a fost blocată cu ciomegele pe care le aveau adversarii, tata a recurs la un cuţit pe care îl purta cu el din prudenţă. L-a lovit pe Ştefan Lăţea. În cele din urmă lovitura s-a dovedit a fi mortală. Şi fatală, tuturor...

                              O  ŞANSĂ  UNICĂ

                              --------------------------

A urmat o perioadă extrem de grea. Este aproape imposibil de redat fidel ceea ce s-a petrecut în perioada următoare în care lupta pentru supravieţuire a devenit dramatică şi unicul nostru ţel.

Eu aveam 5 ani şi 5 luni, sora mea 3 ani şi 2 luni. A urmat un şir interminabil- cel puţin aşa mi s-a părut mie - de procese, toate răspândind, în mintea mea de copil, groaza, neliniştea, chinuitoare şi naive întrebări fără răspuns. Toate aveau un  numitor comun: treceau prin mintea mea înfierbântată de copil.

Dar obişnuiţa este a doua  natură a omului. Încet-încet m-am adaptat la condiţiile impuse de noua situaţie. Şi astfel, de foarte timpuriu, la vârsta când alţi copii nu se gândeau decât la jucării, bomboane, Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, la zmeul cel rău din poveşti eu am început să-mi îndop memoria până la refuz cu nişte cuvinte stranii: avocaţi, judecători, pachete, birou, reconstituire, vorbitor, gratii, Văcăreşti, Mărgineni, grefier, asesori populari, legitimă apărare, etc. Ele aveau să fie tovarăşul nedespărţit al copilăriei mele aşa cum au fost, de exemplu, un câine negru căruia noi îi spuneam, Macidoneanu, sau cum a fost acea a cincea membră a familiei noastre: o vacă galbenă, cu nişte coarne uriaşe, dar care era de o blândeţe rară, nu a ameninţat niciodată pe nimeni şi care “răspundea” la un nume de fată:  Aurica.

Copilărie înseamnă şi jocul cu mingea de cârpă, cu stropitori din cucută, cu pepeni din ţărână sau jocul de-a v-aţi-ascunselea. Pe lângă toate acestea am avut şi altceva, ceva cu care,  în situaţia noastră, nu s-ar fi putut mândri chiar orice copil.

Acest “ceva” a fost un mare noroc pentru mine, poate cel mai mare noroc: acela de a avea o Mamă extraordinară din aproape toate punctele de vedere, din aproape toate unghiurile din care poate fi privită o Mamă. A fost o mare şansă. Aş putea spune: unică.

Lângă ea am simţit întotdeauna, cum greutăţile vieţii deveneau nişte fragile bariere de trestie, lângă ea valurile vieţii se transformau în unduiri molcome, liniştitoare.

Lângă ea toate căpătau sens.

A devenit forţa  călăuzitoare, ce ne-a condus (aproape) fără greş pe noul, pe neaşteptatul, pe nedoritul drum: ea era soţie de puşcăriaş, noi, de copii de puşcăriaş...  Dar ţinta era una îndepărtată spre  care, şi la care, trebuia să ajungem. Ţinta era de a ajunge OAMENI.

Nu este un paradox. În viziunea Mamei a te numi OM nu însemna că, implicit, şi eşti. Calea pe care se ajungea la acest original “El Dorado”... uman  purta o denumire surprinzător de simplă, obişnuită: MUNCA.

Încet, încet uitarea, obişnuiţa, şi-au întins tentaculele lor atotcuprinzătoare şi asupra acelui episod dramatic din viaţa noastră, obligându-ne să privim înainte, numai înainte...

                                        NAVIGÂND

                                       -----------------

Iarna anilor 1953/1954 a fost extrem de grea. A fost cea mai grea din toate iernile pe care le-am trăit.

A fost primul obstacol peste care familia noastră a dat. Dar l-am trecut cu bine, chiar dacă am rămas câteva zile imobilizaţi în casă. Chiar dacă am fost nevoiţi să mâncăm numai mămăligă. Timpul a acţionat în favoarea noastră. Mai bine zis mereu, am sperat să acţioneze în acest fel. În vara ce a urmat a continuat şi procesul tatei. A fost condamnat la 15 ani închisoare. Mama, pe care eu  (şi nu numai eu) am asemuit-o cu legendara eroină a lui Sadoveanu, Vitoria Lipan, nu s-a resemnat şi  a luat totul de la capăt. A vândut calul, caruţa şi altele şi a făcut recurs. Dar sentinţa a rămas definitivă. Singurul rezultat palpabil din acest efort inutil a fost o nouă “pedeapsă”: pierderea calului şi a căruţei atât de necesare oricărei familii de ţărani.

Cam de prin vara lui 1954 s-a născut  o “prietenie” emoţionantă cu o fiinţă cu coarne fioroase, dar pe care, asa cum am spus mai sus,  nu le-a folosit niciodată...

Am colindat împreună dealuri, lunci şi văi, mirişti şi păşuni, drumuri şi răzoare, pe ploi torenţiale sau “mocăneşti”, pe vânturi năpraznice, în bătaia arzătoare a soarelui, plimbându-ne prin iarba fragedă sau plină de rouă, eu scrutând orizontul încercând să îmbrăţişez infinitul cu privirea, ea rumegând agale un mănunchi de iarbă, eu culcat pe spate admirând lacrimile albastre ale cerului, ea afundându-şi botul în iarba moale, eu citind din cartea care nu-mi lipsea din traista cu merinde şi apă, ea privind, Dumnezeu ştia unde, clătinând  nepăsătoare din cap...

Poate mii de saci de iarbă am cărat pe umerii mei şi i-am aruncat, victorios, ca pe nişte trofee  la picioarele mele, sub botul ei.

Mii de zile ne-am purtat paşii prin toate cotloanele, prin toate coclaurile, prin toate locurile unde se găseau acele firicele de iarbă ce dispăreau sub botul ei ca într-un sac fără fund.

Aşa am cunoscut pas cu pas, palmă cu palmă, locurile ce ne-au plămădit pe mine, fiinţă umană, pe ea fiinţă ne-umană (ce fals mi se pare!).

Am rămas la convingerea, neştirbită de trecerea anilor, că viaţa fără ea ar fi fost un adevărat calvar.

Mama spunea adesea: “Doamne, ce ne-am fi făcut fără vaca asta!”. Şi avea dreptate. Laptele pe care îl obţineam de la ea îl foloseam în două direcţii esenţiale: pe de o parte pentru consumul intern, iar pe de altă parte îl vindeam în oraş (Bucureşti). Cu banii rezultaţi din vânzarea laptelui cumpăram pâine, în primul rând, apoi, zahăr, ulei, orez, făină şi toate celelalte mărunţişuri necesare vieţii. Şi încă ceva foarte important: procuram banii necesari pentru pachetele ce le trimiteam, lunar, lui tata şi în care ponderea cea mai mare o aveau ţigările. Săptămânal ne mai rămâneau chiar câţiva zeci de lei pe care îi strângeam la “chimir” cum se spune. Când suma strânsă  devenea suficientă cumpăram fie lemne, fie îmbrăcăminte, fie rechizite şcolare, uniforme şcolare (însă niciodată nu am avut bani să mi se cumpere binecunoscutele costume bleumarin de elev), fie vreun colac de sârmă pentru împrejmuirea curţii, fie un purcel mic pentru a-l creşte până la sfârşitul anului (de  Crăciun) sau ne plăteam impozitele la stat.

Când intra în ultimele luni ale perioadei de gestaţie  laptele se împuţina şi în cele din urmă acel izvor miraculos înceta să mai curgă. Începea perioada cea mai grea pentru mica noastră familie.

“Vasile, înţarcă Aurica si iar vom avea necazuri cu banii. Cum o să ne descurcăm noi?”. În cele din urmă ne descurcam. Dar greu, greu de tot. Atunci Mama făcea fel de fel de munci suplimentare celor făcute de obicei: lipea case cu pământ, spăla, săpa în grădini şi bineînţeles obişnuitele munci la câmp.  Atunci când “făta” Aurica era întocmai ca un fluviu care  îşi revărsă apele şi mâlul marginal devenea roditor. Era aşa cum a fost cândva Nilul pentru Egiptul antic.

Ruşinată, parcă, de părăsire, după 2-3 luni revenea în forţă în ajutorul nostru cu laptele ei de aur. Şi ca să ne treacă bruma de supărare (chiar aşa?), generoasă ne făcea cadou o mândreţe de viţel. Şi de fiecare dată, spre dezamăgirea noastră şi a ei (mai ales), viţelul era sacrificat. Cu bani câştigaţi pe carnea de viţel acopeream “găurile” financiare făcute în timpul gestaţiei.

Fratele mamei, unchiul Gheorghe de la Bălăceanca, a închiriat în fiecare an un teren de păşunat lângă calea ferată, foarte aproape de casa noastră. A făcut-o mai mult pentru familia noastră. Acolo ne-am petrecut, eu şi Aurica, primăverile, verile şi toamnele de-alungul a câţiva ani (1955-1961). La unul.dintre capetele terenului de păşunat erau două parcele pe care cultiva, în fiecare an, roşii pentru vânzare pe pieţele din Bucureşti. Era singurul folos pe care-l avea. Păşunea avea forma unei căpiţe de fân cu baza asezată pe calea ferată. În partea stângă peste o băltoacă acoperită  mai mult cu stuf decât cu apă, îşi avea o mică păşune, prietenul meu Costică-Godăcel, cu care eram de aceiaşi vârstă. Acolo ne-am petrecut o parte din copilărie unde alături de calitatea de “păstori” ne  jucam cu mingea de cârpă sau de cauciuc, construiam vagoane şi locomotive din nămol dupa modelul celor care treceau cu zecile, zilnic, pe lângă noi, sau ne certam...şi... câteodată, ne băteam...

Tot acolo la adăpostul unei colibe meşteşugite de noi am luat primele “lecţii” de istorie de la tatăl lui Costică, nea Ion Midgala. Cele de la şcoală au urmat ceva mai târziu. Poate atunci s-a născut pasiunea mea pentru istorie, care nu m-a părăsit toată viaţa.

Când iarba începea să se împuţineze, şi aşa se întâmpla pe la mijlocul verii, trebuia să trecem râuleţul  din dreapta păşunii (fostul curs al istoricei Colentina!) ne afundam în lanurile de porumb din proprietatea IAS Fundeni, de unde ne întorceam cu sacul plin cu iarbă proaspată, fragedă. Repetam operaţia de 2-3 ori pe zi.

Duminica, după amiază, întotdeauna, mă duceam pe terenul de fotbal al satului pentru a urmări meciurile pe care fotbaliştii noştri fruntaşi le susţineau cu reprezentanţii satelor vecine întru aceiaşi pasiune...

                                  ŞCOALA

                                  ------------

Viaţa noastră, dominată autoritar de personalitatea Mamei îşi desfăşura  în continuare cursul, de-acum intrat pe un făgaş, cât de cât, normal.

Graţie eforturilor ei extraordinare am reuşit să evităm prăpastia în care  prăbuşirea părea inevitabilă. Mama a fost în fruntea noastră.

Nu se dădea înapoi de la nimic, niciodată. Făcea de toate: spăla, tăia lemne, ne cârpea îmbrăcămintea, făcea garduri, tăia cu fierăstrăul, văruia casa, repara acoperişul casei, mânuia cu destulă dexteritate cleştele şi ciocanul, se ducea la sedinţele cu părinţii de la şcoală, iarna ne făcea sănii de lemn, se ducea la moară ca să macine câte un sac de porumb, făcea toate muncile câmpului începând de la semănat apoi  prăşit, cules, tăiat coceni, terminând cu operaţiunile specifice întreţinerii şi recoltării viţei de vie, etc.  Într-un cuvânt totul....

De la ea am învăţat că în viaţă nu trebuie să pleci niciodată de la ideea că “nu se poate” face un lucru, o faptă bună. Totul presupune luptă, încercare, încrâncenare, străduinţă, năzuinţă.

În linii mari a reuşit să ne asigure cele strict necesare vieţii. Este adevărat că toată copilăria mea am tânjit după un costum bleumarin de elev sau o pereche de sandale ...scolăreşti. Adică să fie de culoare maro şi călcâiul acoperit din acelaşi material. A fost obsesia mea, pentru că, mai târziu, Mama a primit o pereche de sandale superbe, de culoare maro. Avea un defect: aveau călcâiul ... decupat! Deci nu erau pentru băieţi! Mai ales că dăruitorul era avocatul Mihăilescu,  cel care l-a apărat, fără succes, pe tata în procesele sale. Era domiciliat în strada Traian din Bucureşti şi avea o fată  numită Monica. Şi, evident, sandalele  erau  de fată... Dar nu acesta  era lucrul esenţial. Mai ales că în ajun de Paşti, mama ne  înnoia îmbrăcămintea mie şi surorii  mele, după posibilităţi. Mie îmi cumpăra o pereche de pantaloni de doc (întotdeauna bleuamarin închis), o pereche de tenişi (întotdeauna albaştri), o cămaşă (întotdeauna cu  carouri), un basc, o pereche de ciorapi. Eram în culmea fericirii când, în dimineaţa zilei de Paşti, îmi lepădam vechiturile şi îmbrăcam lucrurile cele noi. Surorii mele îi cumpăra o rochiţă, o pereche de tenişi, un batic, lenjerie intimă...

Aşa cum am mai spus, calul şi căruţa le-a vândut pentru a procura banii necesari pentru procesele tatei. Pentru a reuşi să ne cultivăm cele  două pogoane de teren arabil  ale noastre, Mama s-a văzut nevoită să lucreze “în tovărăşie” cu vecinii: la început cu Lixandru lui Măndică (acesta a decedat în anul 1958), apoi cu Dudă al lui Petre Stoian (până în anul 1961 când a luat fiinţă CAP Tânganu) . La cultivarea pământului nostru un ajutor substanţial ni l-a dat fratele mamei, unchiul Gheorghe, care în fiecare an ne executa arătura de primăvară şi semănatul. Restul rămânea în grija Mamei.

Pe negândite ne-am trezit în faţa unei etape extrem de importante: în toamna anului 1955 am început clasa I-a  a şcolii elementare. Şi astfel m-am trezit în imperiul stabil şi frumos al dezlegătorilor de taine cuprinse în slove, ocupaţie oarecum neobişnuită la copiii din neamul nostru şi al altora asemenea nouă. Dar spre norocul meu apucasem alte vremuri. Vremurile în care “cine are carte, are parte”. Sosise vremea în care toţi copiii de seama mea au schimbat băţul cu care păzeau vacile la păscut  cu creionul şi cu tocul cu cerneală. Iar traistele - pe care mulţi dintre noi le-am purtat după gât  şi la şcoală – nu mai purtam merindele necesare hranei pentru o zi de alergat după vaci ci abecedare, matematici, caiete, creioane....

Eram pionierii unor transformări, pionierii beneficiari ai “spargerii” unor tradiţii dăunătoare. M-am simţit întotdeauna atras de cifre şi litere. Înainte de a ajunge la şcoală copiam literele şi cifrele de pe ziarele vechi pe care le cumpăra Mama pentru

împachetat. Este adevărat că şcoală însemna încălţăminte mai bună, îmbrăcăminte mai călduroasă, cărţi, caiete, creioane, etc. Cheltuială deci. Dar Mama a înţeles că nu trebuia să ne-mpiedicăm de toate acestea, orice ar fi. Şi nu ne-am împiedicat.

De la bun început mi-am făcut singur lecţiile. Altminteri nici nu avea cine să-mi arate. Mama nu ştia nici să citească, nici să scrie şi nici nu avea timp pentru lecţiile mele. Copilaria ei nu-i oferise şansa de a se cufunda în miracolul unic şi irepetabil al cărţilor. Ca să fiu drept o singură dată Mama mi-a făcut lectia! Eram în clasa I-a şi am uitat să-mi fac lecţia la aritmetică. Dimineaţa mi-a scris-o ea, în mare grabă (erau nişte socoteli simple pe care ea, totuşi, le pricepea) mi-a dat câteva palme ca să nu mai uit şi altădată. Şi n-am mai uitat.

Pentru mine ajutorul acela neaşteptat, petrecut undeva în miezul unor ani din care amintirile răzbat greu, are valenţa unui simbol: ajutorul Mamei atât de consistent  în fiecare părticică din ceea ce  am făcut în copilărie şi adolescenţă s-a întins miraculos (unic, e adevărat!)  şi la a-mi... face una lecţie! Deci şi într-un domeniu ce era dincolo de limitele puterilor ei, şcoala.  Primele 4 clase le-am făcut în condiţii cu totul deosebite la aşa-zisa “Şcoala mică” o şcoală care deservea partea de sud a satului, spre deosebire de “Şcoala mare” care deservea centrul şi nordul satului. Evident la “Şcoala mică” erau mult mai puţini elevi decât la cealaltă. Existenţa celor două şcoli era necesară datorită distanţei mari până la “Şcoala mare”: vreo 3 km. În clasa mea erau 6 elevi: 5 băieţi şi o fată. Pentru a se acoperi în întregime o oră aceiaşi învăţătoare preda şi la altă clasă în aceiaşi sală. Combinaţiile erau în felul următor: clasa I-a cu clasa a III-a, clasa a II-a cu clasa a IV-a. Unii de dimineaţă, alţii după-amiază. Cum sora mea era mai mică decât mine cu 2 ani, şansa ne-a surâs. Şi doi ani am fost în aceiaşi sală de clasă: eu în clasele a III-a şi a IV-a, ea în clasele a I-a şi a II-a.

În clasa a I-a am fost, într-un fel, tocilar. Cum veneam de la şcoală îmi scriam temele şi citeam lecţiile de 2 ori, apoi o ajutam pe Mama (în special la păşunat vaca). Seara, în timp ce Mama îşi făcea treburile (cosea carpete, cârpea ciorapi, pantaloni, etc.) eu îmi citeam lecţiile. La lumina lâmpii: eu “furam” lumina pe o parte, Mama pe cealaltă. Dimineaţa mă sculam mai devreme şi faceam ultimele “citiri”. În clasele următoare pregătirea lecţiilor îmi lua mult mai puţin timp, nu mai repetam aşa de mult. Nu mai era necesar. Insistenţa primară a făcut ca mai târziu să asimilez mai repede. De luat aminte!

Am rămas cu convingerea că “toceala” din clasa I-a m-a ajutat să citesc foarte repede şi clar, mi-a format o putere de muncă peste limita obişnuită, mi-a stimulat memoria şi, lucrul cel mai important m-a făcut să-ndrăgesc foarte mult lumea cărţilor. Totul se-ncadra într-un anume normal. Rar, foarte rar, am mai ajuns în situaţii limită.

Mama îşi vedea de treburile ei.

Lunar îi trimitea tatei un pachet care cuprindea în primul rând ţigări, apoi zahăr, ciorapi, diferite lucruri: pastă de dinţi, pastă de ras, etc. şi mâncare. Aproape lunar se ducea la “vorbitor”, cum se spunea. Câteodată se ducea, în locul ei, fratele cel mare al tatei, unchiul Tudor. Eu îi scriam, tot lunar, câte o scrisoare (carte poştală, plicuri închise nu avea voie). Am făcut aceasta chiar înainte de a termina alfabetul. Altfel ne costa un ciur de mălai sau vreo 2 litri de lapte pe care trebuia să le dăm unui vecin (Mitică Cioflică) pentru  a  aşterne rândurile noastre pe cartea poştală.

Prima carte poştală a început astfel: “Scumpul nostru tată şi soţ. Află despre noi că suntem bine sănătoşi ...” Aici m-am  împotmolit. “- Ce s-a întâmplat ?” m-a întrebat Mama. Trebuia să scriu mai departe “... ceea ce îţi dorim şi dumitale.”. “-Nu ştiu să-l fac pe “ce”” i-am răspuns. “- Stai să mă uit în calendar”. S-a uitat în calendar şi m-a lămurit şi pe mine că “ce” este format din “c” şi “e”...

Aşa s-a născut cariera mea de epistolar, atât  de lungă.... şi s-a ajuns la rândurile de faţă.  Aş fi nedrept dacă aş exagera greutăţile, dacă aş estompa în felul acesta, acei MINUNAŢI ANI AI COPILĂRIEI MELE. Pentru că totuşi au fost minunaţi. Ca aproape orice ani ai oricărei copilării...

În afară de Mama a cărei contribuţie nu mai trebuie subliniată, a mai fost o fiinţă care şi-a pus decisiv amprenta pe acei ani: ai mei şi ai altora.

Chiar în anul în care începeam clasa  I-a  a sosit pe meleagurile noastre de pe  nu prea îndepărtatele meleaguri  buzoiene, recte Râmnicu-Sărat, o tânară învăţătoare, (aproape) abia ieşită de pe băncile şcolii..

Crezul ei primordial – rar întâlnit astăzi la absolvenţii unui institut de învăţământ superior – a fost acela de a face TREABĂ BUNĂ  indiferent de locul unde este repartizată. Pentru realizarea acestui deziderat şi-a pus în acţiune toată puterea ei de muncă, toată pasiunea (şi era extraordinară) în absolut tot ce făcea.

Rezultatele:

       Ne-a învăţat, în primul rând, CARTE.

       Ne-a învăţat să devenim, în viitor, OAMENI.

       Şi  nu în ultimul rând:

            - ne-a învăţat să fim cinstiţi, sinceri,   

            - să respectăm munca,

            - să apreciem frumosul şi să-l cultivăm.

Şi nu numai atât:

S-a acomodat extrem de repede cu noua situaţie. Şi-a suflecat mânecile şi, “la treabă!” Şi rezultatele s-au văzut, aproape, imediat: micuţa şi modesta noastră şcoală a ieşit din anonimat.

Curtea, părăginită până atunci, s-a schimbat radical. Au apărut gardurile acolo unde nu erau, s-au făcut altele noi, acolo unde erau stricate, s-au reparat.  Grădina, până atunci paradisul buruienilor,  a luat o nouă înfăţişare. Au apărut parcelele  în care noi, micii şcolari, am cultivat legume şi zarzavaturi. Din vastul plan de refacere nu au scăpat nici pomii  (şi erau o mulţime în curtea fostei proprietăţi a “coanei Marioara”). Astfel fiecăruia dintre  noi, elevii, i s-a repartizat câte un pom spre îngrijire. Eu m-am ales cu un măr chiar lângă gardul din faţă al şcolii. Spre necazul meu toţi au râs de mine. Am plâns de necaz... M-a consolat, vărul meu, Gogu lui Mitu Penii, care, fiind vecin cu şcoala, ştia că “mărul meu” rodea nişte mere grozave. Şi timpul (apariţia primei recolte de mere) i-a dat dreptate, spre bucuria mea.

Efectul miraculos al noii prezenţe a transformat conacul naţionalizat  al “coanei Mărioara” într-o şcoală cu adevărat încântătoare, având în vedere acele vremuri...

Numele învăţătoarei : Borteş Gheorghiţa.

În curte, în spatele şcolii, a rămas neclintit terenul nostru de fotbal. Acolo mi-am găsit un prieten căruia i-am rămas credincios până astazi: mingea de fotbal. Acolo  s-au consumat multe dintre momentele fericite ale copilăriei mele.  Ba s-au consumat şi mici drame atunci când, ambiţia mea fără margini, nu m-a lăsat să mă împac cu gândul unei înfrângeri în multe dintre cotidienele “derbiuri fotbalistice” consumate  acolo.

Un capitol aparte din acei ani ai copilăriei mele şi ai prietenilor mei, colegi de şcoala, l-a constituit serbările. Sub îndrumarea  priceputei învăţătoare, erau organizate serbări cu ocazia fiecarui eveniment mai important: 7 noiembrie, serbarea de Anul Nou, Ziua Unirii (24 ianuarie), 8 martie, Ziua copilului, cea de sfârşit de an şcolar.

Cine din satul Tânganu al acelor ani nu-şi aminteşte de acele faimoase serbări la care trebuia să fi venit din timp pentru a ocupa un loc în  sală (pe timpul iernii) sau în curte  pe timpul verii. Cine nu-şi aminteşte de Feţi-Frumoşi, de Ilene-Cosânzene, de şoricei, de motani încălţaţi, de Ion-Roată, de Ştefan cel Mare, de boieri şi domnitori, pe care micii şcolari îi întruchipau ?

În cadrul acelor minunate serbări am devenit pe rând: marele Ştefan cel Mare, moş Ion Roată cel înţelept, Petrică cel nehotărât, etc., dar şi un cunoscut recitator de poezii. Dintre care amintesc celebra poezie a lui Nicolae Militaru, “Mama”, care a stârnit o vie şi normală emoţie în rândul spectatorilor.

Toate acestea şi încă multe altele au îmbogăţit copilăria mea, dându-i un anume farmec, un farmec pe care nu l-am  mai întâlnit niciodată. Pentru că este irepetabil. Un farmec care a estompat, în cea mai mare măsură, lipsurile materiale în care se zbătea familia mea. Dar şi  alte familii. Sărăcia era la ea acasă...

                                    OBRAZUL

                                    ---------------

În toamna anului 1957 a început şcoala elementară şi sora mea. Tot în acel an s-a clarificat şi situaţia terenului pe care era construită casa noastră. Mama a făcut un schimb de teren prin intermediul rudelor ei. Astfel,  un teren moştenit de la Afumaţi, localitatea de  origine a bunicii noastre (deci mama ei), a fost  cedat proprietarului terenului pe care era construită casa noastră (Bărdaş din Fundeni). Actul în sine consemna un  act de vânzare-cumpărare inatacabil. În realitate nu s-a dat nici un ban.

Atunci Mama  a făcut o greşeală înduioşătoare: a acceptat ca “cumpărarea” terenului să se facă în conformitate cu prevederile articolului 30 din Codul Familiei!  Acesta consemna că  orice bun cumpărat în timpul căsniciei  devine bun comun. Era o moştenire, era un act de cumpărare semnat numai de ea (tatăl meu era închis de 4 ani) şi deşi a fost sfătuită să nu treacă în actul de vânzare-cumpărare acest paragraf  şi să rămână numai ea proprietarul de drept al terenului, în fapt moştenire, în actele de  cumpărare, ea n-a vrut. A refuzat justificându-şi gestul altruist astfel: “Să fie şi el (soţul) pe act. Când o veni de “acolo” să nu spună că pe el nu l-am băgat în seamă”. Un gest emoţionant, ca multe altele făcute de-a-lungul anilor. Cel pentru care a făcut acest gest de omenie, peste ani, avea să profite de onestitatea, fidelitatea şi corectitudinea de atunci a Mamei.  Fără scrupule. Fără comentarii, deocamdată...

Între timp eu am terminat cele 4 clase elementare. În satul nostru nu era, pe atunci, şcoală generală de 7 clase. A trebuit să învăţăm clasele 5-7 la şcoala din Cernica. Ulterior, peste doar un an, s-a construit/constituit şi la noi în Tânganu şcoala generală de 7 clase, şi imediat, după un an, de 8 clase.. Generaţia mea a fost ultima care a căutat lumina slovelor pe la şcoli din alte sate, parcurgând zilnic 9 kilometri (4,5 dus – 4,5 intors)!

Odată cu  înfiinţarea şcolii generale de 8 ani s-a desfiinţat şi mica noastră şcoală de 4 ani destinată celor din Tânganu-Moară şi Gâgâlicea. A rămas doar în amintirile noastre. Şi în rândurile de faţă...

În vara anului 1960 am fost trimis, pentru  trei săptămâni în tabăra la Blaj, în inima teritorială şi culturală a Transilvaniei.  A fost prima mea despărţire de casa  părintească, de satul meu natal, de prieteni, de Mama...  Poate de aceea mi-a fost atât de dor de cei de acasă... Poate de aceea am aşteptat cu o nerăbdare neobişnuită reîntoarcerea acasă.... Poate şi unde îmbrăcămintea mea sărăcăcioasă mă punea în netă inferioritate faţă de ceilalţi care reprezentau “spuma”, pe atunci a raionului Brăneşti, regiunea Bucureşti. Am lasat-o singură pe Mama cu casa, cu vaca, cu muncile câmpului şi atâtea altele, un gând cu care nu m-am împăcat.

În anul şcolar 1959/1960 (deci în clasa a V-a) am primit bursă de elev merituos.

Cuantumul era de 3 lei pe zi din timpul anului şcolar  (nu şi în timpul vacanţelor)  şi se plătea trimestrial. Astfel în primul trimestru (cel mai lung) am primit 290 lei, în cel de al doilea (cel mai scurt) 210 lei şi în cel mediu, adică trimestrul al treilea, 255 lei. De mare folos ne-au fost aceşti bani într-o perioadă grea. Îmi amintesc că din acei bani s-au cumpărat feţe de perne şi o frumoasă rochiţă roşie cu floricele pentru sora mea. Şi i se potrivea atât de bine cu ochii ei. Din ultima tranşă s-au retinut şi 50 de lei pentru tabăra mea de la Blaj...  Din păcate în anii următori nu s-au mai acordat burse pentru elevii de la şcolile elementare...

Din acea vreme  am început să muncesc, ca zilier la fermele agricole din apropiere. Debutul în muncile la fermele agricole din apropiere deci, l-am făcut eu. Peste vreo 2 ani mi s-a alăturat şi sora mea. Anii treceau, cheltuielile erau mai mari, pretenţiile mai mari. Modestele noastre venituri provenite din cultivarea hectarului de teren agricol ce constituia proprietatea noastră şi din vânzarea laptelui  nu ne mai ajungeau. Cu banii câştigaţi prin munca noastră  ne  cumpăram aproape în exclusivitate îmbrăcăminte şi rechizite şcolare pentru toamna ce urma.

Mama nu ne-a îndemnat niciodată să ne vindem munca atât de timpuriu. În cele din urmă a acceptat tacit eforturile noastre de a contribui, prin muncă,  la menţinerea echilibrului financiar în mica noastră familie.

Debutul meu ca “fermier” nu a fost fericit. Într-o vară (cea din 1960), la insistenţa mea, Mama şi-a dat consinţământul şi a rugat-o pe o vecină mai în vârstă să aibă grijă de mine. Primul  “loc de muncă” la constituit “Ferma lui Velcu”. Chiar din prima zi “am căzut în abatere”.  Săpam la conopidă. Aceasta era mică pierdută printre buruieni. A venit “şefu Velcu” în control. A căutat printre buruienile doborâte de vajnicile noastre săpăligi. A găsit o conopidă pe care a trecut-o pe sub nasurile noastre ca pe un adevărat trofeu. Am continuat să săpăm. Eu eram cel mai mic. Poate de aceia şi-a aţintit privirile cu precădere asupra mea. Mă ardeau mai abitir decât razele soarelui, doar eram în mijlocul verii. M-am concentrat la maxim dar n-am reuşit să rezist tensiunii şi...   Domnul Velcu - “şefu” -  a mai ridicat o conopidă doborâtă de o săpăligă. De data aceasta nu mai exista nici o enigmă. Enigma se epuizase. A ridicat mâna cu conopida mutilată deasupra capului meu şi a lăsat-o să cadă în voie. Ceva a crăpat. Nu capul meu, capul nu a simţit mai nimic. A crăpat obrazul. De ruşine. Şi nu datorită loviturii ci datorită cuvintelor vecinei protectoare : “Iertaţi-l domnule Velcu. N-are şi el tată...”. Restul nu mai trebuie reprodus. Aş fi vrut să fug, să fug într-una. Până la capătul pământului. Probabil că acolo nu exista nici ruşine, nici teamă, nici copii cu stea în frunte ( a se citi “fără tată”). Mi-am muşcat buzele până la sânge. Şi n-am zis nimic. Nimic, nimic. În schimb m-am gândit la Mama. Mai bine înduram orice decât să mă duc în faţa ei ca un laş doborât de primul şoc al vieţii pe care trebuia să-l suport singur. Fără ea...

Altădată am fost, împreună cu sora mea la săpat (prăşit) porumb. După un stagiu de un an ne obişnuisem să facem orice. La săpatul porumbului lucrurile se desfăşurau în felul următor: fiecare lucrător îşi alegea câte un rând pe care-l prăşea de la un capăt la altul. Cine ajungea primul se odihnea până terminau şi ceilalţi. Apoi se făcea o pauză pentru toţi după care se trecea la rândul următor. Acest ritual se repeta oră de oră de la 6 dimineaţa până la 6-7 seara, de luni până sâmbătă. Săptămână după săptămână. Şi toate acestea sub un soare dogoritor.

Căutam întotdeauna să-mi aleg rândul lângă sora mea. Când eu ajungeam la cap ceilalţi, grosul “plutonului” de-abia erau pe la mijloc. Eu mă-ntorceam pe rândul surorii mele. În felul acesta ne asiguram timp suplimentar pentru odihnă. Mai ales pentru ea.

Dar în timpul unei veri după vreo două-trei săptămâni de muncă în ritmul acesta am simţit nişte dureri în zona omoplaţilor. Nu le-am luat în seama. Nici nu aveam când. Mamei nu i-am spus nimic. Ştiam că nu mă mai lăsa. Şi n-aş fi vrut să par un laş, un neajutorat, un neadaptat. Şi poate, ca o curiozitate, valorile minime şi maxime pe care le-am încasat pentru asemenea munci au fost între 10 şi 21 lei pe zi. Doar în două zile am primit câte 40 lei datorită intervenţiei vecinului nostru, nea Lică. Era un mic şef  la ORIF. Acestea au fost câteva “umbre” care mai dăinuie şi acum în mintea mea. Dar, aşa cum am mai spus, copilăria noastră nu a fost sau nu a constat numai din “umbre”.  Au fost şi “lumini”.  Ca în orice copilărie...

Câteodată (atunci când banii îi permiteau) Mama se ducea la tata la vorbitor. Pleca sâmbătă seara. Noi rămâneam cu bunica, mama tatei, bâta Iordana. Toată duminica o aşteptam. Ni se făcea repede dor de ea. Spre seară aşteptarea devenea chinuitoare. Şi apoi aşteptam veştile, noile veşti. Duminică seara târziu apărea şi ea. Hotărât lucru: avea un talent deosebit de a povesti. Cu vocea ei clară şi cuvintele-i curgătoare, depăna încet, grav, gânduri, impresii, fapte, descria oamenii întâlniţi, întâmplările acestora.

“Era acolo o femeie amărâtă...”.  Aşa începeau unele dintre  povestirile ei. Acela era o parte din universul ei. Nedorit. Desigur...

De două ori am fost şi noi, eu şi sora mea la “vorbitor”.  Odată am discutat cu tata. Printre gratii. Altădată nu ni s-a permis să-l vedem. Nu avea acest drept. Era pedepsit pentru nişte abateri neştiute de noi. Deci l-am văzut pe tata o singură dată în peste 10 ani de detenţie...

 Aşa cum am mai spus după terminarea celor 4 clase elementare în satul meu natal am urmat ciclul 2 (clasele V-VII) în satul vecin, centru de comună, Cernica. Acest nou ciclu scolar a fost, pentru mine, un succes. Am avut medii anuale foarte mari în crecendo de la clasa a V-a la clasa a VII-a. În clasa ultimă am avut media generală de 9,93, cea mai mare din istoria şcolii! Dintre mediile trimestriale nu am avut decât două de 9: la muzică şi la desen!

                        LA PORŢILE  BUCUREŞTILOR

                       -------------------------------------------

Terminarea şcolii generale m-a prins oarecum  nepregătit.

Încotro ?

La liceu ?

Cine mi-ar fi cumpărat cărţi, caiete, uniforme şcolare şi multe, multe altele. Majoritatea profesorilor de la şcoala generală susţineau că aceasta este singura cale  pentru a nu deveni un ratat. Dar pretenţiile materiale la un liceu bucureştean erau mari, mult peste posibilităţile noastre.

La o scoală profesională?

Existau şi asemenea sfaturi, mai puţine la număr, dar existau. Nici acum nu-mi dau seama care a fost factorul determinant în alegerea variantei a doua. Poate, în balanţa deciziilor a atârnat, hotărâtor!, idealul Mamei. Da, chiar aşa: idealul Mamei. Limitele idealului ei erau palpabile, accesibile mie. Oricum.

Idealul ei era, nici nu se putea altfel!, acela al unui om simplu. Dorea să învăt o meserie. “A avea o meserie, spunea ea, înseamnă să fii alt om, să-ţi câstigi mai uşor şi sigur pâinea cea de toate zilele”. La început am încercat să mă-nscriu la  “Iosif Rangheţ”.  Dar nu am fost primit. Nu aveam buletin de capitală. Apoi Mama m-a înscris la şcoala profesională a uzinelor “23 August”. Dar când m-am dus la vizita medicală, m-am confruntat cu o primă surpriză neplăcută: pe cei care nu aveau buletin de capitală şi nici vârsta de 16 ani (şi un fizic adecvat meseriilor de turnător, forjor) ne-au îndrumat către  Uzina de Maşini Electrice care se afla la celălalt capăt al Bucureştilor pe traseul lungii, pe atunci,  linii de tramvai 13.

Fără să mai aştept consimţământul Mamei am renunţat la această posibilitate. Chiar în cursul acelei zile m-am înscris  (singur!) la Şcoala Profesională a Întreprinderii “Electro-Aparataj”. Mama m-a aşteptat acasă ca să-i spun rezultatul de la vizita medicală (eram destul de pirpiriu). A rămas şocată  când i-am povestit cele întâmplate.

În timpul căutarilor mele m-am întâlnit cu fostul meu director, Ion Monaru, de la Şcoala elementară Cernica. La auzul acestor veşti a clătinat din cap şi a spus că sunt, fără îndoială, un ratat, în stadiul incipient. “Păcat, mare păcat. Erai un băiat dotat”. Paradoxal dar tocmai aceste  manifestări de neîncredere  m-au făcut şi mai încrezător în forţele mele, mi-a stârnit ambiţia mea care era în hibernare. În acele zile de nehotărâre şi căutari, undeva într-un ungher al sufletului meu s-a strecurat un “ceva”, gata oricând să irumpe la momentul oportun, interpunându-se între mine şi atributul acela atât de abject: “ratat”.

