CAPITOLUL III - MAICĂ, MĂICULIŢA MEA - Pagina 5

: Scris de Administrator Administrator; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 18 Iulie 2024 18 Iulie 2024; Accesări: 3585 3585

Index articole

Pagina 5 din 11

CAPITOLUL III - MAICĂ, MĂICULIŢA MEA

=======================

PREAMBUL DE CAPITOL

------------------------------------

O colegă de salon mi-a povestit, într-o zi de vizită, că Mama s-a trezit odată buimăcită din somnul neliniştit, agitat, cu durerile neostoite. Luase multe calmante dar îşi terminaseră efectul în miez de noapte. Atunci a spus, delirând aceste cuvinte simple, dar tulburătoare: “MAICĂ, MĂICULIŢA MEA” şi instinctiv şi-a luat un algocalmin. Durerile s-au mai potolit şi în cele din urmă a adormit din nou.

Aceste cuvinte m-au determinat să-mi port gândurile spre trecutul ei, spre strămoşii mei. Aşa s-a născut capitolul de faţă şi următorul care întrerupe derularea evenimentelor de sfârşit de septembrie - început de octombrie 1974 pentru a face loc unor evenimente peste care timpul îşi întinsese valul atotcuprinzător al uitării...

Deci, întrerupem derularea evenimentelor prezentate în capitolul 2 şi pe parcursul a următoarelor două capitole ne întoarcem înapoi, în timp... Vom reveni la evenimentele tulburătoare din acel miez de toamnă în capitolul 5...

ÎNCEPUTURI

------------------

În îndepărtata zi de 9 iunie 1923, în satul Bobeşti, judeţul Ilfov a apărut pe lume al 3-lea copil al familiei lui Costică Mitrea din satul Bălăceanca, acelaşi judeţ. I-a pus numele Dumitra. Costică Mitrea mai avea doi băieţi: primul, Ion, dintr-o căsătorie anterioară. Nu ştim în ce condiţii a pierdut prima soţie. Se pare că prin deces din moment ce fiul lui, Ion, din prima căsătorie, a rămas tot timpul în familia lui Costică Mitrea. Nu-mi amintesc de vreo veste despre mama unchiului Ion. Şi nu mai traieşte nimeni pentru amănunte, care în povestea noastră nu mai are nici o importanţă. Costică Mitrea s-a recăsătorit cu Ivana din Afumaţi, cu care a mai avut doi copii: pe unchiul Gheorghe şi pe Mama mea, Dumitra. Dar norocul lui Costică Mitrea nu a fost nici cât să încapă într-un degetar: când Mama avea doar 5 ani a murit şi cea de a doua soţie. Şi Costică Mitrea nu s-a mai căsătorit. A continuat să-şi îngrijească, cum a putut cei trei copii. Primii doi, băietii s-au căsătorit: Ion cu Maria şi şi-au întemeiat o gospodărie proprie destul de arătoasă în marginea de sud a satului Bălăceanca. Şi cel de-al doilea fecior, Gheorghe, s-a căsătorit cu Lina tot din Bălăceanca şi a rămas în casa părintească chiar în centrul satului. Fata, Dumitra, a rămas, normal, în casa părintească lângă fratele mijlociu, căsătorit. Între timp a murit şi tatăl, Costică Mitrea. Conform tradiţiei ţărăneşti fetele se mărită şi “îşi iau zborul” în familia băiatului sau în altă parte unde îşi întemeiază propria gospodărie. Unul dintre băieţi, de obicei mezinul rămâne în casa părintească aşa cum s-a întâmplat şi cu unchiul Gheorghe. Deci venise vremea ca şi Mama să-şi întemeieze propria familie. Lucru nu tocmai uşor. Pogonul de pământ, o vacă şi cele câteva lucruri mărunte (plapumă, perne, foiţe, etc.) într-o ladă de zestre nu constituiau o “bogăţie” tentantă pentru un viitor pretendent. Era prea săracă (şi fără părinţi) pentru o căsătorie sub bune auspicii, venită la momentul oportun. Adică în jurul vârstei de 20 de ani. Dar anii se scurgeau încet, încet şi căsătoria ar fi trebuit să se producă. Aşa cerea firescul vieţii. Dar evenimentele importante ale vieţii nu vin pentru toţi de la sine. Apoi a mai fost şi războiul care a golit satele de flăcăi tocmai buni de însurătoare. Rămăsese atât de puţini.. Iar cei care scăpaseră cu viaţă erau la mare preţ în acea criză (mondială!) de bărbaţi. În aceste condiţii neprielnice ea trebuia, într-un fel, să-şi găsească singură drumul în viaţă, “un rost”. În cele din urmă l-a găsit. Nu departe de satul ei natal, Bălăceanca. Doar la “o azvârlitură de băţ” cum spune românul. Dincolo de Dâmboviţa, dincolo de calea ferată, în satul care pare a fi o prelungire a pădurii şi care poartă un nume venit din negurile istoriei : Tânganu. “Norocul ei” (tot românul spune aşa!) era un anume Ion al lui Fanea, băiat sărac şi el, întors de vreo doi ani de pe front. Şi ca balanţa averii să se echilibreze a pus si el pe talgerul căsătoriei, un pogon de pământ de pe moşia Fundeni (Cofetaru) primit ca participant la război, un cal şi o trusă cu scule de frizerie..

Maiestuosul ei sat natal, cel care de la distanţă pare o cetate inexpugnabilă a rămas deoparte. Aşa cerea viaţa şi ea i s-a supus fără murmur. Peste ani am auzit-o spunând cu obidă: ”Fir-ar al dracului de noroc că tare m-a ocolit. Dacă eram şi eu în Bălăceanca, acolo lângă fraţii mei, lângă rudele mele, aş fi avut şi eu o mână de ajutor”. Ion, soţul, era al doilea copil dintre cei şase ai lui Ştefan (Fane) şi Iordana. Mai avea 3 fraţi (unul mai mare, doi mai mici) şi două surori (ambele mai mici). Tatăl, Stefan, îşi trăgea obârşia de undeva de prin Mizil. Se pare ca strămoşii lui erau olteni plecaţi de pe meleagurile natale din cauza sărăciei. Mama lui, Iordana era din micuţul sat vecin cu Tanganu (în partea de răsărit), Vadu-Anei, pierdut în imensitatea începutului de Bărăgan. Era dintr-o familie onorabilă cu ceva stare materială, rudă cu aproape toţi locuitorii sătucului. Căsătoria tatei cu Mama s-a produs în anul 1946. El (născut în 1918) avea 28 de ani, Mama (născută în 1923) avea 23 .ani. Nu era o căsătorie făcută la vârste mici. Şi, evident, nici din dragoste. Era una din necesitate, ca multe altele din acea vreme. Pe tata îl întârziase războiul, pe Mama zestrea modestă si... norocul deşi era o femeie... frumoasă...

Pentru început au locuit cu toţi în modesta casă situată chiar în mijlocul satului, pe care am apucat-o şi eu. Primul care a plecat să-şi ridice o casă nouă, departe de casa părintească a fost chiar tata. Ceilalţi 3 fraţi şi-au împărţit cei 2000 mp în 3 părţi şi-au întemeiat familii şi au sfârşit în acele locaţii. Mama a moştenit circa 1000 mp undeva în partea de sud a satului, loc tocmai bun pentru o gospodărie modestă.. Între timp, tinerei familii, i s-a născut primul copil: o fetiţă. Mama îşi amintea: “O chema Tudoriţa. Ce timpuri a apucat! Era o foamete, Vasile ! Când avea numai şase săptămâni ne-a părăsit”.

Începutul nu fusese de bun augur. Dar în perioada aceea atât de tulbure, în care foametea făcea ravagii, pierderea unui copil de numai şase săptămâni nu constituia o tragedie de proporţii. Numai Mama a păstrat, peste ani, amintirea celei dispărute. Mai târziu când se întorcea de la muncă, obosită, ne spunea: “Dacă trăia fetiţa mea era bine şi pentru mine: acum găseam mâncarea făcută. Dar în viaţa asta nu am avut nici un noroc”. Şi destăinuirea continua şi cu vocea-i tărăgănată încerca să împrăştie valul de ceaţă ce învăluia sumbrele amintiri: “Ce foamete a fost, Vasile ! Cu un sac de bani cumpărai un ciur de mălai. Dar Dumnezeu ne-a dat putere şi am trecut timpurile acelea. Rău a fost că am pierdut-o pe Tudoriţa. Restul a trecut”. Dar, după aceea, lucrurile au început să intre pe un făgaş mai bun.

Pe 9 martie 1948 am apărut şi eu pe lume.

Între anii 1949-1950 pe amintitul lot de pământ familia mea a început construirea casei proprii. Nu erau case în jur. Doar pe colţul dinspre nord-vest, faţă de lotul nostru de pământ, era o casă. În rest doar lanurile de porumb sau mături în timpul verii şi cântecul sinistru al crivăţului în timpul iernii. Începuturile au fost anevoioase. Mai întâi au construit o căsuţă cu două odăi, una pentru oameni, alta pentru vite. Mi-o amintesc ca prin vis. Poate cea mai sugestivă imagine care a rămas undeva într-un ungher al memoriei, este aceea când, copil fiind, urmăream cu curiozitate şi teamă, picăturile de ploaie care se strecurau prin acoperiş, prin tavan şi poposeau, în cele din urmă, cu zgomot, într-un lighean pus anume ca să colecteze lichidul penetrant. Sau frumoasele zile de primăvară când norii aducători de picături buclucaşe dispăreau în neant şi soarele ne zâmbea prietenos, iar noi rezemaţi de peretele dinspre răsărit îi zâmbeam asemenea. Sau când m-am dus peste loturile de pămant de 2.000 de metri (ale lui Mocanu) la prietenul meu de o viaţă, Florea Dumitrică, am văzut, într-o primăvară, un şarpe şi m-am speriat cumplit. Acestea sunt primele amintiri. Pentru mine era începutul începutului...

Căsuţa aceea era provizorie.

Vizavi la celălalt capăt al lotului cu faţa spre miazăzi a început să “răsară” o casă în toată puterea cuvântului. Dar, deocamdată, în căsuţa aceea mică a apărut pe lume sora mea, la 5 iunie 1950. Părinţii mei i-au spus Didina. Numele din acte: Gherghina. Natura făcuse dreptate. Dumnezeu luase o fetiţă şi adusese o altă fetiţă. Substituirea era perfectă.

Poate de aceea ceilalţi şi-au adus aminte foarte rar de prima fată. Cu o singură excepţie: Mama. Aş putea spune că noua noastră casa “a crescut” odată cu sora mea. Noua casă avea trei camere în ”linie” cu o singură intrare prin cea din mijloc (tindă) şi de aici câte o uşă laterală făcea posibil accesul în celelalte două. De-alungul celor trei camere se-ntindea prispa, nelipsita prispă, tipică în acea vreme pentru o casă ţărănească din zona noastră. În partea stângă s-a construit o magazie care ţinea loc de grajd. Acoperişul era din trestie. Materialul de construcţie al pereţilor: pâmântul (cocoloaşe din pământ amestecat cu paie).

Un grup de oameni, o groapă uriaşă (cel puţin aşa mi s-a părut mie atunci), un om cocoţat pe pereţii strâmbi, un altul tâind cu un fierăstrău, sunt câteva dintre imaginile pe care un aparat de fotografiat invizibil le-a fixat pe clişeul memoriei mele.

Încet, încet, viaţa şi-a reintrat în normal. Primăverile, verile şi toamnele se muncea din greu la arat, semănat, prăşit, cules, tăiat cocenii, etc. Iernile erau altfel. Se stătea acasă, activitatea reducându-se la aprovizionările cu lemne, apă, hrănitul şi curăţenia de la animale şi alte mărunţişuri indispensabile traiului şi, din când în când, câte un drum la moară pentru a se măcina un sac de porumb şi, mult mai rar, unul de grâu. Şi toate condimentate cu sărbătorile de iarnă: Crăciunul, Anul Nou, Sfântul Vasile, Boboteaza, Sfântul Ion...

Acesta era fluxul repetabil al vieţii de la ţară. Desigur, se mai întâmplau şi evenimente care stricau echilibrul, ca atunci când tata a venit nervos din cale afară, a făcut scandal la o nuntă a vecinului Petre Sandu (nunta era a fiului său), şi-a rupt camaşa de pe el (mi-amintesc chiar faptul că, după aceea, Mama, cu lacrimi în ochi, i-a cusut-o). M-am speriat mult.

Poate ar merita povestită fuga mea de acasă, în miez de noapte de toamnă (Mama şi cu tata erau la tăiat coceni) când am fost găsit de o vecină, pe drum, în zori de ziuă şi adus acasă.

Sunt multe de povestit dar ceea ce a urmat este atât de important încât pune totalmente în umbră micile năzdrăvănii ale unei copilării (mai bine zis ale unui început de copilărie) care se dorea şi părea să fie, dacă nu fericită cel puţin liniştită, normală. Să ne grăbim deci şi să trecem la momentul crucial.

LOVITURA FATALĂ

-----------------------------

Anul 1953, vara, august...