În cele din urmă în toamna anului 1962 am ajuns elevul Şcolii Profesionale “Electro-Aparataj”. La examenul compus din două probe (română şi matematică) am reuşit cu note maxime... Meseria aleasă, aproape fără voia mea: strungar. Dar cum necazurile mele nu se termină cu primul, am mai facut  (tot fără voia mea) un popas de o lună la Şcoala Profesională “Unirea”, de-abia înfiinţată. S-a luat hotărârea ca o clasă să fie transferată la mai sus numita şcoală. Aceasta s-a nimerit a fi tocmai cea din care făceam şi eu parte! Dar notele mele de la examenul de admitere au făcut ca, în cele din urmă, să fiu rechemat la şcoala-mamă, “Electro-Aparataj” şi cu intervenţia directă şi decisivă a învăţătoarei mele de la primele 4 clase elementare, d-na Gheorghiţa Borteş....

Contactul cu Bucureşti nu mi-a fost favorabil. Noii mei colegi îşi afişau, de câte ori aveau prilejul o invizibilă superioritate. O motivau prin faptul că ei  erau bucureşteni (mulţi de-abia se instalaseră, cu părinţii, în marea citadelă), iar eu eram un “pârlit de ţăran”. Această desconsiderare s-a manifestat constant de-a-lungul celor 3 ani de şcoală, cu toate ca în anul I am luat premiul I pe şcoală iar in urmatorii doi ani am coborât doar cu o treaptă. Aceste succese nu au atenuat manifestările ostile, ba chiar le-au amplificat.

Acest prim contact cu lumea de dincolo de graniţele comunei mele natale mi-au mai redus din entuziasmul cu care pornisem să cuceresc lumea chiar dacă începutul îl constituia atacarea ştachetei de jos.  Adică o şcoală profesională.

Concluzia pe care am tras-o imediat după primele zile de şcoală m-au edificat pe deplin asupra justeţei hotărârii luate anterior: aceea de a urma o şcoală profesională în detrimentul liceului. Aşa cum am mai spus, pretenţiile materiale depăşeau cu mult socotelile noastre. Posibilităţile noastre materiale erau mult prea modeste.  Cu îmbrăcăminte, cărţi, caiete, masă de prânz, plus o bursa de 135 lei lunar lucrurile s-au simplificat mult. Cu cei 135 lei îmi cumpăram abonament CFR (făceam naveta zilnic) şi asiguram cele necesare traiului (pâine în primul rând, ulei, zahâr, orez, făină, etc.) pentru circa 10 zile din cele 30 ale unei luni. Restul cădea în sarcina Mamei. Câteodată venea pe la şcoală să se intereseze de mine. Era o dublă sărbătoare:  

      -  1.  Pentru ea

      -  2.  Pentru mine.

O  cunoşteau toţi profesorii şi secretarele inclusiv directorul şcolii, Bontaş. Ce bucuroasă era! Cred că aceste satisfacţii, atenţia cu care era înconjurată de profesorii mei au fost cele mai frumoase daruri pe care i le-am făcut vreodată. Profesorii îi spuneau cu admiraţie pentru o femeie, o mamă de la ţară, semnificativ, “Vitoria Lipan”.

                                           „STĂPÂNUL”

                                           -------------------      

Pe 3 decembrie 1963 s-consumat un alt moment crucial al existenţei noastre: liberarea lui tata din puşcărie.

Ne-am trezit într-o seară cu el.

“ Gata, Mito, ai scăpat de griji şi de necazuri. A sosit vremea răsplatei”

“ Bravo, Mito, că ai rezistat până acum. Baiatul e mare, fata deasemenea. De-acum încolo grija familiei va trece pe seama lui Ion”.

“ Ce a fost greu a trecut. Vin vremuri bune pentru tine şi familia ta”.

Au urmat zile de euforie.

Felicitările continuau fără încetare.

Unul după altul soseau cunoscuţii, rudele, prietenii, vecinii.

Îmbrăţiţări.  Mama avea 40 de ani, tata 45...

Frunţi descreţite..

Rar câte-o lacrimă. Eu, 16 ani (aproape).

Şi iarăşi îmbrăţisări. Sora mea, 13 ani şi jumătate.

Şi toţi nu uitau să ne amintească de  (şi că) greul care a trecut.

Devenise un laitmotiv.

Şi toate au început să reintre în normal.

Este adevărat că  bursa mea continua să asigure cele 10 zile cu pâine, zahăr, ulei, orez, faină. Şi celelalte.

Este adevărat că tata nu se prea grăbea cu angajarea. Dar, nu-i nimic; se mai odihnea şi el.

Este adevărat că greutăţile materiale deveneau tot mai mari. Doar erau 4 guri de hrănit. Dar exista speranţa că tata se va angaja şi era ca o binefacere potenţială care oricând ar fi putut să ne blagoslovească.

Şi oricum era frizer amator. Duminica mai strângea câteva zeci de lei. Câteodată depăsea chiar şi 100 de lei. Cei circa 500 de lei câştigaţi lunar reprezentau jumătate din salariul unui angajat. Dar acum tata  exista. Şi era acasă.

Exista cu adevărat.

Şi apoi în primavara lui 1965 s-a angajat.

Şi apoi în iunie acelaşi an am terminat şcoala profesională, m-am angajat şi eu, ca strungar, la FMUAB.

 Probabil că o mâna nevăzută a tras sforile în aşa fel încât să-mi fac totul singur (exceptând aportul Mamei).

 Dar în acel mijloc de an, de deceniu, s-a mai produs un eveniment (cam impropriu cuvântul acesta “eveniment”; profesorul meu de drept de mai târziu susţinea că nu există decât două evenimente în viaţa unui om: naşterea şi moartea) mult mai important decât, spre exemplu, o (aproape) banală angajare.

O boala misterioasă a necesitat internarea Mamei în spital. Acolo i s-a făcut imediat o operaţie. Ce operaţie? Pe atunci nu ştiam nimic. Eram aproape un copil, nepriceput în treburile femeieşti. Eram prea mic, prea necopt pentru probleme majore legate de viaţă şi moarte, de sănătate şi boală. Mai târziu într-o fişă medicală am văzut, fugitiv, trecut cuvântul “chisterectomie”.  Vag îmi amintesc că era vorba de un “chist” din zona colului uterin. Din acea vreme un fapt mi-l amintesc foarte bine: cu primul meu salariu am cumpărat Mamei medicamente cu care a urmat un îndelungat tratament medical postoperator. Pentru mine a fost o mare mândrie că, după atâtea eforturi făcute de Mama pentru mine  am putut şi eu la MOMENTUL OPORTUN  să-i fiu de folos cu adevărat.

Cum operaţia şi tratamentul şi-au atins scopul totul a reintrat în normal şi am dat repede uitării acel episod neplăcut. Să amintim în treacăt că Mama avea atunci 42 de ani. Şi apoi este normal ca omul să dea uitării un episod care,  cel puţin la o privire superficială, nu ne-a dat impresia că a lăsat urme.

Aveam să ne amintim de el peste ani, cand evoluţia sănătăţii Mamei ne-a obligat să stabilim o punte de legătură cu evenimentele din acea vară a anului 1965.

Ce-a urmat?

Tata a devenit un foarte sârguincios angajat. Sora mea s-a înscris la o şcoală profesională din cadrul FCME-ului. Mama a efectuat chiar în acel an, 1965, 86  de zile-muncă în cadrul CAP Tânganu...

Eu am dat examen de admitere la liceul seral “23 August”, am reuşit (cu cea mai mare medie!) şi din toamna acelui an (1965) am început lunga mea activitate dublă: dimineaţa strungar, seara - elev.

Şi pentru prima dată am simţit şi noi că viaţa noastră a intrat pe făgaşul dorit.  

Atunci în acea toamnă a anului ’65 şi în primăvara lui ’66.

Nu intuiam furtuna care se apropia, vijelios!, de noi, care, printr-o singură lovitură va distruge acel echilibru obţinut cu atâta trudă.

Dar să derulăm faptele.

Până atunci ne-am înţeles destul de bine cu tata, dar fără  a se produce acea legătura trainică dintre fii şi părinţi, soţ şi soţie, capabilă să reziste tuturor intemperiilor ridicate de evenimentele vieţii sau de aiurea.

Dispărând un timp îndelungat (10 ani şi 4 luni) din viaţa propriei familii dar şi a societăţii, tata nu a reuşit, la întoarcere să-şi pună de acord ambiţiile generate şi de vechea lui mentalitate despre viaţă şi lume cu noul care părea sufocant pentru neadaptaţi sau pentru cei care nu fac eforturi să se adapteze.

Fire îndărătnică, nu s-a preocupat niciodată să-nveţe, să ia seama la cele ce se petrec în jur şi a început să-şi explice toate fenomenele vieţii trecându-le numai prin filtrul său extrem de personal, aproape unic şi să ajungă, în cele din urmă, la concluzii... extrem de personale, eronate, periculoase.

Sigur se naşte întrebarea: de ce nu şi-a manifestat acele ambiţii personale şi dăunătoare celorlalţi (vom vedea în continuare în ce constau) încă de la întoarcerea din închisoare? De ce a trebuit să treacă 3 ani pentru ca el să-şi dea arama pe faţă? Explicaţia este simplă: nu a avut MOTIVUL PALPABIL. Cui să-i fi reproşat şi ce anume?

Mamei, care ne ţinuse-n spate pe noi şi pe el şi a îngrijit casa aşa cum e greu de presupus că ar fi făcut-o altcineva. Cinstea ei ireprosabilă pe toate planurile nu a lăsat, deasemenea, nici un motiv de reproş. Surorii mele care oricum fusese premiantă şi îşi alesese calea sigură a învăţării unei meserii. Mie, că învăţasem carte şi că urmam, fără şovăire, drumul ce-mi fusese hărăzit?

În această stare de lucruri ambiţiile lui au rămas în stare latentă aşteptând momentul potrivit  pentru a şi le manifesta în toată mârşăvia lor. Nu fetele/femeile sunt de vină că uraganele distrugătoare poartă numele lor. Dacă există vreo vină, apoi aceasta aparţine oamenilor care le împrumută numele.

Nu fiinţa aceea cu ochi albaştri şi nume de fată a fost de vină că s-au declanşat ambiţiile lui finalizate în acte reprobabile. Ea nu a constituit decât, involuntar, mobilul declanşării intenţiilor potenţiale ale aceluia căruia noi îi spunem simplu: tata...

Ai ghicit, stimate cititorule, că fiinţa  aceea încheia mica noastră grupă, asupra căreia, prin natura lucrurilor, ne-am îndreptat întotdeauna afecţiunea noastră. Era chiar fiica lui şi a Mamei. Şi sora mea...

Profitând de faptul că lucrau în aceiaşi întreprindere  (FCME) a început să facă nişte obositoare, inutile “căutari” toate urmând aceiaşi filieră: cu cine discută sora mea (băieţi sau bărbaţi) şi multe, multe alte presupuse  “legături”.

Nu este nicio greşeală. Nu din greşeală am trecut “cu cine discuta”. Pentru că în imaginaţia lui bogată, din păcate manifestată în situaţii triste şi penibile, a schimba 2-3 cuvinte cu un coleg de serviciu sau de navetă, indiferent pe ce temă, era ceva deosebit de grav, iar dacă, din întâmplare, respectivul coleg mai era şi căsătorit gravitatea faptei se multiplica...

A ţesut în jurul ei zeci de legături, înconjurând-o cu un păienjeniş insuportabil de zvonuri, de cuvinte reprobabile,  de insinuări. Din partea unui părinte...

Dar ceea ce a fost mai grav este că atunci au început BĂTĂILE...

Din acea perioada bătăile vor face parte din universul Mamei şi al surorii mele (până la căsătorie). Ce s-a întâmplat în anii ’66, ’67, ’68 depăşeşte orice închipuire. Pentru edificare am să relatez câteva “întâmplări” de tristă amintire.

Într-o sâmbătă, după amiază, am venit acasă de la serviciu. Eram, ca deobicei, după o săptămână foarte grea, pentru că, aşa cum am mai spus, urmam cursurile liceale la seral. De câte ori venea sâmbăta  mă-ntorceam acasă pentru a-mi petrece sfârşitul de săptămână. Mă bucuram foarte mult.

Era şi o foarte frumoasă zi de toamnă. O zi dintre acelea în care soarele mai are ceva din căldura verii ce trecu şi care face departe apropierea iernii, când galbenul toamnei se află pe picior de egalitate cu verdele verii. Era una dintre acele zile, puncte de inflex-întâlnire, între vară şi toamnă.

Mama era singură acasă.

Pregătea mâncarea la cuptorul nostru rustic.

I-am dat bineţe; ea mi-a răspuns cu ochii aţintiţi la oalele de mâncare.

“Este atât de prinsă în treaba pe care o face, mi-am zis, încât nici nu mă bagă-n seamă”. M-am apropiat de ea şi am zis: “Vai, Mamă, în ce hal ţi-ai murdărit obrazul stâng cu negreala de la plită”.

M-am apropiat şi mai mult.

- Stai, Mamă, să te şterg că eşti murdară!

Aproape instantaneu i-a pornit o lacrimă pe obrazul murdar, pe care, cu un gest aproape involuntar, repezit, şi-a şters-o cu mâneca capotului...

Eu am rămas cu mâna suspendată în aer. Ceea ce  am simţit atunci nu se poate descrie în cuvinte oricât de simple ar fi. Umilinţă? Milă? Resemnare? Iritare?

Poate ruşine. Ruşine că suntem oameni...

Pentru că... pentru că, pe faţa Mamei nu erau urme de căneală ci URMELE UNEI BĂTĂI ANIMALICE...

Mi-au rămas întipărite în memorie şi cuvintele Mamei:

- Lasă, Vasile, că nu m-a omorât. O să-mi treacă şi gata. Să nu spui nimănui că m-a bătut. Eu am spus celor care m-au întrebat că m-a lovit vaca cu piciorul..

“ Nu, Mamă, mi-am zis, nu vei scăpa niciodată de degetele îndreptate către matale”.

Peste puţin timp a sosit şi făptaşul. I-am cerut să-mi explice şi mie care a fost motivul pentru care a supus-o unei bătăi bestiale.

Şi-a motivat fapta abominabilă printr-un drept de...STĂPÂN. Stăpân pe vieţi omeneşti.

- Să-ţi comanzi copiii tăi. Aici eu sunt stăpân. Fac ce vreau. Ai înţeles? Să vă învăţaţi minte că, aici, eu comand. Apoi a continuat: să-şi bage minţile în cap.... Ce-ţi dau ţie socoteala, mă,  mucosule. Să-nveţi copiii tăi să mănânce căcat cu tac-su şi cu mă-sa...”   Degeaba am încercat să-i amintesc de truda cu care ne-a îngrijit pe toţi, de sacrificiul ei imens. A fost inutil.

În faţa mea era un... “stăpân”.

Nu văzusem până atunci...

Nu avusesem pănă atunci...

Un stăpân pe sufletul Mamei mele...

În fiecare luni de dimineaţa plecam la serviciu şi de  acolo seara la şcoală. Reveneam acasă de-abia sâmbăta următoare. Ca să evite discuţiile cu mine şi să-şi poată materializa în linişte prerogativele  de “stăpân” se folosea de lipsa mea. Pe mine m-a evitat, aproape, întotdeauna. Şi întotdeauna am simţit că-i era frică de mine. Era laş. Sâmbăta şi duminica era mieluşel. De luni dis-de-dimineaţă devenea leu. Răcnea, bătea, înjura. Apoi înspre sâmbătă se metamorfoza într-un mieluşel (fără pereche).

Într-o astfel de luni când, pasămi-te devenise un leu veritabil le-a administrat (Mamei şi surorii mele) o bătaie de pomină. Şi cum era un inventator diabolic, cu veleităţi, a folosit, în premieră lovitura cu paharul în cap. Bineînţeles până a tâşnit sângele. Al Mamei şi al surorii mele...

Invenţiile lui nu s-au  oprit aici. A continuat cu frânghia udă. Sau poate acestea nu erau invenţii personale. Se inspirase din altă parte. Dar familia lui ce vină avea? Şi culmea a dus frânghia la serviciu şi s-a lăudat: “Cu asta (frânghia) le fac eu pe ele să mă asculte. O să le arăt eu cu cine au de-a face...” Şi s-a ţinut de cuvânt. Frânghia aceea a rămas ca o “Sabie al lui Damocles”. A intrat în funcţiune ori de câte ori “autoritatea stăpânului” a avut de suferit în imaginaţia lui.

Şi după cum vom vedea mai departe Mama îşi va aminti, peste doar câţiva ani, de blestemata de frânghie, în alte momente, mult mai dramatice.

Într-o sâmbată seara a rupt însă “tradiţia”.  A făcut un scandal de proporţii în prezenţa noastră: Mama, sora şi eu. A început, surprinzător pentru “modul lui de lucru”, prin a se certa cu mine. Apoi să mă lovească. Mama şi cu sora mea mi-au sărit în ajutor încercând să mă apere cu trupurile lor!

- Săriţi la mine să mă bateţi? Hai! Vă arăt eu vouă; vă puneţi voi cu mine!

Atunci a făcut cel mai odios gest pe care-l poate face un om, un soţ, un părinte:  a scos (nici eu nu-mi amintesc exact cum a procedat): cuţitul. Mama a scos un ţipăt de groază. S-a interpus între mine şi el.

- Fugi, fugi Vasile, că te omoară!!

Am profitat de faptul că Mama şi cu sora mea erau între mine şi el şi am avut câmp liber pentru a-i smulge cuţitul din mână. În acea luptă dramatică în care fiecare dintre noi voia să pună mână pe arma ucigaşă sora mea s-a tăiat uşor la mână.

Eu am fugit afară cu cuţitul şi i l-am dat vecinului meu, Stănică Ion-Breazu, care alarmat, împreună cu familia erau la gardul nostru comun. Bineînţeles că el s-a plâns că noi, l-am bătut, că, chipurile! am tăbărât toţi trei pe el! Era o metoda de care s-a folosit sistematic. Orice tentativă de a scăpa din mâinile lui, era un bun prilej pentru “a aranja” o înscenare la care dumnealui era maestru...

A fost prima şi ultima dată când a încercat “să ne pună la punct” pe toţi trei deodată.

Acestea sunt numai câteva dintre faptele zelosului paznic al cinstei surorii mele.

Inutilă automisiune.

Şi mai ales inumană.

Învinuirile aduse vizau absurdul.

“Am văzut eu că se ţine unul cu trei copii după tine. Ne-ai făcut de râs!”

“Te-am urmărit eu şi am observat. Ochilor mei nu le scapă nimic. Îţi făceai semne cu ală”.

“Când treceţi unul pe lângă altul aţi făcut schimb de priviri. Nici asta nu a scăpat ochilor mei”.

“În tren erai cu unul. Ochii mei văd totul”

“Etc.”

Acestea erau motivele care-i dădeau, în concepţia lui, dreptul la a maltrata.

Acestea erau faptele pentru care se bătea cu pumnul în piept că ar fi, chipurile!, vajnicul apărător al unei familii depravate. Vinovat principal: Mama. Motivul: nu a ştiut să ne educe cât timp a fost el în închisoare. Şi recupera acum. Ne dădea lecţii: trosc, poc, trosc, poc, trosc...

“Tu ai învaţat-o aşa, îi spunea Mamei. Din cauza ta am ajuns de râsul lumii”.

Trosc, poc, trosc, poc, trosc....

Răsplată pentru Mama.

N-a  luat în consideraţie nici un sfat, indiferent de la cine venea. S-a închis în carapacea lui invizibilă, intangibilă. Ne-am străduit, pe cât posibil, să evităm publicitatea în jurul acestor evenimente. Era dorinţa Mamei!

“O viaţă întreagă m-a arătat lumea cu deştu’. Să nu mă mai arate şi acuma. Poate-l linişteşte Dumnezeu”.

Dar nu l-a liniştit.

Într-o zi Mama s-a dus la întreprinderea unde lucra el şi sora mea (FCME).

“Mă duc, Vasile, să văd şi eu ce spun oamenii de acolo. Are sau nu are dreptate. S-o fac şi p’asta”.

Acolo, Mama, a pus problema cu mult tact, inteligent, discret, delicat: “Sunt mama lui Bolboja Gherghina. Am venit la dvs. cu o rugăminte: să-mi spuneţi cinstit cum se comportă fiica mea şi cum munceşte”.

Adevărul a ieşit imediat la suprafaţă: toate acuzaţiile aduse de tata erau, cum ştiam de altfel, nişte scorneli. Dar o confruntare “pe viu” cu cei in mijlocul cărora reclama că se întâmplă “abaterile” nu a dat nici un rezultat. Cetatea lui rămânea mai departe inexpugnabilă. “Ăia nu ştiu nimic. Ce văd eu cu ochii mei nu se discută”.

Bătăile au continuat cu şi mai multă sălbăticie. Pentru că “a îndrăznit să-l verifice pe el”, “stăpânul” absolut al destinelor noastre. În vara anului 1968 când eu am luat, ca de obicei, vacanţă de la liceul seral şi am început să vin zilnic acasă, a încetat, aproape în totalitate, “misiunea lui nobilă de purificator” a tot ce este păcătos în ”curtea lui”. Era evident că prezenţa mea îl incomoda. Era evident şi laşitatea lui, pentru că “purificarea” opera numai asupra fiinţelor pe care le considera slabe fizic: soţia lui, fata lui.

                                UN  „REPERTORIU”  VAST

                               -------------------------------------

În toamna anului 1968 am plecat să-mi satisfac stagiul militar. Când am plecat liniştea era totală. Emoţiile generate de o despărţire îndelungată, pregătirile ocazionate de acest eveniment au făcut să ni-l apropie într-o oarecare măsură. Speram, pe atunci ca apropierea să fie definitivă. Dar fragilul echilibru nu a rezistat prea mult. N-a fost decât un simplu foc de paie.

“Apropierea” de noi făcea parte din arsenalul lui tactic. Aştepta plecarea mea pentru a-şi pune în aplicare punct cu punct planul lui diabolic. Plecarea mea pentru un an şi patru luni îi venea ca o mănuşă.

Ce s-a întâmplat în acel sfârşit de an, 1968 şi început de An Nou 1969 depăşeste orice inchipuire. Bătăi îngrozitoare, izgonire de acasă, refugieri la fraţii tatei, intervenţiile acestora, urmăriri insistente, ameninţări, presiuni psihologice (“dacă ieşi pe poarta întreprinderii în acelaşi timp cu un bărbat, indiferent dacă-l cunoşti sau nu, eu te achit”- cuvinte  adresate surorii mele). A continuat cu alungarea “intruselor” din casă, afară în curte, în frig şi multe altele.  Nu se mai putea continua. Şi cele două fiinţe rămase în această vâltoare inumană au căutat cu infrigurare  calea de ieşire spre un liman.

Şi l-au găsit, în cele din urmă.

Două căi diferite.

Sora mea s-a căsătorit în februarie 1969.

Mama mea s-a mutat la fratele ei, unchiul Gheorghe de la Bălăceanca, satul ei natal.

Eu îmi satisfăceam stagiul militar, departe de ele, pe meleaguri bănăţene, la Buziaş. Evident, eu m-am trezit în faţa faptului împlinit. Un modest petec de hârtie cu un scris de mână străină mi-a prezentat realitatea acolo departe...

El  a rămas singur în mijloc de iarnă, a încercat prin toate mijloacele să o aducă  pe Mama înapoi şi, în cele din urmă a reuşit. Nici nu se putea altfel pentru că Mama nu era femeia care să renunţe la un cămin, oricum ar fi fost el. Dar acele evenimente au lăsat urme ce nu au mai putut fi şterse.  Niciodată...

                                               „NOROCUL”

                                              ------------------

În ziua de 14 februarie 1970 m-am întors din armată. La întoarcere, aproape de casa noastră, în dreptul sediului CAP-ului, a avut loc o întâlnire emoţionantă. Mama, care lucra chiar în apropierea sediului CAP-ului m-a văzut şi a lăsat lucrul deoparte, mi-a ieşit înainte, m-a îmbrăţişat şi a exclamat cu nedisimulată bucurie nişte cuvinte emoţionante: “Băiatul meu, norocul meu”.

Pe atunci nu am reuşit să-mi explic pe deplin nici motivul bucuriei extraordinare şi nici al cuvintelor ei răscolitoare. Se datorau credeam revederii după o despărţire îndelungată. Totul mi s-a părut firesc.

De la căsătoria surorii mele şi până la întoarcerea mea trecuse un an. Cine ştie câte taine ascundea, atunci, anul acela. Oricum tot atâtea taine ascund şi acum. Pentru noi a rămas un “gol”.

Atunci în acel mijloc de februarie recupera jumătate din universul ei de altădată. Şi speranţele ei se legau de acea jumătate. Era poate perioada când marşul ucigător  al bolii începuse, poate, să macine minuţios, în linişte, minunatul ei trup. Şi suflet. Dar atunci zâmbea...

În interior morbul îşi continua implacabil drumul. Zâmbea. Nu ţinea cont de zâmbetul ei. Nu-l interesa sentimentele umane.

Dacă atunci în momentul acela aş fi avut o dumnezeiască inspiraţie şi aş fi cerut să i se facă un control medical general poate ca ar fi fost descoperită boala necruţătoare ce o mistuia în ciuda zâmbetului de pe buze. Nu am avut şi rezultatul se va vedea. În vara lui ’70 sora mea a făcut nunta.

Durerile care însoţesc inevitabil această boală au început să-şi facă simţită prezenţa  în intervalul dintre februarie - iunie ’70. Unei rude i-a spus atunci aceste cuvinte de o simplitate şi un tragism copleşitor: “Pe mine o să mă răpună boala asta. Deabia aştept să facă Didina nunta, apoi să se căsătorească şi Vasile, iar eu am să mă duc la locul meu că degeaba mai fac umbră pământului”.

S-a amăgit multă vreme că este  răcită. S-a folosit de felurite ierburi. Degeaba: durerile erau din ce în ce mai mari. Destinul a făcut ca boala să se localizeze în acea parte a corpului unde pudoarea feminină nu dă posibilitatea unor destăinuiri.

Şi aşa am rămas departe de realitatea ce ne înconjura.

Dar tata a ştiut totul. Şi nu a făcut nimic, absolut nimic, pentru a o sprijini în evitarea dezastrului. A-toate-ştiutorul a stat, de data aceasta, cu mâinile în sân. Nu-l interesa. Dacă ar fi coborât de pe piedestalul său ar fi putut da o altă turnură evenimentelor următoare.  Dar n-a făcut-o!

Unul dintre medicii care au consultat-o ulterior pe Mama, a afirmat că dacă operaţia de neoplasm col uterin ar fi fost făcută cu 5-6 luni mai devreme, când boala era în faza incipientă ar fi avut mari şanse de reuşită. Cum operaţia s-a efectuat în februarie 1971, iar durerile s-au manifestat,  cu siguranţă, înainte de iunie 1970, un calcul simplu, ne arată că boala putea fi diagnosticată cu circa 8-9 luni mai înainte. A fost internată între 8-23 februarie 1971 la Spitalul “23 August”, interval în care a fost operată de neoplasm col uterin de doi medici renumiţi în acea perioadă: G. Mihăilescu şi E. Zarmă. I s-a spus atunci că dacă nu i s-ar fi făcut această operaţie “ar fi dat-o în cancer”. Eroare intenţionată, umană aş zice! Prin operaţie i s-a extras o tumoare canceroasă. Nu s-a înlăturat posibilitatea de a se îmbolnăvi de cancer, ci, s-a încercat, folosindu-se calea cea mai sigură pe care o putea oferi atunci medicina pentru vindecarea unui cancer: operaţia. Din păcate nu era într-un stadiu incipient ci în unul avansat. Singura şansa de a supravieţui era ca într-un interval de aproximativ 5 ani boala să nu recidiveze. În cazul în care nu s-a “curăţat” foarte bine locul unde a existat tumoarea (sau mai bine zis ar fi fost posibil acest lucru) în decursul celor 5 ani (care reprezintă o “perioada de garanţie” dacă mă pot exprima astfel) boala se reîntoarce  învingătoare  în lupta cu corpul uman. Şi definitiv.

                                             

                                     POSIBILA GENEZĂ A BOLII

                                    ----------------------------------------

Sigur se pune întrebarea cum s-a infiltrat această boală teribilă în corpul Mamei.

A fost o femeie robustă, cu o sănătate de fier (până atunci). Era prototipul atât de specific al femeii de la ţară. Foarte rar s-a-ntâmplat ca să fie bolnavă. În afară de câteva răceli şi de ceva dureri de stomac (pe care le trata cu bicarbonat) nu îmi amintesc de altceva. Bineînţeles în afara amintitei operaţii din anul 1965 care a fost o verigă importantă din lanţul care a avut ca finalitate acea boală necruţătoare.

Această stare de lucruri a făcut ca trista ştire să fie întâmpinată cu exclamaţii şi vorbe de genul acesta:

“Cum? Femeia aceea atât de robustă, bolnavă de cancer!? Imposibil !”.

“Femeia aceea pe care noi am asemuit-o cu Vitoria Lipan atinsă de o asemenea boală”.

Pentru a încerca să elucidăm (este posibil oare?) cât de cât apariţia bolii trebuie să-ncepem ... cu începutul.

Dar să ascultăm ce spun specialiştii.

Profesorul Roger Poisson  de la Institutul Oncologic din Montreal, Canada declara: “S-au făcut indiscutabil progrese mari în domeniul prelungirii vieţii. Aş dori însă aici să insist asupra unei probleme importante ades neglijate: educaţia publicului. Se cunoaşte astăzi importanţa depistării precoce a bolii în obţinerea unor bune rezultate dar e nevoie ca oamenii să înţeleagă şi să se prezinte la control. Or, ce se întâmplă?  Am să vă dau două exemple din practica mea. Am întrebat o pacientă: “De ce n-aţi venit mai demult” Ştiţi ce mi-a răspuns: “Mi-era frică să nu am un cancer”. Un bărbat mi-a replicat cu o candoare dezarmantă: “Nu mă durea nimic aşa că m-am gândit că nu era nimic grav”. Sunt două aspecte diferite  ale aceleiaşi lipse de informare, de educare a publicului. Cancerul  nu se produce asemenea unui accident. Eşti bine sănătos şi ţi-a căzut o cărămidă-n cap! În declanşarea bolii intervin mulţi factori. Pe măsura ce omul îmbătrâneşte bilanţul imunitar scade treptat. Pe acest fond  “vulnerabilitatea” (care poate fi dată şi de patrimoniul ereditar şi de alţi factori) o depresie psihică, un stress, tutunul, clima, alimentaţia s.a., acţionează “trezind celulele canceroase”. Este ceea ce face ca atenţia să se-ndrepte astăzi îndeosebi către stimularea, creşterea rezistenţei imunitare a organismului”.

Din cele arătate mai sus de către reputatul specialist oncologic ne vom opri asupra a două aspecte care par să ne lămurească într-o măsură mai mare.

Primul aspect asupra căruia vom insista este acela că depistarea precoce a bolii şi deci posibilitatea ei de vindecare în acel moment depinde în mare măsura de operativitatea cu care bolnavul se prezintă la medic. Or, Mama s-a prezentat la medic după ce durerile ei au ajuns insuportabile. Pe bună dreptate medicii afirmau, mai târziu că, “de multe ori nu mai este posibila nici prima intervenţie chirurgicală datorită evoluţiei discrete a bolii şi descoperirii ei într-un stadiu avansat”. Atunci se naşte o întrebare: a fost şansă sau neşansă operaţia efectuată în februarie 1971?

Spunem şansă pentru că oricum acea operaţie i-a mai prelungit viaţa cu circa 2 ani şi 7 luni fără dureri. Restul vom vedea cum.

Cine putea să realizeze acel deziderat primordial: trimiterea unei femei necăjite de la ţară la medic la începutul începutului. Aşa cum am mai spus boala a afectat părţile (sau una dintre părţile) sensibile ale unei femei.  Pudoarea feminină, desigur rău înţeleasă în acel context, a făcut ca mama să nu se adreseze unei persoane care să-i fi dat cel mai eficace sfat: să se prezinte de urgenţă la medic pentru a-i face un control medical riguros.  S-a sfătuit cu mătuşile mele dar ele au îndrumat-o cu precădere spre leacuri băbeşti, susţinând că ar fi vorba de o banală răceală. Desigur nu i se poate imputa acea semiizolare în  castelul durerilor ei faţă de noi, pentru că trebuie să ţinem cont şi de mediul în care a trăit.

Fiind vorba de o problemă ce ţinea de intimitatea unei familii, o a doua persoană care ar fi trebuit să ştie acest lucru (e vorba de boală) era soţul. Şi a ştiut. A privit cu nepăsare la durerile soţiei fiind preocupat îndeosebi de “rezolvarea” propriilor  sale ambiţii. Atunci în acea situaţie!

Cum e posibil să stai nepăsător faţă de sbuciumul fizic şi moral al celei care îţi este soţie, a celei cu care împarţi o casă, o masă...?

Nepăsare şi egoism care în cele din urmă aveau să fie fatale.

Înainte de a discuta şi cel de-al doilea aspect al problemelor ridicate de profesorul Roger Poisson să luăm cunoştinţă de cuvintele profesorului doctor Octav Costăchel, directorul Institutului Oncologic din Bucureşti.

“Nu vreau să repet, se ştie cele mai grele boli se pot vindeca dacă sunt tratate corect şi la timp. Astfel cancerul stomacului, al pancreasului, al colonului, al rectului pot fi vindecate până la 90 şi chiar mai mult de 90 la sută din cazuri dacă sunt operate în stadiul incipent localizat chiar la organul respectiv. Cancerul sânului şi al colului uterin se vindeca între 85-97 la sută dacă este tratat în stadiul când e localizat strict la organul de la care provine. Cancerul pielii se vindecă sută la sută aflat în stadiul iniţial. În aceste condiţii ideea fatalistă că boala canceroasă este nevindecabilă este cu totul greşită. Ideea caracterului nevindecabil al bolii s-a format pornind de la faptul că bolnavul se prezintă foarte târziu la medic şi că din acest motiv într-adevăr cancerul devine nevindecabil.

Greutatea, atât a medicului cât şi a pacientului, constă în faptul că bolnavul se simte bine, iniţial. Tocmai de aceea este necesară intervenţia medicului cu întregul său echipament ştiinţific pentru ca  aceste  stadii incipiente, vindecabile să poată fi descoperite şi tratate cu relativă uşurinţă. Vindecarea  în stadiul incipient nu  este numai o problemă socială acută, ci şi una economică de mare urgenţă (...). Dar trebuie ştiut că nimic nu se poate face fără o colaborare activă a întregii populaţii. De aceea întreaga populaţie trecută de 40 ani nu trebuie să aştepte simptome grave ca: hemoragii, dureri care nu cedează la antinevralgice, răni care sângerează, slăbiri importante în greutate, deformări ale corpului, ci fiecare om conştient care vrea să-şi păstreze sănătatea trebuie să se prezinte cel puţin odată pe an pentru un examen oncologic”

Cuvintele profesorului doctor Octav Costăchel vin să completeze cele spuse mai înainte.

Cancerul nu este, deci o boală nevindecabilă. Pentru realizarea acestui deziderat boala trebuie depistată în stadiul incipient. Ori, tocmai acest lucru nu este chiar atât de simplu! Nedepistarea precoce a bolii o face incurabilă. În cazul Mamei toate eforturile ulterioare s-au lovit de un zid de netrecut: boala era evoluată. Prea târziu, deci.

A doua precizare importantă pe care o face profesorul Roger Poisson şi pe care o reluăm este enumerarea câtorva posibili (şi cei mai des vehiculaţi) factori care declanşează cancerul: depresiunea psihică, stressul, poluarea, tutunul, clima, alimentaţia, etc.

Pe primul plan sunt trecuţi depresiunea şi stressul, doi dintre factorii care, alături de poluare şi tutun sunt cei mai des incriminaţi de specialişti.

În cazul Mamei ne vom opri cu precădere asupra primului: depresiunea psihică. Ceilalţi: poluarea, tutunul, clima, alimentaţia ies oricum din discuţie

De fumat nu a fumat niciodată, iar la fumători se manifestă cu pregnanţă cancerul pulmonar sau cel stomacal. Poate să fie vreo influienţă de la ţigările lui tata, care fuma şi în camera  în care dormeau. Oricum este greu de luat în considerare o asemenea cauză...

Şi-a dus, cu precădere, viaţa în mijlocul naturii aşa că poluarea nu intră în discuţie. Chiar dacă ne aflăm în imediata vecinatate  a marei citadele, Bucureşti.

A consumat cu precădere produse vegetale şi naturale ceea ce face ca alimentaţia să nu constituie un factor demn de luat în seamă. Şi în plus a respectat toate posturile, deci a avut o alimentaţie semivegetală.  Discutabilă este şi influienţa climei.

Modestele mele cunoştinte medicale mă fac să las deoparte si stressul ca factor  principal de declanşare a bolii. Stressul este un factor (sau un ansamblu de factori) de mediu care provoacă organismului uman o reacţie anormală. Această definiţie “de dictionar” poate să ne ducă la explicaţia că de fapt stressul constituie un cumul de factori (poate şi a celor enumeraţi mai sus). Rămâne în discuţie depresiunea psihică. Aici se face puţină lumină..

Să ne amintim de sutele de nopţi, de spaimă, petrecute înainte de operaţia din februarie 1971. De nenumărate ori a ascultat “glasul roţilor de tren” apropiindu-se, în miez de noapte, de gara noastră.

A ascultat şi fluierul şefului de haltă dând semnalul de plecare. Apoi a ascultat glasul roţilor de tren... depărtându-se.

Urma lătratul câinilor.

Toate “zgomotele” se perindau într-o ordine ce-i intrase în reflex. Urma scârţâitul porţii. Atunci îndoiala se transforma în certitudine : ERA EL...

Ce se petrecea, atunci, în sufletul ei?

Ce gânduri o frământau?

Poate îşi punea întrebarea: “O fi în toane bune?” Sau poate îşi spunea:    

“Doamne, iar începe scandalul!”.

De multe ori speranţele ei de a evita scandalul erau spulberate imediat. Instinctul ei greşea rar. După atâtea şi atâtea “repetiţii” greşelile erau (aproape) excluse: “Nenorocitul ăsta o să-mi mănânce zilele”. Ştia ea ce ştia...