Pentru a ne rotunji modestele venituri provenite din cultivarea acelui 1 hectar de teren arabil aflat în proprietate proprie (evident insuficient) tata s-a angajat ca paznic (pândar) pe pământurile consătenilor din lunca Dâmboviţei. Era o vară călduroasă. Şi bogată. În cele din urmă avea să fie şi năpraznică pentru familia mea. Era o vară bogată care trebuia să aducă şi în noua noastră casă câteva căruţe de porumb care să ne scutească de grijile iernii.

Într-adevăr a fost bogată acea vară. Pentru unii în bucate. Pentru noi tragedie.

Nimeni nu bănuia (oare se poate vreodată bănui aşa ceva?), nu intuia furtuna care se apropia. Şi totul, ca în cunoscutul roman al lui Rebreanu a plecat de la pământ. De la pământul nostru atât de puţin (1 ha!) care l-a silit pe tata să accepte acel post de paznic în speranţa că acele câteva coşuri de porumb primite drept plată ne vor scoate din sărăcia acelor vremuri. Sărăcia era mare...

Vremurile erau încă tulburi; ordinea nu era încă restabilită. Existau încă oameni cărora nu le plăceau rânduiala, ordinea, căutau să-şi însuşească prin forţă, nu prin muncă, roadele muncii altora.

Tata trebuia să-i oprească. Era datoria lui de pândar. Pentru aceasta era plătit cu ... un coş de porumb pentru fiecare lot de pământ pe care îl păzea.

De la a-i opri până la scandal nu era decât un pas. De la scandal la crimă celălalt pas... Era, cum spuneam, august 1953.

... Într-o seară, mă jucam, ca de obicei, prin curte. Deodată l-am văzut pe tata fugind spre casa noastră. Era extrem de agitat. Peste puţin timp a apărut şi unchiul Gheorghe, fratele mai mic al tatei. Între timp apăruse şi Mama care aducea două găleţi de apă de la fântâna care se afla la o distanţa de 200 metri de casa noastră. L-am auzit pe unchiul Gheorghe când i-a spus tatei: “Ce-ai făcut, măi, nene?”.

În scurt timp s-a strâns lumea ca la urs; era peste tot: în curte, în jurul curţii, pe uliţă. Sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. M-a cuprins frica. Nu văzusem până atunci atâta lume. Au apărut şi miliţienii. Erau doi într-un faeton. Unul dintre ei era şeful de post, Văduva. Era o larmă de nedescris. Am început să plâng. Mama se agita şi ea de colo până colo. Miliţienii l-au chemat pe tata.

Plânsul mi s-a înteţit.

O căutam cu privirile pe Mama. Dispăruse.

Am descoperit-o lângă faeton. Tata îi şoptea ceva. Dacă o iau şi pe ea?

Niciodată nu m-am îngrozit atât de mult ca la acel gând. Nu am auzit ce i-a spus tata. Din acel moment m-am ţinut scai de ea. Când lacrimile s-au mai rărit am întrebat-o:

- Mama, miliţienii ăia te iau şi pe matale?

A mai avut puterea să-mi mângâie, în pripă, creştetul capului. Cu privirea în altă parte (ca să nu-i văd ochii înlăcrimaţi) mi-a spus:

- Nu. Nu mai plânge.

A luat cojocul tatei şi i l-a dat. Pleca pentru multă vreme şi deşi iarna era departe, departe, se gândea ea, se gândea tata, avea nevoie de cojoc..

Apoi au plecat : miliţienii cu tata.

Neaşteptat de repede a plecat şi lumea.

Am rămas singuri.

O singurătate care a durat peste un deceniu...

Ce se-ntâmplase?

Tata era la capătul uliţei noastre care era perpendiculară pe uliţa principală. A trecut pe ea Ştefan Lăţea cu care tata avea necazuri în meseria lui de pândar. Ceea ce ar fi trebuit să fie o discuţie, o atenţionare, s-a transformat repede în scandal. La reproşul lui tata ca paşte animalele pe culturile ce erau în paza lui, Ştefan Lăţea a ripostat violent şi i-a pus secera după gât: “Băi, Tărtăcuţă, îţi iau gâtul”. Era însoţit de cei doi băieţi ai lui şi prin apropiere era şi un nepot pe care l-a chemat şi scandalul a luat proporţii. Conştient de superioritatea adversarilor, tata a încercat să fugă spre casă. Cum uliţa i-a fost blocată şi-a încercat şansa de scăpare pe poarta unui vecin. Un cârlig fatal pus de o mână nevinovată de... fată şi poarta scăpării s-a transformat instantaneu într-un obstacol-duşman. Cum orice posibilitatea de a fugi fusese ratată s-a întors cu spatele în acel obstacol ce devenise de netrecut şi s-a apărat cu furca pe care o avea în mâna de urmăritorii ce-l asaltau. Până la urmă furca (furcă de pândar cu două coarne) nu s-a dovedit o armă cu care să te poţi apăra la infinit şi, când aceasta a fost blocată cu ciomegele pe care le aveau adversarii, tata a recurs la un cuţit pe care îl purta cu el din prudenţă. L-a lovit pe Ştefan Lăţea. În cele din urmă lovitura s-a dovedit a fi mortală. Şi fatală, tuturor...

O ŞANSĂ UNICĂ

--------------------------

A urmat o perioadă extrem de grea. Este aproape imposibil de redat fidel ceea ce s-a petrecut în perioada următoare în care lupta pentru supravieţuire a devenit dramatică şi unicul nostru ţel.

Eu aveam 5 ani şi 5 luni, sora mea 3 ani şi 2 luni. A urmat un şir interminabil- cel puţin aşa mi s-a părut mie - de procese, toate răspândind, în mintea mea de copil, groaza, neliniştea, chinuitoare şi naive întrebări fără răspuns. Toate aveau un numitor comun: treceau prin mintea mea înfierbântată de copil.

Dar obişnuiţa este a doua natură a omului. Încet-încet m-am adaptat la condiţiile impuse de noua situaţie. Şi astfel, de foarte timpuriu, la vârsta când alţi copii nu se gândeau decât la jucării, bomboane, Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, la zmeul cel rău din poveşti eu am început să-mi îndop memoria până la refuz cu nişte cuvinte stranii: avocaţi, judecători, pachete, birou, reconstituire, vorbitor, gratii, Văcăreşti, Mărgineni, grefier, asesori populari, legitimă apărare, etc. Ele aveau să fie tovarăşul nedespărţit al copilăriei mele aşa cum au fost, de exemplu, un câine negru căruia noi îi spuneam, Macidoneanu, sau cum a fost acea a cincea membră a familiei noastre: o vacă galbenă, cu nişte coarne uriaşe, dar care era de o blândeţe rară, nu a ameninţat niciodată pe nimeni şi care “răspundea” la un nume de fată: Aurica.

Copilărie înseamnă şi jocul cu mingea de cârpă, cu stropitori din cucută, cu pepeni din ţărână sau jocul de-a v-aţi-ascunselea. Pe lângă toate acestea am avut şi altceva, ceva cu care, în situaţia noastră, nu s-ar fi putut mândri chiar orice copil.

Acest “ceva” a fost un mare noroc pentru mine, poate cel mai mare noroc: acela de a avea o Mamă extraordinară din aproape toate punctele de vedere, din aproape toate unghiurile din care poate fi privită o Mamă. A fost o mare şansă. Aş putea spune: unică.

Lângă ea am simţit întotdeauna, cum greutăţile vieţii deveneau nişte fragile bariere de trestie, lângă ea valurile vieţii se transformau în unduiri molcome, liniştitoare.

Lângă ea toate căpătau sens.

A devenit forţa călăuzitoare, ce ne-a condus (aproape) fără greş pe noul, pe neaşteptatul, pe nedoritul drum: ea era soţie de puşcăriaş, noi, de copii de puşcăriaş... Dar ţinta era una îndepărtată spre care, şi la care, trebuia să ajungem. Ţinta era de a ajunge OAMENI.

Nu este un paradox. În viziunea Mamei a te numi OM nu însemna că, implicit, şi eşti. Calea pe care se ajungea la acest original “El Dorado”... uman purta o denumire surprinzător de simplă, obişnuită: MUNCA.

Încet, încet uitarea, obişnuiţa, şi-au întins tentaculele lor atotcuprinzătoare şi asupra acelui episod dramatic din viaţa noastră, obligându-ne să privim înainte, numai înainte...

NAVIGÂND

-----------------

Iarna anilor 1953/1954 a fost extrem de grea. A fost cea mai grea din toate iernile pe care le-am trăit.

A fost primul obstacol peste care familia noastră a dat. Dar l-am trecut cu bine, chiar dacă am rămas câteva zile imobilizaţi în casă. Chiar dacă am fost nevoiţi să mâncăm numai mămăligă. Timpul a acţionat în favoarea noastră. Mai bine zis mereu, am sperat să acţioneze în acest fel. În vara ce a urmat a continuat şi procesul tatei. A fost condamnat la 15 ani închisoare. Mama, pe care eu (şi nu numai eu) am asemuit-o cu legendara eroină a lui Sadoveanu, Vitoria Lipan, nu s-a resemnat şi a luat totul de la capăt. A vândut calul, caruţa şi altele şi a făcut recurs. Dar sentinţa a rămas definitivă. Singurul rezultat palpabil din acest efort inutil a fost o nouă “pedeapsă”: pierderea calului şi a căruţei atât de necesare oricărei familii de ţărani.

Cam de prin vara lui 1954 s-a născut o “prietenie” emoţionantă cu o fiinţă cu coarne fioroase, dar pe care, asa cum am spus mai sus, nu le-a folosit niciodată...

Am colindat împreună dealuri, lunci şi văi, mirişti şi păşuni, drumuri şi răzoare, pe ploi torenţiale sau “mocăneşti”, pe vânturi năpraznice, în bătaia arzătoare a soarelui, plimbându-ne prin iarba fragedă sau plină de rouă, eu scrutând orizontul încercând să îmbrăţişez infinitul cu privirea, ea rumegând agale un mănunchi de iarbă, eu culcat pe spate admirând lacrimile albastre ale cerului, ea afundându-şi botul în iarba moale, eu citind din cartea care nu-mi lipsea din traista cu merinde şi apă, ea privind, Dumnezeu ştia unde, clătinând nepăsătoare din cap...

Poate mii de saci de iarbă am cărat pe umerii mei şi i-am aruncat, victorios, ca pe nişte trofee la picioarele mele, sub botul ei.

Mii de zile ne-am purtat paşii prin toate cotloanele, prin toate coclaurile, prin toate locurile unde se găseau acele firicele de iarbă ce dispăreau sub botul ei ca într-un sac fără fund.

Aşa am cunoscut pas cu pas, palmă cu palmă, locurile ce ne-au plămădit pe mine, fiinţă umană, pe ea fiinţă ne-umană (ce fals mi se pare!).

Am rămas la convingerea, neştirbită de trecerea anilor, că viaţa fără ea ar fi fost un adevărat calvar.

Mama spunea adesea: “Doamne, ce ne-am fi făcut fără vaca asta!”. Şi avea dreptate. Laptele pe care îl obţineam de la ea îl foloseam în două direcţii esenţiale: pe de o parte pentru consumul intern, iar pe de altă parte îl vindeam în oraş (Bucureşti). Cu banii rezultaţi din vânzarea laptelui cumpăram pâine, în primul rând, apoi, zahăr, ulei, orez, făină şi toate celelalte mărunţişuri necesare vieţii. Şi încă ceva foarte important: procuram banii necesari pentru pachetele ce le trimiteam, lunar, lui tata şi în care ponderea cea mai mare o aveau ţigările. Săptămânal ne mai rămâneau chiar câţiva zeci de lei pe care îi strângeam la “chimir” cum se spune. Când suma strânsă devenea suficientă cumpăram fie lemne, fie îmbrăcăminte, fie rechizite şcolare, uniforme şcolare (însă niciodată nu am avut bani să mi se cumpere binecunoscutele costume bleumarin de elev), fie vreun colac de sârmă pentru împrejmuirea curţii, fie un purcel mic pentru a-l creşte până la sfârşitul anului (de Crăciun) sau ne plăteam impozitele la stat.

Când intra în ultimele luni ale perioadei de gestaţie laptele se împuţina şi în cele din urmă acel izvor miraculos înceta să mai curgă. Începea perioada cea mai grea pentru mica noastră familie.

“Vasile, înţarcă Aurica si iar vom avea necazuri cu banii. Cum o să ne descurcăm noi?”. În cele din urmă ne descurcam. Dar greu, greu de tot. Atunci Mama făcea fel de fel de munci suplimentare celor făcute de obicei: lipea case cu pământ, spăla, săpa în grădini şi bineînţeles obişnuitele munci la câmp. Atunci când “făta” Aurica era întocmai ca un fluviu care îşi revărsă apele şi mâlul marginal devenea roditor. Era aşa cum a fost cândva Nilul pentru Egiptul antic.

Ruşinată, parcă, de părăsire, după 2-3 luni revenea în forţă în ajutorul nostru cu laptele ei de aur. Şi ca să ne treacă bruma de supărare (chiar aşa?), generoasă ne făcea cadou o mândreţe de viţel. Şi de fiecare dată, spre dezamăgirea noastră şi a ei (mai ales), viţelul era sacrificat. Cu bani câştigaţi pe carnea de viţel acopeream “găurile” financiare făcute în timpul gestaţiei.

Fratele mamei, unchiul Gheorghe de la Bălăceanca, a închiriat în fiecare an un teren de păşunat lângă calea ferată, foarte aproape de casa noastră. A făcut-o mai mult pentru familia noastră. Acolo ne-am petrecut, eu şi Aurica, primăverile, verile şi toamnele de-alungul a câţiva ani (1955-1961). La unul.dintre capetele terenului de păşunat erau două parcele pe care cultiva, în fiecare an, roşii pentru vânzare pe pieţele din Bucureşti. Era singurul folos pe care-l avea. Păşunea avea forma unei căpiţe de fân cu baza asezată pe calea ferată. În partea stângă peste o băltoacă acoperită mai mult cu stuf decât cu apă, îşi avea o mică păşune, prietenul meu Costică-Godăcel, cu care eram de aceiaşi vârstă. Acolo ne-am petrecut o parte din copilărie unde alături de calitatea de “păstori” ne jucam cu mingea de cârpă sau de cauciuc, construiam vagoane şi locomotive din nămol dupa modelul celor care treceau cu zecile, zilnic, pe lângă noi, sau ne certam...şi... câteodată, ne băteam...

Tot acolo la adăpostul unei colibe meşteşugite de noi am luat primele “lecţii” de istorie de la tatăl lui Costică, nea Ion Midgala. Cele de la şcoală au urmat ceva mai târziu. Poate atunci s-a născut pasiunea mea pentru istorie, care nu m-a părăsit toată viaţa.

Când iarba începea să se împuţineze, şi aşa se întâmpla pe la mijlocul verii, trebuia să trecem râuleţul din dreapta păşunii (fostul curs al istoricei Colentina!) ne afundam în lanurile de porumb din proprietatea IAS Fundeni, de unde ne întorceam cu sacul plin cu iarbă proaspată, fragedă. Repetam operaţia de 2-3 ori pe zi.

Duminica, după amiază, întotdeauna, mă duceam pe terenul de fotbal al satului pentru a urmări meciurile pe care fotbaliştii noştri fruntaşi le susţineau cu reprezentanţii satelor vecine întru aceiaşi pasiune...

ŞCOALA

------------

Viaţa noastră, dominată autoritar de personalitatea Mamei îşi desfăşura în continuare cursul, de-acum intrat pe un făgaş, cât de cât, normal.

Graţie eforturilor ei extraordinare am reuşit să evităm prăpastia în care prăbuşirea părea inevitabilă. Mama a fost în fruntea noastră.

Nu se dădea înapoi de la nimic, niciodată. Făcea de toate: spăla, tăia lemne, ne cârpea îmbrăcămintea, făcea garduri, tăia cu fierăstrăul, văruia casa, repara acoperişul casei, mânuia cu destulă dexteritate cleştele şi ciocanul, se ducea la sedinţele cu părinţii de la şcoală, iarna ne făcea sănii de lemn, se ducea la moară ca să macine câte un sac de porumb, făcea toate muncile câmpului începând de la semănat apoi prăşit, cules, tăiat coceni, terminând cu operaţiunile specifice întreţinerii şi recoltării viţei de vie, etc. Într-un cuvânt totul....

De la ea am învăţat că în viaţă nu trebuie să pleci niciodată de la ideea că “nu se poate” face un lucru, o faptă bună. Totul presupune luptă, încercare, încrâncenare, străduinţă, năzuinţă.

În linii mari a reuşit să ne asigure cele strict necesare vieţii. Este adevărat că toată copilăria mea am tânjit după un costum bleumarin de elev sau o pereche de sandale ...scolăreşti. Adică să fie de culoare maro şi călcâiul acoperit din acelaşi material. A fost obsesia mea, pentru că, mai târziu, Mama a primit o pereche de sandale superbe, de culoare maro. Avea un defect: aveau călcâiul ... decupat! Deci nu erau pentru băieţi! Mai ales că dăruitorul era avocatul Mihăilescu, cel care l-a apărat, fără succes, pe tata în procesele sale. Era domiciliat în strada Traian din Bucureşti şi avea o fată numită Monica. Şi, evident, sandalele erau de fată... Dar nu acesta era lucrul esenţial. Mai ales că în ajun de Paşti, mama ne înnoia îmbrăcămintea mie şi surorii mele, după posibilităţi. Mie îmi cumpăra o pereche de pantaloni de doc (întotdeauna bleuamarin închis), o pereche de tenişi (întotdeauna albaştri), o cămaşă (întotdeauna cu carouri), un basc, o pereche de ciorapi. Eram în culmea fericirii când, în dimineaţa zilei de Paşti, îmi lepădam vechiturile şi îmbrăcam lucrurile cele noi. Surorii mele îi cumpăra o rochiţă, o pereche de tenişi, un batic, lenjerie intimă...

Aşa cum am mai spus, calul şi căruţa le-a vândut pentru a procura banii necesari pentru procesele tatei. Pentru a reuşi să ne cultivăm cele două pogoane de teren arabil ale noastre, Mama s-a văzut nevoită să lucreze “în tovărăşie” cu vecinii: la început cu Lixandru lui Măndică (acesta a decedat în anul 1958), apoi cu Dudă al lui Petre Stoian (până în anul 1961 când a luat fiinţă CAP Tânganu) . La cultivarea pământului nostru un ajutor substanţial ni l-a dat fratele mamei, unchiul Gheorghe, care în fiecare an ne executa arătura de primăvară şi semănatul. Restul rămânea în grija Mamei.

Pe negândite ne-am trezit în faţa unei etape extrem de importante: în toamna anului 1955 am început clasa I-a a şcolii elementare. Şi astfel m-am trezit în imperiul stabil şi frumos al dezlegătorilor de taine cuprinse în slove, ocupaţie oarecum neobişnuită la copiii din neamul nostru şi al altora asemenea nouă. Dar spre norocul meu apucasem alte vremuri. Vremurile în care “cine are carte, are parte”. Sosise vremea în care toţi copiii de seama mea au schimbat băţul cu care păzeau vacile la păscut cu creionul şi cu tocul cu cerneală. Iar traistele - pe care mulţi dintre noi le-am purtat după gât şi la şcoală – nu mai purtam merindele necesare hranei pentru o zi de alergat după vaci ci abecedare, matematici, caiete, creioane....

Eram pionierii unor transformări, pionierii beneficiari ai “spargerii” unor tradiţii dăunătoare. M-am simţit întotdeauna atras de cifre şi litere. Înainte de a ajunge la şcoală copiam literele şi cifrele de pe ziarele vechi pe care le cumpăra Mama pentru

împachetat. Este adevărat că şcoală însemna încălţăminte mai bună, îmbrăcăminte mai călduroasă, cărţi, caiete, creioane, etc. Cheltuială deci. Dar Mama a înţeles că nu trebuia să ne-mpiedicăm de toate acestea, orice ar fi. Şi nu ne-am împiedicat.

De la bun început mi-am făcut singur lecţiile. Altminteri nici nu avea cine să-mi arate. Mama nu ştia nici să citească, nici să scrie şi nici nu avea timp pentru lecţiile mele. Copilaria ei nu-i oferise şansa de a se cufunda în miracolul unic şi irepetabil al cărţilor. Ca să fiu drept o singură dată Mama mi-a făcut lectia! Eram în clasa I-a şi am uitat să-mi fac lecţia la aritmetică. Dimineaţa mi-a scris-o ea, în mare grabă (erau nişte socoteli simple pe care ea, totuşi, le pricepea) mi-a dat câteva palme ca să nu mai uit şi altădată. Şi n-am mai uitat.

Pentru mine ajutorul acela neaşteptat, petrecut undeva în miezul unor ani din care amintirile răzbat greu, are valenţa unui simbol: ajutorul Mamei atât de consistent în fiecare părticică din ceea ce am făcut în copilărie şi adolescenţă s-a întins miraculos (unic, e adevărat!) şi la a-mi... face una lecţie! Deci şi într-un domeniu ce era dincolo de limitele puterilor ei, şcoala. Primele 4 clase le-am făcut în condiţii cu totul deosebite la aşa-zisa “Şcoala mică” o şcoală care deservea partea de sud a satului, spre deosebire de “Şcoala mare” care deservea centrul şi nordul satului. Evident la “Şcoala mică” erau mult mai puţini elevi decât la cealaltă. Existenţa celor două şcoli era necesară datorită distanţei mari până la “Şcoala mare”: vreo 3 km. În clasa mea erau 6 elevi: 5 băieţi şi o fată. Pentru a se acoperi în întregime o oră aceiaşi învăţătoare preda şi la altă clasă în aceiaşi sală. Combinaţiile erau în felul următor: clasa I-a cu clasa a III-a, clasa a II-a cu clasa a IV-a. Unii de dimineaţă, alţii după-amiază. Cum sora mea era mai mică decât mine cu 2 ani, şansa ne-a surâs. Şi doi ani am fost în aceiaşi sală de clasă: eu în clasele a III-a şi a IV-a, ea în clasele a I-a şi a II-a.

În clasa a I-a am fost, într-un fel, tocilar. Cum veneam de la şcoală îmi scriam temele şi citeam lecţiile de 2 ori, apoi o ajutam pe Mama (în special la păşunat vaca). Seara, în timp ce Mama îşi făcea treburile (cosea carpete, cârpea ciorapi, pantaloni, etc.) eu îmi citeam lecţiile. La lumina lâmpii: eu “furam” lumina pe o parte, Mama pe cealaltă. Dimineaţa mă sculam mai devreme şi faceam ultimele “citiri”. În clasele următoare pregătirea lecţiilor îmi lua mult mai puţin timp, nu mai repetam aşa de mult. Nu mai era necesar. Insistenţa primară a făcut ca mai târziu să asimilez mai repede. De luat aminte!

Am rămas cu convingerea că “toceala” din clasa I-a m-a ajutat să citesc foarte repede şi clar, mi-a format o putere de muncă peste limita obişnuită, mi-a stimulat memoria şi, lucrul cel mai important m-a făcut să-ndrăgesc foarte mult lumea cărţilor. Totul se-ncadra într-un anume normal. Rar, foarte rar, am mai ajuns în situaţii limită.

Mama îşi vedea de treburile ei.

Lunar îi trimitea tatei un pachet care cuprindea în primul rând ţigări, apoi zahăr, ciorapi, diferite lucruri: pastă de dinţi, pastă de ras, etc. şi mâncare. Aproape lunar se ducea la “vorbitor”, cum se spunea. Câteodată se ducea, în locul ei, fratele cel mare al tatei, unchiul Tudor. Eu îi scriam, tot lunar, câte o scrisoare (carte poştală, plicuri închise nu avea voie). Am făcut aceasta chiar înainte de a termina alfabetul. Altfel ne costa un ciur de mălai sau vreo 2 litri de lapte pe care trebuia să le dăm unui vecin (Mitică Cioflică) pentru a aşterne rândurile noastre pe cartea poştală.

Prima carte poştală a început astfel: “Scumpul nostru tată şi soţ. Află despre noi că suntem bine sănătoşi ...” Aici m-am împotmolit. “- Ce s-a întâmplat ?” m-a întrebat Mama. Trebuia să scriu mai departe “... ceea ce îţi dorim şi dumitale.”. “-Nu ştiu să-l fac pe “ce”” i-am răspuns. “- Stai să mă uit în calendar”. S-a uitat în calendar şi m-a lămurit şi pe mine că “ce” este format din “c” şi “e”...

Aşa s-a născut cariera mea de epistolar, atât de lungă.... şi s-a ajuns la rândurile de faţă. Aş fi nedrept dacă aş exagera greutăţile, dacă aş estompa în felul acesta, acei MINUNAŢI ANI AI COPILĂRIEI MELE. Pentru că totuşi au fost minunaţi. Ca aproape orice ani ai oricărei copilării...

În afară de Mama a cărei contribuţie nu mai trebuie subliniată, a mai fost o fiinţă care şi-a pus decisiv amprenta pe acei ani: ai mei şi ai altora.

Chiar în anul în care începeam clasa I-a a sosit pe meleagurile noastre de pe nu prea îndepărtatele meleaguri buzoiene, recte Râmnicu-Sărat, o tânară învăţătoare, (aproape) abia ieşită de pe băncile şcolii..

Crezul ei primordial – rar întâlnit astăzi la absolvenţii unui institut de învăţământ superior – a fost acela de a face TREABĂ BUNĂ indiferent de locul unde este repartizată. Pentru realizarea acestui deziderat şi-a pus în acţiune toată puterea ei de muncă, toată pasiunea (şi era extraordinară) în absolut tot ce făcea.

Rezultatele:

Ne-a învăţat, în primul rând, CARTE.

Ne-a învăţat să devenim, în viitor, OAMENI.

Şi nu în ultimul rând:

- ne-a învăţat să fim cinstiţi, sinceri,

- să respectăm munca,

- să apreciem frumosul şi să-l cultivăm.

Şi nu numai atât:

S-a acomodat extrem de repede cu noua situaţie. Şi-a suflecat mânecile şi, “la treabă!” Şi rezultatele s-au văzut, aproape, imediat: micuţa şi modesta noastră şcoală a ieşit din anonimat.