Primele vorbe veneau  destul de repede. Puneau capăt tăcerii apăsătoare. Introducerea era sugestivă: “Auzi, căţeaua (sora mea). Auzi ce face? Doar tu i-ai dat educaţie, etc, etc.”. Apoi urmau şi celelalte...

Speranţele ei, idealurile ei făurite din vremea când, după propria-i expresie, noi, copiii, eram cât “o lingură” deveniseră gunoi.  Un om fără speranţe este aidoma unui om mort.

Albert Sweitzer spunea: “Tragedia vieţii constă în ceea ce moare într-un om în timp ce trăieşte”.

Era tragedia vieţii ei.

Celebrul schior Jean Claude Killy cel care a cucerit 3 medalii de aur la Olimpiada “Albă” de la Grenoble, în 1968, spunea că există două categorii de oameni: unii care-şi fac un ideal şi şi-l realizează şi alţii care-şi propun şi ei un ideal, tinde spre el, dar nu şi-l realizează niciodată. Cei dintâi după realizarea idealului, inevitabil simt un gol uriaş în viaţa lor. Cei din grupul al doilea evită golul având o preocupare nobilă pentru tot restul vieţii.  Mama făcea parte din primul grup. Nu pentru că şi-ar fi realizat idealurile. Pur şi simplu nu mai existau. Fuseseră distruse.

Situaţia ei s-a agravat şi mai mult după plecarea mea să satisfac serviciul militar. Probabil că de atunci a început “să lucreze în taină” morbul ucigător. Rămasă  fără nici o apărare, viaţa ei şi-a continuat drumul printre “furcile caudine”. Desmembrarea familiei  (deşi “plecarea” mea şi a surorii mele erau fireşti) leagănul tuturor visurilor ei, rodul muncii ei de o viaţă de om, a cântărit foarte mult  în ruperea  unui echilibru sufletesc şi aşa destul de fragil. Ce efort trebuie să fi depus  pentru a suporta aceasta “răsplată”! Câtă putere, cât spirit de sacrificiu trebuie să fi avut ca până la urmă să se întoarcă acasă  (este vorba de cele 2 săptămâni când a locuit la unul dintre fraţii ei).

Reîntoarcerea a însemnat, de fapt, căderea în propria-i cursă. Ştia de la început. Dar credea că nu mai poate schimba nimic. Unul dintre elementele decisive care a contribuit la încercarea disperată de  a-şi reîntregi familia l-am constituit eu. Atunci  m-a socotit un neajutorat.

Când să se fi născut boala dacă nu în acele zile, în acele nopţi petrecute în “tovărăşia” frânghiei ude, a loviturilor seci de pahare, în acele zile când purta pe obraz pecetele unei comportări bestiale. Atunci spunea: “M-am lovit, Mario (o vecină). Am căzut  şi m-am lovit”, încercând să ascundă un adevăr ce-i era scris pe frunte. Şi obraz.

Miracolul apariţiei acestei boli năpraznice trebuie căutat, deci, în trecutul ei. Un factor complementar celor arătate mai sus, l-a constituit şi viata ei de familie. Mai precis dispariţia soţului din viaţa ei, reapariţia  lui şi deci o nouă schimbare în viaţa ei intimă de femeie a făcut ca această “dezordine” să ducă la formarea unui “punct slab”, “a unui călcâi al lui Ahile”.

Şi când aceşti factori au conlucrat, boala ei şi-a găsit terenul propice tocmai în acest “călcâi al lui Ahile”. Aşa (poate) a  apărut cancerul de col uterin. Aşadar paradoxal nu a fost în realitate... un paradox. Apariţia şi evoluţia bolii are un drum pe care noi am încercat să-l depistăm ţinând cont de faptele şi cunoştinţele ce ne-au fost puse la dispoziţie de ştiinţă, de medici.

Cine-i vinovatul? este o întrebare ce a devenit obsedantă pentru  cel ce aşterne aceste rânduri..

Are la bază un factor care se află în gândurile mele ?

Are la bază un factor (sau un cumul de factori) ascuns (ascunşi!) într-o cutie ermetică unde mintea omenească nu a putut ajunge?

Sau originea bolii misterioase o purtăm cu noi nepăsători, neştiutori, inconstienţi?                                             

                                          DUPĂ OPERAŢIE

                                         ------------------------- 

La primul control efectuat după operaţie la data de 18 mai 1971 sub semnătura medicului E. Zarmă stă scris: “Tuşeu normal, cicatrice vaginală suplă” Operaţia reuşise!

Era prematur să tragem o concluzie definitivă. Trebuia să treacă perioadă de garanţie estimată la minim 5 ani... Totuşi toţi medicii care au consultat-o ulterior s-au minunat de reuşita operaţiei. De unde, am tras noi concluzia, operaţia a fost extrem de grea. Medicul Gabrielescu de la Circumscripţia Sanitară Cernica a spus: “Ce minuni a ajuns să facă medicină de astăzi!”

Medicul E. Zarmă, la rândul lui, i-a spus Mamei pe un ton glumeţ: “Ai scăpat, graso, acum eşti sănătoasa şi poti să-ţi vezi de casă şi de copii”. Da, Mama câştigase în greutate, era rumenă, puternică, inspira sănătate... ţărănească.

Încet, încet, operaţia, împreună cu tot evantaiul de întâmplări care au însoţit-o, a intrat în conul de umbră al omeneştei uitări...

În vara anului 1971 am terminat liceul la seral, am dat examenul de bacalaureat şi imediat exameul de admitere la ASE, cursuri serale. Am trecut cu brio ambele examene: Bacalaureatul cu cea mai mare medie pe liceu, examenul de admitere la ASE pe locul 10 din 500 de candidaţi. Am abandonat strungăria (pentru totdeauna; mi-a revenit obsedant mulţi, mulţi ani în vise) şi am trecut la TESA, pentru început pe modestul post de ... calculator de salarii!

După operaţia de neoplasm  col uterin din februarie 1971 tata s-a mai potolit. Bătăile au încetat în totalitate. Au rămas, totuşi, micile mizerii. Dar comparativ cu cele întâmplate într-un trecut nu prea îndepărtat erau neînsemnate.

Mama, în ciuda unei oarecari reţineri în privinţa facultăţii, m-a ajutat extraordinar de mult pe parcursul primilor ani.

Oricum mi-a purtat foarte mult de grijă. Femeia simplă, “de la ţară” era tributară unor concepţii înguste despre aşa-zisii “oameni cu carte”.  Teama că eu aş putea să mă “scrântesc” să-mi pierd vederea sau să dau semne de nebunie n-au părăsit-o niciodată.

La momentul pe care ea l-a considerat potrivit ne-a spus (mie şi surorii mele) emoţionantul ei testament oral:

“Eu v-am făcut mari, v-am dat la meserii, v-am învăţat cum să vă purtaţi cum am putut şi cum am înţeles eu că este mai bine. V-am învăţat să fiţi cinstiţi, omenoşi, muncitori, cuminţi. De-acum încolo faceţi cum credeţi voi că este mai bine. De aceea faceţi ochii mari şi fiţi atenţi. Eu nu pot să vă oblig să faceţi ceva, să nu spuneţi mai târziu că: -Mama, mânca-o-ar ghermii  că m-a forţat să fac cutare sau cutare lucru- ”.

Şi a respectat cu stricteţe cele spuse nu numai prin voce  ci şi prin fapte.

Dar se apropia şi ceasul unei posibile despărţiri.

Gura lumii spunea:

“N-o să stea Vasile, aici la ţară. O să iasă inginer şi o să se mute la Bucureşti. Are carte”.

Posibile despărţiri erau la “orizont”.

A doua despărţire. Prima se produsese în 1969. Atunci plecase sora mea.

Atunci la începutul anului 1972 era rândul meu. Ştiam că ziua în care îmi voi lua zborul să-mi caut norocul  va fi o zi de graniţă din viaţa ei.

Apărea la acelaşi intangibil orizont odată cu această posibilă despărţire şi posibilă reîntoarcere a vremurilor de restrişte şi disperare dinainte primei despărţiri (de sora mea...).  Prezenţa mea îl ţinea oarecum la distanţă. Prezenţa mea şi funesta operaţie!

Deci, o pierduse pe sora mea (în sensul despărţirii). O “pierdere” firească cerută de legile vieţii.

Pierduse mult şi din sănătatea ei de altădată. Burta ei purta însemnele a doua tăieturi (operaţii). Nici liniştea ei nu mai era cea din vremurile “bune” ale anilor 1954-1963.  Paradoxal, nu-i aşa!? Evenimentele cele mai dramatice nu se-ntâmplaseră între acei ani (1953-1963), cum ar fi de aşteptat, ci în vremuri mai apropiate, între anii 1965-1971...

Aşa că mai rămăsesem doar eu.

Niciodată nu mi-a spus un cuvânt, n-a lăsat să-i scape un gest prin care să se-nţeleagă că ar dori să rămân lânga ea. Mă iubea prea mult ca să mă oprescă din drumul meu. Care putea, eram tânăr atunci!, să fie diferit de al său. Şi nu putea să-şi făurească, să-mi făureasca nişte limite tocmai atunci.

Când incertitudinea a atins cota maximă, eu am făcut o întoarcere la 180 grade: m-am hotărât definitiv să rămân în casa în care  am crescut. Când am făcut cunoscută hotărârea mea n-a lăsat, nici atunci!, să-i scape vreun semn că s-ar bucura. Doar uraganul din ea, care s-a dezlănţuit imediat, nu a mai putut fi oprit de nimeni.

Au început imediat planurile de construcţie a unei case mai încăpătoare, înlocuind-o pe cea veche, corespunzător noii situaţii.

“ Să facem si noi, Vasile, o casă mai bună. Dacă mor şi vine lumea să mă vadă să nu spună că am făcut umbră pământului de pomană”.

Şi lumea avea să vină la noi mai repede decât ne-am fi aşteptat...

În vara anului 1972 a apărut şi casa noastră cea nouă. Şi pentru ca planurile noastre să prindă consistentă, în vara anului următor, s-a produs şi celălalt mare eveniment din viaţa mea - căsătoria...

Şi împreună toţi patru (iaraşi patru!) am continuat să muncim cu străjnicie pentru ca noua noastră gospodărie să prospere.

Între timp mama îşi reluase munca la CAP, încercând, astfel, cu banii şi produsele obţinute, să rotunjească veniturile noastre. Ultima zi lucrată la CAP Tânganu a fost pe 24 octombrie 1973. Cele câteva zile lucrate în acea toamnă au avut un dublu efect, poate contradictoriu. Pe de o parte, am făcut legătura dintre imaginarul reumatism pe care noi i l-am diagnosticat şi presupusa accentuare a acestei “boli”, produsă de răceala zilelor de octombrie. Pe de altă parte cele câteva zile lucrate în acea toamnă aveau să o “strecoare” printre prevederile articolelor statutului Casei de Pensii în  vederea pensionării !

Să mai menţionam şi un al treilea efect: tata i-a reproşat permanent, nejustificat, cu grandilocmanie evidentă, de pe poziţia atoateştiutorului: “Ţi-am spus eu să nu mai munceşti. Nu mai ascultat. Ce credeai ca eu nu ştiu ce spun. Etc, etc.”

Cauzele bolii erau, însă, cu totul altele.

CAPITOLUL IV - DRUMURI FĂRĂ SFÂRŞIT

                          ======================

                          ANALIZE ŞI RADIOGRAFII

                          -------------------------------------

                                   

Primele semne ale reîntoarcerii cumpolitei boli s-au manifestat în noiembrie 1973. Parcursesem o perioadă extrem de grea. Terminasem casa (desigur în linii mari) cu mari eforturi fizice, materiale, financiare.  Dar, spuneam noi atunci, greul  trecuse. Urma să ne bucurăm,  şi noi, de roadele muncii noastre. Mama radia de bucurie: apăruse casa (chiar aşa neterminată), operaţia ei rămăsese în urmă, puterile îi reveniseră, tata se schimbase în bine, eu mă descurcam bine cu facultatea. Era tocmai ceea ce îşi dorise foarte mult.

La început vestea cea tristă a fost întocmai ca o adiere de vânt în miez de toamnă, care te face să-ţi ridici gulerul şi atât. S-a  auzit prin casă, nedesluşit, nedefinit, că pe Mama o doare piciorul drept şi toate gândurile s-au îndreptat spre un singur lucru: reumatism, poate din neştiintă sau poate din dorinţa sănătoasă, optimistă de a nu “cobi”, cum se spune popular pe la noi.

Toamna, bruma, munca la câmp, dimineţile reci, ploile, şi ele reci, formau după credinţa noastră, un mănunchi de cauze care, chipurile, ar fi generat acel teribil reumatism. Era adevărat că dureruile nu aveau nici o lătură directă cu starea vremii, dar noi continuam să ne amăgim, să ne legăm speranţele de o boală, cât de cât, inofensivă şi deci tratabilă.

Este adevărat că din când în când îmi mai fugea gândul la acele zile de ianuarie a anului 1971, la operaţie...

Mama povestea:

“ Dom; doctor Zarmă îmi spunea “Graso, dacă nu făceai operaţia aceasta te dădea în cancer”. Dar a vrut Dumnezeu cu mine”.

La fiecare control acelaşi medic îi spunea: “Merge bine, graso. Ai scăpat”.

De atunci încolo a început să bată nişte drumuri fără sfârşit. Acelea ale spitalelor. N-am înţeles dacă medicii au intuit/ştiut de la început adevărata boală sau le-a trebuit un complex de analize pentru a da diagnosticul exact. Se pare, totuşi, că au ştiut de la început adevărul. În favoarea acestei ipoteze pleda următoarea discuţie dintre medicul Gabrielescu de la Circumscripţia Sanitară Cernica şi Mama:

- Măicuţă, ai mai lucrat la CAP?

- Da.

- Dumneata ai dreptul la pensie.

- Da, dom’ doctor, dar vedeţi piciorul...

- Lasă, măicuţă, că piciorul îl vindecăm noi. Deocamdată depune dosar de pensionare. E dreptul dumitale.

- Să fie aşa cum spuneţi Dvs., dar să mă văd sănătoasă că de muncă nu mă sperii.

I-a fost întocmită, într-adevăr, fişa medicală şi a depus-o la sediul CAP-ului. M-a surprins uşurinţa cu care a obţinut toate semnăturile. Ceva nu era în regulă. Un reumatism, oricât de grav ar fi fost nu putea duce la obţinerea avizului comisiei de expertiză aşa de uşor!

După ce am păşit în noul an (1974) boala ei ne-a arătat şi o altă faţă: şi-a pierdut complet pofta de mâncare. Nu mai putea nici să saliveze. Medicul Valentin Ionescu tot de la Cricumscripţia Sanitară Cernica i-a recomandat un tratament pe care trebuia să-l urmeze pe parcursul a 10 zile. L-a urmat cu o corectitudine exemplară, dar rezultatul nu a fost cel scontat. A început să slăbească, iar faţa îi devenise pământie. Se manifestau mereu aceleaşi simptone: insomnie, dureri la piciorul drept, lipsa poftei de mâncare, lipsa de salivă. S-a prezentat la medicul Valentin Ionescu pentru un nou consult:

- Ei, cum e măicuţo? a întrebat-o.

- Nu e bine, dom’ doctor, nu m-a ajutat cu nimic tratamentul pe care mi l-aţi dat.

- Nu-i nimic, măicuţă, te trimitem la Policlinica Judeţeană să-ţi facă nişte analize complete, să-ţi facă, deci, un control general.

Acolo a început cu un control la stomac. Dar analizele erau bune. I-au dat totuşi un tratament medicamentos. Imediat ce a primit reţeta, a venit la intreprinderea la care lucram eu (era vecină cu Policlinica Judeţeană) să mi-o arate. Când am venit la poartă pentru a vorbi cu ea, m-a impresionat neplăcut tristeţea şi starea ei fizică deplorabilă. Nu ştiu de ce dar atunci, deşi o vedeam zilnic, mi s-a părut foarte slabă. M-am uitat pe reţetă. Medicamentele prescrise costau mult iar banii pe care îi avea  la ea nu-i ajungeau. I-am dat 100 de lei. Apoi am privit-o cum se depărta: cu broboada ei de culoare maro (singurul lucru de o valoare mai mare pe care l-a purtat vreodată) petrecută peste cap şi umeri, cu  cojoc,  cu şort, cu obisnuiţii ei ciorapi de culoare gri şi gumari. Cu o mână  îşi ţinea broboada, cu cealaltă o plasă în care avea pâine. Mâna cu plasa o mişca nefiresc înainte şi-napoi de parcă încerca să menţină echilibrul pentru întregul corp, echilibru afectat de piciorul bolnav. Îi anticipam fiecare  mişcare. Când s-a apropiat de tramvai a început să se agite. Apoi s-a apropiat nehotărâtă de scară. Până să se urce a oscilat între a da întâietate altora sau să se suie ea. Era agitaţia specifică omului de la ţară neobişnuit cu canoanele oraşului.

Atât de mult m-a impresionat imaginea ei de atunci încât şi astăzi tresar când privirea mea întâlneşte o femeie de la ţară trecând strada de la Policlinica Judeţeană spre tramvai sau invers. Aproape întotdeauna am senzaţia că este Mama...

Şi iaraşi multe, multe speranţe legate de un tratament medical. L-a urmat şi pe acesta cu corectitudinea-i recunoscută. A revenit la control. Din nou totul a ieşit bine sau cel puţin aşa i s-a spus. Dar bine tot nu se simţea deşi a început să mănânce. Durerile de la picior au continuat.

În cele din urmă s-a văzut nevoită să se reîntoarcă la medicul Valentin Ionescu de la Circumscripţia Sanitară Cernica. Acesta, după ce i-a pus o mulţime de întrebări în legătură cu operaţia din 1971, i-a eliberat un bilet de trimitere la Institutul Oncologic Bucureşti sau Spitalul “Filantropia” cum i se mai spune.

S-a prezentat la Institutul Oncologic şi a fost repartizată la medicul Ivanov pentru o serie completă de analize. Dar de aici a fost din nou trimisă la Policlinica Judeţeană Ilfov pentru a-i face un examen urografic. De la Policlinica Judeţeană a fost trimisă la Spitalul “23 August” unde să solicite protocolul operator (copie). De data aceasta legătura cu operaţia era evidentă. Vorba românului: “De ce temi, nu scapi”. Drumuri, spitale. Nesfârşite drumuri. Ni se plângea adesea: “Nu mai scap de spitalele astea. M-a blestemat Dumnezeu”.

Când au apărut  rezultatele analizelor s-a prezentat cu ele la Institutul Oncologic. De acolo a venit îngândurată. Mi-a lăsat impresia că ascunde ceva. Îmi cunoşteam Mama foarte bine. Nu putea să-mi ascunda ceva. La insistenţele mele a acceptat să-mi spună ce avea pe suflet:

- Ehe, Vasile!, cine ştie ce se petrece cu mine?!

- ?!

- Se-ntâmplă ceva cu mine. Mă vor da aştia exemplu. A luat doctora (Ivanov) radiografiile mele, s-a uitat la ele, s-a uitat şi la mine, le-a luat şi s-a dus cu ele într-o cameră vecină. A ieşit de  acolo însoţită de un alt doctor. Discutau încet şi din când în când se uitau la mine. Cine ştie ce-o fi. Or să facă experienţe cu mine.

 M-am uitat şi eu la radiografiile acuzatoare. N-am observat nimic deosebit.          

 Ochii mei nu erau de specialist. Totuşi la o cercetare mai amănunţită am

observat o pată pe partea dreaptă. Oricum erau deosebiri între partea stângă şi cea dreaptă.

Apoi au început să se lămurească multe, că punctul de plecare al tuturor analizelor îl constituia blestemata de operaţie, că Institutul Oncologic (până atunci nu auzisem decât de Spitalul “Filantropia”) este aşa cum îi spune numele specializat pentru tratarea bolnavilor susceptibili de cancer, că neoplasm, înseamnă, în limbajul medical, cancer, că atunci când a fost operată, în anul 1971 deja avea cancer şi nu că ar fi “dat-o în cancer” cum i s-a spus Mamei (din motive lesne de înţeles) de medicii Zarmă şi Mihăilescu.

Mama a luat radiografiile şi s-a dus cu ele la Circumscripţia Sanitară Cernica. Acolo i le-a arătat medicului Gabrielescu. Şi acesta, după ce le-a consultat îndelung s-a dus şi a discutat cu medicul pediatru în cabinetul acestuia. Drept explicaţie Mamei i-a spus nişte cuvinte cu totul surprinzătoare.

- Măicuţă, uite ce-i cu dumneata: nu ai un  rinichi din naştere. N-ai ştiut până acum?

- Nu dom’ doctor, vai de păcatele mele. De und’ să stiu?

- Nu te speria, măicuţă. Nu este prea grav. Sunt mulţi oameni care trăiesc cu un   

singur rinichi. Trebuie să te îngrijeşti foarte bine. O să-ţi spună cei de la “Filantropia” ce trebuie să faci. Dacă ai trăit  dumneata fără un rinichi până acum, vei trai şi de acum încolo.

Când mi-a povestit, nu ştiam ce să cred! Era un amestec ciudat de îngrijorare şi uşurare, amândouă în cantităţi egale, niciuna neputând să-nvingă decisiv. Era bine? Era rău?  Atunci de ce o doare? Am început să-mi imaginez fel de fel de legături între piciorul bolnav, rinichiul lipsă, dureri, nesomn  şi celelalte. Nici o legatură însă cu operaţia. Oricum această “noutate” ne-a făcut să ne abatem gândurile pe o direcţie nouă.

Din cauza vârtejului de întâmplări ce a urmat cu repeziciune povestea cu rinichiul lipsă (se pare că, până la urmă, a fost chiar o poveste) a rămas pe planul secundar.  Iar când evoluţia bolii nu a mai lăsat nici o speranţă, nimeni nu a mai amintit de rinichiul lipsă.

A avut cu adevărat un rinichi lipsă?

Nu cumva medicul Gabrielescu a inventat această poveste pentru a-i sustrage atenţia şi pentru a-i ostoi omeneasca ei curiozitate?

     

                          MINUNEA BLONDĂ           

                          ----------------------------

În acele vremuri tulburi, triste, pline de îndoieli şi multe, multe altele s-a întâmplat un eveniment cu totul şi cu totul deosebit. În familia noastră a  apărut, aşa pe nepusă masă, o fiinţă oarecum neaşteptată.

În mod cert, oricum şi oricând, apariţia unei fiinţe ar fi trebuit să fie întâmpinată cu surle, trâmbiţe şi vin, ar fi trebuit să ne ţină răsuflarea încordată, să ne facă să ne punem în multe momente eternele întrebări: ce-i fi?, cum o fi?

Ar fi trebuit să ne captiveze întreaga atenţie, aşa cum superba primăvară fascinează totul de la cea mai mică vietate care încearcă zadarnic să treacă peste un fir de iarbă, până la cea mai emoţionantă creaţie a naturii: omul. Pentru că în realitate, şi în ultimă instanţă, era o mică primăvară: acea a vieţii. Dar pardoxal, nu ne-am concentrat atenţia asupra acestei “primăveri”, gata să izbucnească, să preschimbe totul într-o clipită, să revoluţioneze totul.

Atenţia noastră s-a concentrat asupra toamnei prea timpurii... Ai înţeles stimate cititor: trebuia să apară pe lume o nouă fiinţă.

Apariţia s-a produs în ziua de  16 februarie 1974, sâmbăta la ora 11. Fiinţa aşteptată sau neaşteptată, visată sau nevisată, venită pe uşa din dos pentru unii...(după cum vom vedea în continuare!), pe cea din faţă pentru  cei mai mulţi, s-a dovedit a fi un băieţel de 2850 grame, cu ochi albaştri, cu nasul turtit mai ales între albăstrele, şi - spre deziluzia mea - cu numai câteva fire rare şi plăpânde de păr blond.

Apăruse  Mihăiţă...

Pe moment ne-a fascinat pe toţi. Când l-am adus acasă, Mama se-nvârtea în jurul lui fără astâmpăr, eu nu-mi luam ochii de la minunea fără păr (totuşi!), soţia se uita şi ea la el nerevenindu-i să creadă că este o frântură din viaţa ei.

Aşa a intrat în casa noastră o fiinţă căruia, la început, nu i-am găsit încă rostul, căruia nu i-am intuit menirea, nu i-am preţuit mai ales eu – valoarea inestimabilă, rolul lui de liant uman, de pod peste ape tulburi, de deschizător de sensuri pentru două vieţi. N-am ştiut, atunci, că dincolo de scutecele albe se află o fiinţă menită să-nlocuiască o altă fiinţă. Pentru că, târâţi de valurile vieţii, am început - cel puţin din parte-mi – să uităm de fiinţa fără vorbă, cufundată-n imaculatele-i scutece sau la sânul mamei lui.

Târziu, mult mai târziu, l-am preţuit la adevărata valoare. Atunci ne concentram cu toţii eforturile pentru a susţine atacul decisiv împotriva bolii care ameninţa dramatic cealaltă fiinţă.

Chiar dacă nu întotdeauna am fost cu gândul la el, chiar dacă nu a captat în întregime atenţia noastră, el a existat şi ne-a arătat mereu convingător, concret,  caracterul schimbător al vieţii, prin însăşi fiinţa sa, prin însăşi felul lui de a descoperi viaţa, de a porni cu paşi şovăitori, nesiguri pe un drum enigmatic.

Cu aproape a lună mai înainte a apărut pe lume şi a doua fetiţă a surorii mele. Apăruseră deci două fiinţe...

                                                      

                             ÎNDOIALĂ  ŞI SPERANŢE

                             ----------------------------------

Început de martie 1974...

Dacă îţi aminteşti, cititorule, adevărul gol-goluţ, fără putinţă de tăgadă, fără să mai lase loc pentru un dram de speranţă, aveam să-l aflu în fatidica zi de 26 august 1974. Ne aflam deci la jumătatea drumului dintre momentul declanşării bolii şi cel al aflării, de către noi, a deznodământului fără putinţă de tăgadă. Trecuseră, de la operaţie, 3 ani de speranţă şi incertitudine. Urmau cinci luni de incertitudine şi speranţe...

Cinci luni în care am oscilat între agonie şi extaz.

Cinci luni în care ne-am lăsat plimbaţi de o furtună  într-o barcă invizibilă.

Cinci luni de sbucium sufletesc în care am refuzat instinctiv să căutăm, să aflăm adevărul tocmai pentru a lăsa loc pentru speranţe.

Cinci luni în care am aşteptat un miracol care nu s-a produs...

E insuportabil ca în asemenea cazuri să ştii totul clar, precis.

E insuportabil să nu speri, să nu mai ai dreptul să speri. E uman să speri.

Şi noi suntem oameni...

Era deci începutul lunii martie...

După terminarea analizelor Institutul Oncologic a programat-o să efectueze un tratament radiologic cu chisobalt chiar în incinta sa. Începutul s-a produs în ziua de 14 martie 1974. Timp de aproape 2 luni în zilele de luni, marţi, miercuri, vineri şi sâmbătă se ducea după amiaza la Institutul Oncologic pentru efectuarea şedinţelor cu raze chisobalt. După fiecare şedintă se întorcea acasă..

Ne-a impresionat dorinţa ei extraordinară de a face  totul, absolut totul pentru a se vindeca, tenacitatea şi rigurozitatea cu care a respectat toate indicaţiile medicilor.

A fost repartizată la medicul radiolog Trestioreanu despre care am auzit numai cuvinte de laudă. Efectele tratamentului cu raze nu au întârziat.

În primul rând i-au slăbit durerile de la picior şi, treptat, au dispărut chiar. În schimb i-a amorţit. Mereu ne spunea:

- Nu mai mă doare, dar e amorţit. De ce o fi amorţit aşa?

Era întrebarea pe care ne-o punea nouă sau ei însăşi, poate şi din dorinţa de a găsi o explicaţie care să-i alunge temerile, să-i spulbere neliniştea.

O zi în care efectua tratamentul decurgea astfel: se suia în tren la gara noastră şi cobora la gara Obor. De  acolo lua autobuzul 119 cu  care ajungea la spital. Acolo aştepta până îi venea rândul la tratament. Apoi se-ntorcea acasă tot cu trenul fie de la ora 17.00 fie de la ora 20.00. Instinctul ei de gospodină nu se alterase: întotdeauna se-ntorcea cu plasa plină de cumpărături. Destul de repede şi-a făcut prieteni printre bolnavi, colegi de suferinţă. Ne povestea, adesea depre ei. A impresionat-o foarte mult un aviator prin felul cum vorbea. cum o-n-curaja. Avusese un accident de avion şi ajunsese la Institutul Oncologic. Nici unul dintre ei nu lăsa, nu trăda prezenţa pe undeva, prin apropiere, a morţii iminente. Sau poate că nu-şi dădeau seama. Prin intermediul ei aflasem gândurile, durerile lor. Avea vocea calmă, puţin aspră, când spunea lucruri triste o cobora pentru a deveni mai gravă. Modul ei de a povesti trăda o fire echilibrată, inteligentă, stăpânire de sine, cu acea proverbială inţelepciune a omului simplu, din popor.

Iar eu îi sorbeam cu nesaţ cuvintele, privirile, gesturile, zâmbetele, umbrele, nelipsitele-i umbre din priviri.

Joia şi duminica nu efectua  sedinţele cu razele chisobalt. Câteodată mai era liberă şi-ntruna dintre celelalte zile ale săptămânii. Pauzele erau necesare. Au început să apară şi efectele secundare ale razelor: lipsa  poftei de mâncare şi o somnolenţă continuă. Dormea foarte mult. Întrebarea ei obsedantă devenise atunci: “De ce dorm atâta?”

Să fiu sincer: ne-am pus mari speranţe în acel tratament radiologic. Am crezut că am găsit, în sfârşit, leacul mult dorit şi mult căutat pentru a-i veni de hac bolii. Ne-am mai liniştit. Atmosfera din familia noastră a devenit mai destinsă. Începuseră să reînflorească speranţele. Şi când Mama a început să se întremeze puţin chiar ne-am simţit mulţumiţi în acel miez de primăvară.

Povestea cu rinichiul lipsă rămăsese undeva în urmă.

A dus Mama viaţa ei de până atunci cu numai unul dintre 2 părţi componente ale unui organ vital?

Oricum se încheiase un mic capitol din viaţa Mamei (acela al rinichiului lipsă) la care aducerile aminte mai apelează din când în când, din ce în ce mai rar, tinzând  să intre în sfera banalului pe măsura ce uitarea îşi asterne pânzele atotcuprinzătoare asupra-i...

Mi-am amintit de zbuciumata viaţă a lui Mihai Viteazul. După bătălia câştigată  la Gurăslău, istoricii consemnau: “se părea că steaua lui Mihai răsare iarăşi”.

Atunci se părea  că răsare şi steaua noastră. Până la urma totul s-a dovedit a fi o oază a speranţei apărută miraculos în mijlocul deşertului.

În timp ce Mama îşi continua seria drumurilor (dus-întors) până la spital, a avut loc botezul lui Mihăiţă, după datină, obicei străvechi la care ea a ţinut foarte mult.

Mama a depus la sediul CAP-ului dosarul de pensionare pe caz de boală.

Sincer să fiu nu ne-am străduit prea mult pentru obţinerea acestei modeste pensii. Principalul era să se însănătoşească. În focul luptei  pentru salvarea unei vieţi conta mai puţin cei circa 150 de lei cât, probabil, ar fi primit.

Era mai mult dorinţa ei...

“E munca mea, e dreptul meu” ne spunea adesea.

Mereu îmi spunea că am carte şi ştiu să mă descurc cu hârtiile alea şi că, trebuie să mă interesez îndeaproape.

Dacă pentru obţinerea avizului comisiei medicale de pensionare de la Policlinica Judeţeană nu au fost necesare eforturi prea mari, în schimb pentru a obţine aprobarea adunării generale  a CAP Tânganu au trebuit să treacă multe luni. După obţinerea acestei aprobări urma ca dosarul să fie depus la Casa de Pensii a judeţului Ilfov unde trebuia să se stabilească dacă are sau nu dreptul.

Era deci de aşteptat.

Ne-a frapat insistenţa cu care cei de la Institutul Oncologic au cerut să-şi depună actele necesare pensionarii. Semne bune nu prea erau.

Într-una din zile am surprins-o când scotea apa cu găleata pe jumătate. Mi-a spus:

- Nu mai am putere, Vasile!

Continua să ne impresioneze străduinţele ei, aşa cum am repetat mereu de-a-lungul acestor rânduri, de a respecta intocmai prescripţile medicilor. Mai mult chiar îşi asuma singură restricţiile pe care le considera binevenite.  Medicii nu i-au prescris nici o restricţie la mâncare şi băutură. Dar ea nu prea a pus în gură  o picătură de vin sau de ţuică.
    “Nu, nu beau nimic. Dacă am pornit-o pe drumul ăsta, merg până la capăt. Ce fel de tratament urmez eu dacă beau ţuică şi vin? Ce mi-e mai dragă băutura decât viata. Ducă-se dracu’ şi băutură şi tot; să mă fac eu bine şi asta să fie paguba”.

Nu consuma nici acrituri, care, oarecum, i-ar mai fi stimulat pofta de mâncare. Îndura totul cu un stoicism rar întâlnit pentru că îi era  (cum să fie astfel?!) foarte dragă viaţa!

Dar toate eforturile ei erau zadarnice.

O colegă de serviciu (doamna Cotarcea Maria) făcea eforturi vizibile de a mă încuraja. Şi în multe cazuri reuşea să-mi alunge frica.

“ Se face bine mama dvs. O rudă de a noastră a făcut aceiaşi operaţie ca şi mama dumitale. A făcut şi raze. Au trecut 12 ani de la operaţie şi se simte bine”. Continua: “Durerile la picior se datoresc reumatismului. Tăieturile corpului, deci şi operaţiile, duc la reumatism. Dumneaei  a stat în apă, în frig la CAP, plus operaţia, plus treburile gospodăreşti de la ţară, una peste alta s-au adunat. Cu cât îmbătrânim cu atât apar fel de fel de boli, organismul slăbeşte şi de aici necazuri”.

“ În zona operaţiei apar nişte fibre care duc la dureri. Medicii i-au recomandat acest tratament ca să le distrugă. Apoi dispar şi durerile. Nu va faceţi nici o grijă”. Trebuie să recunosc că vorbele acestei femei, cu o mare experienţă în necazuri omeneşti mi-au alungat o însemnată parte dintre îndoieli.

Odată cu terminarea celui de-al treilea an universitar a terminat şi Mama cele 30 de şedinţe cu raze chisobalt  planificate.

I s-a recomandat o pauză de o lună de zile după care să revină la control. În timpul acela  (fiind în concediu de studii ) îmi pregăteam  susţinerea examenelor din sesiunea de vară, iar Mama se  îndeletnicea cu treburile mărunte ale casei, aşteptând cu-nfrigurare, dar şi cu speranţe, deznodământul.

- Acuma ce-o vrea Dumnezeu. Piciorul e încă amorţit. Sora medicală mi-a spus că aceste raze îşi fac efectul încă mult timp după terminarea lor. Aşteptăm şi noi să vedem ce se-ntâmplă.

Mai târziu aveam să aflu că acea perioadă post-tratament era decisivă pentru reîntoarcerea imediată sau mai târziu a bolii necruţătoare. Oricum reîntoarcerea. Nimeni dintre noi nu ştia cu certitudine acest lucru. Pot spune că această “neştiinţă” mi-a fost, întrucâtva, folositoare deoarece am putut să-mi pregătesc liniştit examenele obţinând, în acea sesiune cele mai mari note dintre toţi cei cinci ani de studii universitare.

Mamei îi mai revenise puţin pofta de mâncare. Piciorul continua să fie amorţit. Dormea încă foarte mult. Dar continua să schiopăteze cu piciorul drept.

Cu o săptămână înainte de a se duce la control s- a produs o lovitură de teatru: au revenit durerile! Exact în momentul în care piciorul  începuse să se dezamorţească. Legătura era clară: durerile fuseseră diminuate de raze... prin amorţire.

De la control s-a întors mai nedumerită decât a plecat  Ce se-ntâmplase?

O controlase medicul Trestioreanu prin palpare şi rămăsese  mulţumit de rezultat. I-a spus să revină peste o lună de zile din nou la control. Atunci Mama i-a spus că are dureri.  A rămas surprins. N-a zis nimic. Sora medicală i-a spus: “Ia şi dumneata calmante: antinevralgice sau algocalmin” Asta a fost tot... Ce-or fi însemnând toate acestea?

De ce n-o fi spus: “Te-am făcut bine la operaţie, pentru picior du-te  la Policlinica Judeţeană pentru că, probabil, ai reumatism”. Sau: “Cu piciorul e altceva. Te vom trimite la băi”.

Mama a comentat controlul cu o cunoscută zicală mioritică: “Am plecat bou şi m-am întors vacă”.

    

                                 SUBSTITUIRE

                                 -------------------

Imediat au început căutările, interminabilele noastre căutări, în lumina noilor evenimente. Refugiul nostru permanent rămăsese acelaşi banal reumatism. Am continuat să ne punem speranţele în el, considerându-l un liman la care trebuia să ajungem!

Era clar că era grav bolnavă. Nu exista, de mult,  nici un dubiu.

Nu încăpea nici o îndoială. Ipoteza despre o sănătate cât de cât bună era de mult exclusă. Am început să căutăm medicamente specifice reumatismului. Primul a fost revulsinul. Am renunţat aproape instantaneu la el, deoarece nu se recomanda bolnavilor de inima şi deşi mama nu suferise niciodată de aşa ceva, se plângea, în ultimul timp că ar deranja-o. Apoi au urmat saliformul, piramidoanele, antinevralgicele şi algocalminul tablete. La ultimul am renunţat deoarece Mama  se plângea că nu-i face bine. Cred că efectul negativ se datora mai mult unei inhibiţii psihologice, datorate unor păreri exprimate la spital cum că algocalminul atacă inima. Auzisem că - dacă folosind saliformul – se fac niste mici pete roşii înseamnă că are reumatism.