Curtea, părăginită până atunci, s-a schimbat radical. Au apărut gardurile acolo unde nu erau, s-au făcut altele noi, acolo unde erau stricate, s-au reparat. Grădina, până atunci paradisul buruienilor, a luat o nouă înfăţişare. Au apărut parcelele în care noi, micii şcolari, am cultivat legume şi zarzavaturi. Din vastul plan de refacere nu au scăpat nici pomii (şi erau o mulţime în curtea fostei proprietăţi a “coanei Marioara”). Astfel fiecăruia dintre noi, elevii, i s-a repartizat câte un pom spre îngrijire. Eu m-am ales cu un măr chiar lângă gardul din faţă al şcolii. Spre necazul meu toţi au râs de mine. Am plâns de necaz... M-a consolat, vărul meu, Gogu lui Mitu Penii, care, fiind vecin cu şcoala, ştia că “mărul meu” rodea nişte mere grozave. Şi timpul (apariţia primei recolte de mere) i-a dat dreptate, spre bucuria mea.

Efectul miraculos al noii prezenţe a transformat conacul naţionalizat al “coanei Mărioara” într-o şcoală cu adevărat încântătoare, având în vedere acele vremuri...

Numele învăţătoarei : Borteş Gheorghiţa.

În curte, în spatele şcolii, a rămas neclintit terenul nostru de fotbal. Acolo mi-am găsit un prieten căruia i-am rămas credincios până astazi: mingea de fotbal. Acolo s-au consumat multe dintre momentele fericite ale copilăriei mele. Ba s-au consumat şi mici drame atunci când, ambiţia mea fără margini, nu m-a lăsat să mă împac cu gândul unei înfrângeri în multe dintre cotidienele “derbiuri fotbalistice” consumate acolo.

Un capitol aparte din acei ani ai copilăriei mele şi ai prietenilor mei, colegi de şcoala, l-a constituit serbările. Sub îndrumarea priceputei învăţătoare, erau organizate serbări cu ocazia fiecarui eveniment mai important: 7 noiembrie, serbarea de Anul Nou, Ziua Unirii (24 ianuarie), 8 martie, Ziua copilului, cea de sfârşit de an şcolar.

Cine din satul Tânganu al acelor ani nu-şi aminteşte de acele faimoase serbări la care trebuia să fi venit din timp pentru a ocupa un loc în sală (pe timpul iernii) sau în curte pe timpul verii. Cine nu-şi aminteşte de Feţi-Frumoşi, de Ilene-Cosânzene, de şoricei, de motani încălţaţi, de Ion-Roată, de Ştefan cel Mare, de boieri şi domnitori, pe care micii şcolari îi întruchipau ?

În cadrul acelor minunate serbări am devenit pe rând: marele Ştefan cel Mare, moş Ion Roată cel înţelept, Petrică cel nehotărât, etc., dar şi un cunoscut recitator de poezii. Dintre care amintesc celebra poezie a lui Nicolae Militaru, “Mama”, care a stârnit o vie şi normală emoţie în rândul spectatorilor.

Toate acestea şi încă multe altele au îmbogăţit copilăria mea, dându-i un anume farmec, un farmec pe care nu l-am mai întâlnit niciodată. Pentru că este irepetabil. Un farmec care a estompat, în cea mai mare măsură, lipsurile materiale în care se zbătea familia mea. Dar şi alte familii. Sărăcia era la ea acasă...

OBRAZUL

---------------

În toamna anului 1957 a început şcoala elementară şi sora mea. Tot în acel an s-a clarificat şi situaţia terenului pe care era construită casa noastră. Mama a făcut un schimb de teren prin intermediul rudelor ei. Astfel, un teren moştenit de la Afumaţi, localitatea de origine a bunicii noastre (deci mama ei), a fost cedat proprietarului terenului pe care era construită casa noastră (Bărdaş din Fundeni). Actul în sine consemna un act de vânzare-cumpărare inatacabil. În realitate nu s-a dat nici un ban.

Atunci Mama a făcut o greşeală înduioşătoare: a acceptat ca “cumpărarea” terenului să se facă în conformitate cu prevederile articolului 30 din Codul Familiei! Acesta consemna că orice bun cumpărat în timpul căsniciei devine bun comun. Era o moştenire, era un act de cumpărare semnat numai de ea (tatăl meu era închis de 4 ani) şi deşi a fost sfătuită să nu treacă în actul de vânzare-cumpărare acest paragraf şi să rămână numai ea proprietarul de drept al terenului, în fapt moştenire, în actele de cumpărare, ea n-a vrut. A refuzat justificându-şi gestul altruist astfel: “Să fie şi el (soţul) pe act. Când o veni de “acolo” să nu spună că pe el nu l-am băgat în seamă”. Un gest emoţionant, ca multe altele făcute de-a-lungul anilor. Cel pentru care a făcut acest gest de omenie, peste ani, avea să profite de onestitatea, fidelitatea şi corectitudinea de atunci a Mamei. Fără scrupule. Fără comentarii, deocamdată...

Între timp eu am terminat cele 4 clase elementare. În satul nostru nu era, pe atunci, şcoală generală de 7 clase. A trebuit să învăţăm clasele 5-7 la şcoala din Cernica. Ulterior, peste doar un an, s-a construit/constituit şi la noi în Tânganu şcoala generală de 7 clase, şi imediat, după un an, de 8 clase.. Generaţia mea a fost ultima care a căutat lumina slovelor pe la şcoli din alte sate, parcurgând zilnic 9 kilometri (4,5 dus – 4,5 intors)!

Odată cu înfiinţarea şcolii generale de 8 ani s-a desfiinţat şi mica noastră şcoală de 4 ani destinată celor din Tânganu-Moară şi Gâgâlicea. A rămas doar în amintirile noastre. Şi în rândurile de faţă...

În vara anului 1960 am fost trimis, pentru trei săptămâni în tabăra la Blaj, în inima teritorială şi culturală a Transilvaniei. A fost prima mea despărţire de casa părintească, de satul meu natal, de prieteni, de Mama... Poate de aceea mi-a fost atât de dor de cei de acasă... Poate de aceea am aşteptat cu o nerăbdare neobişnuită reîntoarcerea acasă.... Poate şi unde îmbrăcămintea mea sărăcăcioasă mă punea în netă inferioritate faţă de ceilalţi care reprezentau “spuma”, pe atunci a raionului Brăneşti, regiunea Bucureşti. Am lasat-o singură pe Mama cu casa, cu vaca, cu muncile câmpului şi atâtea altele, un gând cu care nu m-am împăcat.

În anul şcolar 1959/1960 (deci în clasa a V-a) am primit bursă de elev merituos.

Cuantumul era de 3 lei pe zi din timpul anului şcolar (nu şi în timpul vacanţelor) şi se plătea trimestrial. Astfel în primul trimestru (cel mai lung) am primit 290 lei, în cel de al doilea (cel mai scurt) 210 lei şi în cel mediu, adică trimestrul al treilea, 255 lei. De mare folos ne-au fost aceşti bani într-o perioadă grea. Îmi amintesc că din acei bani s-au cumpărat feţe de perne şi o frumoasă rochiţă roşie cu floricele pentru sora mea. Şi i se potrivea atât de bine cu ochii ei. Din ultima tranşă s-au retinut şi 50 de lei pentru tabăra mea de la Blaj... Din păcate în anii următori nu s-au mai acordat burse pentru elevii de la şcolile elementare...

Din acea vreme am început să muncesc, ca zilier la fermele agricole din apropiere. Debutul în muncile la fermele agricole din apropiere deci, l-am făcut eu. Peste vreo 2 ani mi s-a alăturat şi sora mea. Anii treceau, cheltuielile erau mai mari, pretenţiile mai mari. Modestele noastre venituri provenite din cultivarea hectarului de teren agricol ce constituia proprietatea noastră şi din vânzarea laptelui nu ne mai ajungeau. Cu banii câştigaţi prin munca noastră ne cumpăram aproape în exclusivitate îmbrăcăminte şi rechizite şcolare pentru toamna ce urma.

Mama nu ne-a îndemnat niciodată să ne vindem munca atât de timpuriu. În cele din urmă a acceptat tacit eforturile noastre de a contribui, prin muncă, la menţinerea echilibrului financiar în mica noastră familie.

Debutul meu ca “fermier” nu a fost fericit. Într-o vară (cea din 1960), la insistenţa mea, Mama şi-a dat consinţământul şi a rugat-o pe o vecină mai în vârstă să aibă grijă de mine. Primul “loc de muncă” la constituit “Ferma lui Velcu”. Chiar din prima zi “am căzut în abatere”. Săpam la conopidă. Aceasta era mică pierdută printre buruieni. A venit “şefu Velcu” în control. A căutat printre buruienile doborâte de vajnicile noastre săpăligi. A găsit o conopidă pe care a trecut-o pe sub nasurile noastre ca pe un adevărat trofeu. Am continuat să săpăm. Eu eram cel mai mic. Poate de aceia şi-a aţintit privirile cu precădere asupra mea. Mă ardeau mai abitir decât razele soarelui, doar eram în mijlocul verii. M-am concentrat la maxim dar n-am reuşit să rezist tensiunii şi... Domnul Velcu - “şefu” - a mai ridicat o conopidă doborâtă de o săpăligă. De data aceasta nu mai exista nici o enigmă. Enigma se epuizase. A ridicat mâna cu conopida mutilată deasupra capului meu şi a lăsat-o să cadă în voie. Ceva a crăpat. Nu capul meu, capul nu a simţit mai nimic. A crăpat obrazul. De ruşine. Şi nu datorită loviturii ci datorită cuvintelor vecinei protectoare : “Iertaţi-l domnule Velcu. N-are şi el tată...”. Restul nu mai trebuie reprodus. Aş fi vrut să fug, să fug într-una. Până la capătul pământului. Probabil că acolo nu exista nici ruşine, nici teamă, nici copii cu stea în frunte ( a se citi “fără tată”). Mi-am muşcat buzele până la sânge. Şi n-am zis nimic. Nimic, nimic. În schimb m-am gândit la Mama. Mai bine înduram orice decât să mă duc în faţa ei ca un laş doborât de primul şoc al vieţii pe care trebuia să-l suport singur. Fără ea...

Altădată am fost, împreună cu sora mea la săpat (prăşit) porumb. După un stagiu de un an ne obişnuisem să facem orice. La săpatul porumbului lucrurile se desfăşurau în felul următor: fiecare lucrător îşi alegea câte un rând pe care-l prăşea de la un capăt la altul. Cine ajungea primul se odihnea până terminau şi ceilalţi. Apoi se făcea o pauză pentru toţi după care se trecea la rândul următor. Acest ritual se repeta oră de oră de la 6 dimineaţa până la 6-7 seara, de luni până sâmbătă. Săptămână după săptămână. Şi toate acestea sub un soare dogoritor.

Căutam întotdeauna să-mi aleg rândul lângă sora mea. Când eu ajungeam la cap ceilalţi, grosul “plutonului” de-abia erau pe la mijloc. Eu mă-ntorceam pe rândul surorii mele. În felul acesta ne asiguram timp suplimentar pentru odihnă. Mai ales pentru ea.

Dar în timpul unei veri după vreo două-trei săptămâni de muncă în ritmul acesta am simţit nişte dureri în zona omoplaţilor. Nu le-am luat în seama. Nici nu aveam când. Mamei nu i-am spus nimic. Ştiam că nu mă mai lăsa. Şi n-aş fi vrut să par un laş, un neajutorat, un neadaptat. Şi poate, ca o curiozitate, valorile minime şi maxime pe care le-am încasat pentru asemenea munci au fost între 10 şi 21 lei pe zi. Doar în două zile am primit câte 40 lei datorită intervenţiei vecinului nostru, nea Lică. Era un mic şef la ORIF. Acestea au fost câteva “umbre” care mai dăinuie şi acum în mintea mea. Dar, aşa cum am mai spus, copilăria noastră nu a fost sau nu a constat numai din “umbre”. Au fost şi “lumini”. Ca în orice copilărie...

Câteodată (atunci când banii îi permiteau) Mama se ducea la tata la vorbitor. Pleca sâmbătă seara. Noi rămâneam cu bunica, mama tatei, bâta Iordana. Toată duminica o aşteptam. Ni se făcea repede dor de ea. Spre seară aşteptarea devenea chinuitoare. Şi apoi aşteptam veştile, noile veşti. Duminică seara târziu apărea şi ea. Hotărât lucru: avea un talent deosebit de a povesti. Cu vocea ei clară şi cuvintele-i curgătoare, depăna încet, grav, gânduri, impresii, fapte, descria oamenii întâlniţi, întâmplările acestora.

“Era acolo o femeie amărâtă...”. Aşa începeau unele dintre povestirile ei. Acela era o parte din universul ei. Nedorit. Desigur...

De două ori am fost şi noi, eu şi sora mea la “vorbitor”. Odată am discutat cu tata. Printre gratii. Altădată nu ni s-a permis să-l vedem. Nu avea acest drept. Era pedepsit pentru nişte abateri neştiute de noi. Deci l-am văzut pe tata o singură dată în peste 10 ani de detenţie...