Şi într-adevăr aşa ceva a apărut şi la Mama spre satisfacţia şi inducerea noastră în eroare.  Pentru câteva ore încetau şi durerile.  Aceste fenomene au contribuit la  făurirea unor iluzii deşarte. În realitate îi era din ce în ce mai rău. Se văita mereu: “Ce boală cu foc am eu. Nu-mi este şi mie niciodată mai bine. Mereu mai rău, din ce în ce mai rău. Se mai îmbolnăveşte omul dar la mine totul e cu foc. Doamne!, ce blestem a căzut pe capul meu!”.

Căutările ei s-au extins şi asupra leacurilor băbeşti.

“Dacă doctorii nu au reuşit poate reuşesc cu astea. Cine ştie unde îmi găsesc leacul. Să-ncerc şi eu să nu zic  vreodată că n-am încercat”.

A ţinut piciorul bolnav în apă caldă cu sare, altadată în apă caldă cu fecale de oaie, sau cu coji de nucă. Dar totul era zadarnic, sortit iremediabil eşecului. Niciodată nu a obţinut vreo ameliorare mai consistentă în afară de o neînsemnată şi de scurtă durată calmare ale durerilor.

La început durerile s-au manifestat cu precădere la încheietura labei piciorului. Apoi au început să se “plimbe” dezordonat în susul piciorului până la coapse, trecând pe la “icre” (cum spunea Mama), genunchi şi pulpă. Apoi în jos spre laba piciorului.

A mai trecut o lună şi ne-am pomenit în fata unui nou control. Aşteptat cu multă înfrigurare şi speranţă noul control, efectuat tot la Institutul Oncologic, s-a încheiat ca şi primul, fără un rezultat clar, fără vreo concluzie liniştitoare, fără să se deschidă vreo nouă pistă pentru tratarea bolii. Medicul Trestioreanu a controlat-o iarăşi la operaţie prin palpare. De picior nici pomeneală. I-a recomandat, în continuare, calmante şi să revină la control peste o lună.

“ Doamne, ce mă fac până atunci cu durerile astea, spunea Mama. Încotro să o iau?”.   

“ De ce  nu mi-a dat şi mie nişte medicamente să fac şi eu un tratament. Mă lasă aşa ca pe un câine. Am făcut razele, mi-a trecut operaţia, dar de ce nu-mi face şi mie ceva la piciorul ăsta?!”

Raţionamentul ei, aşa cum a fost dintotdeauna, aşa cum va fi până-n ultima clipă, a purtat amprenta lucidităţii, a realităţii. Nici în momentele ei cele mai dificile nu a spus vorbe de prisos, de clacă. Vorbele ei erau mereu la obiect, directe, întotdeauna spuse prin prisma omului simplu. Şi când, totuşi, s-au produs fisuri în raţionamentul ei, acestea s-au datorat unor cauze independente de voinţa ei. În definitiv nu avea nici o vină că purta în trupul ei o boală necruţătoare, care nu lăsa nimănui  măcar un dram de speranţă. Acolo era singura piesa subredă a raţionamentului său.

Zilele de vară treceau una după alta înăbuşitoare, prăfuite, liniştite. Liniştite pentru alţii. Pentru noi a fost o vară de foc.

Mihăiţă a crescut pe nesimţite. Până-n mijlocul verii când puterile ei au fost cât să-l ţină în braţe, ea l-a îngrijit.

- S-a făcut mare şi greu băieţelul nostru şi eu nu mai am puterea să-l ţin în braţe.

El creşte mereu, dar mereu îmi scad mie puterile.

Toată ziua, atunci când era acasă, şi-o petrecea în jurul lui. Ei i-a adresat primele zâmbete, primele râsete.

- Las’că mă fac eu bine şi ce-o să ne mai jucăm amândoi, îi spunea adesea. Într-o duminică ne-a spus că nu mai poate îngriji de el. Şi astfel a început  Mihăiţă interminabilul lui pelerinaj de la noi la cealaltă mamaie şi invers. Mama i-a simţit cel mai mult lipsa. Dar Mihăiţă a trecut, pentru o bună bucată de timp pe un plan secundar. În acele momente era greu dacă nu imposibil ca amândoi să-şi facă loc în sufletele noastre în mod egal. Mama exista dintotdeauna. Mihăiţă de-abia apăruse.

Încă nu-şi ocupase locul pentru care se născuse. Nu sosise momentul. Dar oricum locul lui era rezervat.

Încă din acea vreme se profila, nevăzută, neştiută de nimeni, o tragică subtituire  de persoane. Cele două fiinţe parcă erau menite să treacă de la una la alta o nevăzută ştafetă a vieţii.

Ne aflam “în zona de schimb”.

Instinctiv ne ocupăm de aceea care purta ultimul schimb, până în acel moment al ştafetei milenare pornite de undeva din haos, de undeva de la rădăcinile tainice ale vieţii.

                                             

                     DESPRE UN ANUME IMPERIU

                     -----------------------------------------

Şi zilele treceau monotone, neştiutoare, nepăsătoare. Mereu aceleaşi lucruri, mereu acelaşi soare sufocant, mereu o Mamă plimbându-se îndurerată prin curte. O găseam atunci când ne întorceam acasă, fie, aşa cum spuneam, plimbându-se prin curte în speranţa ostoirii durerilor, fie stând pe  patul de lemn (improvizat) în mijlocul curţii. De sute de ori am început discuţia cu aceiaşi întrebare:

“ Te doare  piciorul, Mamă?”

Şi răspunsul venea, după o uşoară scuturare a capului, din mereu acelaşi imperiu al durerii şi resemnării:

“ Mă doare, Vasile”

Era un schimb de consemne. Era inevitabilă  această tristă  împerechere de propoziţii. Fără ele nu ne puteam începe discuţia noastră. Cu tot acest rutinism, cu toate aceste obositoare repetări, emoţiile dinainte şi după schimbul de cuvinte au rămas mereu la cea mai înaltă tensiune umană. Speram, din toată fiinţa mea, să primesc alt răspuns. Oricare. Scurta pauză dintre întrebare şi răspuns mi se părea o veşnicie. În această pauză, Mama, fie că ridica privirea-i tristă, fie că nevrând să-mi întâlnească lucirea umedă a ochilor lăsa privirea în jos...

Şi zilele continuau să treacă insensibile, monotone, neştiutoare...

M-am întâlnit întâmplător cu un prieten, fost coleg de serviciu într-o întreprindere bucureşteană (FMUAB):

- Iţi mai aduci aminte de inginerul Creţu?

- Da, i-am răspuns.

- A murit  de curând. A avut cancer osos. A dispărut în chinuri groaznice.

M-am ingrozit: “Oare, nu cumva şi Mama are cancer osos?” Doar se plânge mereu că o doare piciorul.

Norii negri continuau să se adune ameninţători. Şi aceasta în plină vară când soarele îşi trimitea razele dogoritoare şi binefăcătoare peste o lume străină de durerile noastre sau ce păreau numai ale noastre.

Se efectuaseră două controale. Îl asteptam pe cel de-al treilea. Dar nu s-a mai ajuns la el, adică, vreau să spun, la termenul stabilit de medic  Piciorul Mamei a început să se umfle îngrozitor de parcă tot ce i se întâmplase până atunci nu era îndeajuns.

Ce era de facut; încotro să ne ducem?

Deşi permanent a pus în luptă toată puterea ei de stăpânire, i-au scăpat totuşi câteva cuvinte sinistre, memorabile:

“ O să vezi, tu, Vasile, că piciorul ăsta o să-mi pună capul!”

Mama susţinea că ar fi bine să se prezinte la medicul comunal. Eu am susţinut să se prezinte la Institutul Oncologic... Până la urmă am convins-o.

În dimineaţa zilei de 7 august 1974 s-a dus la Institutul Oncologic. S-a întors de acolo cu o reţetă  prin care urma să i se facă injecţii cu alfachimiotripsină şi girostan.

Mi-amintesc bine: a mai avut puterea în acele zile să se ducă acasă la sora medicală din satul nostru  care  i-a făcut injecţiile. După aceea...

După injecţie prima ei senzaţie a fost de uşurare.

“ Simt că nu mai mă  tine aici la încheietura piciorului” ne-a spus.

A început să meargă mai uşor. Ce bucurie! Când s-a întors de la sora medicală ne-a spus: “ M-am străduit şi eu cât am putut să nu mai şchiopătez, să nu mă mai arate lumea cu deştu’ “.

A fost suficient acest amănunt ca să-nflorească din nou speranţele în grădina noastră. Era ca un izvor de apă rece şi limpede ca lacrima apărută în calea însetatului. Era aşa cum aşteaptă pământul în miez de vară, îmbrăţişarea puhoiului de ape al unei ploi torenţiale.

O adiere primenitoare a împrăştiat îmbâcseala din sufletele noastre.

Dar, vai, totul a fost atât de scurt, cât un vis frumos.

Aşteptam încordaţi, cu un zâmbet sau, cine stie?, un rictus în colţul gurii un miracol ce nu s-a produs nici atunci şi nici altădată. Stăteam ca nişte animale hăituite în aşteptarea prădătorului... 

După terminarea tratamentului piciorul s-a umflat enorm.

Eram din nou la răscruce de drumuri. Până la urmă, instinctiv, animalic, am ales un drum. Un drum care ne-a dus definitiv în imperiul fricii şi al groazei. Nu vom mai ieşi din el decât atunci când mrejele nevăzute, dorite sau nedorite ale uitării vor acoperi totul, va face să se depună praful, mucegaiul, pânzele de păianjen peste tot ceea ce  în limbaj uman înseamnă durere, disperare, frică, groază.

Ceea ce a urmat,  ştii stimate cititor: acea zi fatală de 26 august 1974 care a schimbat brutal şi dureros, incertudinea în certitudine, confuzia în claritate, speranţa într-un morman de cenuşă pe care vântul a împrăştiat-o  aiurea.

Să ne întoarcem deci, după acest uriaş drum în timp şi spatiu într-unul dintre spitalele bucurestene, acolo unde am lăsat-o la începutul acestei povestiri.

                                   

CAPITOLUL V - ÎN CELE DIN URMĂ PE PERNA DE ACASĂ

                ============================================

                             NU-I  LOC  PENTRU  MINUNI

                            ----------------------------------------

8 octombrie 1974.

Ca de obicei m-am dus în vizită la spitalul CFR 2, acolo unde “am părăsit-o” pe Mama la finalul capitolului 2 pentru a face, împreună, o incursiune în trecutul ei. Şi tot ca de obicei m-am dus pe la orele 16.20. N-am găsit-o, aşa cum mă aşteptam, în salonul 41. M-am speriat. Dar o fostă colegă de salon m-a lămurit: o mutaseră în alt salon. Am întrebat-o:

- Nu a venit nimeni la matale?

- Nu, mi-a raspuns.

- Poate n-au nimerit salonul, încerc eu o scuză.

- Am lăsat vorba în salonul 41 să-i îndrepte aici.

Aşa era. Noul ei salon era mai mare. Şi aproape gol. Nu avea decât 3 paturi ocupate cu bolnave. În acea după amiază, în acel salon ce mi se părea imens, poate şi datorită liniştei ce-l domina cu autoritate, m-am lăsat cuprins şi dominat de nişte senzaţii ciudate, unice, aş putea spune. Priveliştea era dezolantă, atât afară unde frunzele îngălbenite ale teilor se cerneau neputincioase prin sita nevăzută a toamnei, cât şi înăuntru unde 3-4 fiinţe încercau să se strecoare prin sita morţii în  drumul către viaţă...

M-am simţit aşa, dintrodată, fără vreun motiv imediat şi palpabil, dacă am în vedere cele petrecute până atunci sau văzute atunci, dominat, dependent de un sentiment de singurătate.

Imensitatea salonului (deşi în realitate nu era chiar aşa de mare; poate imaginaţia mea sensibilizată în acel moment i-a dat dimensiuni incomensurabile) Mama privindu-mă, tristă, cu cearcăne în jurul ochilor,  imaginea teilor îngălbeniţi, clinchetul veselei (se apropia ora mesei de seară) albul acela imaculat ce domina salonul m-au facut să mă simt într-o lume străină de aceea a noastră, pământeană. Parcă pluteam amândoi în univers, singuri, fără sentimente umane, goliţi de sentimente chiar, cu inimile de piatră privind impasibili la valurile soartei ce ne purta aiurea. Blestemată imagine. Am plecat de acolo cu un sentiment de nesfârşită trişteţe. Şi am lăsat în urma mea o fiinţă cuprinsă de aceiaşi nesfârşită tristeţe. Dar n-am plecat cu mâna goală ci cu o adeverinţă care conţinea  diagnosticul mamei: “limfoedem al membrului inferior drept prin metastaze osoase şi ganglionare după histerectomie totală”. Se procopsise şi cu un cancer osos. De cel ganglionar ştiam.

În acele zile medicul Constantinescu mi-a spus câteva lucruri dezarmante. Printre altele că numai printr-un tratament forte şi sub supraveghere medicală atentă (deci numai internată) putea să supravieţuiască până la Anul Nou. Dacă nu o internam  în spital viaţa ei s-ar mai fi lungit pe durata unei singure luni. Radiografiile puseseră în evidenţă o situaţie îngrozitoare. Osul de la încheietura piciorului era atât de “mâncat” de boală încât se formase un gol prin care, după afirmaţia medicului Constantinescu, încăpea un pumn... Nu era absolut nici o speranţă. Ce i se mai putea face? Medicul Constantinescu spunea: raze Roentgen. Pentru a rezista acestui tratament i s-a făcut, mai întâi, unul de întărire. Compoziţia sângelui era dezechilibrată. La internare avea un milion de celule roşii şi normal îi trebuiau 4 milioane. După tratamentul de întărire se apropia de 2 milioane. Avea 8-9000 celule albe. Normal trebuiau 5-6000. După tratamentul de întărire a scăzut la 7-8000. Medicul Constantinescu mi-a explicat şi de ce a fost mutată din salonul iniţial. Transferul s-a făcut pentru a-i mai schimba, cât de cât, mediul înconjurător şi mai ales să nu mai vadă cum alţi bolnavi pleacă şi ea nu. Viaţa de acasă este cu totul altceva, ţinând-o permanent în spital câştigă sau pierde din viaţă?

În una dintre vizite i-am adus flori. Erau galbene. Nu ştiu cum se chemau. Au intrat în contradicţie cu albul imaculat al pereţilor, al cearceafurilor.

După trei săptămâni, cât a durat tratamentul de întărire, a început, în sfârşit!, şi tratamentul cu raze Roentgen. Dar, paradoxal, tocmai atunci, când noi ne-am edificat  pe deplin asupra nulităţii şanselor ei de supravieţuire, au început să crească speranţele ei. Ca-ntr-un balansoar: ea sus, noi... jos.

- Poate vrea Dumnezeu să mă fac bine. A început să mă lase piciorul. Această constatare a făcut să redevină (pentru a câta oară?) MAMA mea. Şi-mi promite:

- Când vin acasă îţi fac un pulover. Apoi a schimbat vorba:

- Să-i spui lui taică-tu să facă nişte uşi de lemn la marchiză. O să punem acolo aragazul când o să-l cumpărăm. Tot pe acolo o să se joace Mihăiţă. Să cumpăraţi şi gogoşari. Apoi, după o scurtă pauză, a continuat: să aveţi grijă la iarnă. Eram derutat: ce vrea sa spună prin vorbele acestea? Cunoştea adevărul ? Eu am crezut, este adevărat cu mici intermitenţe, că a ştiut adevărul. La momentul oportun am să aduc şi alte dovezi-vorbe ca acestea:

- Domnul doctor operează totul în afară de cancer. Operează şi vindecă. Are mâini de aur.

Sigur că şi-a pus mereu întrebarea: pe ea de ce nu o operează? Dacă ştia adevărul atunci de ce nu discuta cu noi? Ne menaja? Dacă era adevărat atunci spiritul ei de sacrificiu nu avea limite.

În acele zile am urmărit la televizor meciul de fotbal Steagul Roşu Braşov şi echipa turcă Besiktaş Istambul. S-a întâmplat acolo, pe gazonul verde, un adevărat miracol: jucătorii români au marcat, în ultimele 5 minute ale meciului trei goluri exact câte le trebuiau ca să se califice în turul următor al Cupei UEFA. Sub aparatul proiector de raze Roentgen nu se întâmplă minuni. Desigur minuni se întâmplau şi în afara gazonului. Dar nu la tot pasul...

După patru sedinţe cu raze Roentgen, arăta groaznic. Era atât de obosită şi slăbită încât nici nu putea să stea de vorba cu noi. Cu toate eforturile ei vizibile de a sta trează, moţăia. Se străduia din răsputeri să se joace cu Mihăiţă (îl adusesem la dorinţa ei). La vizita următoare, într-o duminică arăta mult mai bine. De-atunci înainte ciclul se va repeta cu precizie: făcea săptămânal 4-5 sedinţe, la capătul acestui grupaj arăta foarte rău, după pauza de 2-3 zile îşi mai revenea într-o oarecare măsură.

Situaţia nu se ameliorase, aşa cum ne aşteptam noi (temporar evident). Este adevărat că au mai slăbit durerile, dar nu putea sta şi dormi decât într-o anumită poziţie.  Extraordinar efort uman! Admirabilă voinţă! A rezistat tuturor greutăţilor. De unde atâta putere? Dar cuvintele ei erau contradictorii. Câteodată spunea că s-a săturat de spital, că nu mai are zile să-şi vadă şi ea casa. Apoi imediat adăuga:

- Nu plec de aici până nu mă fac bine!

Colegele ei de salon ne-au spus că după plecarea noastră plângea.

Odată cu trecerea timpului au început să se rărească şi vizitele (şi aşa destul de puţine). Ultimii  mohicani am rămas eu şi sora mea. Sub un pretext sau altul a început să se eschive de la nu prea obositoarele vizite la spital şi tata...

Mâncare a avut întotdeauna din abundenţă. La început a consumat totul cu multă poftă. Dar încet, încet a început să-i piară pofta de mâncare.

Într-o zi mi-a arătat pe vecina ei de salon  (care avea patul cel mai apropiat de al ei):

- I-au făcut aceiaşi operaţie ca şi mie. Apoi i-am surprins ochii atintiţi asupra-mi. Incă o dovadă că ştia adevărul.

                                     PATRULATERUL

                                    ------------------------

În ziua de 22 octombrie 1974 am ajuns destul de târziu la vizita de la spital. Ne aştepta. Din păcate nu am fost decât eu. Mi s-a părut mai veselă decât de obicei. Palida ei veselie mi s-a părut nefirească.

Povestea:

- M-am culcat seara pe la ora 10 şi am adormit. M-am trezit pe la 12.30 cu nişte dureri groaznice. Doamne, ce mă dureau! Am luat un algocalmin, am adormit din nou şi m-am trezit pe la 5 dimineaţa. Am mai luat un algocalmin. Am adormit şi m-am trezit tocmai la 8.

Între timp a terminat de mâncat un ou. A continuat cu o gogoaşă caldă pe care i-o adusesem.

- Am întrebat-o pe sora (medicală) până când mai face raze şi mi-a spus că până sâmbătă. Cred că săptămâna viitoare îmi dau drumul acasă.

Acesta era motivul pseudo-bucuriei Mamei mele!

Credea cu toată convingerea (sau se prefăcea!) în tratamentul radiologic ce i se administrase! Cuvintele următoare mi-au spulberat această constatare:

- Mi-au făcut de toate: şi raze, mi-au dat medicamente, alifii. Ce să-mi mai facă şi ei!

Nici o lacrimă, nici un gest nu-i trădau deznădejdea. Cel puţin până atunci ieşise învingătoare în lupta dramatică cu propriile slăbiciuni.

Am trecut din nou la cele lumeşti. Intrebările ei erau:

“ Acasă ce mai este?”

“ Aţi pus geamlâcul?”

Apoi, dintr-odată  a alunecat, oarecum inedit şi nepotrivit pentru acele momente: nunta mea! Boala ei amânase pentru mult timp acest eveniment care făcea parte din patrimoniul ei vital: căsătoriile noastre (a mea şi a surorii mele) şi respectiv cele două nunţi. Cum prima, cea a surorii mele se produsese, mai rămânea nunta mea ca să închidă definitv, patrulaterul menirii ei. O banală ameliorare a sănătăţii ei a făcut ca să-i revină în atenţie acel ultim eveniment.

- M-am gândit să facem nunta la vară la noi acasă. Îl luăm lăutar pe Virgil. Punem masa în curte.

(“Numai dacă stă internată în spital mai apucă Anul Nou” erau cuvintele medicului Constantinescu care îmi reveneau obsedant în minte).

Privirea mi-a fugit spre picioarele ei. Cât de viguroase erau altădată! Mi-au trebuit mulţi ani ca să pot fugi mai repede decât ea şi să scap, astfel, de o corecţie corporală - “bataie de mamă”, cum se spune pe la noi care este “ruptă din rai”.

- Vasile, să nu-mi mai aduceţi dulciuri. Şi nici acrituri. De ce urmez tratamentul ăsta dacă nu mă păstrez, dacă nu ţin regim!

Am renunţat la ideea de a-i explica de ce acriturile nu influienţează cu nimic tratamentul. Exista riscul de a mă da de gol. Hmm! Secretul lui Polichinelle!

La vizita următoare au fost mai mulţi vizitatori. Printre ei o prezenţă inedită: Mariana, nepoţica ei. Stătea în poala ei. Am rugat-o să nu mai stea acolo că o doare piciorul. Dar Mariana şi-a motivat prezenţa în poala ei prin faptul că durerile erau în altă parte!

Soţia mea sosise prima. A găsit-o plângând. Faptul este surprinzător deoarece, faţă de mine şi sora mea, nu şi-a permis asemenea momente de slăbiciune (mă refer la perioada din spital). Dar tocmai acel plâns explica un adevăr de care aveam să mă conving încet, încet: pe mine şi pe sora mea ne menaja, ne scutea de scene dramatice. Nu uitase că suntem copiii ei...   Încerca să fie veselă atunci când noi eram de faţă, deşi efectul razelor o făcea să-şi scuture din când în când, capul pentru a-şi alunga somnolenţa. Ne spunea:

- Dacă nu aveţi timp nu veniţi la mine. Eu nu mă supăr. Mă descurc eu.

Dar prezenţa noastră era reconfortantă pentru ea. Cum să nu dorească să schimbe câteva vorbe cu noi când, zi şi noapte, stătea acolo într-un pat de spital, într-o poziţie unică?

La plecare i-au scăpat câteva vorbe  triste:

- Voi plecaţi, eu rămân. M-am săturat...

                               UN  OM  CU  “PERSONALITATE”

                               ---------------------------------------------

 Atunci în acele zile dramatice împotriva noastră s-a mai ridicat un val. Un val, care, în cele din urmă avea să se dovedească a fi uriaş... Aproape inutil să mai spun: valul era stârnit de “tata” (îmi permit, stimate cititor, ca de acum încolo să folosesc ghilimele ori de câte ori condeiul meu trebuie să scrie acest cuvânt; cele ce urmează îmi vor da dreptate).

Ambiţiile lui de altădată au reieşit la iveală tocmai atunci, atunci când noi făceam eforturi uriaşe, disperate, pentru a salva aparenţele unei cauze iremediabil pierdute.

Ştiam “graţie” unor experienţe mai vechi că la el manifestarea violentă a “personalităţii” are un caracter ciclic. Pierdusem din vedere acel amănunt. Atunci ne-am lovit din nou de el, şi i-am resimţit, din plin, efectele.

Începutul unui nou “început” l-a făcut tot cu o fiinţă din sexul opus lui. Cu sora mea terminase, cu Mama deasemenea. Mai rămânea o fiinţă din tagma lor care “trebuia” să facă cunostinţă cu stilul lui caracteristic. Şi din nou este aproape inutil să mai spun că aceasta a fost soţia mea.

Prilejul unic pentru declanşarea “ofensivei” l-a constituit două evenimente importante: plecarea Mamei pentru o ipotetică vindecare şi a mea pentru a continua studiile (începusem anul universitar patru). Şi nu l-a ratat.

Geneza declanşării noii etape a atributului de stăpân a constituit-o aflarea tristei veşti de la cumnatul meu:  Mama este bolnavă de cancer.

Atunci liniştea  zilelor petrecute acasă (Mama, se ştie, era la spital) şi-a pus bazele temeinice ale unui plan diabolic pe care l-am intuit cu exactitate.

Cum după operaţia din 1971 Mama devenise “incomodă” pentru el, la aflarea veştii că boala este incurabilă, a căutat să se pună  “la adăpost” pentru mai târziu.

În virtutea unor obiceiuri strămoşeşti, ajunse până în zilele noastre, atunci când unul dintre părinţi dispare, celălalt rămâne în îngrijirea unuia dintre copiii majori. Este ceea ce se cheamă o familie tradiţională, în care părinţii, copiii, nepoţii trăiesc în comun împărţind bucuriile, tristeţile şi necazurile vieţii.

Dar, această perspectivă nu-i convenea. Nu lăsa posibilitatea  înfăptuirii  unui vis ce prindea contururi: un nou mariaj.

Cine ar fi fost de acord  cu acel ipotetic mariaj dacă noi i-am fi asigurat îngrijirea necesară, mâncare gătită, spălat, curăţenie, etc.? Cine ar fi spus că-i era necesară o soţie la 58 de ani când familia îi asigura tot ce îi era necesar?  Era necesară deci o ruptură brutală de noi. Şi a  acţionat în consecinţă. Primul motiv de care s-a folosit a fost acela că nu-i plăcea mâncarea pregătită de soţia mea. O arunca la câini şi mânca în schimb conserve ale căror cutii le aşeza, ostentativ!, pe pragul uşii de la camera noastră. Bineînţeles când nu eram acasă. Laşitate...

Următoarea fază s-a petrecut când a fost necesar să facem focul în casă. Deşi lemnele le-am procurat împreună şi tot împreună le-am tăiat şi pus la adăpost a refuzat să facem  cu ele focul şi în camera noastră.

Şi ca nu cumva soţia mea să-ndrăznească să-i calce cuvântul lui de stăpân a lansat o ameninţare teribilă: “E problema de viaţă şi de moarte dacă  te mai prind la lemne!”. Şi-n acel timp Mihăiţă  a stat  în  frig, s-a-mbolnăvit de bronşită, de care nu a mai scăpat mulţi ani!

Apoi a continuuat cu înjurăturile, presiunile psihologice şi mai ales calomniile. Toate în speranţa că  voi părăsi casa părintească şi-l voi lăsa stăpân absolut pe casă, curte, grădină. Adică pe moştenirea Mamei şi pe munca noastră! Ar fi fost un atuu hotărâtor în apropiata însurătoare. Noi îl încurcam decisiv. Viitoarea mireasă trebuia aici, unde am asudat eu şi Mama, să se simtă  “ca la ea acasă” alături de mirele-stăpân.

Pur şi simplu uluitoare a fost insistenţa cu care şi-a urmărit realizarea acestui plan. Printre calomniile uzitate cea mai des vehiculată a fost aceea care avea drept subiect o fiinţă ABSOLUT NEVINOVATĂ: fiul meu, Mihăiţă. Şi anume că n-ar fi fiul meu! Şi în timp ce Mama îşi trăia zilele şi noptile prin saloanele spitalelor, uitându-se îndelung la uşa de la intrare în zilele de vizită, el ca un veritabil detectiv, făcea ample investigaţii pentru a găsi un tată imaginar lui Mihăiţă!!! Am avut curajul să atrag atenţia rudelor noastre apropiate asupra plnurilor sale. Toţi, aproape fără excepţie, au considerat temerile mele nejustificate. Nu mă credeau. În felul lor aveau dreptate: cine s-ar fi gândit?

Am încercat să trecem peste toate acestea. Ţelul eforturilor noastre a rămas, în ciuda acestor breşe, tot asigurarea  “liniştei” ultimelor zile ale mamei. În cele din urmă nu am reuşit. N-a fost vina noastră (când spun “a noastră” îl exclud pe “tata”). Pentru că vorba românului: “Un necaz nu vine niciodată singur”

Mama a intuit imediat, de acolo din spital, adevărata atmosferă de acasă.

“ Mă-ntorc eu acasă şi-l calmez. Numai eu ştiu să-l potolesc” ne spunea. Eşecul a urmărit-o şi pe ea...

Aşadar a reintrat din nou “tata” în acţiune. Apariţia tatălui dumitale, stimate cititor, al prietenului, al vecinului, al colegului, etc., înseamnă în 99% din cazuri bucurii. La noi însă nu.  N-am avut norocul de o asemenea bucurie.  La noi ca la nimeni...

   

                                 “NUNTA”

                                 -------------

27 octombrie 1974. Ploua. Era o zi tipică de toamna. Mi-amintea de Bacovia:

     Şi plouă şi ninge

     Şi ninge şi plouă

     Şi toamna şi iarna,

     Coboară amândouă.

Deocamdată doar ploua. Toamna ajunsese la “îmbrăţişarea” cu iarna.  Era duminică. Nu era o zi oarecare. Era o zi însemnată: sora mea cununa! Era nuna mare, cum se spune. Cu o zi mai înainte am trecut pe la ea. Agitaţie mare. Mă simţeam ca un străin în vâltoarea aceea de pregătire. Am plecat destul de repede acasă.

Acasă s-a dat o luptă dramatică între două gânduri care îmi dominau, cu autoritate fiinţa: să mă duc la nunta la care sora mea era nună mare sau să mă duc la Mama în vizită, cu siguranţă singură în acea zi ? Am ales, în cele din urmă, varianta a doua. Nici nu puteam proceda altfel. Emoţiile din acea zi au fost unice, inconfundabile. M-am apropiat cu emoţie de spital şi mi-am pus o întrebare aproape fără rost: oare s-o aştepta Mama la vreo vizită astăzi? Evident nu. Când am deschis uşa salonului toate privirile s-au îndreptat asupra mea. Sau poate asupra costumului meu cel negru. Poate cea mai surprinsă a fost Mama. În primul moment mi-a zâmbit aşa cum numai ea ştia s-o facă. După soare vine furtuna şi o...lacrimă a început să i se prelingă, încet, pe obraz.

Când m-am apropiat de ea m-a îmbrăţişat cu toată puterea de care era capabilă în acele momente. M-a ţinut îndelung strâns lipită de ea. A fost o îmbrăţişare care în alte condiţii ar fi fost sufocantă. Dar, vai, atunci puterile ei erau atât de diminuate de boală încât înfocata îmbrăţişare s-a transformat, pardoxal, într-o nedorită manifestare a propriilor ei slăbiciuni!

Mi-a amintit de o scenă dintr-un film celebru al lui Griffith în care o mamă îşi îmbrăţişa copilul, îmbrăţişare care, în cele din urmă, era o mască menită să-i ferească privirea de un monstruos masacru dintr-o poiană alăturată. Poate şi Mama încerca prin acea îmbrăţişare să-mi ascundă masacrul care se petrecea în interiorul ei.  Apoi a început să-mi spună, dezordonat,  prin cuvinte simple, dar cu o imensă încărcătură emoţională:

- Băiatul meu, băiatul mamei, tu nu m-ai părăsit niciodată.

Nu se aştepta ca-n acea zi mai deosebită să vina cineva la ea. Sosirea mea a surprins-o şi a emoţionat-o peste măsură, dându-i prilejul să-şi manifeste întreaga ei căldură sufletească şi înţelegere a desfăşurării evenimentului.

Celelalte bolnave din salon ne priveau şi ele emoţionate. Apoi lacrimile i-au inundat ochii. Motivul era lesne de bănuit: în acea zi, unica ei fată era nună mare! Şi ea era departe de toate.  O voce stingheră a întrebat mai mult în şoaptă:

- Ce s-a întâmplat?

- Fata mea este nună mare astăzi, i-a răspuns Mama, stergându-şi  lacrimile. Ce n-aş da să fiu şi eu lângă ea acum.

În salon s-a lăsat o linişte mormântală. Parcă am fi păstrat un moment de reculegere. Privirile noastre  s-au oprit ca la un semnal, în podea. Nu-ndrăzneam să ne privim in ochi. 

- Ce s-a întâmplat? a repetat întrebarea o bolnavă care tocmai a intrat în salon.

- Fata doamnei de acolo, e  nună mare astazi şi ea, săraca, este aici,  a spus o voce. Ruşinată parcă de cele întâmplate, mama a făcut o întoarcere de 180% devenind veselă chiar... A urmat apoi o discuţie lungă despre nunţile programate în acea zi (nunţi mai aveau încă doi prieteni) despre Mihăiţă (de care îi era dor) despre piciorul ei (ale cărui dureri se mai domoliseră) despre apropiata reîntoarcere acasă (într-adevăr şederea ei în spital se apropia de sfârşit...). După abia trecutele emoţii ale acelei reîntâlniri se vedea clar că era bucuroasă de venirea mea.

Ne-am despărţit cu zâmbetul pe buze,  ca niciodată! Era o dovadă că în ziua aceea alesesem cea mai bună variantă. Şi cea mai umană. Aş putea să mă exprim  aşa: Mi-am făcut datoria. Dar nu mă pot exprima în acest fel. În relaţiile dintre o mamă  şi un fiu nu există datorie, pentru că acest cuvânt prea sună a rutinism, a profesionalism.

                            REÎNTOARCEREA

                            -------------------------

Întotdeauna am fost un visător. Deşi în multe cazuri sunt o fire comunicativă, viaţa mea interioară este mult mai bogată, mai cuprinzătoare decât acel fascicol de gânduri care iau calea cuvintelor. Pe măsura ce anii treceau şi mă loveam tot mai puternic de valurile vieţii mi-am dat seama că între visele copilăriei mele şi realitate este o cale destul de lungă. Uneori nu există nici o cale. Visele  nu sunt realizabile. Apoi m-am obişnuit să-mi impun numai vise palpabile. Aşa am început să visez la un carnet de muncitor calificat. Apoi la o diplomă de bacalureat.

Dorinţele Mamei din perioada când a fost bolnavă nu erau vise. Erau nişte dorinţe palpabile, reale, de o simplitate cutremurătoare. Dar  bariera pe care a ridicat-o boala în cale ei a făcut ca  şi cele mai banale dorinţe să devină vise irealizabile.

“Să mă fac şi eu bine. Să stau lângă casă, să am grijă de Mihăiţă. O bucată de pâine are cine să-mi dea”.

La prima vedere cuvintele ei nu au nimic comun cu visele. Sunt cuvintele simple ale unui Om simplu. Altădată dorinţele ei erau şi mai simple, tulburător de simple.

“Să-mi treacă şi mie piciorul, să pot sta acasă, nu prin spitale, nici mâncare să nu pot face. Să vină Culina (soţia mea) de la serviciu şi să facă mâncare şi apoi să mă cheme la masă. Nu mă lăsaţi voi pe mine să mor de foame. Vreau să trăiesc şi eu, să-mi văd nepotul şi nepoatele cum cresc”.

O colegă de serviciu îmi spunea: “Trebuie să fim tari, moartea este ceva natural la orice vârstă. Fiecare cu destinul său”.

Spre sfârşitul lui octombrie 1974 s-a tot pus mai des problema întoarcerii Mamei acasă. Mama era foarte bucuroasă.

- Nu pot să mai suport razele. Când simt aparatele acelea cu uruitul lor deasupra mea, am senzaţia că mă sufoc.

S-a fixat ziua de 2 noiembrie 1974 pentru părăsirea spitalului. Odată cu părăsirea spitalului nu mai rămânea nimic de făcut. Se intra în linie dreaptă... Eram învinşi. Iremediabil. Este groaznic acest sentiment care nu lasă loc pentru speranţe. Învinşi am mai fost noi şi altădată dar nu definitiv. Întotdeauna am căutat şi de fiecare dată am reuşit să ştergem, într-un fel, urmele înfrângerilor. Viaţa este o luptă presărată cu victorii şi înfrângeri. Înfrângerea definitivă este direct legată de inexistenţa vieţii. Viaţa pentru cel ce luptă este piatra de temelie în obţinerea victoriilor.

În sfârşit a sosit şi ziua plecării din spital. Era într-o sâmbătă. Pentru transportul de la spital  am recurs la ajutorul prietenului meu, coleg de serviciu, Nicuşor Presecan, care avea un autorurism  Dacia 1300. Ora despărţirii de spital era fixată la 12.00. Prietenul meu Nicuşor şi cu sora mea au sosit la spital înaintea mea. Întârzierea  mea a pus la îndoială plecarea ei deoarece nu avea cine să facă toate formalităţile necesare în asemenea cazuri.  Emoţiile reîntoarcerii se transformaseră, în această conjunctură în supărare.

- De ce nu mai vine, Vasile? El este bărbat, se descurcă mai repede şi mai bine.

Dar totul s-a termnat bine în cele din urmă. Despărţirea de colegii de suferinţă, de surorile medicale, de medici a fost emoţionantă. Apoi am coborât scările. Pentru prima dată după şase săptămâni avea cerul liber deasupră-i. S-a suit în maşina şi... Adio spital! De atunci încolo n-a mai rămas decât în amintirile noastre.  Adio, deci!

Pe drum m-am străduit să fiu vesel. Glumeam, râdeam, discutam cu Nicuşor despre fel de fel de mărunţişuri. Nu trebuia să lăsăm ca atmosfera să devină încordată. Am trecut pe lângă ASE. I-am arătat Mamei impresionanta clădire unde învăţam eu. Era prima dar şi ultima ocazie când vedea clădirea unde descinsese fiul ei...  Şi ultima ocazie de a mai vedea străzile, clădirile Bucureştiilor. Atmosfera devenise cu adevărat destinsă datorită lui Nicuşor. Lângă acest formidabil om nu poţi fi trist nici în momente dramatice. Ca acela. Cu umorul lui înnăscut pulveriza orice urmă de tristeţe, de încordare.

Clădirile uriaşe ale citadelei au fost înlocuite cu modestele case din satul nostru, dar atât de cunoscute, de familiare ei: am ajuns acasă. Toate gesturile Mamei trădau bucuria.

Şi dacă totuşi în ultima vreme mă mai năpădeau visele, aidoma celor ale copilăriei, acestea aveau un subiect unic: viaţa Mamei. Pur şi simplu visam să-i dau viaţă. Evident, un vis irealizabil. Rămânea în domeniul atât de vast al viselor. Atunci întreaga mea fiinţă era străbătută de acel firicel de lumină şi speranţă, aşa cum apa firavului izvor străbate muntele uriaş din vârf până la  poale în speranţa că, în calea lui, va întâlni fluviul cu care să-şi unească apele într-o mirifică înfrăţire.