Aşa cum am mai spus după terminarea celor 4 clase elementare în satul meu natal am urmat ciclul 2 (clasele V-VII) în satul vecin, centru de comună, Cernica. Acest nou ciclu scolar a fost, pentru mine, un succes. Am avut medii anuale foarte mari în crecendo de la clasa a V-a la clasa a VII-a. În clasa ultimă am avut media generală de 9,93, cea mai mare din istoria şcolii! Dintre mediile trimestriale nu am avut decât două de 9: la muzică şi la desen!

LA PORŢILE BUCUREŞTILOR

-------------------------------------------

Terminarea şcolii generale m-a prins oarecum nepregătit.

Încotro ?

La liceu ?

Cine mi-ar fi cumpărat cărţi, caiete, uniforme şcolare şi multe, multe altele. Majoritatea profesorilor de la şcoala generală susţineau că aceasta este singura cale pentru a nu deveni un ratat. Dar pretenţiile materiale la un liceu bucureştean erau mari, mult peste posibilităţile noastre.

La o scoală profesională?

Existau şi asemenea sfaturi, mai puţine la număr, dar existau. Nici acum nu-mi dau seama care a fost factorul determinant în alegerea variantei a doua. Poate, în balanţa deciziilor a atârnat, hotărâtor!, idealul Mamei. Da, chiar aşa: idealul Mamei. Limitele idealului ei erau palpabile, accesibile mie. Oricum.

Idealul ei era, nici nu se putea altfel!, acela al unui om simplu. Dorea să învăt o meserie. “A avea o meserie, spunea ea, înseamnă să fii alt om, să-ţi câstigi mai uşor şi sigur pâinea cea de toate zilele”. La început am încercat să mă-nscriu la “Iosif Rangheţ”. Dar nu am fost primit. Nu aveam buletin de capitală. Apoi Mama m-a înscris la şcoala profesională a uzinelor “23 August”. Dar când m-am dus la vizita medicală, m-am confruntat cu o primă surpriză neplăcută: pe cei care nu aveau buletin de capitală şi nici vârsta de 16 ani (şi un fizic adecvat meseriilor de turnător, forjor) ne-au îndrumat către Uzina de Maşini Electrice care se afla la celălalt capăt al Bucureştilor pe traseul lungii, pe atunci, linii de tramvai 13.

Fără să mai aştept consimţământul Mamei am renunţat la această posibilitate. Chiar în cursul acelei zile m-am înscris (singur!) la Şcoala Profesională a Întreprinderii “Electro-Aparataj”. Mama m-a aşteptat acasă ca să-i spun rezultatul de la vizita medicală (eram destul de pirpiriu). A rămas şocată când i-am povestit cele întâmplate.

În timpul căutarilor mele m-am întâlnit cu fostul meu director, Ion Monaru, de la Şcoala elementară Cernica. La auzul acestor veşti a clătinat din cap şi a spus că sunt, fără îndoială, un ratat, în stadiul incipient. “Păcat, mare păcat. Erai un băiat dotat”. Paradoxal dar tocmai aceste manifestări de neîncredere m-au făcut şi mai încrezător în forţele mele, mi-a stârnit ambiţia mea care era în hibernare. În acele zile de nehotărâre şi căutari, undeva într-un ungher al sufletului meu s-a strecurat un “ceva”, gata oricând să irumpe la momentul oportun, interpunându-se între mine şi atributul acela atât de abject: “ratat”.

În cele din urmă în toamna anului 1962 am ajuns elevul Şcolii Profesionale “Electro-Aparataj”. La examenul compus din două probe (română şi matematică) am reuşit cu note maxime... Meseria aleasă, aproape fără voia mea: strungar. Dar cum necazurile mele nu se termină cu primul, am mai facut (tot fără voia mea) un popas de o lună la Şcoala Profesională “Unirea”, de-abia înfiinţată. S-a luat hotărârea ca o clasă să fie transferată la mai sus numita şcoală. Aceasta s-a nimerit a fi tocmai cea din care făceam şi eu parte! Dar notele mele de la examenul de admitere au făcut ca, în cele din urmă, să fiu rechemat la şcoala-mamă, “Electro-Aparataj” şi cu intervenţia directă şi decisivă a învăţătoarei mele de la primele 4 clase elementare, d-na Gheorghiţa Borteş....

Contactul cu Bucureşti nu mi-a fost favorabil. Noii mei colegi îşi afişau, de câte ori aveau prilejul o invizibilă superioritate. O motivau prin faptul că ei erau bucureşteni (mulţi de-abia se instalaseră, cu părinţii, în marea citadelă), iar eu eram un “pârlit de ţăran”. Această desconsiderare s-a manifestat constant de-a-lungul celor 3 ani de şcoală, cu toate ca în anul I am luat premiul I pe şcoală iar in urmatorii doi ani am coborât doar cu o treaptă. Aceste succese nu au atenuat manifestările ostile, ba chiar le-au amplificat.

Acest prim contact cu lumea de dincolo de graniţele comunei mele natale mi-au mai redus din entuziasmul cu care pornisem să cuceresc lumea chiar dacă începutul îl constituia atacarea ştachetei de jos. Adică o şcoală profesională.

Concluzia pe care am tras-o imediat după primele zile de şcoală m-au edificat pe deplin asupra justeţei hotărârii luate anterior: aceea de a urma o şcoală profesională în detrimentul liceului. Aşa cum am mai spus, pretenţiile materiale depăşeau cu mult socotelile noastre. Posibilităţile noastre materiale erau mult prea modeste. Cu îmbrăcăminte, cărţi, caiete, masă de prânz, plus o bursa de 135 lei lunar lucrurile s-au simplificat mult. Cu cei 135 lei îmi cumpăram abonament CFR (făceam naveta zilnic) şi asiguram cele necesare traiului (pâine în primul rând, ulei, zahâr, orez, făină, etc.) pentru circa 10 zile din cele 30 ale unei luni. Restul cădea în sarcina Mamei. Câteodată venea pe la şcoală să se intereseze de mine. Era o dublă sărbătoare:

- 1. Pentru ea

- 2. Pentru mine.

O cunoşteau toţi profesorii şi secretarele inclusiv directorul şcolii, Bontaş. Ce bucuroasă era! Cred că aceste satisfacţii, atenţia cu care era înconjurată de profesorii mei au fost cele mai frumoase daruri pe care i le-am făcut vreodată. Profesorii îi spuneau cu admiraţie pentru o femeie, o mamă de la ţară, semnificativ, “Vitoria Lipan”.

„STĂPÂNUL”

-------------------

Pe 3 decembrie 1963 s-consumat un alt moment crucial al existenţei noastre: liberarea lui tata din puşcărie.

Ne-am trezit într-o seară cu el.

“ Gata, Mito, ai scăpat de griji şi de necazuri. A sosit vremea răsplatei”

“ Bravo, Mito, că ai rezistat până acum. Baiatul e mare, fata deasemenea. De-acum încolo grija familiei va trece pe seama lui Ion”.

“ Ce a fost greu a trecut. Vin vremuri bune pentru tine şi familia ta”.

Au urmat zile de euforie.

Felicitările continuau fără încetare.

Unul după altul soseau cunoscuţii, rudele, prietenii, vecinii.

Îmbrăţiţări. Mama avea 40 de ani, tata 45...

Frunţi descreţite..

Rar câte-o lacrimă. Eu, 16 ani (aproape).

Şi iarăşi îmbrăţisări. Sora mea, 13 ani şi jumătate.

Şi toţi nu uitau să ne amintească de (şi că) greul care a trecut.

Devenise un laitmotiv.

Şi toate au început să reintre în normal.

Este adevărat că bursa mea continua să asigure cele 10 zile cu pâine, zahăr, ulei, orez, faină. Şi celelalte.

Este adevărat că tata nu se prea grăbea cu angajarea. Dar, nu-i nimic; se mai odihnea şi el.

Este adevărat că greutăţile materiale deveneau tot mai mari. Doar erau 4 guri de hrănit. Dar exista speranţa că tata se va angaja şi era ca o binefacere potenţială care oricând ar fi putut să ne blagoslovească.

Şi oricum era frizer amator. Duminica mai strângea câteva zeci de lei. Câteodată depăsea chiar şi 100 de lei. Cei circa 500 de lei câştigaţi lunar reprezentau jumătate din salariul unui angajat. Dar acum tata exista. Şi era acasă.

Exista cu adevărat.

Şi apoi în primavara lui 1965 s-a angajat.

Şi apoi în iunie acelaşi an am terminat şcoala profesională, m-am angajat şi eu, ca strungar, la FMUAB.

Probabil că o mâna nevăzută a tras sforile în aşa fel încât să-mi fac totul singur (exceptând aportul Mamei).

Dar în acel mijloc de an, de deceniu, s-a mai produs un eveniment (cam impropriu cuvântul acesta “eveniment”; profesorul meu de drept de mai târziu susţinea că nu există decât două evenimente în viaţa unui om: naşterea şi moartea) mult mai important decât, spre exemplu, o (aproape) banală angajare.

O boala misterioasă a necesitat internarea Mamei în spital. Acolo i s-a făcut imediat o operaţie. Ce operaţie? Pe atunci nu ştiam nimic. Eram aproape un copil, nepriceput în treburile femeieşti. Eram prea mic, prea necopt pentru probleme majore legate de viaţă şi moarte, de sănătate şi boală. Mai târziu într-o fişă medicală am văzut, fugitiv, trecut cuvântul “chisterectomie”. Vag îmi amintesc că era vorba de un “chist” din zona colului uterin. Din acea vreme un fapt mi-l amintesc foarte bine: cu primul meu salariu am cumpărat Mamei medicamente cu care a urmat un îndelungat tratament medical postoperator. Pentru mine a fost o mare mândrie că, după atâtea eforturi făcute de Mama pentru mine am putut şi eu la MOMENTUL OPORTUN să-i fiu de folos cu adevărat.

Cum operaţia şi tratamentul şi-au atins scopul totul a reintrat în normal şi am dat repede uitării acel episod neplăcut. Să amintim în treacăt că Mama avea atunci 42 de ani. Şi apoi este normal ca omul să dea uitării un episod care, cel puţin la o privire superficială, nu ne-a dat impresia că a lăsat urme.

Aveam să ne amintim de el peste ani, cand evoluţia sănătăţii Mamei ne-a obligat să stabilim o punte de legătură cu evenimentele din acea vară a anului 1965.

Ce-a urmat?

Tata a devenit un foarte sârguincios angajat. Sora mea s-a înscris la o şcoală profesională din cadrul FCME-ului. Mama a efectuat chiar în acel an, 1965, 86 de zile-muncă în cadrul CAP Tânganu...

Eu am dat examen de admitere la liceul seral “23 August”, am reuşit (cu cea mai mare medie!) şi din toamna acelui an (1965) am început lunga mea activitate dublă: dimineaţa strungar, seara - elev.

Şi pentru prima dată am simţit şi noi că viaţa noastră a intrat pe făgaşul dorit.

Atunci în acea toamnă a anului ’65 şi în primăvara lui ’66.

Nu intuiam furtuna care se apropia, vijelios!, de noi, care, printr-o singură lovitură va distruge acel echilibru obţinut cu atâta trudă.

Dar să derulăm faptele.

Până atunci ne-am înţeles destul de bine cu tata, dar fără a se produce acea legătura trainică dintre fii şi părinţi, soţ şi soţie, capabilă să reziste tuturor intemperiilor ridicate de evenimentele vieţii sau de aiurea.

Dispărând un timp îndelungat (10 ani şi 4 luni) din viaţa propriei familii dar şi a societăţii, tata nu a reuşit, la întoarcere să-şi pună de acord ambiţiile generate şi de vechea lui mentalitate despre viaţă şi lume cu noul care părea sufocant pentru neadaptaţi sau pentru cei care nu fac eforturi să se adapteze.

Fire îndărătnică, nu s-a preocupat niciodată să-nveţe, să ia seama la cele ce se petrec în jur şi a început să-şi explice toate fenomenele vieţii trecându-le numai prin filtrul său extrem de personal, aproape unic şi să ajungă, în cele din urmă, la concluzii... extrem de personale, eronate, periculoase.

Sigur se naşte întrebarea: de ce nu şi-a manifestat acele ambiţii personale şi dăunătoare celorlalţi (vom vedea în continuare în ce constau) încă de la întoarcerea din închisoare? De ce a trebuit să treacă 3 ani pentru ca el să-şi dea arama pe faţă? Explicaţia este simplă: nu a avut MOTIVUL PALPABIL. Cui să-i fi reproşat şi ce anume?

Mamei, care ne ţinuse-n spate pe noi şi pe el şi a îngrijit casa aşa cum e greu de presupus că ar fi făcut-o altcineva. Cinstea ei ireprosabilă pe toate planurile nu a lăsat, deasemenea, nici un motiv de reproş. Surorii mele care oricum fusese premiantă şi îşi alesese calea sigură a învăţării unei meserii. Mie, că învăţasem carte şi că urmam, fără şovăire, drumul ce-mi fusese hărăzit?

În această stare de lucruri ambiţiile lui au rămas în stare latentă aşteptând momentul potrivit pentru a şi le manifesta în toată mârşăvia lor. Nu fetele/femeile sunt de vină că uraganele distrugătoare poartă numele lor. Dacă există vreo vină, apoi aceasta aparţine oamenilor care le împrumută numele.

Nu fiinţa aceea cu ochi albaştri şi nume de fată a fost de vină că s-au declanşat ambiţiile lui finalizate în acte reprobabile. Ea nu a constituit decât, involuntar, mobilul declanşării intenţiilor potenţiale ale aceluia căruia noi îi spunem simplu: tata...

Ai ghicit, stimate cititorule, că fiinţa aceea încheia mica noastră grupă, asupra căreia, prin natura lucrurilor, ne-am îndreptat întotdeauna afecţiunea noastră. Era chiar fiica lui şi a Mamei. Şi sora mea...

Profitând de faptul că lucrau în aceiaşi întreprindere (FCME) a început să facă nişte obositoare, inutile “căutari” toate urmând aceiaşi filieră: cu cine discută sora mea (băieţi sau bărbaţi) şi multe, multe alte presupuse “legături”.

Nu este nicio greşeală. Nu din greşeală am trecut “cu cine discuta”. Pentru că în imaginaţia lui bogată, din păcate manifestată în situaţii triste şi penibile, a schimba 2-3 cuvinte cu un coleg de serviciu sau de navetă, indiferent pe ce temă, era ceva deosebit de grav, iar dacă, din întâmplare, respectivul coleg mai era şi căsătorit gravitatea faptei se multiplica...

A ţesut în jurul ei zeci de legături, înconjurând-o cu un păienjeniş insuportabil de zvonuri, de cuvinte reprobabile, de insinuări. Din partea unui părinte...

Dar ceea ce a fost mai grav este că atunci au început BĂTĂILE...

Din acea perioada bătăile vor face parte din universul Mamei şi al surorii mele (până la căsătorie). Ce s-a întâmplat în anii ’66, ’67, ’68 depăşeşte orice închipuire. Pentru edificare am să relatez câteva “întâmplări” de tristă amintire.

Într-o sâmbătă, după amiază, am venit acasă de la serviciu. Eram, ca deobicei, după o săptămână foarte grea, pentru că, aşa cum am mai spus, urmam cursurile liceale la seral. De câte ori venea sâmbăta mă-ntorceam acasă pentru a-mi petrece sfârşitul de săptămână. Mă bucuram foarte mult.

Era şi o foarte frumoasă zi de toamnă. O zi dintre acelea în care soarele mai are ceva din căldura verii ce trecu şi care face departe apropierea iernii, când galbenul toamnei se află pe picior de egalitate cu verdele verii. Era una dintre acele zile, puncte de inflex-întâlnire, între vară şi toamnă.

Mama era singură acasă.

Pregătea mâncarea la cuptorul nostru rustic.

I-am dat bineţe; ea mi-a răspuns cu ochii aţintiţi la oalele de mâncare.

“Este atât de prinsă în treaba pe care o face, mi-am zis, încât nici nu mă bagă-n seamă”. M-am apropiat de ea şi am zis: “Vai, Mamă, în ce hal ţi-ai murdărit obrazul stâng cu negreala de la plită”.

M-am apropiat şi mai mult.

- Stai, Mamă, să te şterg că eşti murdară!

Aproape instantaneu i-a pornit o lacrimă pe obrazul murdar, pe care, cu un gest aproape involuntar, repezit, şi-a şters-o cu mâneca capotului...

Eu am rămas cu mâna suspendată în aer. Ceea ce am simţit atunci nu se poate descrie în cuvinte oricât de simple ar fi. Umilinţă? Milă? Resemnare? Iritare?

Poate ruşine. Ruşine că suntem oameni...

Pentru că... pentru că, pe faţa Mamei nu erau urme de căneală ci URMELE UNEI BĂTĂI ANIMALICE...

Mi-au rămas întipărite în memorie şi cuvintele Mamei:

- Lasă, Vasile, că nu m-a omorât. O să-mi treacă şi gata. Să nu spui nimănui că m-a bătut. Eu am spus celor care m-au întrebat că m-a lovit vaca cu piciorul..

“ Nu, Mamă, mi-am zis, nu vei scăpa niciodată de degetele îndreptate către matale”.

Peste puţin timp a sosit şi făptaşul. I-am cerut să-mi explice şi mie care a fost motivul pentru care a supus-o unei bătăi bestiale.

Şi-a motivat fapta abominabilă printr-un drept de...STĂPÂN. Stăpân pe vieţi omeneşti.

- Să-ţi comanzi copiii tăi. Aici eu sunt stăpân. Fac ce vreau. Ai înţeles? Să vă învăţaţi minte că, aici, eu comand. Apoi a continuat: să-şi bage minţile în cap.... Ce-ţi dau ţie socoteala, mă, mucosule. Să-nveţi copiii tăi să mănânce căcat cu tac-su şi cu mă-sa...” Degeaba am încercat să-i amintesc de truda cu care ne-a îngrijit pe toţi, de sacrificiul ei imens. A fost inutil.

În faţa mea era un... “stăpân”.

Nu văzusem până atunci...

Nu avusesem pănă atunci...

Un stăpân pe sufletul Mamei mele...

În fiecare luni de dimineaţa plecam la serviciu şi de acolo seara la şcoală. Reveneam acasă de-abia sâmbăta următoare. Ca să evite discuţiile cu mine şi să-şi poată materializa în linişte prerogativele de “stăpân” se folosea de lipsa mea. Pe mine m-a evitat, aproape, întotdeauna. Şi întotdeauna am simţit că-i era frică de mine. Era laş. Sâmbăta şi duminica era mieluşel. De luni dis-de-dimineaţă devenea leu. Răcnea, bătea, înjura. Apoi înspre sâmbătă se metamorfoza într-un mieluşel (fără pereche).

Într-o astfel de luni când, pasămi-te devenise un leu veritabil le-a administrat (Mamei şi surorii mele) o bătaie de pomină. Şi cum era un inventator diabolic, cu veleităţi, a folosit, în premieră lovitura cu paharul în cap. Bineînţeles până a tâşnit sângele. Al Mamei şi al surorii mele...

Invenţiile lui nu s-au oprit aici. A continuat cu frânghia udă. Sau poate acestea nu erau invenţii personale. Se inspirase din altă parte. Dar familia lui ce vină avea? Şi culmea a dus frânghia la serviciu şi s-a lăudat: “Cu asta (frânghia) le fac eu pe ele să mă asculte. O să le arăt eu cu cine au de-a face...” Şi s-a ţinut de cuvânt. Frânghia aceea a rămas ca o “Sabie al lui Damocles”. A intrat în funcţiune ori de câte ori “autoritatea stăpânului” a avut de suferit în imaginaţia lui.

Şi după cum vom vedea mai departe Mama îşi va aminti, peste doar câţiva ani, de blestemata de frânghie, în alte momente, mult mai dramatice.

Într-o sâmbată seara a rupt însă “tradiţia”. A făcut un scandal de proporţii în prezenţa noastră: Mama, sora şi eu. A început, surprinzător pentru “modul lui de lucru”, prin a se certa cu mine. Apoi să mă lovească. Mama şi cu sora mea mi-au sărit în ajutor încercând să mă apere cu trupurile lor!

- Săriţi la mine să mă bateţi? Hai! Vă arăt eu vouă; vă puneţi voi cu mine!

Atunci a făcut cel mai odios gest pe care-l poate face un om, un soţ, un părinte: a scos (nici eu nu-mi amintesc exact cum a procedat): cuţitul. Mama a scos un ţipăt de groază. S-a interpus între mine şi el.

- Fugi, fugi Vasile, că te omoară!!

Am profitat de faptul că Mama şi cu sora mea erau între mine şi el şi am avut câmp liber pentru a-i smulge cuţitul din mână. În acea luptă dramatică în care fiecare dintre noi voia să pună mână pe arma ucigaşă sora mea s-a tăiat uşor la mână.

Eu am fugit afară cu cuţitul şi i l-am dat vecinului meu, Stănică Ion-Breazu, care alarmat, împreună cu familia erau la gardul nostru comun. Bineînţeles că el s-a plâns că noi, l-am bătut, că, chipurile! am tăbărât toţi trei pe el! Era o metoda de care s-a folosit sistematic. Orice tentativă de a scăpa din mâinile lui, era un bun prilej pentru “a aranja” o înscenare la care dumnealui era maestru...

A fost prima şi ultima dată când a încercat “să ne pună la punct” pe toţi trei deodată.

Acestea sunt numai câteva dintre faptele zelosului paznic al cinstei surorii mele.

Inutilă automisiune.

Şi mai ales inumană.

Învinuirile aduse vizau absurdul.

“Am văzut eu că se ţine unul cu trei copii după tine. Ne-ai făcut de râs!”

“Te-am urmărit eu şi am observat. Ochilor mei nu le scapă nimic. Îţi făceai semne cu ală”.

“Când treceţi unul pe lângă altul aţi făcut schimb de priviri. Nici asta nu a scăpat ochilor mei”.

“În tren erai cu unul. Ochii mei văd totul”

“Etc.”

Acestea erau motivele care-i dădeau, în concepţia lui, dreptul la a maltrata.

Acestea erau faptele pentru care se bătea cu pumnul în piept că ar fi, chipurile!, vajnicul apărător al unei familii depravate. Vinovat principal: Mama. Motivul: nu a ştiut să ne educe cât timp a fost el în închisoare. Şi recupera acum. Ne dădea lecţii: trosc, poc, trosc, poc, trosc...

“Tu ai învaţat-o aşa, îi spunea Mamei. Din cauza ta am ajuns de râsul lumii”.

Trosc, poc, trosc, poc, trosc....

Răsplată pentru Mama.

N-a luat în consideraţie nici un sfat, indiferent de la cine venea. S-a închis în carapacea lui invizibilă, intangibilă. Ne-am străduit, pe cât posibil, să evităm publicitatea în jurul acestor evenimente. Era dorinţa Mamei!

“O viaţă întreagă m-a arătat lumea cu deştu’. Să nu mă mai arate şi acuma. Poate-l linişteşte Dumnezeu”.

Dar nu l-a liniştit.

Într-o zi Mama s-a dus la întreprinderea unde lucra el şi sora mea (FCME).

“Mă duc, Vasile, să văd şi eu ce spun oamenii de acolo. Are sau nu are dreptate. S-o fac şi p’asta”.

Acolo, Mama, a pus problema cu mult tact, inteligent, discret, delicat: “Sunt mama lui Bolboja Gherghina. Am venit la dvs. cu o rugăminte: să-mi spuneţi cinstit cum se comportă fiica mea şi cum munceşte”.

Adevărul a ieşit imediat la suprafaţă: toate acuzaţiile aduse de tata erau, cum ştiam de altfel, nişte scorneli. Dar o confruntare “pe viu” cu cei in mijlocul cărora reclama că se întâmplă “abaterile” nu a dat nici un rezultat. Cetatea lui rămânea mai departe inexpugnabilă. “Ăia nu ştiu nimic. Ce văd eu cu ochii mei nu se discută”.

Bătăile au continuat cu şi mai multă sălbăticie. Pentru că “a îndrăznit să-l verifice pe el”, “stăpânul” absolut al destinelor noastre. În vara anului 1968 când eu am luat, ca de obicei, vacanţă de la liceul seral şi am început să vin zilnic acasă, a încetat, aproape în totalitate, “misiunea lui nobilă de purificator” a tot ce este păcătos în ”curtea lui”. Era evident că prezenţa mea îl incomoda. Era evident şi laşitatea lui, pentru că “purificarea” opera numai asupra fiinţelor pe care le considera slabe fizic: soţia lui, fata lui.

UN „REPERTORIU” VAST

-------------------------------------

În toamna anului 1968 am plecat să-mi satisfac stagiul militar. Când am plecat liniştea era totală. Emoţiile generate de o despărţire îndelungată, pregătirile ocazionate de acest eveniment au făcut să ni-l apropie într-o oarecare măsură. Speram, pe atunci ca apropierea să fie definitivă. Dar fragilul echilibru nu a rezistat prea mult. N-a fost decât un simplu foc de paie.

“Apropierea” de noi făcea parte din arsenalul lui tactic. Aştepta plecarea mea pentru a-şi pune în aplicare punct cu punct planul lui diabolic. Plecarea mea pentru un an şi patru luni îi venea ca o mănuşă.

Ce s-a întâmplat în acel sfârşit de an, 1968 şi început de An Nou 1969 depăşeste orice inchipuire. Bătăi îngrozitoare, izgonire de acasă, refugieri la fraţii tatei, intervenţiile acestora, urmăriri insistente, ameninţări, presiuni psihologice (“dacă ieşi pe poarta întreprinderii în acelaşi timp cu un bărbat, indiferent dacă-l cunoşti sau nu, eu te achit”- cuvinte adresate surorii mele). A continuat cu alungarea “intruselor” din casă, afară în curte, în frig şi multe altele. Nu se mai putea continua. Şi cele două fiinţe rămase în această vâltoare inumană au căutat cu infrigurare calea de ieşire spre un liman.

Şi l-au găsit, în cele din urmă.

Două căi diferite.

Sora mea s-a căsătorit în februarie 1969.

Mama mea s-a mutat la fratele ei, unchiul Gheorghe de la Bălăceanca, satul ei natal.

Eu îmi satisfăceam stagiul militar, departe de ele, pe meleaguri bănăţene, la Buziaş. Evident, eu m-am trezit în faţa faptului împlinit. Un modest petec de hârtie cu un scris de mână străină mi-a prezentat realitatea acolo departe...