În sfârşit a apărut şi casa noastră.

Am trăit toţi patru aceiaşi emoţie. Din cauza noroiului maşina a fost parcată ceva mai departe de casa noastră. A parcurs această distanţă cu o nerăbdare neobişnuită la ea. Eu şi cu sora mea o flancam, iar Nicuşor venea în urma noastră. Din piciorul bolnav şi-a scos papucul pentru că o stânjenea la mers.

Doamne, ce triumfal a fost mersul acela !

A intrat în curte, a privit totul cu luare aminte şi cu o emoţie vizibilă.

(“Parcă nu este casa mea. Mi se pare prea mică!”)

(“Credeam că nu mai am zile să ajung să-mi văd casa. Slavă Domnului!”)

Bucuria revederii a făcut ca necazurile ce mi se păreau atotbiruitoare să se topească în acele momente de entuziasm şi “uitare” tipic umane.

Există o dorinţă des întâlnită mai ales la oamenii simpli: aceea de a muri pe “perna” lor. Neîndoielnic şi ea  se gândise la acest lucru. Cel puţin acea reîntoarcere îi asigura acest “drept sacru”. Desigur nu se gândea atunci, în acele momente, la ultima dintre “satisfacţiile” omeneşti posibile.

Am ciocnit în cinstea sosirii ei un pahar cu vin. M-am ameţit puţin. O stare euforică a pus stăpânire pe mine. Amintiri frumoase au început să înlocuiască pe cele triste. În definitiv, Mama era acasă, mergea, vorbea, respira aerul “nostru”, era bine dispusă. Trăiam cu toată fiinţa satisfacţia acelor momente. Nu se vor mai repeta... Acea după amiază a zilei de 2 noiembrie 1974 mi-a dat satisfacţia realizării unui vis pe care l-am mai formulat: printr-un efort  comun reusisem, într-adevăr, să-i dam Mamei ceva viaţă chiar dacă era măsurată cu ziua, ora, minutul, secunda. Orice câstig, indiferent de unitatea de măsură devenea preţios.

(“Unde este, Mihăiţă? Imi este dor de el!”).

(Dar Mihăiţă nu mai era acasă. Demult casa noastră nu mai era şi a lui...)

Ca de obicei sâmbăta, am stat până după miezul nopţii, pregătindu-mi examenele şi seminariile. Ea s-a culcat. M-au necăjit, peste măsura, câinii. Până şi pisicile îşi făceau de cap. Tocmai atunci când ea avea nevoie de multă linişte. Pe la ora 2.00 am trecut pe la geamul ei. Totul părea să fie în ordine şi m-am culcat.

Dimineaţa, însă, s-au răzbunat pe noi toate clipele de mulţumire trăite în ajun. Mama nu închisese ochii toată noaptea!!

Amară decepţie!

- Ştiu când te-ai culcat, Vasile. Era fix ora 2.00. Şi era atât de palidă!... Un om sănătos care nu doarme o noapte arată, a doua zi, destul de rău. Dar un om bolnav?! Şi ce bine arăta numai cu o zi inainte. Au început să vină să o vadă rudele, vecinii, cunoscuţii. Doream din tot sufletul ca la acel prim contact după reîntoarcere, să arate cât mai bine. Aşa palidă cum era nu putea stârni decât compătimire.

Dintre cuvintele ei, rostite în acele zile merită a fi reţinute câteva datorită cumulului de semnificaţii ce-l conţineau:

“Dacă nu era Vasile să mă ducă la spital, eram moartă acum”.

Deci în acele zile premergătoare internării în spital şi-a simţit sfârşitul aproape, aproape. De reţinut şocanta coincidenţă a concluziei pe care a tras-o ea cu a  afirmaţiilor medicilor.

“Ce-o vrea Dumnezeu!. Eu nu mai plec de la casa mea. Am fost peste tot; m-au tratat, m-au operat. Ce să-mi mai facă!”

Vorbele acelea m-au pus iarăşi în dilemă: a cunoscut adevărata situaţie?!. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor avea să infirme vorbele de atunci.

În acele momente gândea aşa. În alte condiţii gândurile şi vorbele ei vor lua o altă întorsătură. Vom vedea mai târziu...

Seara am sfătuit-o să ia picături tonice. Nu ştiam, în acea vreme, că de fapt ele erau doar pentru pofta de mâncare!. Credeam că sunt pentru o echilibrare a sistemului nervos.

Nici în noaptea următoare nu a dormit. Şi nici în celelalte...

Luni dimineaţa când am plecat la serviciu mă copleşea cu sfaturile:

“ Ia-ţi mâncare la tine”.

“ Ai grijă de serviciu şi de scoală”.

“ Vezi să nu pierzi trenul!”.

Mama era tot... mamă. Atunci şi întotdeauna...

                         

                          NEÎNCREDERE

                          ---------------------

De atunci drumurile mele şi-au schimbat traseul. Am înlocuit  pe cele care mă duceau la spital cu cele care mă  (a)duceau acasă. Am schimbat  autobuzul 31R cu trenul Titan-Olteniţa de la ora 16.20. Am schimbat acelaşi autobuz 31R care mă ducea de la spital la facultate cu trenul de Olteniţa -Titan de la ora 17.45 care mă ducea spre aceiaşi destinaţie - facultate. Singura diferenţă era că în situaţia din urmă pierdeam prima oră de cursuri la facultate (18-19) pe care trebuia să o recuperez, transcriind cursul! în timpul meu LIBER (care ?). Zilele în care veneam acasă coincideau cu cele în care, cu ceva timp în urmă, mă duceam la spital.

Conform noului program într-una din zilele săptămânii imediat următoare sosirii Mamei acasă mă aflam în tren în drum spre casă. Mă chinuiau întrebările cărora încercam să le intuiesc răspunsul:

“Au reînceput durerile?”

“Oare doarme noaptea?”

“I-o fi pierit pofta de mâncare?”

M-am întâlnit în trenul cu pricina cu soţia mea:

- Cum se simte Mama? am întrebat-o fără introducere.

- Mai bine, îmi spune. Am simţit o mare uşurare; o moleşeala plăcută îmi străbătea corpul.

- Doarme noaptea?

- Da.

Atunci în clipa aceea am observat pentru prima dată frumuseţea neobişnuită a acelei zile de noiembrie.

- O doare piciorul?

- Nu.

Nu-mi venea să cred! Totuşi, viaţa are, câteodată, şi în perioade dramatice, clipe frumoase. Le trăiam atunci.

Dar acasă, Mama m-a întâmpinat cu o tristeţe pe care n-o mai ştiam de la reîntoarcerea acasă dar şi cu o paliditate care nu era o noutate. Deducţiile soţiei nu erau conforme cu realitatea...

- De ce eşti supărată?

- Mă ţine piciorul...

- Deci te doare....

- Nu.

- Dormi noaptea?

- Aşa... câte puţin... spre ziuă...

Situaţia evolua peste aşteptările noastre dar mult sub speranţele ei. Ne aflam de o parte şi de alta a unei baricade. Mama într-o parte, restul lumii de cealaltă. Binele pe care-l credea la orizont nu se apropia. Am încercat să o liniştesc:

- Lasă Mamă nu te necaji că-ţi trece. Eşti acasă la noi. Aici suntem toţi. Nu te speria suntem alături de dumneata.

- Ce ţi-a spus doctoru’, mi-a replicat.

- Mi-a spus că ai o umflătură datorată unei fisuri pe care a avut-o piciorul drept sus acolo la coapsă. S-a macerat osul. Asta-i tot. Apoi am adăugat: nu vreau să te sperii dar va trece mult, mult timp până se va vindeca piciorul. Doream să câştig timp, să-i alung gândul despre o rapidă vindecare, MINŢIND!.

- N-am să mai fac prostia să muncesc, regreta ea cu voce tare.

(Medicul Constantinescu: “Nu, nu are nici o legătură cu faptul că a muncit”).

Am încercat să-i alung reproşurile tardive şi mai ales inutile. Şi neadevărate.

- Nu se ştie, Mamă dacă munca este cauza. Sunt alte cauze la mijloc.

N-avea rost să creadă că a ajuns în situaţia aceea datorită în exclusivitate propriilor ei greşeli. Convingerea ei că munca este cauza primordială se datora, în mare, chiar foarte mare  măsură, agitaţiei pe care o făcea “tata”: “Ţi-am spus EU să nu te mai duci la colectiv (CAP). Acum vezi ce ai păţit dacă nu m-ai ascultat!”

Tot în acea zi i-am adus şi medicamentele prescrise: viplex, clordelazin, algocalmin şi lasonil (un unguent produs de Intreprinderea de Antibiotice din Iaşi în colaborare cu cunoscuta firmă vest-germană Bayer).

A mâncat puţin. După o lungă pledoarie am reuşit să o conving că vinul nu afectează cu nimic tratamentul. În cele din urmă a băut un pahar de vin.

Dimineaţa următoare s-a plâns că a avut dureri. Începuseră, deci! Aşa de repede! Deci trebuia să recurgem mai repede decât ne-am aşteptat la calmante puternice (mialgin).

- Trebuie să mă duceţi la spital, ne-a spus Mama. Să-l bage în ghips (piciorul). Apoi a adăugat ca pentru sine: cine să mai aibă timp şi pentru mine.

Nu trecuse nici o săptămână de când spusese  că nu mai vrea să mai audă de spital?! Atunci speranţele ei erau intacte, aşezate într-un fals turn de fildeş. Peste o săptămână erau pe jos amestecate (murdărite) cu noroiul realităţii crude. Se făcuse rapid pasul de la speranţă la neputinţă, groază, disperare.

Celălalt picior slăbea văzând cu ochii. Îl vedea ea, îl vedeam şi  noi. Dar nici ea, nici noi nu am vorbit despre această evidenţă.

În acele zile a reintrat în scenă (se putea altfel!) un personaj cunoscut nouă “tata”. Parcă nici nu observa tragedia care se consuma sub ochii noştri. Îi venise soţia acasă, spusese adio conservelor. Avea cine să-l servească cu promptitudine şi a profitat de aceasta.

Într-o seară pe când eram toţi patru acasă a cerut Mamei să-i pregatească ouă-ochiuri cu mămăliguţă. Fără să spună nici un cuvânt Mama a început să-i pregătească cele dorite. Într-un picior cu o mână  sprijinindu-se de ce putea şi cu cealaltă lucrând efectiv, Mama ne-a dat un extraordinar exemplu de voinţă. Aşa am găsit-o când am intrat întâmplător în camera lor (care ţinea şi loc de bucătărie pentru ei, având sobă de încălzit cu plită). M-am cutremurat. În acelaşi timp soţia mea făcea alte treburi  gospodăreşti prin curte. Evident, putea, fără prea mari eforturi, să-i prepare cele dorite. Dar refuza categoric orice mâncare preparată de soţia mea pe motivul că îi făcea farmece!!! De necrezut, dar totuşi adevărat. Câteodată egoismul, ca-n acest caz, depăşeşte orice limită, punând sub semnul egalităţii comportamentul uman cu cel animal. Din păcate situaţia penibilă prezentată mai sus nu va rămâne singulară.

A intuit că boala ei va fi lungă şi că va necesita îngrijiri prelungite. Ea care i-a ajutat pe toţi în orice imprejurare, în care era necesar. Nu dorea acelaşi lucru pentru ea.  De aceea poate nu moartea în sine o speria ci gândul că chinul ei şi al celorlalţi era foarte mare. Şi această temere nu o va părăsi niciodată în ciuda asigurărilor că boala ei nu va dădea nimănui prilejul să se plângă de inconveniente. Oarecum m-a surprins acea neîncredere  în cei de lângă ea, cei cu care de-a-lungul anilor a împărţit bucuriile şi necazurile. Cred că nu l-a luat etalon pe “tata”. Astfel cum putea să ne creadă pe noi nişte oameni fără suflet, care să o lăsăm  în plata domnului! Sau “să mor ca un  câine, plină de răni”!!

Răspunsul trebuie căutat în însăşi viaţa ei, în nenumăratele lovituri ce le primise sub “centura” vieţii...

                                              DURERI

                                             ------------

A trecut o săptămână de la reîntoarcere.  Sâmbătă dimineaţa (16 noiembrie 1974) sora mea a venit să o vadă. A surprins-o într-o situaţie emoţionantă: cu o traistă de gât cu băţul într-o mână, sprijinindu-se, îmi ducea, în camera mea, cărbuni cu care să facă focul!! Aşa mi-am dat seama de ce atât eu cât şi soţia mea găseam camera încălzită... Şi aşa va proceda până când picioarele o vor părăsi definitiv...

În ciuda faptului că mie şi numai mie îmi reproşa toate necazurile pe care le avea cu boala ei şi tot pe mine mă tortura cu întrebările ce o frământau niciodată nu am simţit că s-ar fi diminuat căldura ei de Mamă.

Rudele, cunostinţele, vecinii, curioşii au început un pelerinaj nesfârşit. Altminteri, foarte obişnuit in mediul nostru ţărănesc. M-am temut să nu plângă. Dar s-a ţinut tare!

Mi-a spus că: “piciorul m-a mai slăbit”. Aceasta însemna că putea să meargă  mai uşor.

Într-o seară dorea să se spele. Şi-a pus apă într-un lighean şi a încălzit-o. Dar când a încercat să-l ia după plită n-a reuşit. Am văzut scena din întâmplare şi, evident, am ajutat-o. Putea foarte bine să ceară ajutorul oricăruia dintre noi. Dar nu se-mpăca cu gândul că trebuie să fie îngrijită. Atâta timp cât nu o vor părăsi acele minime puteri, va evita ajutorul altora!

Într-una dintre zile am stat acasă (am avut o recuperare de la serviciu). Am discutat cu ea despre o mulţime de lucruri. Tangenţial i-am amintit  de nişte injecţii care ar ajuta-o, calmându-i durerile. I-am sugerat, discret!, că ar fi bine să i le facă unul dintre noi. A refuzat cu hotărâre..

Săptămânal treceam pe la Circumscripţia Sanitară Cernica şi discutam cu medicii de acolo: Ionescu Valentin şi Gabrielescu. Îmi dădeau reţete cu medicamente inofensive (placebo) sau cu un efect vag pozitiv. În felul acesta îi menţineam trează speranţa şi îi alungam un gând sinistru: că ar fi părăsită de toţi...

Nopţile erau foarte grele pentru ea. Câteodată reuşea să mai doarmă puţin. Altădată nu. Am observat că mânca din ce în ce mai puţin... Avea dreptate când spunea:

- De unde să am poftă de mâncare dacă stau zi şi noapte numai în casă! Dacă aş munci, dacă aş pleca şi eu pe ici pe dincolo, ar fi altfel.

Când au sosit rudele ei de la Bălăceanca: fraţii, cumnatele, verişoarele ... a început să plângă sfâşietor, fapt nemaiîntâlnit la ea până atunci. Aducerile aminte, întâlnirea cu cei cu care a copilărit şi dragi ei, comparaţia posibilă în acele condiţii cu ceea ce a fost cândva, făceau să se rupă acel extraordinar echilibru  în întâlnirile cu... alţii. Şi de fiecare dată când soseau rudele ei de la Bălăceanca torente de lacrimi porneau din ochii ei de culoare nedefinită. Apoi îşi revenea. La plecarea lor de fiecare dată le spunea acelaşi lucru:

- Nu-mi duceţi grijă că eu sunt sănătoasă. Doar nenorocitul ăsta de picior mă mai ţine. În rest mă simt bine.

Tot în acea perioadă aveam să descoper,  în urma discuţiilor cu ea, că durerile de la încheietura piciorului le-a avut cu mult înaintea operaţiei!!!

- De mult, de când eraţi voi mici am avut dureri aici la “şoaca piciorului” (şi mi-a arătat cu mâna). Ţin minte că odată m-am dus la biserică şi m-au cuprins durerile. A trebuit să mă reazăm de perete.

Aproape instinctiv (şi inutil) am fulgerat-o cu o întrebare:

- De ce nu te-ai dus la doctor? Poate îţi făcea radiografie şi era mult mai uşor de vindecat  atunci decât acum..

(Mi-am adus aminte de întrebarea medicului Constantinescu: “ Nu stiţi dacă a avut vreo fractura în zona şoldului?!”. Evident, atunci n-am ştiut. Oricum nu mai avea nici o importanţă practică).

Zilele deveneau mai ploioase, închise, triste, noroioase. Şi nopţile erau nesfârşite; parcă ne ţineau timpul în loc, în singurătate. Iarna ce se apropia cu paşi repezi mă îngrozea. În primul rând noroiul, zăpada şi mai ales alunecuşul (gheaţa) erau foarte periculoase  pentru Mama. O singură alunecare şi dramatismul situaţiei s-ar fi amplificat. Aceasta ar fi însemnat pur şi simplu, dezlipirea piciorului de coapsă (de care era legat numai cu ţesuturi!). S-ar fi depăşit (dacă mă pot exprima astfel!) limitele rezistenţei umane. Şi medicii mi-au atras atenţia asupra acestui aspect. Şi apoi iarna mă mai îngrijora şi sub aspect sentimental: o despărţire în miez de iarnă în şuieratul infiorător al viscolului... era peste limitele mele sentimentale... Tabloul acesta nu mi l-am putut şterge  din memoria sensibilizată, bolnăvicioasă...

                                  O  ZI  CARE  NU  SE UITĂ

                                  -----------------------------------

Sâmbătă 23 noiembrie 1974. Am sosit acasă, ca de obicei, în jurul orei 15.00. Până spre  seară  totul a decurs absolut normal. Dacă în acele zile ceva era normal... Am stat de vorbă cu Mama. Se simţea oarecum mai bine, durerile cele mari încă nu-şi făcuseră apariţia. Spre seară m-am apucat de învătat pentru seminariile de la facultate de săptămâna următoare. Pe la ora 19.20 m-am dus în camera ei unde era radioul familiei pentru a asculta cotidiana rubrică “Sport” din cadrul radioprogramului, “Orele serii”, rezultatul unui meci al marelui nostru tenisman, Ilie Năstase.

Dar dincolo, în camera ei mi-a fost dat să ascult, fără voia mea, una dintre cele mai înfiorătoare acuze pe care mi le puteam închipui că i se pot aduce Mamei...

Mama stătea în pat cu cotul pe masă şi cu palma îşi sprijinea obrazul.  “Tata” crezând că eu am plecat definitiv din camera lor şi-a luat reluat “predica”. Apariţia mea neaşteptată nu i-a mai permis să curme avântul cu care  îşi susţinea “predica”.

-... din cauza ta am ajuns aşa. Ai stat în spital şi pe mine m-ai lăsat să mă chinui, de m-am îmbolnăvit de stomac. Am băut coji de ouă ca să mă vindec.

A început să se învârte prin cameră în jurul meu. Cum era posibil să-i spună asemenea cuvinte? Într-o asemenea situaţie, nu se putea ca aceste cuvinte să iasă din gura unei fiinţe care se numeşte atât de simplu, tulburător de simplu... om...

Cuvintele Mamei care se doreau replici m-au făcut să tresar şi să-mi dau seama că totul era adevărat, cutremurător de adevărat. Mama i-a replicat:

 - Ce sunt eu de vină! M-am dus şi eu să-mi caut norocul şi sănătatea pierdută, să mă întorc lângă familia mea...

Atunci am intervenit eu:

- Bine, “tată” se poate să spui aşa ceva! De ce nu te duci la doctor să-ţi dea un tratament pentru stomac. Dumneata vezi cât ne chinuim  noi să o facem bine! Boala dumitale de stomac pe lângă piciorul Mamei este un fleac.

La auzul acestor cuvinte tot egoismul din el (şi era foarte mult!) a izbucnit violent. A început să se agite în stilul lui caracteristic atât de cunoscut nouă. Nu se schimbase . Ochii îi jucau ameninţător, dădea din mâini, răcnea:

- Ea, bolnavă?! Eu sunt bolnav, pe mine nu mă vedeţi că sunt bolnav. Toţi numai la ea vă gândiţi.

- Cine te-a pus sa mănânci conserve, i-am spus. Nu te gândeai că odată şi odată o să simţi pe propria dumitale piele toate ambiţiile astea...

- Uite ce e, mie să nu-mi faci observaţii, mucosule!!! Tu să-nveţi copiii tăi să mănânce căcat cu mă-sa şi cu ta-su. Ieşi afară din casa mea!

În momentele de mare tensiune devin, aproape miraculos!, calm. Aşa s-a întâmplat şi atunci. M-am aşezat liniştit pe un scăunel din faţa sobei. Am mai adăugat:

- Eu nu plec de lângă Mama  mea până nu te linişteşti şi o laşi în pace!

În acea clipă s-a întâmplat o scenă cum rar îi este dat unui om să o vadă.

Odată cu terminarea ultimului cuvânt, în momentul în care privirile-mi se opriseră în podea, pentru a-mi ascunde obişnuitele-mi lacrimi pătimaşe, trădătoare, ce mi se strecurau pe obraz, “tata” a pus mâna pe un scaun fără spătar care-i era la îndemână şi a răcnit:

- Să ieşi din casa mea!

Ghemuit acolo lângă gura sobei cu capul cufundat între umeri, preocupat de propriile mele slăbiciuni omeneşti n-am văzut pericolul, n-am simţit fiorul ce cuprinde o fiinţă omenească în faţa hamletienei întrebări: “ A fi sau a nu fi..”... viaţă...  Am avut însă noroc cu carul, cum ar spune românul.

Norocul meu dintotdeauna.

Norocul meu dintotdeauna şi din acea seară se numeşte simplu: Mama. Pentru viaţa mea s-a zbătut întotdeauna, acelaşi lucru l-a făcut şi atunci când viaţa ei nu mai era nici cât să încapă într-un degetar. Ea mai putea să-mi dăruiască viaţă; eu ei... niciodată...

Într-o fracţiune de secundă, firavu-i trup s-a oprit deasupră-mi, iar firavele-i mâini a oprit scaunul care se îndrepta spre capul meu. În fracţiunea de secundă următoare am sărit în picioare, concomitent cu strigătul de deznădejde al Mamei:

- Fugi, Vasile, fugi că te omoară!

Ajunsesem amândoi, faţă-n faţă, cu scaunul între noi. L-am împins prin intermediul scaunului, cu toată puterea mea şi a căzut cu scaunul deasupra lui. Apoi am fugit pe uşă. Imediat a ieşit şi el în curte, ţipând cât îl ţinea gura:

- Săriţi, lume bună. M-a omorât. Aoleoooo! M-a omorât câinele...

A continuat să se văicărească.

Eu am strigat-o pe Mama să vină la noi în cameră. În cele din urmă a apărut şi ea, ca o umbră. În mâna dreaptă avea bastonul, iar cu stânga se sprijinea de perete. În mâna stângă avea o bocceluţă care cuprindea, în principal, cutia cu medicamente. A intrat în camera mea. Nu a scos o vorbă. S-a aşezat pe pat. Nici un semn nu-i trăda tulburarea pe care i-o intuiam. Ochii i-a pironit, tot timpul, în pământ. Pe neaşteptate au încetat văicărerile lui “tata”. Apoi a plecat. Ştiam că s-a dus la fraţii lui după “ajutor”. M-am aşezat la masă şi-am încercat să-nvăţ. Mi-era imposibil. Literele îmi fugeau, neliniştite, în faţa ochilor. Şi jocul lor nevinovat a continuat neverosimil... Peste un timp câinii vecinilor au început să latre. Veneau... Mama a tresărit. S-a ridicat în picioare. S-a apropiat mai întâi de uşa, apoi protector de mine.  Au lătrat şi câinii noştri. Era un semn că au intrat în curtea noastră. Veneau, deci. Dar cum de au avut timp să vină aşa de repede? Inima îmi bătea cu putere. Din întuneric a apărut soţia mea. Era schimbul doi şi venise mai devreme. Am răsuflat uşuraţi. Soţia era nedumerită. Nu i-a explicat nimeni ce se întâmplase. Într-un târziu câinii vecinilor au lătrat din nou. Nu mai exista nici o îndoială! Veneau... Mama stătea pe pat, soţia lângă ea, eu la masă lângă uşă. Au lătrat şi câinii noştri. Au intrat deci în curtea noastră. Se auzeau mai multe voci. Făceau zgomot. Mama mi-a spus:

- Vino încoace, Vasile, lângă noi.

Deşi nu sunt fricos m-am supus fără nici o vorbă. Am simţit că-n acele momente Mama era totuşi mai lucidă decât mine. Au ajuns în curte. Au intrat în casa noastră. S-a deschis uşa de la camera mea şi au apărut trei bărbaţi: “tata” şi doi dintre fraţii lui: unchiul Gheorghe şi unchiul Florea.

Primele scene au fost penibile: “tata” căuta cu tot dinadinsul să fiu bătut de fraţii lui. M-a scuipat, s-a agitat. Dar evenimentul mult asteptat de el (bătaia) nu s-a produs. Cei doi fraţi ai lui erau oameni cu scaun la cap şi evident nu i-au dat satisfacţie. Înfuriat a plecat în camera lui. Dupa o amplă discuţie  în care am atacat toate probleme ce ne frământau au plecat la casele lor. A plecat, în cele din urmă, şi Mama în camera lor:

- Mă duc şi eu în camera mea, ne-a zis.

- Mamă! stai aici cu noi. Nu pleca...

- Mă duc. Ce-o fi o fi...

O umbră s-a strecurat pe lângă perete. În mâna stângă avea bastonul, cu mâna dreaptă se sprijinea de perete. Şi tot în stânga ţinea bocceluţa care, în principal, conţinea o cutie cu medicamente...  A dispărut dincolo de uşa camerei lor. Apoi o linişte mormântală a devenit atotstăpânitoare. Apăruseră stele pe cer. Începuse să adie un vânticel. Pomii, sub mângâierea lui, deveniseră umbre tremurătoare prin curte şi aiurea. Liniştea aceea maiestuoasă a fost tulburată de şuieratul unui tren. Apoi totul a revenit în imperiul liniştei şi a tihnei. Nu şi a noastră...

                                          CETATEA

                                          -------------

Când m-am sculat dimineaţa, Mama discuta cu un vecin. Oare ce discuta cu un vecin? Oare ce discuta la o oră atât de matinală? Aveam să aflu imediat: căuta porumb pentru păsările mele!

Nu dormise toată noaptea. În singurătatea nopţii se gândise, pe-ndelete, la toate consecinţele incidentului din ajun. Concluziile avea să mi le spună dimineaţa.

- Vasile, trebuie să te desparţi de  “noi”! Trebuie să mănânci separat.

- Cum?  Şi matale ce mănânci?

- Eu mănânc cu “el”. Nu-mi purtaţi de grijă. Cu el la masă, voi nu mai puteţi mânca. Nu s-ar mai termina scandalurile.

Avea dreptate. A adăugat:

- Stricaţi soba din camera de la mijloc. Apoi faceţi alta dar cu plită. Du-te chiar acum la Iancu şi tocmeşte-te cu el. Treci şi pe la fratele meu, Gheorghe de la Bălăceanca şi spune-i să te ajute. Dacă mă fac bine mă trag şi eu lângă voi.  Cine ştie ce-o mai fi...

Am plecat imediat. Drumul până la unchiul Gheorghe, la Bălăceanca,  m-a răscolit peste măsură. De sus de pe dealurile care se ridicau în imediata apropiere a Dâmboviţei, pe partea dreaptă în sensul ei de curgere,  am aruncat o privire atotcuprinzătoare peste panorama  ce mi se prezenta în cele patru colţuri ale orizontului. Cât  cuprindeam cu ochii era aria în care strămoşii mei bătuseră pământul lor cu plugul şi piciorul. Şi ca un făcut o ceaţă alburie s-a ridicat şi a făcut ca misterul ce urmărea acele gânduri să capete acea neclaritate care ne poartă pe tărâmul tulburător al improvizaţiei.

Jos, la picioarele mele şi ale dealului  pe care eram, se-ntindea lunca Dâmboviţei ce devenise între timp, un  întins teren arabil, cândva spaţiul vital al copilăriei Mamei, când, poate fericită, poate mulţumită de viaţa ei de copil, păştea vacile împreună cu cei de teapa ei. Câte dintre amintirile ei, pe care adesea  mi le depăna de pe un fuior nevăzut, în lungile seri  de iarnă, aveau ca perimetru întinderea ce-mi domina privirea şi gândurile.

Erau amintirile trecutei mele copilării când eu într-o parte buchiseam la slovele limbii române, Mama, de cealaltă parte, ne cosea ciorapii, pantalonii, izmenele şi în momentele ei de pauză  şi ... carpete  (desene cusute pe pânză după ce, în prealabil, erau copiate de pe altele, aşa-zis “originale”, care la rândul lor erau copiate după alte şi alte... copii...)..

Acolo pe aceste brazde,  pe aceste coline, lângă stâna ce-mi apărea în vale sau poate lângă cumpăna fântânii ce părea ca vine din  străfundul  vremurilor s-au născut strămoşii mei. Au crescut, au trăit, au iubit, au născut la rândul lor alţi copii, au  muncit, au zăcut, doborâţi de bolile vremurilor, au îmbătrânit şi... în cele din urmă s-au întors în ţărâna pământului lor. Adică acela  pe care au trudit, l-au iubit, l-au muncit cu dragoste şi sârg... Ca un semn de omagiu şi respect: pe el s-au născut, el i-a hrănit, în el s-au întors atunci când şi-au terminat menirea omenească. Şi dumnezeiască...

La orizont a apărut maiestuoasă, enigmatică, precum o cetate medievală, satul de baştină al Mamei. Eram pe o colină din dreapta Dâmboviţei ce domina cu autoritate lunca acestui râu.  Satul acesta mi-a vrăjit serile copilăriei mele. Prin aşezarea sa, acolo sus pe colină, unde era cufundat printre pomi, dintre care în frumoasele nopţi de vară,  ţâşneau enigmatice lumini, iar din răcoroasele nopţi spre dimineţi ale aceluiaşi anotimp răzbăteau cu claritate tulburătoarele cântece ale cocoşilor întrerupte din când în când, de lătratul câinilor, ce părea cu totul şi cu totul inofensiv, din altă lume depărtată, aflată undeva sus... Satul acesta şi-a căpătat o poziţie privilegiată în sufletul meu...

Cine contribuise la aceasta?

Poate datorită faptului că Mama coborâse de acolo din această cetate  inexpugnabilă pe una dintre potecile ce se văd atunci când soarele îşi concentrează focarul asfinţitului acolo, în vale şi care  îmi sugerează podurile unei cetăţi. Coborâse, în căutarea norocului, în satul ce se-ntindea rugător, parcă, dincolo de apa Dâmboviţei.

Norocul nu se găsea în afara cetăţii. Poate doar amăgirea...

Cetatea aceasta şi-a găsit locul stabil în sufletul meu poate şi datorită faptului că soarele, după obositoare  călătorii pe bolta cerească,  îşi găsea culcuşul nopţii, acolo, între sau după zidurile invizibile ale cetăţii, colorându-i acoperişul cu o culoare superbă. Probabil drept răsplată pentru proverbiala-i ospitalitate. Şi când dimineaţa soarele apărea mai luminos, mai zâmbitor tot către cetate se-ndrepta.

Poate a rămas în sufletul meu şi datorită vredniciei şi bunătăţii fără margini pe care le aveau fraţii Mamei. Atunci când ne duceam la ei ne întorceam încărcaţi cu de toate şi pe lângă celelalte simboluri pe care metaforic le-am atribuit cetăţii inimii mele, am mai adăugat una: acea a bunăstării...  Nu pot uita pe unchiul Gheorghe care dădea dispoziţii clare: “Lino, să faci imediat nişte scovergi să mănânce sora mea şi nepotul meu”. Acelea erau timpurile, acelea erau posibilităţile de a servi o rudă, un oaspete. Bineînţeles că la plecare dădea dispoziţie să ni se pună în traistă şi ceva făină şi altele care se găseau în casa unui asemenea gospodar. Noi, niciodată nu am cultivat grâu pe hectarul nostru de pământ, aşa că niciodată nu am avut făina noastră...

Atunci în acea zi de sfârşit de noiembrie astrul strălucitor nu mai semăna boabe de aur şi argint deasupra-i. Dispăruse în vazduh,  lăsând cetatea învăluită în ceţuri neguroase...

Dar ea tot pe piedestalul sufletului meu a rămas chiar dacă, atunci, nu mai avea strălucirea de altadată.

În după amiaza zilei de 24 noiembrie 1974, am stricat soba cea veche. Ne-a ajutat şi Mama. Putere avea puţină dar voinţa-i era uriaşă. Aşa, într-un picior, lua cărămizile pe care le dislocam şi le aşeza în straturi. A fost ultima dată când am văzut-o muncind. Ştiam că ne aflam la un capăt de drum, în faţa unui epilog. Puteam să o opresc. N-am vrut, n-am putut. Munca a constituit pentru ea raţiunea supremă. Nu puteam să-i răpesc aceasta ultimă satisfacţie omenească.

Şi încă o săptămână s-a adăugat “zestrei” vieţii ei. Şi timpului inexorabil...

                                   PREDICATORUL

                                   ----------------------

Din acea zi de pomină din finalul unui noiembrie-viteză-dureros şi al unui an atât de agitat greutăţile noastre s-au amplificat. Mai mult pe planul afectiv. Nu aveam voie să intru în camera  care era şi a Mamei. Era riscant. Pentru a discuta cu Mama trebuia să o chem în  camera noastră, adică a minifamiliei mele. Se infiripa un dialog... mereu acelaşi...:

“- Mama, vino puţin până la  mine.”

“- Vin acuş, Vasile”

Aşteptam. Se auzea clanţa de la uşa ei. Apoi îşi trecea trupul slab peste pragul ce părea neobişnuit de înalt. Se târa (este cuvântul cel mai potrivit!) de-a-lungul pereţilor coridorului care lega camerele noastre, sprijinându-se de nelipsitu-i baston. Apoi se deschidea larg uşa de la camera familiei mele. Apărea mai întâi bastonul, apoi piciorul ei sănătos, stângul, apoi în cele din urma ea...Mama...

Mama, a mâncat puţină carne friptă cu usturoi...

Aşteptam o fărâmă, o fărâmitură de bucurie în privirea ei. Doream, din tot sufletul meu să se bucure de acea modestă atenţie filială... Doream ca mulţumirea ei să se rezume la micile mărunţişuri pe care i le puteam oferi... Ce îi puteam oferi altceva? Viaţă? Imposibil...  Doar mâncare şi iluzii. Aceleia care ţi-a dăruit viaţă... Atât şi... nimic mai mult...   De pe faţa ei au dispărut de mult orice urmă de bucurie. Altădată când o chemam la televizor venea. Dar cântecele  populare vorbesc adesea de jale, de dor, de o mamă care-şi plânge feciorul, de o fată care-şi plânge mama, de despărţirea de locuri şi oameni dragi. Răscolesc amintirile, scormonesc adâncurile fiinţei umane, tulbură prin realitate, echilibre nestatornice, pe care, brutal, viaţa ţi le aruncă în faţă.

“Spune, mamă, ce-ai crezut

  Pe mine când m-ai născut?”

Dar, iată ne-am trezit la capătul unui alt sfârşit de săptămână.

Am sosit acasă în jurul orei 15.00 în ziua de sâmbătă  7 noiembrie 1974, ca de obicei. “Tata” era schimbul doi, aşa că am putut să discut în linişte cu Mama chiar în camera ei.   

La miezul nopţii a sosit şi ... el. A trântit uşa, a aprins lumina. Nici cea mai mică grijă de a nu face zgomot. Alungasem, până atunci câinii din faţa geamului Mamei pentru a nu face zgomot. Atunci nu mai era nimic de făcut.

Duminica dimineaţa, deci ziua următoare, am chemat-o, la noi şi i-am dat o bucată de carne să mănânce. Spre surprinderea noastră a mâncat-o cu o poftă neobişnuită. Adevărul nu era greu de intuit: pur şi simplu îi era foame!! M-a podidit plânsul. În propria noastră casă, în propria ei casă, împreună cu noi, să rabde  de foame când noi aşteptam această necesitate a omului ca pe o izbăşire.

Şi asta  pentru că neputând oricând să mă duc la căpătâiul ei nu aveam cum să stim când îi este foame. Pe “tata” nu-l interesa dacă a mâncat sau nu, avea alte preocupări. Chiar în dimineaţa cu pricina i-a sosit, invitat bineînţeles, un oaspete...

Era “fratele Gogu” cu care se-nfrăţise în închisoare. “Fratele” nu a venit cu mâna goală. Avea o canistră de vreo 20 de litri. Intenţia lui “tata” era clară: să distrugă tot ce se putea. Începuse cu vinul. Eu tăiam lemne.. “Fratele” a venit la mine şi a început să-mi ţină un logos elocvent. Avea dreptate când spunea “fratele meu Ion”. Semănau ca două picături de apă...

“- Eu sunt Gogu, toată lumea mă cunoaşte”.

“- Stau lângă Sfânta Vineri. Am nişte case... am şi telefon”.

“- ... cu Ion ne-am avut ca nişte fraţi, are un suflet bun... totul împărţea cu mine...”.

Apoi a început să atace frontal latura lacrimogeno-sentimentală.

 “- Vă iubea şi plângea pe marginea patului de dorul vostru”.

Atunci poate. Avea nevoie de noi pachete cu ţigări, ciorapi, zahăr, etc.... “Fratele” a început să-mi dea sfaturi: cum trebuie să mă port cu un părinte, supralicitând cu predilecţie datoriile mele şi, omitând, cu buna ştiinţă, drepturile acestuia. Mi-era silă de toate. Politeţea mă obliga să nu-l trimit undeva.

La plecare, probabil drept răsplată pentru osteneala lui de “predicator”, a plecat cu canistra plină de vin...

În acele zile de după incident gândurile noastre mărturisite uneori, nemărturisite de cele mai multe ori s-au oprit asupra unui fapt: unde vom  locui (mă refeream la familia mea) după... Atât cât mi-a stat în putinţă am refuzat să mă gândesc la aşa ceva. Cât despre casa noastră...