El a rămas singur în mijloc de iarnă, a încercat prin toate mijloacele să o aducă pe Mama înapoi şi, în cele din urmă a reuşit. Nici nu se putea altfel pentru că Mama nu era femeia care să renunţe la un cămin, oricum ar fi fost el. Dar acele evenimente au lăsat urme ce nu au mai putut fi şterse. Niciodată...

„NOROCUL”

------------------

În ziua de 14 februarie 1970 m-am întors din armată. La întoarcere, aproape de casa noastră, în dreptul sediului CAP-ului, a avut loc o întâlnire emoţionantă. Mama, care lucra chiar în apropierea sediului CAP-ului m-a văzut şi a lăsat lucrul deoparte, mi-a ieşit înainte, m-a îmbrăţişat şi a exclamat cu nedisimulată bucurie nişte cuvinte emoţionante: “Băiatul meu, norocul meu”.

Pe atunci nu am reuşit să-mi explic pe deplin nici motivul bucuriei extraordinare şi nici al cuvintelor ei răscolitoare. Se datorau credeam revederii după o despărţire îndelungată. Totul mi s-a părut firesc.

De la căsătoria surorii mele şi până la întoarcerea mea trecuse un an. Cine ştie câte taine ascundea, atunci, anul acela. Oricum tot atâtea taine ascund şi acum. Pentru noi a rămas un “gol”.

Atunci în acel mijloc de februarie recupera jumătate din universul ei de altădată. Şi speranţele ei se legau de acea jumătate. Era poate perioada când marşul ucigător al bolii începuse, poate, să macine minuţios, în linişte, minunatul ei trup. Şi suflet. Dar atunci zâmbea...

În interior morbul îşi continua implacabil drumul. Zâmbea. Nu ţinea cont de zâmbetul ei. Nu-l interesa sentimentele umane.

Dacă atunci în momentul acela aş fi avut o dumnezeiască inspiraţie şi aş fi cerut să i se facă un control medical general poate ca ar fi fost descoperită boala necruţătoare ce o mistuia în ciuda zâmbetului de pe buze. Nu am avut şi rezultatul se va vedea. În vara lui ’70 sora mea a făcut nunta.

Durerile care însoţesc inevitabil această boală au început să-şi facă simţită prezenţa în intervalul dintre februarie - iunie ’70. Unei rude i-a spus atunci aceste cuvinte de o simplitate şi un tragism copleşitor: “Pe mine o să mă răpună boala asta. Deabia aştept să facă Didina nunta, apoi să se căsătorească şi Vasile, iar eu am să mă duc la locul meu că degeaba mai fac umbră pământului”.

S-a amăgit multă vreme că este răcită. S-a folosit de felurite ierburi. Degeaba: durerile erau din ce în ce mai mari. Destinul a făcut ca boala să se localizeze în acea parte a corpului unde pudoarea feminină nu dă posibilitatea unor destăinuiri.

Şi aşa am rămas departe de realitatea ce ne înconjura.

Dar tata a ştiut totul. Şi nu a făcut nimic, absolut nimic, pentru a o sprijini în evitarea dezastrului. A-toate-ştiutorul a stat, de data aceasta, cu mâinile în sân. Nu-l interesa. Dacă ar fi coborât de pe piedestalul său ar fi putut da o altă turnură evenimentelor următoare. Dar n-a făcut-o!

Unul dintre medicii care au consultat-o ulterior pe Mama, a afirmat că dacă operaţia de neoplasm col uterin ar fi fost făcută cu 5-6 luni mai devreme, când boala era în faza incipientă ar fi avut mari şanse de reuşită. Cum operaţia s-a efectuat în februarie 1971, iar durerile s-au manifestat, cu siguranţă, înainte de iunie 1970, un calcul simplu, ne arată că boala putea fi diagnosticată cu circa 8-9 luni mai înainte. A fost internată între 8-23 februarie 1971 la Spitalul “23 August”, interval în care a fost operată de neoplasm col uterin de doi medici renumiţi în acea perioadă: G. Mihăilescu şi E. Zarmă. I s-a spus atunci că dacă nu i s-ar fi făcut această operaţie “ar fi dat-o în cancer”. Eroare intenţionată, umană aş zice! Prin operaţie i s-a extras o tumoare canceroasă. Nu s-a înlăturat posibilitatea de a se îmbolnăvi de cancer, ci, s-a încercat, folosindu-se calea cea mai sigură pe care o putea oferi atunci medicina pentru vindecarea unui cancer: operaţia. Din păcate nu era într-un stadiu incipient ci în unul avansat. Singura şansa de a supravieţui era ca într-un interval de aproximativ 5 ani boala să nu recidiveze. În cazul în care nu s-a “curăţat” foarte bine locul unde a existat tumoarea (sau mai bine zis ar fi fost posibil acest lucru) în decursul celor 5 ani (care reprezintă o “perioada de garanţie” dacă mă pot exprima astfel) boala se reîntoarce învingătoare în lupta cu corpul uman. Şi definitiv.

POSIBILA GENEZĂ A BOLII

----------------------------------------

Sigur se pune întrebarea cum s-a infiltrat această boală teribilă în corpul Mamei.

A fost o femeie robustă, cu o sănătate de fier (până atunci). Era prototipul atât de specific al femeii de la ţară. Foarte rar s-a-ntâmplat ca să fie bolnavă. În afară de câteva răceli şi de ceva dureri de stomac (pe care le trata cu bicarbonat) nu îmi amintesc de altceva. Bineînţeles în afara amintitei operaţii din anul 1965 care a fost o verigă importantă din lanţul care a avut ca finalitate acea boală necruţătoare.

Această stare de lucruri a făcut ca trista ştire să fie întâmpinată cu exclamaţii şi vorbe de genul acesta:

“Cum? Femeia aceea atât de robustă, bolnavă de cancer!? Imposibil !”.

“Femeia aceea pe care noi am asemuit-o cu Vitoria Lipan atinsă de o asemenea boală”.

Pentru a încerca să elucidăm (este posibil oare?) cât de cât apariţia bolii trebuie să-ncepem ... cu începutul.

Dar să ascultăm ce spun specialiştii.

Profesorul Roger Poisson de la Institutul Oncologic din Montreal, Canada declara: “S-au făcut indiscutabil progrese mari în domeniul prelungirii vieţii. Aş dori însă aici să insist asupra unei probleme importante ades neglijate: educaţia publicului. Se cunoaşte astăzi importanţa depistării precoce a bolii în obţinerea unor bune rezultate dar e nevoie ca oamenii să înţeleagă şi să se prezinte la control. Or, ce se întâmplă? Am să vă dau două exemple din practica mea. Am întrebat o pacientă: “De ce n-aţi venit mai demult” Ştiţi ce mi-a răspuns: “Mi-era frică să nu am un cancer”. Un bărbat mi-a replicat cu o candoare dezarmantă: “Nu mă durea nimic aşa că m-am gândit că nu era nimic grav”. Sunt două aspecte diferite ale aceleiaşi lipse de informare, de educare a publicului. Cancerul nu se produce asemenea unui accident. Eşti bine sănătos şi ţi-a căzut o cărămidă-n cap! În declanşarea bolii intervin mulţi factori. Pe măsura ce omul îmbătrâneşte bilanţul imunitar scade treptat. Pe acest fond “vulnerabilitatea” (care poate fi dată şi de patrimoniul ereditar şi de alţi factori) o depresie psihică, un stress, tutunul, clima, alimentaţia s.a., acţionează “trezind celulele canceroase”. Este ceea ce face ca atenţia să se-ndrepte astăzi îndeosebi către stimularea, creşterea rezistenţei imunitare a organismului”.

Din cele arătate mai sus de către reputatul specialist oncologic ne vom opri asupra a două aspecte care par să ne lămurească într-o măsură mai mare.

Primul aspect asupra căruia vom insista este acela că depistarea precoce a bolii şi deci posibilitatea ei de vindecare în acel moment depinde în mare măsura de operativitatea cu care bolnavul se prezintă la medic. Or, Mama s-a prezentat la medic după ce durerile ei au ajuns insuportabile. Pe bună dreptate medicii afirmau, mai târziu că, “de multe ori nu mai este posibila nici prima intervenţie chirurgicală datorită evoluţiei discrete a bolii şi descoperirii ei într-un stadiu avansat”. Atunci se naşte o întrebare: a fost şansă sau neşansă operaţia efectuată în februarie 1971?

Spunem şansă pentru că oricum acea operaţie i-a mai prelungit viaţa cu circa 2 ani şi 7 luni fără dureri. Restul vom vedea cum.

Cine putea să realizeze acel deziderat primordial: trimiterea unei femei necăjite de la ţară la medic la începutul începutului. Aşa cum am mai spus boala a afectat părţile (sau una dintre părţile) sensibile ale unei femei. Pudoarea feminină, desigur rău înţeleasă în acel context, a făcut ca mama să nu se adreseze unei persoane care să-i fi dat cel mai eficace sfat: să se prezinte de urgenţă la medic pentru a-i face un control medical riguros. S-a sfătuit cu mătuşile mele dar ele au îndrumat-o cu precădere spre leacuri băbeşti, susţinând că ar fi vorba de o banală răceală. Desigur nu i se poate imputa acea semiizolare în castelul durerilor ei faţă de noi, pentru că trebuie să ţinem cont şi de mediul în care a trăit.

Fiind vorba de o problemă ce ţinea de intimitatea unei familii, o a doua persoană care ar fi trebuit să ştie acest lucru (e vorba de boală) era soţul. Şi a ştiut. A privit cu nepăsare la durerile soţiei fiind preocupat îndeosebi de “rezolvarea” propriilor sale ambiţii. Atunci în acea situaţie!

Cum e posibil să stai nepăsător faţă de sbuciumul fizic şi moral al celei care îţi este soţie, a celei cu care împarţi o casă, o masă...?

Nepăsare şi egoism care în cele din urmă aveau să fie fatale.

Înainte de a discuta şi cel de-al doilea aspect al problemelor ridicate de profesorul Roger Poisson să luăm cunoştinţă de cuvintele profesorului doctor Octav Costăchel, directorul Institutului Oncologic din Bucureşti.

“Nu vreau să repet, se ştie cele mai grele boli se pot vindeca dacă sunt tratate corect şi la timp. Astfel cancerul stomacului, al pancreasului, al colonului, al rectului pot fi vindecate până la 90 şi chiar mai mult de 90 la sută din cazuri dacă sunt operate în stadiul incipent localizat chiar la organul respectiv. Cancerul sânului şi al colului uterin se vindeca între 85-97 la sută dacă este tratat în stadiul când e localizat strict la organul de la care provine. Cancerul pielii se vindecă sută la sută aflat în stadiul iniţial. În aceste condiţii ideea fatalistă că boala canceroasă este nevindecabilă este cu totul greşită. Ideea caracterului nevindecabil al bolii s-a format pornind de la faptul că bolnavul se prezintă foarte târziu la medic şi că din acest motiv într-adevăr cancerul devine nevindecabil.

Greutatea, atât a medicului cât şi a pacientului, constă în faptul că bolnavul se simte bine, iniţial. Tocmai de aceea este necesară intervenţia medicului cu întregul său echipament ştiinţific pentru ca aceste stadii incipiente, vindecabile să poată fi descoperite şi tratate cu relativă uşurinţă. Vindecarea în stadiul incipient nu este numai o problemă socială acută, ci şi una economică de mare urgenţă (...). Dar trebuie ştiut că nimic nu se poate face fără o colaborare activă a întregii populaţii. De aceea întreaga populaţie trecută de 40 ani nu trebuie să aştepte simptome grave ca: hemoragii, dureri care nu cedează la antinevralgice, răni care sângerează, slăbiri importante în greutate, deformări ale corpului, ci fiecare om conştient care vrea să-şi păstreze sănătatea trebuie să se prezinte cel puţin odată pe an pentru un examen oncologic”

Cuvintele profesorului doctor Octav Costăchel vin să completeze cele spuse mai înainte.

Cancerul nu este, deci o boală nevindecabilă. Pentru realizarea acestui deziderat boala trebuie depistată în stadiul incipient. Ori, tocmai acest lucru nu este chiar atât de simplu! Nedepistarea precoce a bolii o face incurabilă. În cazul Mamei toate eforturile ulterioare s-au lovit de un zid de netrecut: boala era evoluată. Prea târziu, deci.

A doua precizare importantă pe care o face profesorul Roger Poisson şi pe care o reluăm este enumerarea câtorva posibili (şi cei mai des vehiculaţi) factori care declanşează cancerul: depresiunea psihică, stressul, poluarea, tutunul, clima, alimentaţia, etc.

Pe primul plan sunt trecuţi depresiunea şi stressul, doi dintre factorii care, alături de poluare şi tutun sunt cei mai des incriminaţi de specialişti.

În cazul Mamei ne vom opri cu precădere asupra primului: depresiunea psihică. Ceilalţi: poluarea, tutunul, clima, alimentaţia ies oricum din discuţie

De fumat nu a fumat niciodată, iar la fumători se manifestă cu pregnanţă cancerul pulmonar sau cel stomacal. Poate să fie vreo influienţă de la ţigările lui tata, care fuma şi în camera în care dormeau. Oricum este greu de luat în considerare o asemenea cauză...