N-aş fi vrut în nici un caz ca în timpul agoniei Mamei să părem nişte ulii la pradă. Ar fi fost inuman. Ar fi fost întocmai aşa cum văzusem într-un film în care un animal lovit de o boală fatală era devorat înainte de a-şi da obsteşcul sfârşit.  Mi-amintesc cuvânt cu cuvânt ce a spus comentatorul: “În lumea aceasta nu-i loc pentru o moarte liniştită”.

Ulterior aveam să aflu că “tata” i-a făcut Mamei repetate propuneri prin care cerea să-i dea toată casa pe numele lui. Cuvintele sunt de prisos!...

  

Tot în acele zile am văzut, împreuna cu Mama un emoţionant reportaj semnat de neobositul şi talentatul Aristide Buhoiu.

Un tânăr care-şi pierduse mama din anul 1958 şi-a regăsit-o. O chema Maria Mocanu. Emoţiile revederii, bucurie  mare... Alţii sunt pe cale să-şi piardă mama...

Necazurile se ţineau lanţ: a început să o doară o măsea... A făcut un abces. Cum să o ducem la dentist să i-o extragă?, ne întrebam. Dar în cele din urmă n-a  fost nevoie...

CAPITOLUL VI - SESIUNE ŞI LACRIMI

                         ===============================

                        

                                   REGINA NOPŢILOR MELE

                                   ------------------------------------

Durerile Mamei au început să se intentifice. Zilele în care nu avea dureri alterna cu zilele în care  avea. Întocmai ca fluxul şi refluxul mării...

Eram în prima parte a lui decembrie 1974 şi din ziua de 9 decembrie începea sesiunea de examene  de iarnă. Pentru a recupera terenul pierdut trebuia să-mi prelungesc orele de lectură dincolo de miezul nopţii în fiecare seară. Acele “întârzieri” zilnice mi-au permis să mă apropii şi să trăiesc intens şi eu drama ce se consuma în fiecare noapte. În scurtele pauze pe care mi le luam ieşeam afară pentru a mă mai răcori. De fiecare dată mă opream lângă geamul ei. O urmăream cu privirea. Lumina palidă a becului din hol  mă ajuta. Lumina becului avea un scop precis: în semiobscuritatea ei îşi lua medicamentele. Avea aşezate sub cap (mai bine zis sub jumătatea superioară a corpului) o  pernă, haine şi chiar o plapumă. Erau multe, la număr, nopţile de când începuse să “doarmă” astfel. Mi-am lipit  fruntea de geamul rece pentru a atenua fierbinţeala  frunţii.  Incercam să-i desluşesc expresia  feţii. Plângea! Aveam impresia că-i desluşesc chiar lacrimile...Şi-a schimbat capul uitându-se puţin speriată în jur. Apoi şi-a aşezat din nou capul pe pernă. Nu plângea... Imaginaţia mea bolnavă “văzuse” lacrimi umane pe obrazul ei.

Lipsa lacrimilor, lipsa oricăror semne de slăbiciune omenească m-au tulburat profund, mai mult decât dacă ar fi existat cu adevărat. Demnitatea ei, puterea ei extraordinară de a suporta totul, mă sufocau.

Paradoxal...

Ca să pot tuşi, totuşi, în voie, m-am dus în celălalt capăt al curţii. Răcisem. Aş fi vrut să mă duc lânga ea, să împărţim amândoi singurătatea nopţii. Să-mpărţim ceea ce se mai  putea împărţi... Dar sforăitul de alături m-a trezit la realitate, iar când am văzut scaunul fără spetează mi-a trecut un fior  prin şira spinării...

M-am întors la cărţi, caiete, cursuri... Apoi, mai târziu am revenit la geam. ...

A căzut prima zăpadă. Nici o adiere de vânt nu tulbura zborul de vis al fulgilor  care, în cele din urmă, poposeau pe acoperişuri, pe pământ, pe sentimente, acoperind cu o mantie albă negrul funebru al nopţii. Nu şi pe cel al sufletelor. Paşii mei stricau, din când în când, frumuseţea imaculată... Şi rămâneam insensibil la atâta frumuseţe...

M-am culcat târziu, mult dincolo de miezul nopţii.

Regina visurilor mele din acea noapte, nu a fost o fecioară cu rochie albă precum mantia de afară. Regina mea, regina nopţilor mele, era o fiinţă care, din când în când, tresărea, privind în jur nedumerită, stingherită, punându-şi poate o întrebare filozofic-ţărănească: “Ce este viaţa?”.

- Mamă, vino la masă.

- Am mâncat, Vasile.

- Ce-ai mâncat?

- Lapte bătut.

Am luat, totuşi, o bucată de carne şi i-am dat-o. A mâncat-o cu poftă. Aceiaşi constatare: îi era foame!! I-am mai dat încă o bucată de carne şi totul s-a repetat!

- Te doare?

- Da. Şi nu ştiu ce să mă mai fac. La spital nu mai este de mine.

Încerca să angajeze o discuţie cu mine. Am evitat-o, însă. Slăbise foarte mult. Cutremurătoare era deosebirea dintre piciorul drept şi cel stâng. Dreptul era  atât de uriaş, încât părea că a concentrat în el toată seva trupului ei, atât de puternic altădată. În dreptul operaţiei acolo unde şi-au concentrat efectul cele  44 sedinţe de radioterapie era îngrozitor de arsă. Numai ochii rămăseseră aceiaşi: dominaţi de acea văpaie care trăda uriaşul tumult al vulcanului din interior.

Şi vocea era aceiaşi. O auzeam câteodată strigând cu putere, cu tot amalganul acela de sunete care-i făceau vocea inconfundabilă: “Să dea focul în tine” (dojenea pisica). Atunci tresăream. Inima-mi bătea cu putere. Era vocea ei de altădată.  Parcă nici nu era bolnavă. Dar Mama nu mai era aceiaşi. Vocea, da. Un om, o voce...

   

“ Vasile, ar trebui să mă duceţi iar la spital!”

“ Mi-ar trebui ceva de încălţat. Nu mă mai încape nimic în nenorocitul ăsta de picior”.

I-am cumpărat o pereche de pâslari. De încălţat, însă, nu i-a încălţat niciodată.

- Până când ai examene, Vasile?, mă-ntreba.

-Timp de două săptămâni. De ce?

- Să vedem ce facem şi cu mine. Acum termină cu examenele şi apoi vedem  noi ce facem..

-Te doare?

- De o săptămâna mă doare aici sus. Restul este amorţit şi nu-l simt.

Trebuia să-i facem injecţiile cu mialgin. Dar cine să i le facă?  A acceptat soţia mea. Mama însă nici nu a vrut să audă. Am rămas  “în gardă”.

Mihăiţă s-a strecurat sub masă şi a luat un pantof. 

- Mihăiţă ce faci? l-a întrebat Mama. Iar el, ştrengarul, a întors capul şi a “tras” un râset cum numai el ştie să o facă. A zâmbit Mama. Unul dintre ultimele zâmbete.

- Să mă duceţi la spital, Vasile. Să-mi facă un tratament.

“Tratament”  înseamna “speranţă”.

- Mama, eu nu mai am încredere în spital! Nu m-a ascultat până la capăt. A plecat în camera ei. Dilema se amplifica. Ce-o fi crezut despre mine? Că sunt laş?

Am dat şi primul examen din acea sesiune. N-am avut absolut nici o emoţie. Emoţiile mi le consumasem în altă parte.  Dar examenul a fost neobişnuit de greu. Fusesem şef de grupă (pe baza notelor din anul anterior eram nr. 1 şi conform legilor studenţeşti eram “şef de grupă”) şi, în acea toamnă de foc şi durere (din motive lesne de înţeles nu-mi făcusem datoria, mai ales pe linia consemnării absenţelor colegilor mei).

Profesorul a ţinut cont şi m-a taxat ca atare. Numai prezenţa mea de spirit neobişnuită în momente dramatice m-a salvat de o posibilă “restanţă”. Altminteri ar fi fost singura din cei cinci ani de studenţie...

I s-a administrat prima injecţie cu mialgin....

Savantul american de origine română, Gheorghe Palade, laureat al premiului Nobel pe anul 1964 pentru medicină, a declarat că peste 10-15 ani omenirea va găsi antidotul cancerului  şi al bolilor vasculare. Până atunci câte victime vor mai face necruţătoarele boli?

- Ce ai mâncat astăzi?

- Pe la ora unu am mâncat 2 ouă.

Deci, practic, o masă pe zi.. I-am dat două cornuri. A pigulit puţin din ele. Apoi i-am dat o bucată  de carne pe care a mâncat-o în întregime!. Şi, totuşi!, nu era bine îngrijită!

Intuind, probabil, neliniştea mea m-a cruţat cu întrebările. Eu, oricum vorbeam repede, repede pentru a nu-i da posibilitatea să-mi vorbească. De spital, bineînţeles.

I s-a administrat a doua doză de mialgin. Nu a dormit decât câteva ore. Miracolul aşteptat de ea de la mialgin nu s-a produs. Evident. În plus îi amorţea  piciorul, făcându-i mersul imposibil. În atari condiţii ne-am hotărât să oprim administrarea mialginului.

Până atunci iarna doar a bătut la uşa. În cele din urmă a pătruns  peste tot. Şi în sufletele noastre. Vântul şi zăpada s-au înfrăţit trezind spaima Mamei:

- Unde să te duci tu pe timpul ăsta, spunea ea cu voce tare ca pentru sine. Nu tu maşină, nu tu căruţă...

Se lega de probleme minore, uşor de rezolvat. Tăcerea mea a făcut-o să spună:

- EU  NU  MĂ MAI  FAC  BINE, VASILE!

Eu tăceam. Ea continua:

- Vasile după ce termini examenele astea, vreau să mă duci şi pe mine la spital.

“Nu te pot salva scumpă Mamă. Toate rugile dumitale sunt sortite eşecului. Cum să te fac să-nţelegi că te iubesc şi că ţi-aş dărui o bucată  din viaţa mea”. Niciodată însă nu i-am spus asemenea cuvinte...

Institutul francez de sondare a opiniei publice “SOFRES” a efectuat o anchetă pe tema: de ce se tem mai mult francezii? Pentru 71% dintre persoanele chestionate, cancerul constituia ameninţarea principală. Pe locul doi se situau accidentele rutiere.

Tot timpul îşi leagă speranţele de mine. Mă considera o fereastră luminată, un far (la orizont ?!) către care să-şi îndrepte privirile rugătoare, iar eu m-am simţit umilitor de mic, de neînsemnat şi mai ales de neputincios.

- Barem nu mă scapă Dumnezeu să nu vă  mai chinui şi pe voi.

Eu îmi acoperisem faţa cu mâinile. Ea se uita în pământ. A schimbat vorba:

- Ar trebui să mai cumpăraţi şi voi nişte grâu pentru păsări. Apoi a schimbat din nou vorba: mi s-a umflat piciorul rău de tot. Şi la burta mă umflu. Şi e tare ca piatra. Iar eu tăceam, tăceam în continuare.

A sosit şi ziua  în care am dat ultimul examen din acea sesiune. Păşisem cu dreptul. Măcar acolo...

Odată cu sesiunea de iarnă a căzut unul dintre ultimele paravane după care mă puteam ascunde...

              

                          “SĂRBĂTORILE   DE   IARNĂ”

                          -----------------------------------------

Pe 22 decembrie 1974 am sacrificat porcii. Aveam doi. A fost multă lume la noi. Ba a fost şi puţină veselie generată de acea zi deosebită din viaţa unei familii de la ţară...  Mama ne dirija  de la distanţă. Eram încă învăţăceii săi.

A mâncat cu multă poftă o bucată de  carne proaspătă. Şi ţinuse post toată săptămâna. A băut şi un pahar de vin. A fost ultima masă la care a mâncat cu poftă. N-a uitat să-mi spună:

- Să te duci la doctor, Vasile, să vezi ce face cu mine.

Medicul Valentin Ionescu de la Circumscripţia Sanitară Cernica mi-a promis că-i va face o vizită acasă tocmai pentru a-i demonstra că nu a fost abandonată.

Tot în acele zile am primit o vizită inedită de la prietenul meu Dudu Sava. 

Revederea mi-a produs două sentimente contradictorii: bucurie şi tristeţe. Erau multe amintirile care ne legau pe toţi trei ca acea revedere să rămână fără rezultat, o latură afectiv-emoţională. Soţia mi-a atras atenţia că atunci când nu suntem noi acasă plânge. Şi spunea că o lăsăm mereu singură, că nu mai vrem să ne ocupam de ea. Prin “noi” se referea la mine şi sora-mea, adică la copii săi.

Excesul de zel al lui “tata” se manifesta cu pregnanţa: îi cumpăra, pe ascuns, îmbrăcăminte de înmormântare. Şi evident Mamei nu i-a scăpat toate acestea mai ales că le făcea cam fără perdea:

- Voi îmi cumpăraţi pe ascuns lucruri de moarte!

Altădată i-a zis:

- De ce  ascunzi ţuica-n cămară? Vreţi să mă îngropaţi cu ea??

Eu nu mă gândisem la toate acestea. Mă preocupa  VIAŢA ei şi alinarea durerilor.

- Ce mă fac eu cu piciorul ăsta? Nu-mi mai trece niciodată. Şi cine mă-ngrijeşte pe mine? Ditamai femeia, să fie îngrijită ca un copil mic...Şi piciorul se umflă mereu. Încet, dar continuu. Spunea cu voce tare adevăruri simple:

- Şi la spital ce să-mi mai facă!

Toate rugăminţile noastre de a se muta în camera din mijlocul casei au rămas fără rezultat. A rămas acolo în universul ei generat de dureri, medicamente, injecţii şi câteodată... speranţe... Universul ei era mobil. O urmărea peste tot.

În noaptea de 22/23 decembrie 1974 durerile au fost foarte mari. A doua zi a spus:

- Mi-e frică de noaptea care se apropie! Oare mă va durea tot atât de tare?  De ce se umflă atâta? Ce o fi înăuntru?

Puteam să-i explic. Puteam să-i reduc o parte din zbuciumul generat de acele întrebări fără răspunsuri.

I-am povestit că m-am înscris la CAR şi că în curând voi face un împrumut de 2.000 lei.

- Cu banii aceia ne cumpărăm aragaz.

S-a însufleţit dintr-odată. Ştiam că de o viaţă şi-a dorit unul.

- Să fie cu trei ochiuri, ne-a spus.

Banii erau însă pentru altceva...

În ultimul timp nu ne cumpărasem nimic de îmbrăcăminte. Toate resursele noastre financiare aveau o singură destinaţie. Era normal, era uman să procedăm astfel. Chiar dacă soţia mea mergea la serviciu cu nişte pantofi rupţi în care se strecurau din abundenţă noroiul şi apa...

În ziua de 28 decembrie 1974 a vizitat-o, aşa cum promisese, medicul Valentin Ionescu de la Circumscripţia Sanitară Cernica. I-a dat o reţetă pentru sulfametin, furosemid, fenobarbital, ulei de parafină. Prea puţin pentru a satisface speranţele ce şi le punea Mama în acea vizită. Vizita propriu-zisă a durat destul de puţin. În schimb “tata” l-a reţinut circa trei sferturi de oră la poartă. Ce crezi, stimate cititor, că a discutat “tata” cu medicul Valentin Ionescu?  Despre boala Mamei? Aş... Despre şansele ei de supravieţuire? Nu... Ne-a discreditat pe noi în ochii acelui om.. I-a vorbit despre “bătaia” pe care i-am administrat-o eu, despre farmecele pe care i le făcea soţia şi despre multe altele. În discuţia pe care am avut-o ulterior cu medicul Valentin Ionescu, l-am rugat să-mi spună cât timp din cele 45 de minute au discutat despre boala Mamei. Foarte, foarte puţin...

Acea discuţie făcea parte din arsenalul tactic al dumnealui. Faţă de  vecini, prieteni, cunostinţe comune, rude, vorbele lui erau de prisos. Nu putea să-mi atribuie fapte abominabile. Nu-l credeau. Dar s-a adaptat rapid acestei situaţii şi a făcut o întoarcere de 180 grade concentrându-şi atenţia asupra persoanelor care mă cunoşteau pe mine într-o oarecare măsură iar pe demnealui DELOC. În această conjunctură vorbele lui aveau oarecari şanse de reuşită. Vizita medicului V. Ionescu era o şansă pentru îndeplinirea planului său. Şi nu a ratat-o...

L-am adus acasă la noi şi pe “Micuţu”  (cum îi spuneam, pe atunci, lui Mihăiţă). Am găsit-o pe Mama lângă pătuţul lui...

Se apropia cu paşi repezi revelionul. Toată lumea se pregătea cu minuţiozitate. De exemplu Dudu Sava făcea lista de cumpărături. Asistam şi eu, absent. O clipă m-am gândit : ce-ar fi să-l rog să mă primească la ei. Dar l-am alungat imediat. Nu pentru că m-ar fi refuzat. Asta nu s-ar fi întâmplat niciodată. Cu figura mea acră riscam să le stric o seară care trebuie să fie minunată.

Nu sunt un taciturn, dar cu mici  excepţii, în discuţiile de grup, nu ies decât foarte rar din mediocritate.  Altminteri eram un bun companion pentru că nu deranjam pe nimeni... Dar atunci în acele zile, ce-aş fi făcut într-un grup de prieteni tineri şi îndrăgostiţi de viaţă?... În schimb îi studiez cu multă atenţie pe cei din jurul meu. Nici unul nu simte reflectorul invizibil care-i urmăreşte necontenit. Şi-n mine se strânge lava unui vulcan  gata oricând să erupă. Dar nu erupe niciodată. Lava care ar trebui să izbucnească mi se opreşte undeva în preajma coardelor vocale. De acolo nu mai  trece.

Veneau sărbătorile!

Nici o altă sărbătoare a anului nu are farmecul Revelionului!

Era duminică. M-am plimbat pe la toţi, i-am urmărit pe toţi. Spre seară m-am întors, însingurat, acasă. În dreptul uliţei noastre m-am oprit pentru câteva momente furat de frumuseţea acelei seri ce se lăsa discret. M-au năpădit o mulţime de gânduri, surprinzător de diferite. Încercam, inconştient, într-un ritm ameţitor o mulţime de senzaţii. Parcă porniseră la paradă bătând pasul pe caldarâmul trupului şi sufletului meu.

- Ce se uită ăla aşa!? O voce anulase singurătatea acele seri. Am tresărit. Am simţit că  roşesc până-n vârful urechilor. Semi-întunericul mi-a ascuns stinghereala. Era o pereche de îndrăgostiţi  pe care prezenţa mea i-a stingherit. Singurătatea absolută nu era decât în închipuirea mea.

Aş fi vrut ca revelionul acela să-l petrec alături de Mama. Era ultimul ei revelion... dacă se poate vorbi de revelioane în viaţa ei...

Era atât de slăbită încât nu putea fi vorba de revelion. Deci gândurile mele nu aveau un suport real. Gândurile mele erau idealiste. Mama nu putea să stea nici măcar o oră la televizor. Cel mult puteam să o veghez în noaptea de revelion.

A sosit şi ultima zi a anului. Ploua mărunt şi îndesat. Noroi era cât cuprinde. Eu căutam furosemid. Fără acel atât de banal medicament nici nu-mi venea să mă duc acasă. Cu tot sceptimismul (normal)  din ultimul timp încrederea în “tratamentul” ce i se administra rămase aproape intactă. În drum spre casă am trecut pe la sora-mea. La ei pregătirile erau în toi. Brad, hârtii multicolore, jucării pentru fetiţe, mâncăruri tradiţionale...

Mi-a spus că mă aşteaptă naşul meu, Iulian Boboc..

Prea târziu!

Acasă Mama mi-a spus că nu mai poate să meargă!

- Du-te, Vasile, la naşi-tu. Eu rămân acasă cu necazul meu. Şi aşa la televizor nu pot să stau.

Am ezitat. În cele din urma m-am hotărât să mă duc la naşu’. Învinsese, în cele din urmă, o brumă de egoism, altminteri omenesc...

Între noaptea petrecută undeva departe, departe de dureri şi una petrecută  în mijlocul lor era de ales prima variantă.

La plecare Mama mi-a dat patru kilograme de vin. Mi-a spus că “tata” a fost de acord. Dar:

- Vasile, să nu mai ceri vin de la butoi vreodată. Lasă-l dracului cu vinul lui cu tot.

Acele 4 kilograme de vin i-au pricinuit mari necazuri. După plecarea mea s-a certat cu el. Şi din ziua aceea Mama a refuzat să mai bea vreo picătura de vin...

“N-am puterea să pun mâna pe topor să sparg butoaiele acelea, doagă cu doagă. Să se aleagă praful şi pulberea de ele. S-a supărat  că au băut copii mei din el!. Alţii când au venit le-a dat cu damigenele. Las cu limbă de moarte: dacă o fi să mor să nu-mi faceţi pomană cu el. Blestemat să fie acela care nu-mi respectă cuvântul” a spus după aceea.

A trecut revelionul.

Ne-am trezit într-un alt an: 1975

Ne-am trezit într-o altă lună: ianuarie.

Câte începuturi de lună va mai apuca?

Că de ani nu mai poate fi vorba....

Acasă la noi pelerinajul luase proporţii. Sărbătorile de iarnă i-au adus Mamei rudele, cunostinţele, prietenii, vecinii,... Sărbătorile de iarnă i-au adus: portocale, gemuri, dulceţuri, prăjituri, cozonaci, mere, sucuri, compoturi, şerbeturi, bomboane, ciocolate,... Pentru cine însă? Ea avea nevoie de viaţă. Dar cine putea să-i ofere aşa ceva. Nici chiar bunul Dumnezeu...

Cand m-am întors de la Bucureşti pe 1 ianuarie 1975, m-am întâlnit cu unchiul Ion, fratele Mamei. Când ne-a văzut Mama a pornit un plâns sfâşietor. Noul an debutase în chip caracteristic. Emoţiile generate de sosirea rudelor ei foarte apropiate învingeau echilibrul ei sufletesc care devenise atât de fragil...

Era la interferenţa dintre resemnare şi dorinţa de a trăi. Amândouă se aflau pe un balansoar invizibil. Câteodată atârnă mai greu una dintre ele, altădată cealaltă.

Când învingea ultima spunea:

- Pe mine trebuie să mă duceţi la spital.

Eu eram preocupat de mâneca de la cămaşa mea. Privirile mele erau aţintite în jos. Ale celorlalţi, câţi erau în camera Mamei, erau aţintite asupră-mi. Eram la stâlpul blamării: o Mamă mă ruga un lucru simplu, iar eu priveam ca un bou în pământ.

- Dăm câteva sute de lei la o maşină şi mă duceţi şi pe mine la un spital.

Oare, EA, mă credea pe mine, fiul ei iubit, un laş, un nerecunoscător, un copil rău, un egoist, un om fără pic de suflet? Credea oare că pe mine mă interesează doar facultatea şi familia mea? O inducea în eroare străduinţa mea permanentă (care necesita uriaşe eforturi de voinţă) de a fi oarecum vesel, de a crea în jurul ei o atmosferă cât de cât mai destinsă, de a sugera o brumă de optimism! Sau era în acele momente când luciditatea ei proverbială, din cauza evoluţiei bolii, nu mai funcţiona ireproşabil. Sau eram paiul de care încerca  să se agaţe un om sortit inevitabil înecului, mai ales, că în cazul ei, nici o rază, absolut nici una nu se întrezărea (măcar) la orizont!

Ce-o fi fost în sufletul ei când veneau femeile cu care trăise alături la muncă,

la discuţiile de la divan şi în toate ocaziile vieţii şi care plecau fără să mai revină vreodată?

Mă încerca gândul să opresc pelerinajul acela. Să opresc (aşa credeam!) suferinţa celei care asista la atât de multe despărţiri dureroase. O viaţă întreagă - atâta câtă fusese - se străduise să treacă neobservată, nevăzută de nimeni. Repetatele eşecuri au readus-o, împotriva voinţei ei, în centrul atenţiei.

“Uite-o pe nevasta celui care....”

Adesea îmi spunea:

“ Vasile să fii cuminte să nu te arate lumea cu deştu’. Ca destul m-a arătat pe mine”.

Dar omului îi este dat să aibă parte de ceea ce nu-şi doreşte.

Îi apăruse o umflătură suplimentară de la şold până la genunchi care îi amplifica durerile.

Începuse să ningă. Zăpadă mai lipsea! Stăteam cu spatele la ea şi încercam să văd fulgii de nea prin geam.

- Nu vreau să mă duceţi la spitalul din Domneşti.

- Dar cine ţi-a spus că te ducem la Domneşti?

- Domnul doctor Ionescu. Nu mă duc. Mai bine să mor acasă decât acolo. A început să plângă. Iar eu n-am mai reuşit să văd fulgii de nea prin geam care cădeau peste sufletele noastre, peste durerile noastre, peste speranţele noastre. Şi le îngropa într-un  giulgiu alb, incredibil de diferit faţă de suferinţele noastre.

Mătuşa Maria îmi spune că ar trebui să facem nişte descântece!

“Poate are argintul viu. Nu vezi că doctorii nu au ce să-i facă? Du-te că şi ea te-a făcut mare şi te-a dat la şcoală”.

Argintul viu! Nu mă gândisem, nu puteam să mă gândesc la aşa ceva. Era mult peste puterea mea de înţelegere. Dar n-am zis nimic. Fiecare om cu credinţa lui. Nu era momentul pentru a încerca să schimb ceea ce se sedimentase, în viaţa acestor oameni, de atâtea veacuri...

Furosemid nici vorbă să găsesc. Şi ea slăbea, slăbea cotinuu. Ne miram de unde mai avea să slăbească. Mânca foarte puţin. Faţă de alţii afirma:

“ Nu mai mănânc. La ce mă ajută! Mai bine să mor”.

Piciorul a amorţit  în aşa hal că nu-i mai permitea să mai vină până la mine în cameră.

“ Să mă duceţi şi pe mine la spital, să-mi schimbe tratamentul”.

În lipsa noastră spunea:

“ Eu m-aş face bine, dar cine să se ocupe de mine? M-au uitat cu toţii”.

Cu numai 2 zile în urmă spunea:

“ Eu nu mai plec de acasă orice ar fi”.

“Tata” continua să-şi facă ambiţiile. Mi-a cerut să-mi scot totul din “magazia lui” . Din păcate a auzit Mama. Speranţa ei, ultima ei speranţă de a nu lăsa  în urmă o altă posibilă tragedie se năruia ca un castel de nisip.

Ne-a spus că vrea să se mute în camera din mijloc, acolo unde am făcut soba cea nouă. Dar nu  aveam lemne. Imobilitatea ei se accentua văzând cu ochii. Nu mai putea ieşi afară nici pentru necesităţile fireşti!

Am discutat din nou cu medicul Valentin Ionescu. Din păcate fără voia mea, Mama ieşise din sfera discuţiilor noastre. Fără voia mea “eroul” principal devenise “tata”. Cu Mama lucrurile erau clare. Nu putea fi chemată Salvarea. Bolnavul de cancer nu avea acest drept. Omenirea avea datoria să lupte pentru a salva CEEA  CE  SE  MAI  POATE  SALVA.

Rezistenţa ei fizică extraordinară, capabilă să-nvingă orice boală îi juca atunci o festă: îi prelungea chinurile!!! Era unul dintre paradoxurile vieţii! Noi am căutat să-i prelungim viaţa până la limita posibilului şi am contribuit, involuntar!, la prelungirea agoniei. Nici nu puteam proceda altfel. Ne obişnuisem cu ea aşa. EXISTA!, puteam schimba câteva vorbe cu ea. Trio-ul Mama-serviciu-facultate îmi pusese serios la încercare puterile. Dar nu-mi păsa. O aveam pe Mama lângă noi.  Şi aceasta era răsplata cea mai de preţ. Şi nu aveam dreptul să mă plâng atâta timp cât eram sănătos. Mama nu mai avea aproape nimic din ceea ce are un OM.

Am găsit furosemid!

Acel mic succes m-a ajutat să găsesc o explicaţie plauzibilă:

- Mamă să nu-ţi închipui că te-am uitat, că noi dormim liniştiţi şi te lăsăm să te chinui. Domnul doctor nu a fost de acord cu internarea. Şi nici noi. Tratamentul pe care-l faci la spital îl faci şi acasă. Şi apoi aici suntem noi care te ajutam, te îngrijim.

Când am plecat la cursuri am rugat-o să nu fie supărată pe mine.

- Nu sunt, Vasile. Bine că mi-ai luat injecţiile astea

                                          PIATRA

                                         ------------

Exasperat de întârzierea cu care CAP Tânganu şi Casa de Pensii Ilfov stabileau dacă Mama are sau nu dreptul la pensie, am trimis o scrisoare la ziarul “Scânteia”.  Într-un timp relativ scurt am primit şi răspunsul: nu avea dreptul! Pentru a beneficia de pensie trebuia ca în anul 1973 (când a reapărut boala) să efectueze minim 70 de zile-muncă, adică jumătate din baremul de 140 de zile stabilit de adunarea generală a CAP. Mama nu efectuase decât 60.... Nu beneficia de pensie în ciuda faptului că trebuia să lucreze minimum 5 ani în CAP şi ea lucrase 13... Căzuse într-una dintre capcanele legii. Normal că nimeni nu dorise să dea posibilitatea legii să-i facă o nedreptate. Cu totul întâmplător situaţia Mamei era una la limită. În scrisoarea de răspuns ni s-a promis că se va încerca obţinerea unei aprobări excepţionale de la UNCAP. Intervenţia urma să se facă de cei de la Casa de Pensii a judeţului Ilfov. Evident un gest de omenie. Prea târziu, însă. Boala Mamei evolua şi nu aştepta.

19 ianuarie 1975. În acea zi conform tradiţiei i s-a rupt “turta” celei de a doua fetiţe a surorii mele, Carmina. Împlinise un an. Evenimentul a fost însoţit de o mică petrecere, altminteri tradiţională.

19 ianuarie 1975. Pe mine, acasă m-a aşteptat o triplă surpriză.

Prima: Lui Mihăiţă i-a recidivat bronşita (aşa cum avea să se  mai repete de câteva ori în acea iarnă de foc). Ne-a impresionat stoicismul cu care un copilaş de aproape un an suporta rigorile bolii. Toată duminica aceea s-a jucat prin casă deşi efectele bolii erau vizibile pe corpul şi în comportamentul lui.

A doua: soţia mea contractase o gripa. A zăcut tot timpul. Eforturile din ultima vreme o slăbiseră foarte mult. Şi boala s-a instalat rapid într-un organism slăbit. Pe atunci avea dreptate “tata” când îi spunea “fantoma”. Deci existau şi situaţii când şi el avea dreptate!

A treia: pentru prima dată  în acea zi am observat că mama îşi făcea necesităţile în casă! Picioarele ei nu o mai puteau trece dincolo de prag. A surprins-o naturaleţea cu care am intrat şi i-am luat murdăria. Privirea ei trăda ruşinea, dezgustul, deznădejdea, repulsia. Nu crezuse  că atât de repede va ajunge să fie îngrijită în acest stadiu. Şi apoi era obişnuită cu soţia mea. Ar fi dorit, probabil!, ca eu să nu cunosc acel ultim (sau printre ultimele) semn(e) de slăbiciune omenească..

Numai eu rămăsesem în picioare...

“Tata” continua să o certe. Unul dintre motive era acela că nu are cine să-i facă mâncare. Nu accepta, sub nici o formă!, să-i facă soţia mea mâncare! Se temea de farmece!! Era evident că Mama devenise  o piatră de moară pentru el: nu tu femeie, nu tu mâncare caldă, nu tu spălat, nu tu servitoare, nu tu.... Nimic din partea ei. Gândurile lui erau îndreptate (cele petrecute ulterior aveau să confirme concluzia noastră) spre un rapid viitor mariaj... Rezistenţa fizică excepţională a Mamei era o piedică în calea presupusului mariaj. Fiecare zi trăită în plus însemna o zi mai puţin din posibila, mult aşteptata “fericire” ce se contura pe aproape. Aşa că puţină ceartă (chiar şi zilnică) nu strica pentru a-şi apăra următoarele mişcări. În tot timpul cât a fost bolnavă nu i-a cumpărat nici  măcar o fiolă de algocalmin. El s-a grăbit să-i cumpere îmbrăcăminte pentru înmormântare. Ceea ce-l interesa. Timpul pe care-l petrecusem în apropierea lui mă ajutase să-l înţeleg. Îi măsurasem faptele, îi citisem gândurile, îi interpretasem vorbele, îi studiasem ticurile, îi ascultasem  ameninţările şi înjurăturile, fusesem câteodată martorul bătăilor. Nu era cu putinţă să greşesc. Am urmărit mut şi îndurerat lecţia lui de cinism. N-am putut să-l opresc nici atunci. Şi nici altădată.

În acea duminică de 19 ianuarie, când trebuia să mă plimb de la un pat la altul pentru a-i îngriji pe cei trei bolnavi, “tata” fuma ţigară după ţigară. Era vizibil afectat că trebuia să-i “calc domeniul” pentru a-mi îngriji Mama. Şi Mama  de-abia respira negăsind oxigenul necesar trupului ei bolnav, printre norii de fum.

El nu vedea, nu auzea, nu simţea. Era nervos şi atâta tot. Şi trăgea fum după fum. Am încercat să-l conving să nu mai fumeze dar Mama cu un semn disperat m-a oprit. Fumatul înceta în momentul în care ieşeam din camera lor. Aşa trata el prezenţa mea. Şi cum Mamei îi era mai necesar oxigenul decât prezenţa mea a trebuit să reduc la minimum vizitele mele în camera ei!

Curios piciorul s-a mai dezumflat. Dar o durea de la genunchi până la şold. Restul nu-l simţea.

- Doamne! de ce m-o durea? Ce-o fi acolo...

Întrebările ei, mereu aceleaşi întrebări, rămâneau fără răspuns. Mă obişnuisem

cu întrebările ei. Mi se uzase nervii, mi se tocise sensibilitatea. Priveam pe fereastră ori de câte ori îmi repeta fatidicele întrebări. Era riscant să o privesc în faţă. Ar fi ghicit adevărul. Întrebările ei semănau cu o piatră aruncată în apă. În imediata apropiere undele sunt puternice.  Cu cât ne depărtăm de locul impactului cu atât devin mai slabe, apoi imperceptibile.  Emoţiile mele semănau cu undele produse de acel impact.

Fiinţa mea era zguduită din temelii de tânguirile ei. Dar cu fiecare zguduitură eram aruncat cu o palmă, două mai departe de tumultul aducător de emoţii. Mereu mai departe. Autoapărare? Instinct de conservare? Obişnuinţă? Indolenţă? Grija pentru propria familie deabia infiripată? Dorinţa de a termina facultatatea?  Care dintre acestea să mă fi impins până acolo, undeva la periferia simţirii omeneşti?

    

22 ianuarie 1975. Era supărată. Din mai multe motive. O aşteptase pe sora mea dar nu venise. Apoi plângea că furosemidul mult lăudat nu o ajuta cu nimic. Credea că durerile ar fi cauzate de el.  În realitate unul dintre efectele furosemidului  era şi acela de a micşora presiunea intramusculară la piciorul drept care prezenta un edem gigantic datorită invaziei metastazei. Şi implicit prin acest efect reducerea durerilor. Dar ce conta o lacrimă într-un ocean?

Evoluţia continuă a bolii lăsase urme vizibile, chiar şocant de vizibile. Se schimbase atât de mult încât aproape ca n-o mai recunoşteam. Mama cea adevărată fusese alta: cu voce puternică, cu mişcări energice, cu zâmbetul ei unic. Nu mai rămăsese nimic din toate acestea. Dispăruseseră...

Pentru mine Mama a dispărut încet, dureros de încet, sistematic. Când moartea necruţătoare a venit nu a făcut decât să consemneze o situaţie deja existentă în eul meu. Mama unui coleg de facultate a dispărut în timp ce noi susţineam sesiunea de iarna. Diagnosticul: cancer. Vârsta: 69 ani.

M-am întâlnit cu un fost coleg de şcoală elementară. Îmi povestea de mama lui (de fapt o mătuşă care l-a crescut). Era bolnavă. Pierdea treptat din greutate şi din putere, făcea un tratament cu raze, imobilizarea la pat era iminentă, etc. Restul îl cunoaştem şi noi, stimaţi cititori. Vârsta: 69 ani. Aceasta cifră devenise obsedantă pentru mine. Dacă boala necruţătoare şi-ar fi întins tentaculele necruţătoare asupra Mamei cam la aceiaşi vârstă...

Într-una din acele zile ale sfârşitului de ianuarie 1975, “tata” împreună cu câteva rude au luat o hotărâre eroică: aceea de a o duce  pe Mama la spital. Nu m-am împotrivit. Era riscant. S-ar fi crezut că-i  vreau răul. I-am dat mamei 200 lei pentru diverse cheltuieli  cu promisiunea că-i  mai dau şi alţii. Dacă va fi nevoie...

A nins cu fulgi mari. Era o splendoare să te plimbi prin lumea lor imaculată. Dar la contactul cu pământul îşi schimbau hlamida lor albă cu una pământească. Adică pământie. Ce-o fi în sufletul Mamei când i-a văzut . Intuiam: “Şi Dumnezeu este duşman cu mine. Când să mă ducă şi pe mine la spital uite ce-mi face. Cu ce să vină la mine aici pe mocirla asta”.

În cele din urmă Dumnezeul ei nu s-a dovedit a-i fi duşman: la prânz soarele s-a grăbit să-şi plimbe razele-i binefăcătoare. Iarna aceea atât de blândă ne-a discreditat în faţa celei ce suferea, ne-a scos în evidenţă neputinţa noastră goală-goluţă.

Adesea soarele tăia cu razele-fierăstrău camera ei în felii. Se oprea pe faţa Mamei evidenţiindu-i ridurile, paliditatea şi mai ales suferinţa. Părea impasibilă. Oare ce era atunci în sufletul ei? Regrete? Resemnare? Disperare?

Faţa ei de piatră nu trăda nimic.

Surprinzătoare mi s-a părut sustragerea mea din sfera gândurilor care aveau drept subiect pe Mama de către grijile cotidiene, mărunte şi de multe ori meschine.

“... n-am învăţat la finanţe... nu mi-am făcut referatul la sociologie,... să mă scol dimineaţa să nu întârzii de la serviciu... să nu uit să-mi scot abonament CFR,... să cumpăr lemne şi cărbuni, ... ce-a făcut Năstase la Melbourne?... să-i înapoiez doamnei Cotarcea banii împrumutaţi... etc., etc.”  Iar Mama continua să-mi spună vorbe de un autentic tragism:

- DACĂ  VOI  NU VREŢI  SĂ  MĂ  DUCEŢI  LA  SPITAL  EU  AM  SĂ MOR...

Soarele (ce-o fi luminând atâta în iarna asta ?) s-a  ascuns după un nor. Şuieratul trenului care pleca din gară s-a oprit şi el brusc. Doar zgomotul roţilor de tren nu s-a oprit şi doar s-a diminuat treptat pe măsură ce se îndepărta.

             “PUTERE, MULTĂ  PUTERE, DRAGUL  MEU  PRIETEN “

             ----------------------------------------------------------------------------

 1 februarie 1975. A început o nouă lună.  Ultima?

A continuat să slăbească îngrozitor.  Piciorul stâng era atât de slăbit încât m-a cuprins un tremur când m-am uitat la el. Capul ei a ajuns ca de copil. Părul îi era încă negru. A albit puţin pe la tâmple. Am izbucnit în plâns:

- Pleacă, Vasile. Îmi faci rău...

Altădată:

- Nu mai vine Vasile... Nu mai vine Didina... M-au uitat cu toţii!

Nu mai mânca aproape nimic. E adevărat că nici nu prea mai putea dar nici nu se mai străduia. Îi era teamă să nu-şi facă necesităţile pe ea.

Mi-a dat cele 200 de lei înapoi.

- Nu se duce taică-tu  la Cernica să cheme Salvarea.

Atmosfera de acasă ne crea impresia că ne aflăm permanent sub o cupola uriaşă, izolaţi, departe de ceea ce este lumesc.

Priveam la televizor. Tot ce vedeam acolo mi se părea ireal, nepământeam. Era ca un “tunel al timpului” prin care priveam lucruri şi fapte ce au fost sau  ce vor fi. Şi noaptea era nesfârşită. Şi ploaia era nesfârşită. Nesfârşită era şi durerea.

A venit la noi unchiul Ion, fratele Mamei de la Bălăceanca. Veniseră şi alţii. Era şi “tata” de faţă. S-a pus atunci în discuţie laitmotivul ultimelor luni: internarea la un spital. “Tata” a spus că se duce la Cernica şi cheamă Salvarea să o ducă la Spitalul de Urgenţă. A făcut şi o gafă:

- A spus Didina că dacă chem Salvarea şi o vede cum arată nu o ia. Şi o plătesc. Apoi cu emfază: dau 200 de lei şi gata! Ce banii m-au făcut pe mine?

Şi Mama era de faţă.

Din nou toate privirile se-ndreptau spre mine. Iar eu, neputinciosul, dădeam din colţ în colţ, mă uitam în stânga, mă uitam în dreapta şi în cele din urmă în pământ. Mă săturasem, mă săturasem... Aş fi vrut să ies afară să merg şi să-mi strig,  aşa în neştire, neputinţa în  faţa destinului. Al ei,  al meu... N-am ieşit. În schimb am făcut promisiuni. Promisiuni pe care nu mi le-am respectat niciodată.  Faţă de o... MAMA...  Oh, Doamne! şi cât este de trist...

Aproape în fiecare duminică după amiază mă duceam să-l văd pe Mihăiţă. Cu el eram neobişnuit de vesel. El făcea parte din altă lume.

Căteodată Mama întreba:

- S-a vindecat la picioare Chirţoaia?

- Da, i s-a  răspuns.

Tăcea. Eram sigur că se gândea: “Toată lumea se face bine. Numai eu, nu”.  Poate că în gândul ei mai adăuga: “Cine să se ocupe de mine?”. Dar tăcea. Nu mai suporta discuţiile tari, dureroase. Nici noi... Toţi aveau soţi, copii  care se ocupau de cei bolnavi. Ea nu avea. Nu avea pe nimeni. Era ca o frunză aruncată în valurile/vânturile  vieţii... Aşa era dacă nu avea  copii care să se ocupe de ea. Să o ducă la spital. Să găsească doctori care să o vindece...  Nişte neputincioşi...

A schimbat discuţia:

- Ce mai face, Mihăiţă?

Sau:

- Nu mai ai de-nvăţat?

În ziua de 3 februarie 1975 am trecut pe la Cricumscripţia Sanitară de la Cernica şi am discutat cu medicul Gabrielescu. Mi-a povestit de un domn mai în vârstă însoţit de o doamnă de vreo 35-40 ani. Identificarea a fost o formalitate: “tata” şi mătuşa mea Stela. Le-a spus (medicul Gabrielescu)  că nu mai este nimic de făcut, că numai calmantele îi mai puteau alina durerile.

- Nu le-aţi dat o retetă? am întrebat.

- Le-am spus să intre în cabinet, dar au dispărut!

Acasă Mama aştepta medicul să-i facă o consultaţie. Aşa îi spusese el.

Am fost iarăşi nevoit să mai fac un efort. Adică să o mai mint odată. Ce mai conta o minciună în plus!

- Ce spune, Vasile, doctoru’? CĂ BOALA MEA ESTE FĂRĂ LEAC?

Peste 3 zile:

- Cum  mi-a dat doctoru’ reţeta asta fără să mă vadă?!

N-am mai răspuns. Epuizasem de mult răspunsurile credibile cu care să mă salvez.

- Dacă nu m-ar mai durea piciorul tot ar fi mai bine.

Am cerut să i se facă toate injecţiile, zi de zi.  Cu tot pesimismul ei din ultimul timp, cu toată neîncrederea ei faţă de aceste  reţete suporta totul fără şovăire. Nu dădea la o parte acea unică şansă (oare mai era vreo şansă?). Când am plecat la facultate mi-a spus:

- Du-te, Vasile, la treaba ta şi pe mine lasă-mă. Ce-o fi o fi!

A mâncat cu poftă chiar, complotul de vişine pe care i-l adusesem.

Pelerinajul continua. Una dintre rude, o nepoată pare-mi-se, care era soră medicală a avut curiozitatea să se uite la medicamentele ei. Şi i-a spus că sunt pentru inimă. Asta ne mai lipsea!

- Eu nu mă-npac cu medicamentele astea, mi-a spus. Sunt pentru inimă. Fac şcoală cu mine. Eu am lichid la picior. Să-mi scoată lichidul.

- Nu ai lichid, Mamă. Dacă aveai ţi-l scotea până acum.

• DAR CE AM?
• Nu ne spune nimeni nimic, Mamă. Crezi că nouă ne spune cineva mai clar decât îţi spune matale!? Ne iau peste picior şi ne spun să nu ne băgăm nasul unde nu trebuie....

 - Ăştia fac şcoală cu mine. AM SĂ MOR CU ZILE. Nu e bubă, nu răsuflă, burta nu mă doare (şi s-a bătut ostentativ şi convingător cu palma). Nu pot să-mi dea şi mie un leac pentru picior.

 Gândurile ei tot la cancer erau. Dar ştia că dacă nu apare “o bubă” sau mai multe nu poate fi vorba de cancer. Deocamdată nu apăruseră.

Mihăiţă era bolnav de gripă.

“Putere, multă putere, dragul meu prieten” îmi scria, de departe, prietenul nostru Dudu Sava...

  

Într-o sâmbătă a venit sora mea, Didina, pe la prânz. Mai târziu a venit şi cumnatul meu, Mitică. I-au adus o găină tăiată. Până spre seară timpul a fost frumos. Dar, ca din senin, a început să ningă, să viscolească chiar. Didina şi Mitica s-au pregătit de plecare. Şi tocmai atunci ca şi vremea de afară Mama a început să se agite:

- Unde pleacă Culina?

(Soţia mea se pregătea să plece la cooperativa de consum să “cumpere nişte sare de bucătărie”).

- La cooperativă.

- Şi pe mine cui mă lasă?

  - Păi, nu rămân eu cu dumneata!

  - Şi dacă se-ntâmplă să am nevoie...

     - Nu-i nimic, te ajut eu, i-am spus.

  - Nu se poate. De ce pleacă? Ce i-a venit să plece tocmai acum?

Eram total derutat. După plecarea celor trei s-a liniştit. Întocmai ca vremea de afară. Apoi a adăugat:

- Am să mor supărată pe toţi, pe toţi!

(Soţia mea plecase să-l vadă pe Mihăiţă, care era bolnav la bunica lui, Riţa. Mamei nu i s-a spus că Mihăiţă era bolnav. Avea nevoie de o grijă în plus?).

  

                                   NERECUNOSCĂTORUL

                                   --------------------------------

- Nu mănânci?

- Nu mai mănânc nimic. Azi am mâncat prea mult.

- Nu se poate fără hrană, Mamă.

• Nu mai mănânc. De ce să mai mănânc? Ca să-mi lungesc zilele şi chinul.

Existau cel puţin 3 motive care au dus la scăderea simţitoare a poftei de mâncare. În primul rând exista posibilitatea, foarte probabilă, ca organele interne din imediata apropiere a focarului generator de metastază (rinichii, ficatul, stomacul) să fi fost atacate. De-altfel medicii mi-au cerut să estimăm cantitatea de urină pe care o elimina zilnic pentru a putea determina cantitatea de medicamente ce i se mai poate administra. Era deci o cauză obiectivă.

În al doilea rând nu se-mpăca cu gândul că trebuia să fie îngrijită şi ca noi trebuia să-i ducem murdăria afară.

În al treilea rând, ştia că nu se mai face bine. De aceea a renunţat deliberat la mâncare pentru a nu-şi mai prelungi chinul, durerile, drama. Ultimele două motive erau de natură subiectivă.

Numărul celor care veneau să o vadă creştea direct proporţional cu agravarea bolii. Era impresionantă acea solidaritate umană. Acea încercare emoţionantă de a o ajuta şi de a fi alături de un semen atunci când e slab, când e la anaghie. Adică atât de aproape de moarte... Mulţi îşi luau rămas bun de la ea. Cel mai des au venit vecinele ei, acele femei cu care  îşi “făcuse veacul” în zilele bune de altădată. Prezenţa lor era binefăcătoare pentru toţi. Şi pentru noi şi pentru ea. Suporta mai uşor durerea şi singurătatea.   Dar...  Spun dar... pentru că pe lângă acestea se mai strecurau, fără intenţie bineînţeles, şi vorbe care ne creau greutăţi.

“Ţaţă Mito, cutare şi cutare s-a făcut bine la picioare. Pe matale de ce nu te duce la spital?”

“Mito, pe Petre al meu (Dumnezeu să-l ierte!) l-am dus la spital cu piciorul îngheţat tun. I-au tăiat bocancul cu cuţitul dar l-au făcut bine. Să te ducă şi pe tine Vasile, la spital, că e băiat cu carte şi ştie ce să facă. Că şi tu cât l-ai mai îngrijit...”

“Mito, eu m-am luat de gânduri cu piciorul tau. Lică al meu avea piciorul umflat până sus şi-l durea. I-au scos lichidul afară şi acum e bine. Vasile, de ce nu te duce la un doctor particular?”  (Şi Lică al ei, bărbat fălos şi frumos a murit prematur!)

În faţa tuturor trebuia să pozez în copil nerecunoscător, în copil rău, în copil fără inimă, în copil fără suflet, în copil prost, în copil cu care să-ţi ameninţi odraslele. “Să nu ajungi şi tu ca ăla care-şi lasă mama să moară ca un câine”.

Adevărul trebuia să gonească hai-hui...

Atunci s-a născut  boala mea cronică, pe care am purtat-o toată viaţa. şi nu i-am găsit niciodată vreun leac:

                     ****      NĂSCUT   VINOVAT!      ****

Dar mi-am purtat-o cu oarecare  demnitate. Era boala “moştenită” din suferinţele  Mamei.  Şi te poţi supăra pe o MAMĂ  pe patul de moarte...?

    

Boala îi macina permanent trupul, ca un vierme ascuns într-un măr. Rodea încet, sistematic, meticulos. Azi îi era mai rău decât ieri, ieri i-a fost mai rău decât alaltăieri. Mai bine, niciodată. Mereu apărea ceva nedorit:durerea, edemul gigantic, lipsa poftei de mâncare, constipaţie, imobilizare, abces, ... Se adăugau greutăţile ca la o halteră. Până când halterofilul nu a mai putut să o ridice. Regenerarea celulelor vii şi deci a organismului era literă moartă.  Fără acea calitate formidabilă viaţa nu mai e ...viaţă. Era un nesfârşit cortegiu de suferinţe. Fără acea calitate organismul uman devine putregai...

        

                                   “PATUL  DE  COŞMAR”

                                   ------------------------------

Din universul ei din acea vreme nu am făcut parte numai noi cei care ne-nvârteam în jurul ei sau cei care formau nesfărşitul convoi. Nu. Au făcut parte şi “prietenii” (fără viaţă!!) de care s-a folosit mai mult sau mai puţin. Dacă noi mai plecam pe ici pe colo, ele în schimb “asistau” mute, impasibile la tragedia unei vieţi.

Intrarea în camera ei se făcea printr-un  (sau mai bine zis ”dintr-un” ) hol. În camera Mamei, în partea dreapta a uşii se găsea o sobă ţărănească  cu cuptor şi plită. Deasupra plitei pe perete era fixat un “galantar” pe rafturile căruia se găseau: pahare, ceşti, ţinte, pioneze, nasturi, chibrituri, chei, sare, etc. Vecină cu “galantarul” era icoana, nelipsita icoană dintr-o casă ţărănească, “Sf Ieronim Nicolae”, se numea. Privea întotdeauna sever ce se petrecea în cameră. Indiferent dacă panorama de sub el era tristă sau veselă, el era întotdeauna încruntat. A rămas întotdeauna impasibil şi la rugăminţile Mamei. Şi încruntat. Multă vreme am crezut că este portretul bunicului dinspre “tata”, Fanea (Ştefan) , care a murit când eu aveam vreo 3-4 ani şi pe care, vag mi-l aminteam. Am crezut, chiar că toate icoanele din casele oamenilor sunt portretele bunicilor. Dincolo de încruntatul sfânt Ieronim Nicolae se găsea patul.  “Patul de coşmar” cum spune poetul Romulus Vulpescu. El a purtat-o pe Mama pe spatele lui “tare”. El a fost martorul numărul unu (mut) al  tuturor evenimentelor consumate acolo. Nu s-a lăsat doborât de durere, de lacrimi, de halucinaţii. Pe pereţi erau “ştergare” ţărăneşti cusute de Mama şi sora mea în anii din urmă...

Printre ele patrona maiestos un  ceas CFR.. Era foarte vechi. După afirmaţiile unui ceasornicar, care a găsit în interior anul lui de “naştere”, era mai în vârstă decât Mama. Ea l-a adus de la Bucureşti, de la o cunostinţă. Era stricat. L-a dus la un ceasornicar, acesta l-a reparat şi i-a redat viaţă. Atunci îi măsura nerecunoscător ultimele zile. Tic-tac, tic-tac, măsura nepăsător, insensibil, timpul fiecăruia dintre noi. El era martorul “vorbitor” (“tic-tac”, “tic-tac”, “tic-tac”... erau “vorbele” lui) al tragediei. Ne-uman, recele mecanism nu a ţinut cont de cea care i-a (re)dat viaţa. Care  era chiar Mama. Şi tic-tac-ul lui continua cinic odată cu trecerea inexorabilă a timpului. A timpului nostru  (ce părea nespus de lung) al timpului Mamei (ce era atât de scurt...).

Vecin cu el se găsea un aparat de radio. La el asculta Mama înainte vreme muzică populară. În acele zile ea continua să-l asculte. “Sfatul medicului”, de exemplu. La  una dintre emisiuni a vorbit medicul Constantinescu. “L-am cunoscut după voce!, îmi spuse Mama. Cum să nu-l cunosc?”. Era medicul de la Spitalul CFR 2, care pe lungimea a câtorva săptămâni (cât a fost internată) a încercat să-i mai redea câteva fărâme de viaţă.

În faţa ferestrei se găseau două mese. Una era mai scundă. Întotdeauna pe una dintre ele se găseau medicamentele Mamei. În cameră  mai erau trei scaune dintre care două fără spătar. De unul dintre acestea ne amintim...

Acesta era universul ei. Ultimul ei univers...

   

                                          PREVESTIREA

                                          --------------------

Neobişnuit de frumos era acel februarie 1975. Soarele mereu strălucitor, anunţa o primăvară timpurie. Era una dintre obişnuitele mele zile când între orele de serviciu şi cursurile de la facultate treceam pe acasă. Adusesem 2 borcane de compot de struguri, 2 gogoşi, o ciocolată...

- Pentru cine ai cumpărat toate astea?

- Pentru matale.

- De ce cheltui banii? Nu vezi că eu nu mai pot să mănânc!

- Mai bine să nu duci lipsă...

- Ştii cumva, a vorbit Mitică cu doctoru’?

- Nu ştiu, nu am vorbit cu el...

Am aflat ulterior că Mitică, cumnatul meu, îi promisese că vorbeşte cu medicul Constantinescu.

- Toată lumea se duce la spital, se face bine, numai eu nu. Mă lăsaţi să mor ca un câine. Dacă aveam cancer (pentru prima dată am auzit-o, atunci, pronunţând acest cuvânt blestemat!) mă trimetea acasă. Dacă mi-au făcut două operaţii, mai înduram una. Eram obişnuită. Aşa mă lăsaţi zi şi noapte în ghearele morţii. Voi nu vedeţi?  Ce mai aşteptaţi? Să mor? Mă-ndopaţi cu mâncare. Mâncare  îmi trebuie mie acum? N-am putere să mă arunc pe fereastră.. Să nu-mi mai aduceţi nimic, nimic...

A urmat o pauză destul de lungă. Eu nu mai eram capabil sa vorbesc. EA, da:

- Am să mor supărată pe toţi, pe tine, pe Didina, pe Mitică. Alţii se zbat pentru părinţii lor. Meritam şi eu puţină atenţie, că v-am crescut de când eraţi cât lingura. Dumnezeul  ăsta a fost duşman cu mine. Mai bine să mor. Ca nu vine şi moartea asta odată. Ce-o mai aştepta?

A urmat o altă pauză tot atât de lungă ca şi prima. A reînceput tot ea, cu o altă voce:

- Grăbeşte-te, Vasile, că pierzi trenul...

Peste două zile  am găsit-o plângând. Am discutat din nou, cu ea. Discuţia noastră ne-a purtat foarte, foarte aproape de adevăr. Am crezut atunci că-n urma discuţiilor următoare nu mai pot evita adevărul gol-goluţ. Dar n-a fost aşa...  I-am spus că puterile noastre sunt limitate. Nu-i adevărat că nu ne ocupăm de dânsa. Nu putem face mai mult. În spitale nu mai avem încredere. S-ar putea ca acolo să facă şcoală cu dânsa (n-am ratat aceasta ideie de care m-am agăţat pentru a evita adevărul). Nu avea lichid, i-am spus. Era osul macerat. Poate cu tratamentul pe care-l urmează de atâta timp să se facă bine.

- Aici suntem noi, Mamă. Te îngrijim, te vedem, ne vezi. Între străini şi aşa de bolnavă e tare greu. Crezi matale că noi nu ne-am gândit la toate astea? Să nu fi supărată pe noi. Nu putem mai mult.

- Bine, Vasile. Vedeţi-vă de treabă. Pe mine lăsaţi-mă  în plata Domnului.

- Didina ce face?

- E acasă.

- Nu vine pe la mine?

- Îi spun să vină?

- Nu. Să vină când poate. Să nu uiţi plapuma de la ea, e  a ta.

Ultimele cuvinte m-au făcut să cred că-şi simte sfârşitul foarte aproape.

Mi-am amintit de o poveste cu doi bătrâni: soţ şi soţie. El pe patul de moarte i-a spus soţiei  să pună lucrurile de valoare în pod: “Să le pui sus că la înmormântarea mea se fură. Lumea e  rea şi lacomă”. Ce tari sunt unii oameni! Când am auzit povestea asta, copil fiind, mi s-a părut atât de inumană... de nepământeană...

Apoi Mama a schimbat vorba. Mi-a vorbit de Mihăiţă.

Sâmbătă 15 februarie 1975. Încă o zi memorabilă.

- Vasile, eu simt că mi-a sosit ceasul.

- Mamă, te rog alungăţi gândurile astea. Să nu discutăm ce nu trebuie.

-Trebuie, Vasile. Mi-a sunat ceasul. Ce las eu în urmă? Scandaluri. Ce faci tu cu nenorocitul ăsta. Mor cu sufletul negru, negru ca un tăciune. Nu mai pot să-mi dau seama ce-o să urmeze. Ăsta pune mâna pe cuţit, Vasile. Şi ai să mori de tânăr, Vasile. O să fie păcat de tine...

Şi brusc a încetat să mai vorbească. Lacrimile i-au inundat ochii şi cuvintele rău prevestitoare au rămas în stadiul prim.

CAPITOLUL VII -PENTRU CINE BAT CLOPOTELE?

                 ============================

                                  PRIMII   PAŞI,   ULTIMII PAŞI

                                  ----------------------------------------

Duminică 16 februarie 1975.

L-am adus acasă pe Mihăiţă. L-am ajutat de subsuori să facă primii paşi. Primii paşi dintr-o viaţă care îi sta în faţă în toată splendoarea ei. Primii paşi dintr-o viaţă destul de lungă ATUNCI, destul de scurtă cândva...

Şi tot în acea zi am ajutat-o pe Mama să facă ultimii paşi. Ultimii paşi dintr-o viaţă destul de lungă cândva, destul de scurtă  ACUM. Şi întocmai ca Mihăiţă, după câţiva paşi s-a sprijinit de pat. Dar câtă diferenţă!?

Dacă ne-am imagina viaţa ca pe o curbă sau ca un semicerc, unde s-ar afla cele două fiinţe omeneşti?

Mihăiţă avea semicercul în faţă se pregătea să se înscrie pe traiectoria lui, misterioasă, să se propulseze acolo spre vârfuri, acolo unde viaţa clocoteşte, acolo unde viaţa îl chema. Acolo unde miliarde de oameni şi-au îndreptat paşii, primii paşi, apoi pe ceilalţi. Acolo unde şi i-a îndreptat şi Mama. Cândva... Dar ce au însemnat acei ultimi paşi, iremediabil  ultimii.... Se afla pe partea cealaltă a semicercului. Privirile ei nu se mai puteau întoarce niciodată acolo unde clocoteşte viaţa.  Înapoi însemna numai aduceri-aminte, numai regrete şi dureri neîntinate. În faţă urma abisul, necunoscutul, neantul, negura vieţii, inevitabilul vieţii. Îşi întorcea, printr-un superb  efort privirile înapoi spre culme. Ce-a lăsat acolo? Bucurii?  Nu... Necazuri? Da... Nu din vina ei.

Din camera noastră, unde era Mihăiţă şi până la camera Mamei erau zece paşi. Dar la ce distanţă uriaşă se aflau unul de celălalt atunci în acel moment. Peste o mie de ani, de exemplu, cele două vieţi se vor apropia neverosimil de mult, se vor contopi, vor deveni un punct. Apoi vor dispărea în haosul uitării. Acolo de unde nu se mai revine niciodată.

Încercarea noastră de a-i da Mamei ceea ce viaţa îi refuză, pe nedrept, a dat greş. Am dorit să o scoatem afară în curte ca să mai tragă în piept aerul curat al dimineţii, să mai privească odată bolta luminoasă a cerului, să-şi mai plimbe odată privirea până la linia sinuoasă a orizontului. Nu s-a putut. După 2-3 paşi a strigat, disperată!, să o ducem înapoi în pat.

Mi-am adus aminte, în acele momente de cuvintele unui bun prieten: “Numai dorinţa ei extraordinară de a trăi o mai ţine în viaţă”.

A urmat o scurtă perioadă de resemnare totală.

“ Ce să mai facă şi doctorii. Uitaţi-vă la piciorul meu cât e de umflat?”

“ Du-te la şcoală, Vasile. Ai grijă de tine. Cu mine nu e de glumă. Boala asta o  să-mi pună capăt doar mie. Voi sânteţi tineri. Du-te, Vasile. Pe mine lasă-mă în grija Domnului”.

“ Nu mai vine nimeni pe la mine. M-au uitat cu toţii. Fiecare are casa lui, grijile lui, durerile lui. Nu poate să le-mpartă cu mine”.

                           “AJUTORUL”  LUI  MIHĂIŢĂ

                           ----------------------------------------

O întrebare ce trebuia să-i găsesc răspuns mă  chinuia în acele zile: odată cu imobilizarea decisivă la pat se punea tot mai acut problema unei îngrijiri permanente. Cine să facă lucrul  acesta? Mulţi mi-au sugerat ca soţia să întrerupă serviciul.  La început am fost înclinat să cred că au dreptate. Dar la o analiza mai profundă mi-am dat seama că de fapt comiteam o gravă greşeală. Cheltuielile erau foarte mari. Numai cu salariul meu nu le acopeream.

“Noroc” că pe Mihăiţă l-a sâcâit tot timpul o bronşită rebelă.  Concediile medicale pe care le-a primit soţia pentru îngrijirea lui şi le-a petrecut la căpătâiul Mamei. Bronşita lui Mihăiţă = 7 zile de concediu medical pentru îngrijirea Mamei, tusea convulsivă a lui Mihăiţă = alte 5 zile de concediu medical la căpătâiul Mamei, gripa soţiei = încă 5 zile în apropierea Mamei.

Ştiu: este  ceva de domeniul inumanului, dar acesta a fost crudul adevăr. Ne plănuisem chiar şi două rezerve potenţiale: un concediu fără plată de o luna de zile şi un concediu de odihnă. Ambele ale soţiei. Dar n-am ajuns la o asemenea limită...

Aceasta în mare parte  şi datorită ajutorului substanţial primit din partea adevăratelor mele mătuşi, cumnate ale Mamei: mătuşa (tuşa) Stana, soţia fratelui mai mare a lui “tata”, Tudor, mătuşa Maria, soţia fratelui mai mare al Mamei, Ion, mătuşa Lina, soţia fratelui mai mic al Mamei, Gheorghe. Primele două aveau vreo 55-60 de ani, erau şi ele, la rândul lor bolnave. Tuşa Stana avea hipertesiune. Tuşa Maria, un reumatism rebel. Au vegheat la căpătâiul ei fie toate odată, fie rânduindu-se. Emoţionant era schimbul de cuvinte pe care Mama îl făcea, câteodată, cu mătuşa Stana:

- Ţaţă  (aşa îi spunea Mama) când pleci acasă?

- Nu plec, Mito. Stau cu tine până la vară. Stau până te faci bine.

- Aşa, ţaţă, să nu mă lasi singură.

Şi n-a lasat-o. Mereu apărea la poartă, mergând încet, pâşa, pâşa, cu băţul într-o mâna. Admirabile femei mătuşile mele! Amirabile gesturile lor de omenie. Şi toate făcute cu o simplitate şi o modestie impresionantă. Mătuşa Stana era şi o femeie curajoasă. Îmi spunea:

“ Uite, Vasile, vezi bălegarul ăsta (îşi arăta propriul ei trup; era corpolentă)? Cât ai zice peşte s-a dus. Odată se opreşte inima şi gata s-a terminat cu viaţa mea”. Dar a trăit mulţi ani după aceea. Când dă Domnul... După sufletul omului. Dar ce Mama nu a avut suflet bun?

“ Ăştilora (era vorba de “tata” şi fraţii lui, deci şi de soţul său) le e frică de moarte. N-am văzut oameni mai fricoşi. Ei cred că o să împărăţească pământul”.

Ne povestea, în lungile nopţi de veghe la căpătâiul Mamei, întâmplări de demult din aspra şi agitata ei viaţă.

Şi mătuşa Maria ne povestea întâmplări de demult din copilăria ei petrecută împreună cu Mama. Acele amintiri înconjurau tragedia Mamei cu un nimb de legendă.

Iarăşi resemnare.

“ Ce să-mi facă şi doctorul Ionescu ? Ce să-mi facă şi doctorii? Mi-au făcut două operaţii, mi-au scos totul din mine, mi-au făcut injecţii, raze, am înghiţit kilograme de medicamente”.

Nopţile erau îngrozitoare. I se ţinea lumânarea...

Mi-am dorit şi am avut o Mamă foarte curajoasă. Întotdeauna am admirat-o. A fost şi este modelul meu de viaţă. Atunci în acea perioadă dramatică a avut momente în care curajul ei formidabil o părăsise. Mi-am pus atunci întrebarea: “Este sau nu este Mama mea o femeie curajoasă, capabilă să privească adevărul în faţă?”. Dar poate fi învinuit un om care vrea să trăiască, de lipsă de curaj? Puteam eu de pe poziţia mea, să fac acea apreciere? Nu. Eu eram încă tânăr, aveam încă viaţa în faţă. Aveam un trup sănătos. Spectrul morţii era departe, departe...

Aşa cum spunea un prieten: “Ca să poţi aprecia just comportarea unui om trebuie să te transpui, neapărat, în situaţia lui”. Dacă eşti în stare...

La cea mai mică, banală şi evident trecătoare ameliorare a situaţiei ne cerea să încercăm imposibilul: internarea în spital! Dorinţa ei de viaţă învingea resemnarea. Pentru a câta oară?

Necesitatea administrării, din nou, a injecţiilor cu mialgin devenea din ce în ce mai presantă. Trebuia să i le facă cineva din familie. Dar cine?

- De ce să-mi faceţi injecţiile alea? Ce, eu am cancer? Eu nu am cancer, încerca să ne convingă. O făcea cu multă convingere. Oare chiar credea cu adevărat în ce spunea?

Într-o zi i-am adus trei sticle cu bere. S-a înfuriat pe mine:

- Eu  mă bat, zi şi noapte, cu moartea şi tu îmi aduci bere. Asta-mi lipseşte?...

A băut, totuşi, un pahar...

“Tata” i-a adus un semn prin care să-i dovedească  lipsă vinului din butoi. Cine să i-l fi băut? Mama i-a spus, în batjocură, că ea i-a golit o jumătate de butoi.

De fiecare dată când mă pregăteam să mă duc acasă îmi făceam fel de fel de planuri: cum am să vorbesc cu Mama, ce-i voi spune, cum am să-i alung tristeţea, cum am să o încurajez. Dar în faţa ei mă comportam  cu totul altfel. Socoteala din târg nu  se potrivea cu cea de acasă.

                                              BUBA

                                             ---------

A apărut “buba”!

A apărut, pe partea dorsală, în dreptul şoldului.  Cândva Mama ne spunea: “Nu am cancer, eu am lichid. Dacă aveam cancer apărea vreo bubă”.

Şi ca o consecinţă imediată a apariţiei “bubei” a acceptat să i se facă injecţii cu mialgin.

Am mai spus: parcă toată vlaga trupului ei de altădată s-ar fi strâns în piciorul bolnav. Şi, paradoxal, piciorul bolnav părea singurul organ sănătos din corpul ei. Numai el îşi păstrase ATUNCI dimensiunile de altădată. Ceea ce era sănătos altădată părea bolnav,  ceea ce era bolnav acum părea sănătos!

1 Martie.1975...

Ultima lună?  Fără îndoială...

În ultimul timp m-a chinuit un gând: pe 9 martie împlineam 27 de ani. Şi nu cumva... Nu, nu era cu putinţă... Ar fi fost prea de tot...

Începuse o nouă lună.

Era o zi neobişnuit de frumoasă.

Era o zi de primăvară adevărată.

Viaţa ei se-ntinsese până în primăvara anului 1975.

Adio viscole.

Adio geruri.

Adio... 

Mamă...

Fraţii Mamei, la insistenţa femeilor care se perindau zilnic pe la căpătâiul ei, i-au făcut nişte descântece.  Nu m-am opus. Nu aş fi vrut să las impresia că nu-i vreau binele. Prima senzaţie a fost de uşurare. Efectul psihologic era evident şi de aşteptat.  I-au dispărut durerile, s-a inviorat la faţă. Vecinele şuşoteau: “Se face bine, Mita!”. “Doamne, ce s-a înviorat, să n-o deochem!”.

În noaptea imediat următoare descântecelor a dormit mai bine decât în alte nopţi. Şi în ziua următoare s-a simţit mai bine. Toată lumea a crezut că forţa miraculoasă a descântecelor a pus stăpânire pe ea. Am fost singurul care nu a împărtăşit nici un moment entuziasmul celorlalţi. Posibilele miracole se consumaseră cu mult inainte.

Institutul Oncologic Bucureşti a trimis o adresă la Circumscripţia Sanitară Cernica prin care întreba dacă  a decedat bolnava Bolboja Dumitra. Sfânta statistică!

Dar corpul  ei născut pentru a trăi 100 de ani ceda greu  într-o luptă inegală.   

Rezistenţa lui depăşise chiar şi timpul de siguranţă pe care cei de la Institutul Oncologic şi-l luase pentru a-i consemna, statistic, sfârşitul.

“Liniştit şi fără greutăţi, departe sunt de tine, dragul meu prieten” îmi scria Dudu Sava.

M-am întors peste două zile (întârziere datorată cursurilor serale de la ASE şi deci nu puteam să vin zilnic lângă Mama). Pe drum m-am întâlnit cu sora mea.

- Îi este rău de tot Mamei! Ştii?

- Nu, i-am răspuns. Am venit din obişnuinţă, atunci când timpul îmi permite.

- A venit soţia  ta la noi. Nu se mai poate mişca deloc.

Efectul descântecelor nu fusese decât în imaginaţia sa şi a celorlalţi.

Acasă l-am găsit pe unchiul Gheorghe. Plângea. Plângeam cu toţii. Numai Mama nu plângea. I se umflase şi burta. N-o mai durea piciorul. O durea, în schimb, burta. Simţea durerea la cea mai mică atingere. O mână, cea stângă, o ţinea sub sezut. Cu ea îşi proteja buba. I-am luat mâna ei mica (să nu te miri cititorule, mâna ei care a împins coarnele plugului, cea care a săpat cu cazmaua, cu care a mânuit fierăstrăul, cu care a tăiat lemne cu toporul, cu care a spălat tone de rufe, era ATUNCI.. mică!...) în mâna mea mare. Nu mai putea mişca nici piciorul stâng...

Primăvara îşi intrase definitiv în drepturi. Am scos-o afară pe braţe şi am aşezat-o pe un pat anume amenajat. Aerul tare a adormit-o imediat. Nepoţica mea Mariana surprinsă de acea “mutare” a spus nişte cuvinte memorabile:

- Mamaie, te-au dat afară ca să te vadă oamenii?!

Vocea ei de copil nevinovat a semănat printre noi, o teribilă stinghereală. Demult nu mai eram obişnuiţi cu o sinceritate vecină cu naivitatea ca în acele cuvinte de copil....

Mama dorea să mă-mpac cu “tata”. Dorea ca în urma ei să  lase pace. O pace în care  nu crezuse nici un moment.

                               8 MARTIE

                               --------------

8 martie 1975. În urma cu 27 ani apărusem şi eu pe lume. De ziua Femeii. De ziua Femeii, Mama făcuse “tatei” cadou un băieţel...

Se scurseră 27 ani. O parte din viaţa mea. A parte din viaţa Mamei. De ziua mea, Mama, cu buzele ei fripte de boală, îmi spunea nişte cuvinte pe care  nu mai ştiam  cum să le caracterizez: “Imi pare rău că plec dintre voi”... De ziua mea, de ziua Mamei gândeam altfel: “Şi nouă ne pare rău Mamă dragă. Trebuie să avem inimi de câine ca să nu simţim  că se dărâmă o lume cand îi strângi mâna Marianei în semn de rămas bun. Cum să nu  simţim cutremurul ce te-a cuprins când ai lăsat capul în jos. Şi din priviri i-am spus Didinei să-ţi facă injecţia cu mialgin. Am înţeles atunci că ai capitulat. Ţi-ai aruncat privirea într-o parte. Nu ţi se mai potrivea formula: <<Întotdeauna învinsă, niciodată definitiv... >>. Şi toate acestea se-ntâmpla de ziua mea, de ziua ta, Mamă”.

11 martie 1975.

Când am intrat în curte toţi mi-au făcut semn să nu intru în casă. “N-o mai întoarce din drum”... N-am rezistat tentaţiei de a-mi vedea Mama. Am intrat în casă. Era lume multă. Instinctiv, Mama a întors capul spre uşa. M-a recunoscut:

- A  venit Vasile, a spus o voce.

- Da, l-am văzut. Te duci la şcoală?

(“- O să mor eu, Vasile, şi tu n-o să mai termini şcoala”).

După spusele celorlalţi a fost  singurul moment de luciditate din acea zi. Îl păstrase pentru mine...  Nici pe patul morţii  nu uitase de şcoala mea, de proorocirea ei că-mi voi purta paşii pe băncile şcolilor dincolo de moartea ei...

Era mai mult în lumea cealaltă decât în a noastră.

A delirat toată noaptea.

“ Spălaţi-mă. De ce nu mă spălaţi?  Moartă şi nu mă spălaţi... E păcat...”.

“ Să vină Didina şi Culina”...

Dimineaţa:

“ Las’că mă spălaţi mai pe seară”

N-am mai plecat la cursurile de la facultate în acea seară. Am stat lânga ea. Aţipea. Intra în ghearele morţii. N-am lasat-o:

- Mamă, te doare?

Şi-a scuturat capul. S-a uitat la mine. N-a făcut  nici un “pas” dar am simţit că a venit de departe, de departe, din viitoarea ei lume.... Mi-a răspuns cât se poate de clar:

- Nu e amorţit (piciorul!).

- De ce te scarpini?

- Mă mănâncă.

O voce mă lămureşte (era una dintre vecinele noastre  care o veghea):

- Are o nouă bubă... acolo...

Cineva a aprins o lumânare. Câteva femei s-au ridicat să plece.  A ridicat şi ea privirea spre ele. S-a supărat:

- Nu, nu mă lăsaţi singură?