Şi-a dus, cu precădere, viaţa în mijlocul naturii aşa că poluarea nu intră în discuţie. Chiar dacă ne aflăm în imediata vecinatate a marei citadele, Bucureşti.

A consumat cu precădere produse vegetale şi naturale ceea ce face ca alimentaţia să nu constituie un factor demn de luat în seamă. Şi în plus a respectat toate posturile, deci a avut o alimentaţie semivegetală. Discutabilă este şi influienţa climei.

Modestele mele cunoştinte medicale mă fac să las deoparte si stressul ca factor principal de declanşare a bolii. Stressul este un factor (sau un ansamblu de factori) de mediu care provoacă organismului uman o reacţie anormală. Această definiţie “de dictionar” poate să ne ducă la explicaţia că de fapt stressul constituie un cumul de factori (poate şi a celor enumeraţi mai sus). Rămâne în discuţie depresiunea psihică. Aici se face puţină lumină..

Să ne amintim de sutele de nopţi, de spaimă, petrecute înainte de operaţia din februarie 1971. De nenumărate ori a ascultat “glasul roţilor de tren” apropiindu-se, în miez de noapte, de gara noastră.

A ascultat şi fluierul şefului de haltă dând semnalul de plecare. Apoi a ascultat glasul roţilor de tren... depărtându-se.

Urma lătratul câinilor.

Toate “zgomotele” se perindau într-o ordine ce-i intrase în reflex. Urma scârţâitul porţii. Atunci îndoiala se transforma în certitudine : ERA EL...

Ce se petrecea, atunci, în sufletul ei?

Ce gânduri o frământau?

Poate îşi punea întrebarea: “O fi în toane bune?” Sau poate îşi spunea:

“Doamne, iar începe scandalul!”.

De multe ori speranţele ei de a evita scandalul erau spulberate imediat. Instinctul ei greşea rar. După atâtea şi atâtea “repetiţii” greşelile erau (aproape) excluse: “Nenorocitul ăsta o să-mi mănânce zilele”. Ştia ea ce ştia...

Primele vorbe veneau destul de repede. Puneau capăt tăcerii apăsătoare. Introducerea era sugestivă: “Auzi, căţeaua (sora mea). Auzi ce face? Doar tu i-ai dat educaţie, etc, etc.”. Apoi urmau şi celelalte...

Speranţele ei, idealurile ei făurite din vremea când, după propria-i expresie, noi, copiii, eram cât “o lingură” deveniseră gunoi. Un om fără speranţe este aidoma unui om mort.

Albert Sweitzer spunea: “Tragedia vieţii constă în ceea ce moare într-un om în timp ce trăieşte”.

Era tragedia vieţii ei.

Celebrul schior Jean Claude Killy cel care a cucerit 3 medalii de aur la Olimpiada “Albă” de la Grenoble, în 1968, spunea că există două categorii de oameni: unii care-şi fac un ideal şi şi-l realizează şi alţii care-şi propun şi ei un ideal, tinde spre el, dar nu şi-l realizează niciodată. Cei dintâi după realizarea idealului, inevitabil simt un gol uriaş în viaţa lor. Cei din grupul al doilea evită golul având o preocupare nobilă pentru tot restul vieţii. Mama făcea parte din primul grup. Nu pentru că şi-ar fi realizat idealurile. Pur şi simplu nu mai existau. Fuseseră distruse.

Situaţia ei s-a agravat şi mai mult după plecarea mea să satisfac serviciul militar. Probabil că de atunci a început “să lucreze în taină” morbul ucigător. Rămasă fără nici o apărare, viaţa ei şi-a continuat drumul printre “furcile caudine”. Desmembrarea familiei (deşi “plecarea” mea şi a surorii mele erau fireşti) leagănul tuturor visurilor ei, rodul muncii ei de o viaţă de om, a cântărit foarte mult în ruperea unui echilibru sufletesc şi aşa destul de fragil. Ce efort trebuie să fi depus pentru a suporta aceasta “răsplată”! Câtă putere, cât spirit de sacrificiu trebuie să fi avut ca până la urmă să se întoarcă acasă (este vorba de cele 2 săptămâni când a locuit la unul dintre fraţii ei).

Reîntoarcerea a însemnat, de fapt, căderea în propria-i cursă. Ştia de la început. Dar credea că nu mai poate schimba nimic. Unul dintre elementele decisive care a contribuit la încercarea disperată de a-şi reîntregi familia l-am constituit eu. Atunci m-a socotit un neajutorat.

Când să se fi născut boala dacă nu în acele zile, în acele nopţi petrecute în “tovărăşia” frânghiei ude, a loviturilor seci de pahare, în acele zile când purta pe obraz pecetele unei comportări bestiale. Atunci spunea: “M-am lovit, Mario (o vecină). Am căzut şi m-am lovit”, încercând să ascundă un adevăr ce-i era scris pe frunte. Şi obraz.

Miracolul apariţiei acestei boli năpraznice trebuie căutat, deci, în trecutul ei. Un factor complementar celor arătate mai sus, l-a constituit şi viata ei de familie. Mai precis dispariţia soţului din viaţa ei, reapariţia lui şi deci o nouă schimbare în viaţa ei intimă de femeie a făcut ca această “dezordine” să ducă la formarea unui “punct slab”, “a unui călcâi al lui Ahile”.

Şi când aceşti factori au conlucrat, boala ei şi-a găsit terenul propice tocmai în acest “călcâi al lui Ahile”. Aşa (poate) a apărut cancerul de col uterin. Aşadar paradoxal nu a fost în realitate... un paradox. Apariţia şi evoluţia bolii are un drum pe care noi am încercat să-l depistăm ţinând cont de faptele şi cunoştinţele ce ne-au fost puse la dispoziţie de ştiinţă, de medici.

Cine-i vinovatul? este o întrebare ce a devenit obsedantă pentru cel ce aşterne aceste rânduri..

Are la bază un factor care se află în gândurile mele ?

Are la bază un factor (sau un cumul de factori) ascuns (ascunşi!) într-o cutie ermetică unde mintea omenească nu a putut ajunge?

Sau originea bolii misterioase o purtăm cu noi nepăsători, neştiutori, inconstienţi?

DUPĂ OPERAŢIE

-------------------------

La primul control efectuat după operaţie la data de 18 mai 1971 sub semnătura medicului E. Zarmă stă scris: “Tuşeu normal, cicatrice vaginală suplă” Operaţia reuşise!

Era prematur să tragem o concluzie definitivă. Trebuia să treacă perioadă de garanţie estimată la minim 5 ani... Totuşi toţi medicii care au consultat-o ulterior s-au minunat de reuşita operaţiei. De unde, am tras noi concluzia, operaţia a fost extrem de grea. Medicul Gabrielescu de la Circumscripţia Sanitară Cernica a spus: “Ce minuni a ajuns să facă medicină de astăzi!”

Medicul E. Zarmă, la rândul lui, i-a spus Mamei pe un ton glumeţ: “Ai scăpat, graso, acum eşti sănătoasa şi poti să-ţi vezi de casă şi de copii”. Da, Mama câştigase în greutate, era rumenă, puternică, inspira sănătate... ţărănească.

Încet, încet, operaţia, împreună cu tot evantaiul de întâmplări care au însoţit-o, a intrat în conul de umbră al omeneştei uitări...

În vara anului 1971 am terminat liceul la seral, am dat examenul de bacalaureat şi imediat exameul de admitere la ASE, cursuri serale. Am trecut cu brio ambele examene: Bacalaureatul cu cea mai mare medie pe liceu, examenul de admitere la ASE pe locul 10 din 500 de candidaţi. Am abandonat strungăria (pentru totdeauna; mi-a revenit obsedant mulţi, mulţi ani în vise) şi am trecut la TESA, pentru început pe modestul post de ... calculator de salarii!

După operaţia de neoplasm col uterin din februarie 1971 tata s-a mai potolit. Bătăile au încetat în totalitate. Au rămas, totuşi, micile mizerii. Dar comparativ cu cele întâmplate într-un trecut nu prea îndepărtat erau neînsemnate.

Mama, în ciuda unei oarecari reţineri în privinţa facultăţii, m-a ajutat extraordinar de mult pe parcursul primilor ani.

Oricum mi-a purtat foarte mult de grijă. Femeia simplă, “de la ţară” era tributară unor concepţii înguste despre aşa-zisii “oameni cu carte”. Teama că eu aş putea să mă “scrântesc” să-mi pierd vederea sau să dau semne de nebunie n-au părăsit-o niciodată.

La momentul pe care ea l-a considerat potrivit ne-a spus (mie şi surorii mele) emoţionantul ei testament oral:

“Eu v-am făcut mari, v-am dat la meserii, v-am învăţat cum să vă purtaţi cum am putut şi cum am înţeles eu că este mai bine. V-am învăţat să fiţi cinstiţi, omenoşi, muncitori, cuminţi. De-acum încolo faceţi cum credeţi voi că este mai bine. De aceea faceţi ochii mari şi fiţi atenţi. Eu nu pot să vă oblig să faceţi ceva, să nu spuneţi mai târziu că: -Mama, mânca-o-ar ghermii că m-a forţat să fac cutare sau cutare lucru- ”.

Şi a respectat cu stricteţe cele spuse nu numai prin voce ci şi prin fapte.

Dar se apropia şi ceasul unei posibile despărţiri.

Gura lumii spunea:

“N-o să stea Vasile, aici la ţară. O să iasă inginer şi o să se mute la Bucureşti. Are carte”.

Posibile despărţiri erau la “orizont”.

A doua despărţire. Prima se produsese în 1969. Atunci plecase sora mea.

Atunci la începutul anului 1972 era rândul meu. Ştiam că ziua în care îmi voi lua zborul să-mi caut norocul va fi o zi de graniţă din viaţa ei.

Apărea la acelaşi intangibil orizont odată cu această posibilă despărţire şi posibilă reîntoarcere a vremurilor de restrişte şi disperare dinainte primei despărţiri (de sora mea...). Prezenţa mea îl ţinea oarecum la distanţă. Prezenţa mea şi funesta operaţie!

Deci, o pierduse pe sora mea (în sensul despărţirii). O “pierdere” firească cerută de legile vieţii.

Pierduse mult şi din sănătatea ei de altădată. Burta ei purta însemnele a doua tăieturi (operaţii). Nici liniştea ei nu mai era cea din vremurile “bune” ale anilor 1954-1963. Paradoxal, nu-i aşa!? Evenimentele cele mai dramatice nu se-ntâmplaseră între acei ani (1953-1963), cum ar fi de aşteptat, ci în vremuri mai apropiate, între anii 1965-1971...

Aşa că mai rămăsesem doar eu.

Niciodată nu mi-a spus un cuvânt, n-a lăsat să-i scape un gest prin care să se-nţeleagă că ar dori să rămân lânga ea. Mă iubea prea mult ca să mă oprescă din drumul meu. Care putea, eram tânăr atunci!, să fie diferit de al său. Şi nu putea să-şi făurească, să-mi făureasca nişte limite tocmai atunci.

Când incertitudinea a atins cota maximă, eu am făcut o întoarcere la 180 grade: m-am hotărât definitiv să rămân în casa în care am crescut. Când am făcut cunoscută hotărârea mea n-a lăsat, nici atunci!, să-i scape vreun semn că s-ar bucura. Doar uraganul din ea, care s-a dezlănţuit imediat, nu a mai putut fi oprit de nimeni.

Au început imediat planurile de construcţie a unei case mai încăpătoare, înlocuind-o pe cea veche, corespunzător noii situaţii.

“ Să facem si noi, Vasile, o casă mai bună. Dacă mor şi vine lumea să mă vadă să nu spună că am făcut umbră pământului de pomană”.

Şi lumea avea să vină la noi mai repede decât ne-am fi aşteptat...

În vara anului 1972 a apărut şi casa noastră cea nouă. Şi pentru ca planurile noastre să prindă consistentă, în vara anului următor, s-a produs şi celălalt mare eveniment din viaţa mea - căsătoria...

Şi împreună toţi patru (iaraşi patru!) am continuat să muncim cu străjnicie pentru ca noua noastră gospodărie să prospere.

Între timp mama îşi reluase munca la CAP, încercând, astfel, cu banii şi produsele obţinute, să rotunjească veniturile noastre. Ultima zi lucrată la CAP Tânganu a fost pe 24 octombrie 1973. Cele câteva zile lucrate în acea toamnă au avut un dublu efect, poate contradictoriu. Pe de o parte, am făcut legătura dintre imaginarul reumatism pe care noi i l-am diagnosticat şi presupusa accentuare a acestei “boli”, produsă de răceala zilelor de octombrie. Pe de altă parte cele câteva zile lucrate în acea toamnă aveau să o “strecoare” printre prevederile articolelor statutului Casei de Pensii în vederea pensionării !

Să mai menţionam şi un al treilea efect: tata i-a reproşat permanent, nejustificat, cu grandilocmanie evidentă, de pe poziţia atoateştiutorului: “Ţi-am spus eu să nu mai munceşti. Nu mai ascultat. Ce credeai ca eu nu ştiu ce spun. Etc, etc.”

Cauzele bolii erau, însă, cu totul altele.