Mătuşa Stana i-a repetat promisiunea făcută cândva:

- Nu te speria, Mito: eu nu te părăsesc niciodată.

La facultate, la serviciu, pe stradă, aiurea, trebuia să mă comport ca un om normal, fără griji, să discut, să zâmbesc... Era ca un vis frumos...

Toate amintirile mele se depănau sub dominaţia zâmbetului ei, privirilor ei. Sosise momentul nedorit când amintirile  mele de mai târziu să fie sărăcite de un zâmbet, de o privire..

În urma cu mai mulţi ani, pe vremea când tatăl meu era în închisoare, Mama a fost, un timp destul de îndelungat donatoare de sânge. Primea câte 125 lei pentru fiecare donaţie. Din cinci în cinci donaţii primea câte o primă de 325 lei.  Pe vremea aceea banii aceştia erau extrem de valoroşi. Banii aceia ne-au scos, de fiecare dată din sărăcia în care ne găseam permanent. Mâncam produsele aduse de Mama şi plângeam. Mama, credeam noi atunci, îşi vindea viaţa ca să trăim noi, copiii. Ca în celebra poezie  “Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş: “mâncam şi plângeam”...  Credeam atunci că mâncam din ... viaţa Mamei... Mereu am fost obsedat de acest, credeam eu, pe atunci, sacrificiu uman... pentru copii... Peste câteva zeci de ani Mama avea să dispară.. Nu se poate face o legătură directă dintre boala Mamei şi acel exemplar sacrificiu uman dar.. viermele memoriei sapă, sapă...

S-au ars buzele Mamei. Nu de vânt. De boală. I le-am uns cu alifie.  S-au curăţat de coji, dar i s-au uscat din nou...

Pe 12 martie 1975 s-a simţit mai bine. Nu  mai delira. În acelaşi  timp s-a retrezit în ea şi omeneasca-i dorinţă de viaţă.

- Chemaţi “Salvarea”. Ce mai asteptaţi? Să vină “Salvarea”!

(Cum să-i spui unei MAME care ţi-a dat viaţă ... că nu avem voie să chemăm o salvare pentru un bolnav de cancer cu diagnostic stabilit de Institutul Oncologic Filantropia?)

I-am spus că sora medicală a chemat Salvarea. S-a uitat la mine neîncrezătoare şi cu un efort vizibil mi-a spus:

- Lasă-mă, Vasile, în pace. Mă plicitiseşti...

Am întrebat-o dacă  acceptă să i se facă o injecţie. A dat afirmativ din cap. Apoi a dormit... În fiecare clipă câteva perechi de ochi o priveau stăruitor. Îi aşteptam ultima clipă, ultima suflare... Era o aşteptare mută. Din când în când se vorbea în şoaptă  despre ea şi despre altele. Câteodată se auzea şuieratul unei  respiraţii mai agitate sau un scâncet sau un “măiculiţă, mamă!” sau o mişcare  a mâinilor prin care parcă sugera că se apără de nişte demoni nevăzuţi. Apoi linişte...  O linişte relativă, bolnăvicioasă...

                                   CINE CULEGE LAURII?

                                  ---------------------------------

În ziua de 13 martie 1975 s-a simţit mult mai bine. Evident o revenire tardivă... A mâncat varză cu mămăligă, ouă cu mămăligă şi puţin compot de prune. Vorba i-a redevenit clară, privirea mai limpede. Încă nu se hotărâse să ne părăsească...

“ De ce nu a venit Salvarea”

“ Ce noroc am avut eu pe lumea asta cu doctorii ăştia?”

“ A chemat sau nu cineva Salvarea?”

Câteodată luciditatea i se înceţoşa. Şi atunci:

- Didina, ce este acolo pe masă?

- Unde, Mamă?

- Acolo, uite, acolo!

- Ăsta este un cuţit...

- Nu mai este şi altceva?

Mi s-a pus, adesea, întrebarea standard:

“Cum merge şcoala, Vasile ?”

Răspunsul meu era urmat de:

“Bravo, Vasile” ...     sau:

“Felicitări, Vasile”... sau:

“Fii tare, Vasile”...    sau:

“Mergi înainte, Vasile”.

Erau cuvinte adresate mie. Numai mie...

Cândva, idealurile mele deveniseră şi idealurile Mamei. Doar eu rămăsesem în cursă. Ea, în umbră... Eu, în zona unde se culeg laurii. Laurii a două vieţi...

“Felicitări, Vasile”...

                                    DE   VEGHE

                                    -----------------

Cum s-a  produs boala Mamei? Cum a evoluat? Cum se explica “măcinarea” aceea sistematică ? Sunt întrebări pe care, cred eu,  şi le va pune şi cel care se va apleca asupra acestor rânduri. Am prezentat posibila geneză a bolii într-un capitol anterior. Acum  să cităm cele afirmate de profesorul BERNARD HALPERT membru al Insitutului Franţei, directorul Institutului Imuno-biologic din Paris:

 “Se ştie într-adevăr în urma unor calcule teoretice un om poate distruge 100.000 celule canceroase prin imunitatea sa proprie cu condiţia ca tumoarea să fi fost complet înlăturată. Dacă mijloacele de apărare de care dispune omul nu depăseşte această cifra critică organismul  nu reuşeşte să le sterilizeze. Într-adevăr în cele mai multe cazuri chiar după extirparea tumoarei canceroase, după câţiva ani, bolnavul începe să prezinte metastaze – celule canceroase care au scăpat din tumoare  înainte  sau în cursul operaţiei şi care s-au cuibărit într-o altă parte a corpului şi atunci  începe drama: tumoarea reapare sub forma acestor metastaze cu tot cortegiul ei de suferinţe încheiat  aproape întotdeauna cu moartea (...)   Personal  cred ca în stadiul actual al ştiinţei (1975) se poate privi cu optimism posibilitatea vindecării  cancerului.  Vindecarea nu va fi obţinută  doar printr-o singură terapeutică ci printr-o combinaţie de chimioterapie şi imunologie”.

15 martie 1975.

A mâncat o bucată de carne. A băut şi o cană cu lapte. Îi revenise pofta de mâncare? Fără îndoială  că nu. Era efectul aceleaşi extraordinare dorinţe de viaţă. Şi viaţa era legată, indispensabil, de nişte lucruri mărunte.. Printre ele şi de mâncare.  Şi ea ştia acest lucru...

Dimineaţa m-a întrebat:

- Nu te duci la şcoală?

- Nu, azi e duminică.

- Nici nu mai ştiu pe ce lume sunt....

Noaptea am petrecut-o împreună. Ceasul suna din oră în oră. Mă duceam în camera ei şi îi schimbam cârpele de sub şezut care erau ude la “buba” aceea. Altfel cârpele acelea i se lipeau de rană şi îi multiplicau durerile. Pe la cântatul cocoşilor m-a rugat, cu glas încet, rugător, emoţionant de rugător:

- Vasile, vrei să mă ungi şi pe mine pe picior?

Din primul moment nu am înţeles exact ce dorea. La piciorul drept, cel bolnav în dreptul “oului” piciorului se formase o rană. Am unso cu tetraciclină. Când au trecut vârfurile degetelor cu alifia tămăduitoare am simţit cum mi se afundă. Ce boală bestială! Şi unii îi spun şi nobilă...

- Bine ai făcut, Vasile, mamă. Mă-njunghie. Poate mi se ostoieşte durerea.

Între două vizite nocturne am visat. Am visat-o tot pe ea. Se făcea că era la Didina apoi la ASE (?!?). Eu mă duceam la cursuri. Am văzut-o:

“- Ce faci, Mamă, aici?”

“- M-au adus aici, Vasile. Să mă trateze. Dar ce să-mi facă? Rămân totuşi, aici”.

“- Nu se poate, hai acasă. Acolo suntem noi, vecinii, rudele...”.

“- Nu mai merg, Vasile... vă fac greutăţi... ce-o vrea Dumnezeu. Stau aici..”.

Patul era mic, mult prea mic. Picioarele îi atârnau. Mă gândeam: “Nenorociţii ăştia nici măcar un pat ca lumea nu i-au dat!

“- Hai acasă, Mamă. Uite eu am de dat o lucrare de control. Şi vin să te iau. Acum plec să nu-ntârzii” Şi am început sa urc grăbit treptele ASE-ului...

... Aud o sonerie... Era ceasul. Trebuia să mai trec pe la ea. Lângă patul ei am revenit la realitate. Numai în visele mele şi în închipuirea ei mai putea fi vorba de spital.

Marcela Girotti, soţia actorului italian Massimo Girotti a acceptat, ştiindu-şi sfârşitul aproape, să i se transplanteze corneele ochilor ei unei fetiţe în vârstă de 11 ani. Şi fetiţa şi-a recăpătat vederea!! Cuvintele sunt de prisos.

                    

                           FLACĂRA ULTIMEI SPERANŢE

                          -------------------------------------------

În ziua de 19 martie 1975 am revenit acasă,  ca de obicei, între orele de serviciu şi cele de cursuri la facultate. Mi-era dor de ea. Mă obişnuisem cu ea aşa cum era.

Oricum exista.

Acasă mi s-a şoptit “Vezi că doarme”. Somn la ora asta! Nu-i a bună, mi-am zis. M-am strecurat în camera ei. A deschis ochii, m-a privit o clipă, apoi a spus aceste  cuvinte zguduitoare:

- S-A TERMINAT, VASILE, S-A DUS, S-A  DUS  VIAŢA  MEA.

Cu mâna stângă îşi sublinia sugestiv cuvintele, fluturând-o în semn de adio. Am izbucnit în plâns. Am început să o mângâi în neştire pe păr, pe frunte,  pe obraji, pe mână. Nepăsătoare, impasibilă parcă,  a  închis ochii trecând în lumea ei. Îi trebuise  numai câteva clipe de luciditate, atât cât să-mi spună acele cuvinte. Am, înţeles atunci, în acel moment, că-n sufletul acela ales se stinsese flacăra ultimei speranţe. Am înţeles, în acel moment, că pentru mine Mama nu mai exista.

“ Mamă te doare?”

“ Mamă ţi-e sete?”

“ Mamă să-ţi ridic puţin perna...”

“ Mamă...”

Avalanşa de întrebări a rămas fără răspunsuri. Fără nici un răspuns. Intrebările mele erau nepotrivite cu universul gândurilor ei de atunci:

“ Ce mă tot plictiseşti atâta. Ce am avut de spus âi-am spus”.

Între timp, a sosit, de departe, şi unchiul Gheorghe, fratele ei:

A deschis larg ochii, l-a privit vreme de câteva clipe apoi i-a spus:

- S-A TERMINAT, NENICĂ, S-A DUS, S-A  DUS VIAŢA  MEA.

Apoi a închis ochii. Gura i-a rămas întredeschisă. A redeschis ochii şi ne-a rugat:

- Daţi-mi puţină apă.

Unchiul Gheorghe a ieşit afară în hohote de plâns. Apoi s-a făcut linişte. Linişte, liniste. Într-un târziu a curmat-o  vocea unchiului Gheorghe care a început să vorbească încet,  rar, despre munca din grădina lui. Şi el simţea în acele momente nevoia menţinerii unui echilibru.

Soarele cobora agale de pe bolta cerească înroşind ultima porţiune din drumul lui de azi. Mâine va fi iarăşi o zi frumoasă.

  

Formidabil! Formidabil, iarăşi şi-a revenit! Din nou era lucidă. Şi întreba de mine:

“ Când vine Vasile?”

“ Este ora patru. De ce nu vine?”

Când am sosit avea pe cap o basma de culoare bleau. Ce minunat se asorta cu culoarea ochilor ei! A mâncat un ou. Apoi a dormit până-n preajma miezului nopţii. După aceea somnul nu s-a mai lipit de ea. Pe la ora  două noaptea m-a întrebat:

- Cine sunt prietenii lui taică-tu?

Delira? Aparent întrebarea părea fără rost. Pentru mine au rămas cele mai lucide cuvinte din ultimele ei zile. Erau rodul frământărilor ei din ultimele luni. Ce va rămâne în urma ei? Scandaluri? Linişte? Cine erau “prietenii lui tata”. Cine l-ar putea ajuta în îndeplinirea planurilor sale. Mă ştia lipsit de apărare. Mă ştia fără scut. Scutul dragostei unei Mame.

Dimineaţa mi-a cerut un pahar de vin. I  l-am dat. A urmat următorul dialog:

- Ce face Mihăiţă?

- Nu este acasă; este la soacra-mea.

- Aaaa... E acolo... Uitasem...

- Vrei să-l vezi?

- Da. Dar acum du-te şi vezi-ţi de treaba ta.

                     

                      O  AMINTIRE  ŞI  PUŢINĂ  BUNĂVOINŢĂ

                      --------------------------------------------------------

Prin anii 1959-60, într-o primăvară am strâns timp de căteva săptămâni banii ce ne mai rămâneau din vânzarea laptelui de la vaca noastră. Cu ei urma să cumpărăm un purcel pe care să-l creştem  şi să-l tăiem la Crăciun. Într-una din acele zile când m-am întors de la şcoală şi urma să plec cu vaca la păscut Mama a venit la mine, zâmbind:

- Vasile, hai să-ţi arăt ceva!

Mi-a arătat două tăvi mari, rotunde.

- Îţi place ce-am cumpărat?

În loc de răspuns am întrebat-o, la rândul meu:

- Câţi bani ai dat pe ele?

- 40 de lei.

- Din banii pentru purcel?

- Da. Mai târziu strângem bani şi apoi îl luăm.

Mi-am pierdut calmul:

- Bine, Mamă, tăvi ne trebuia nouă acum!? Nu-ţi dai seama ce ai făcut? Vrei să rămânem fără purcel? Ce mâncăm la iarnă? Tăvi?

- M-am gândit că tăvi ca acestea aşa de ieftine nu mai avem ocazia să cumpărăm.

Ne-am certat mult timp. Am început să plâng. Nu mai aveam decât o pereche de pantaloni. Şi aceia rupţi în genunchi şi in fund şi, poftim! cumpărase tăvi! Ce să punem în ele? Seara a venit la capul meu şi mi-a spus:

- Ai dreptate, Vasile. Dar mi-au furat ochii tăvile alea. O viaţă întreagă mi-am dorit şi eu ceva ca lumea în casa mea. Poate cu timpul vom avea şi ce pune în ele...

Au fost suficiente câteva cuvinte ca să-mi dau seama că o judecasem cu inima de... bărbat în devenire. Şi greşisem. Ea era, totuşi, femeie...

“Tata” şi-a schimbat radical comportarea; a devenit extrem de grijuliu cu Mama, atent la toate gesturile ei, gata oricând să-i satisfacă  (oricum ultimele...) dorinţele. Nu exagerez cu nimic când afirm că ştiindu-i sfârşitul foarte aproape şi lume multă împrejuru-i, în definitiv, puţină paradă nu strica. Avea nevoie de o impresie favorabilă, în ochii lumii  pentru următoarele mişcări...

Pe 22 martie 1975 a început să ningă! Tocmai atunci! Ninsese  foarte rar, nesemnificativ, cât a fost  iarna de lungă. Îi cumpărasem compot de prune, un tub de tetraciclină şi o... bere... Singurele cuvinte pe care le rostea din când în când erau:  

“ Mi-e sete”.

Ca  întotdeauna în ultima jumătate de an, şi am repetat obositor,  noaptea era un calvar pentru ea. Făcea semne înfricoşătoare din mâini. Parcă voia să alunge pe cineva care-i dădea necontenit târcoale. Câteodată se trezea din acea stare şi cerea să o aşezăm mai bine pe pat şi pe pernă. În acele momente aveam impresia că pur şi simplu se speria de moarte. Şi ne căuta  prezenţa. Nu voia să rămână  singură.. Surorii mele, Didina, i-a spus că va putea pleca, în curând, acasă la ea, pentru că, luni sau marţi “se va termina totul”...

Pelerinajul continua. Toată lumea era resemnată. Toţi ne împăcasem cu gândul că nu mai putea fi salvată. De aceea, probabil, paradoxal!, atmosfera era mai destinsă. Câteodată se bea vin graţie bunăvoinţei “tatei”...

                            UN CERC  INVIZIBIL

                            ----------------------------

Am urmărit cu emoţie şi durere cum se strânge cercul în jurul Mamei.

Un cerc invizibil. Mama a fost o femeie energică; nu-i plăcea să trândăvească. Întotdeauna s-a agitat, s-a zbătut, a căutat să rezolve cele mai dificile probleme pe care  viaţa i le-a pus în faţă.  Viaţa a fost, şi pentru ea, o luptă. M-a uimit uşurinţa cu care se descurca în cele mai dificile situaţii.

În anii de foc, 1974-1975, boala i-a redus treptat aria ei de viaţă. Când în toamna lui 1973 boala a recidivat şi şi-a arătat pentru prima dată hidoasele tentacule, aria  ei de desfăşurare era considerabil de largă. Se ducea la spitalele unde avea nevoie (Institutul Oncologic, Spitalul “23 August”, Policlinica Judeţeană, Circumscripţia Sanitară Cernica).  Evoluţia neîntreruptă a bolii a făcut ca după întreruperea tratamentului ambulatoriu cu raze aria ei de mişcare să cunoască o primă strâmtorare. Putea să se ducă până-n centrul satului la sora medicală să-i facă injecţiile. În acel august 1974 din care am început  însemnările noastre s-a deplasat, ajutată de mine, la Institutul Oncologic. Ultima deplasare mai lungă s-a produs în ziua de 2 septembrie 1974 când pe traseul: Şoseaua Gării Căţelu nr. 134 – Spitalul CFR 2  “a petrecut” (ca să nu spunem altfel!) 9 săptămâni  din sbuciumata-i viaţă. La sora mea, Didina, de-abia se putea deplasa în jurul casei. Acolo s-a produs cea mai semnificativă restrângere a spaţiului ei vital. Aceiaşi minimă mobilitate şi-a păstrat-o şi la spital. De-abia spre sfârşitul celor 6 săptămâni de spitalizare a avut loc o scurtă şi ultimă ameliorare.

Ne amintim că pe 2 noiembrie 1974, la întoarcerea acasă de la spitalul CFR 2 s-a consumat un alt moment cheie al vieţii ei: pentru prima dată a străbătut cu piciorul o porţiune de pământ din afara curţii noastre. De atunci universul ei s-a limitat la perimetrul curţii noastre. Timp de două-două luni şi jumătate s-a putut deplasa în interiorul acestui perimetru. Dar universul ei s-a micşorat şi mai mult. Graniţele lui s-au oprit la cei patru pereţi ai camerei. Acolo în interiorul ei s-a consumat ultima şi cea mai dureroasă parte a dramei. De la infinit la un sat, de la un sat la o curte, de la o curte la o cameră... Mereu mai puţin. Camera ei a rămas universul privirilor ei pentru că în scurt timp nici aici nu s-a mai putut mişca în voie. De la cameră la pat a fost “pasul” următor. Pe pat se putea întoarce de pe o parte pe alta, de la un capăt la altul. Cu timpul însă nu s-a mai putut întoarce pe partea stângă. Nu mai putea trage spre acea parte piciorul drept. Apoi piciorul drept a înţepenit. Un timp a putut să-l îndoaie pe stângul. A rămas şi el ţeapăn. Au urmat apoi mâinile, ochii vocea... Numai inima ei s-a încăpăţânat să mai bată. Singură, singură...

                         

                                                  VISUL

                                                 ---------

Ţi s-a întâmplat, poate, cititorule, ca somnul să-ţi fie turburat de un vis sinistru.

Poate ai visat că ţi-a murit un frate, poate mama, poate un prieten. Sau poate chiar că te afli în faţa morţii necrutăţoare...

Ţi-aminteşti? Ştii cât este de groaznic. În cele din urmă te trezeşti, lac de sudoare. Şi începi să pipăi, înfricoşat, perna, patul, plapuma. Poate spui: “Oh!, bine că nu e adevărat. Am visat. Ce bine că nu o fost decât un simplu vis!”.

Într-una din acele zile am dormit. Şi am visat-o, bineînţeles, pe Mama. Tânără, sănătoasă. Îmi făcea nişte semne discrete cu mâna. M-am apropiat de ea. Doamne, ce bine arăta! Toată fiinţa ei era un zâmbet. Apoi a început să se-ndepărteze încet, făcându-mi mereu semn cu mâna, cu chipul luminat de acelaşi zâmbet. Iar eu alergam fericit dupa ea. Dar vai!, cititorule, m-am trezit şi la fel ca tine atunci, am început să tremur, am început să pipăi perna, patul, plapuma... Ceea ce trebuia să fie frumos în viaţă era în vis. Ceea ce ar fi trebuit să fie urât în vis era în viaţă! Unde era atunci limita dintre viaţă şi vis?

Priveam infuzia aceea formidabilă de viaţă şi tinereţe care inunda, pur si simplu, Piaţa Romană şi străzile dimprejur, vecine cu ASE-ul, unde eu poposeam aproape în fiecare seară. Atunci punea stăpânire pe mine impresia aceea ciudată că ei rămân veşnic tineri, iar eu, numai eu, îmbătrânesc mereu şi pierdusem pasul cu ei. După o zi, două iar mă cuprindea dorul de EA. Atunci mă domina cu autoritate gândul că eram un egoist incorigibil. Şi reproşurile îmi mânau paşii acasă. Acolo sufletul meu, gol pe dinăuntru se umplea din nou cu durere. Şi iarăşi mi-l deşertam undeva  prin Piaţa Romană. Ruginisem de atâta durere. Şi iarăşi începeau remuşcările: “Oare ţin cu adevărat la ea? Atunci de ce râd, câteodată cu poftă, de ce răspund cu corect la seminare, de ce mai sunt în stare să lucrez la serviciu, de ce  joc şah cu Tudorică, de ce mă uit la televizor şi mă-nfierbânt când este un meci de fotbal şi la 10 (zece) paşi de mine se consuma o mare dramă?”

25 martie 1975...

Din ce în ce mai rău. Nu mai putea să vorbească. Încerca totuşi. Şi-a întrerupt “comunicarea” cu lumea ei de atunci şi a revenit în lumea noastră. Din frânturile de sunete pe care le-a scos a rezultat:

“ Să fierbeţi marunţişurile!”

Ce o fi vrând să spună? Şi pentru prima dată m-am lăsat convins mai bine zis doborât de ideea vânturată demult şi de mulţi că, atunci, viaţa ei de om bolnav ar fi inutilă. Inutilă, inutilă, inutilă. Nu mai cerea apă, nici mâncare. Şi din când în când reuşea să-şi adune puterile atât cât să rostească:

“ Maică, măiculiţa mea, ţi-e milă de mine?”

Zile de coşmar...

Pregătiri de înmormântare...

“Trebuie 10 batiste. Se pun bani în ele. Ne trebuie bani mărunţi”

Răsuflarea Mamei: din ce in ce mai rară. Gura – întredeschisă.

“Mâncarea să fie de post. O zi fasole, o zi cartofi”

A mişcat puţin capul. Am avut impresia că vrea să vorbească. Nu. Dealtfel nici nu putea. Ochii erau inundaţi de o pastă lăptoasă, de un alb murdar.

“O scoateţi pe Tudoriţa (sora noastră moartă la 6 săptămâni). Trebuie să-i cumpăraţi un costumaş şi să-l daţi de pomană, iar pe oscioarele ei să puneţi o tichie”

Şi pieptul ei sălta. Sălta nebuneşte.

“Trebuie şi prosoape”

Am ieşit afară din camera ei. Gândurile mi se-nvălmăşiseră:

“Am să mor, Vasile. Şi tu nu mai termini şcoala asta”.

“Putere, multă putere, dragul meu prieten”.

“Eu m-aş face bine, dar cine să se sbată pentru mine?”.

“Să facem şi noi o casă nouă. Dacă o fi să mor să nu zică lumea despre mine când o veni să mă vadă că n-am fost în stare de nimic în astă viaţă”.

“Cine sunt prietenii lui taică-tu?”

27 martie 1975...

Fantastic. Viaţa s-a întors din nou în vlăguitul ei trup. A băut o cană cu apă pe care a ţinut-o în mâinile ei. Din pasta aceea lăptoasă care-i inundase pupilele au izbucnit două flăcări. Erau privirile ei. Nu mai aveau intensitatea de altădată. Dar erau ochii ei. Parcă lăcrimau. Oare plângea?

Lumina ochilor ei s-a răspândit în toată camera. Era ca şi cum o lună plină apare în mijlocul unei nopţi întunecoase, risipind, parţial, întunericul, lăsându-l să se întrepătrundă cu fante de lumină. Asemenea lunii erau ochii ei. Asemenea lunii lăsa în sufletele noastre un amestec neclar de teamă şi spaimă, de duioşie, de durere şi dragoste, de lumini şi umbre. Nu vorbea.  Răspundea doar afirmativ sau negativ la întrebările noastre. Şi lacrimile lăptoase curgeau, curgeau mereu.

Oare plângea?

Mă obisnuişem de mic să-i citesc privirile. I le citeam şi atunci. În luminiţa aceea tainică pe care ochii ei au aruncat-o printre lacrimile-i albe am citit atunci părerea de rău că ne părăseşte...

                           PENTRU CINE BAT CLOPOTELE?

                          --------------------------------------------

28 martie 1975...

Din nou a intrat în agonie. A înţepenit. Nu mai putea mişca nimic. Întredeschidea puţin buzele şi de pe o linguriţă i se strecurau câteva picături de apă. Când nu mai vrea strângea din buze. Şi totuşi era conştientă. Ne răspundea la întrebări mişcând capul în sus şi în jos.

O voce (tuşa Stana): “Acum sufletul ei e în capul pieptului, apoi urcă spre gât şi gata...”

Altă voce: “Sigur, nu au venit toţi. Astfel nu s-ar mai fi chinuit atâta aşteptând”.

Ea continua să-şi mişte capul în refugiul acela dureros...

Pelerinajul pe care-l făceau cei ce o cunoscuse era impresionant. Un cuvânt spus, o lacrimă vărsată. La căpătâiul ei. Dar cel mai mult m-a impresionat unchiul Gheorghe. Venea plângând în hohote. Mama tresărea. Îi cunoştea vocea. După un timp unchiul Gheorghe ieşea afară din camera ei şi începea să povestească cu vocea lui domoală, ce trăda o uriaşă durere interioară, despre muncă, grădină, despre Mama mea, despre mama lor, despre viaţă, despre moarte. Apoi începea să plânga din nou, îşi lua bicicleta şi pleca mergând agale pe lângă ea.

Şi el era bolnav. De când îl ştiu era bolnav de ulcer. Mereu spunea Mama: “Se prăpădeşte, Nenică! N-o mai duce  mult cu stomacul lui”. În cele din urmă o operaţie reuşită a oprit evoluţia  îngrijorătoare a bolii.

Sosise şi unchiul Ilie de la Fundeni, cumnatul ei. Şi el era foarte bolnav. Mila mamei s-a oprit, cândva, şi asupra lui: “Săracu’ Ilie! Ce bolnav e! A slăbit de nu-l mai recunoşti”.

Atunci în acel sfârşit de martie amândoi erau la căpătâiul ei. Grija ei pentru oameni în suferinţă se întorsese asupra ei...

Duminică 30 martie 1975...

Aveam convingerea că va trece dincolo de limitele acelei luni. Lăuntricul meu imobilizase în el acest gând. şi mi-l amintea, din când în când. Acelaşi crez interior îmi spunea sau poate mă amăgea că Mama se bate, inconştient, pentru fiecare clipă, pentru fiecare ceas de viaţă în plus pentru a rupe egalitatea:

Martie (lună de naştere - fiu)  =  Martie  (lună de moarte - mamă)...

Nu trebuie ca această minunată lună de primăvară timpurie să aducă în fiecare an cele două evenimente diametral opuse: viaţa pentru mine (fiul), moarte pentru  cea care a dat viaţă (Mama)...

Primăvara îşi reintrase definitiv în drepturi. Şi în sufletele noastre. Înfloreau zarzării. Înfloreau caişii. Vişinii aşteptau să irumpă. Gospodarii făceau curăţenie prin curţi, prin grădini, reparau garduri, aprindeau focuri fumegăioase care mistuiau putregaiurile iernii. Amintirile iernii şe ştergeau treptat. Se lepădau cojoace, paltoane, pardesie. Mama mea era o fiinţă de excepţie: ea nu-şi schimba nici măcar cămaşa, ce devenise atât de murdară. Primăvara lui ’75 era pentru ea, de fapt, o toamnă.  Toamna vieţii...

31 martie 1975.

Ultima zi de martie...

Am plecat la serviciu după o noapte foarte agitată. Respiraţia Mamei părea că se frânge în orice clipă. M-am întors în jurul orei două. Aproape de casă am observat cum vecinele îşi făceau nişte semne ciudate. N-am întors capul, n-am întrebat nimic, am mers drept înainte. Am iuţit pasii, inima îmi bătea cu putere. Mai aveam 100 de metri, 50... Nu vedeam la poartă steagul funerar. Câţiva copii se jucau nevinovaţi în faţa curţii,,,

- Nene Vasile, nene Vasile, m-a strigat o voce nevinovata de copil.

Am întors capul

Ştiam...

- Nene Vasile, A MURIT TUŞA MITA!

În momentul acela n-am simţit nici o emoţie. Nu am început să plâng. Nu mi-am smuls părul din cap. N-am făcut nimic prin care să-mi trădez durerea. Nu pentru că aş fi o fiinţă extraordinar de “tare”. Ci pentru că, pur şi simplu, durerea mea, emoţiile mele, frica mea, se consumasera latent în fiecare secundă, în fiecare minut, în fiecare oră, în fiecare zi, în fiecare lună... de-a-lungul unui an şi jumătate...

În camera mea întinsă pe doua mese stătea acea (ne)fiinţă care a fost MAMA MEA..   

I-am sărutat fruntea ei cea rece...

Zarzării şi caişii înfloriseră...

Vişinii aşteptau momentul când  să irumpă...

 Acele  vieţii se opriseră la 51 ani, 9 luni, 22 zile...

 Era, deci 31 martie 1975.

 Bătrănul ceas CFR, tovarăşul nedespărţit al ultimelor ei luni (de viaţă?, de suferinţă?) arăta în trecerea lui fugară, rece, insensibilă, metalică, ora 11 şi 15 minute.

 A tras aer în piept, a ridicat puţin umărul stâng, în semn de nedumerire:

 “ De ce mă părăseşti, viaţă atât de repede acum când viaţa adevărată abia începea?”

Asta a fost tot. Tot...

Nu a reuşit să-şi treacă viaţa dincolo de limitele luni martie. Îi mai trebuiau 12 ore. Ar fi vrut să-mi facă mie, fiul ei..., un dar. Ultimul. N-a reuşit. Nu sunt supărat. În fiecare an când vine luna mea de naştere, martie, ştiu că este şi ziua ei. De moarte.

Ca să nu uit... niciodată.

Cum să uit când m-am născut!

Cum să uit cum cea care m-a născut....

Fusese încă odată învinsă într-o viaţă de luptă.

Cu puţine victorii şi multe, multe înfrângeri...

Ultima înfrângere...

Definitivă

Poetul  Romulus Vulpescu spune:

          Vine vremea să coboare

          Discul meu solar

          ---------------------

          Vine vestea să-mi strecoare

          Că respir mai rar

          Vine vestea că-i răcoare

          Pe itinerar

          Vine ora care doare

          Scrisă-n calendar

          Vine vârsta când dogoare

          Patul de coşmar

          Vine vârsta de rigoare

          Şi de somn sumar...

                                           ====   ******   ====

CITITORULE DACĂ...   

                                        -----------------------------

Cititorule dacă ţi se-ntâmplă ca în peregrinările tale să treci pe o şosea prăfuită care străbate un sat de la graniţa dintre marea Câmpie a Bărăganului şi marea citadela de alături. Sat în care nu s-au născut nici poeţi, nici scriitori, nici pictori, nici muzicieni, nici ziarişti, de unde nu şi-au luat luat zborul spre culmile gloriei nici un matematician celebru sau vreun academician, sat în care asemeni celor spuse într-un binecunoscut roman de Sadoveanu”... nu s-a întâmplat nimic”. Opreşte-te în centrul lui. Acolo se află  o biserică “nascută”  în anul Domnului 1853. În spatele ei este un cimitir.

S-a putea să fie o toamnă molcomă, care să-ţi aştearnă pe aleea pe care îţi porţi paşii, frunze ofilite, frunze ce au luat şi ele drumul celor care au trecut pe acel “drum fără întoarcere”...

S-ar putea ca picături marunte de ploaie să dea bisricii multiseculare cu profilul ei impunător în comparaţie cu casele din apropiere, un iz de legenda şi.... singurătate...

Şi, poate, multă tristeţe...

Şi dacă te mână curiozitatea mai departe vei întâlni câteva generaţii de salcâmi falnici. Printre ei rămăşiţele unor pietre funerare pierdute printre frunze moarte, fire de iarbă şi muşchi. Sunt semne că acolo hodinesc cei din care ne tragem seva.

Şi dacă nu te-a părăsit curiozitatea şi vei înainta te vor întâmpina o pădure de pietre funerare şi cruci de lemn. Spre deosebire de cei dintâi dispăruţi în acele vremuri din care memoria omenească nu mai poate reţine nimic, de aceştia ne leagă amintiri, numele lor ne emoţionează, ne fac să scăpăm câte o lacrimă printre firele de iarbă. Memoria noastră ne leagă de ei. Ei au fost, cândva, o părticică din viaţa noastră...

Undeva la mijlocul cimitirului te va fixa o privire. Piatra nu redă, nu poate să redea flacăra de altădată, nici culoarea ochilor nedefinită, inconfundabilă. S-ar părea că trădează o mare suferinţă. S-ar părea că trădează o mare nedreptate ce i s-a făcut.  S-ar părea că trădează dârzenia cu care s-a apărat în faţa greutăţilor vieţii...

S-ar părea că trădează un mare regret.  Sau toate la un loc. N-ar fi o greşeală...

Cititorule, dacă îţi arunci privirea în dreapta vei vedea un lan de porumb. Acolo vin primăvara plugurile. Şi întorc brazdele pământului umed. O mână de om aruncă în pământ seminţele purtătoare, potenţial, de viaţă. Şi bobul va da viaţă. O viaţă aşa cum în vecinătate nu mai este... Firele de porumb firave la început, puternice mai apoi, putregai în cele din urmă simbolizează caracterul trecător al vieţii. Este ca şi cum ar demonstra celor de sub lespezile de piatră cum apare şi dispare viaţa. Este o demonstraţie ce ţine de sute  de ani. Este o demonstraţie subtilă care nu lasă decât o singură impresie inatacabilă: viaţa are o caracteristică primordială: e trecătoare...

Dacă iţi porti privirea în partea stânga vei observa un teren de fotbal.

Şi dacă, din întâmplare, soarele va încerca să se ascundă după turlele biserici, semn că ziua este pe sfârşite şi dacă vei auzi o larmă de voci tinere este încă un semn că viaţa clocoteşte mereu la cea mai ridicată temperatură... Impresia este mereu şi mereu surprinzătoare: oare viaţa este trecătoare pentru unii şi veşnică pentru alţii?

ÎN  LOC  DE  EPILOG 

                                   ----------------------------

Este primăvară...

I-a cuprins pe toţi o formidabilă poftă de viaţă.

O florăreasă oacheşă îmbie trecătorii cu buchete multicolore.

Mă pierd prin forfota străzii. Îmi contopesc entuziasmul cu cel general.

O mână mă scutură  încetişor de umăr, întrerupând-mi şirul gândurilor. Tresar. Întorc capul:

- Bună ziua. Ce mai faci? sunt întrebat cu căldură.

- Bună ziua, răspund, zâmbind la vederea chipului atât de cunoscut.

  --------------------------------------------------------------------------

...Ne-am lăsat în voia păşilor şi al amintirilor.

  --------------------------------------------------------------------------

- Unde lucrezi?   Tot acolo..

- Unde locuieşti?  Tot  în  satul acela... am uitat cu se chemă..

  --------------------------------------------------------------------------

Şi confesiunea în doi a continuat, reînnodând, pentru o oră numai, firul rupt de demult. Mi se părea o veşnicie deşi trecuseră doar câţiva ani.

  ----------------------------------------------------------------------------------------------

-  Ai rămas acelaşi, mi se spune. Timpul nu şi-a pus  amprenta asupra ta: optimist incorigibil, îndrăgostit de locurile natale, pasionat de muzică, literatură  şi sport, sentimental incurabil şi bineînţeles încăpăţânat. Încăpăţânarea şi mândria ta ţărănească...

Nu-şi termină propoziţia. Pentru mine nici nu era nevoie. Am înţeles totul aşa cum l-am înţeles şi altădată. M-a surprins chiar asemănarea tulburătoare a gândurilor mele de acum cu cele de altădată. Parcă nu s-ar fi schimbat nimic. Parcă timpul ar fi încremenit nepunându-şi nici o pecete asupra fiinţei mele...

Discuţia  alunecă pe un teren intim-familial. Drept consecinţă mă trezesc că-mi aruncă în faţă o întrebare grea cât o piatră de moară:

- Ce mai fac ai TĂI?

Întrebarea mă  surprinde nepregătit. Îmi arunc privirile într-o parte şi răspund cu o jumătate de gură:

- Bine...

Intuindu-mi neliniştea şi nesiguranţa, doar mă cunoaştea atât de bine!, insistă. Dar  a înlocuit piatra de moară cu o stâncă şi a aruncat-o  asupra-mi:

- Daaa... mi-am adus aminte de mama ta. ESTE o femeie grozavă. Apropo, ce mai face acum?

Stânca aceea din întrebare mă apasă pe piept, pe inimă, pe suflet, până la sufocare. Îmi adum ultimele puteri şi răspund prin două întrebări:  ...Două...

                                 MAMA ?

                                 CARE ?

  

                                SFÂRŞIT

 Insemnari din TÂNGANU

       -  1   septembrie 1974 - 15 aprilie 1975

       -  15 iunie 1975           - 10 septembrie 1975

       -  20 decembrie 1976  - 30 martie 1977

       - 10  ianuarie 1978      - 20 martie 1978

       - 10 ianuarie 1979       -  10 martie 1979 

                    *******////******

• Prec
• Mai departe