CAPITOLUL V - ÎN CELE DIN URMĂ PE PERNA DE ACASĂ - Pagina 7

: Scris de Administrator Administrator; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 18 Iulie 2024 18 Iulie 2024; Accesări: 2477 2477

Index articole

Pagina 7 din 11

CAPITOLUL V - ÎN CELE DIN URMĂ PE PERNA DE ACASĂ

============================================

NU-I LOC PENTRU MINUNI

----------------------------------------

8 octombrie 1974.

Ca de obicei m-am dus în vizită la spitalul CFR 2, acolo unde “am părăsit-o” pe Mama la finalul capitolului 2 pentru a face, împreună, o incursiune în trecutul ei. Şi tot ca de obicei m-am dus pe la orele 16.20. N-am găsit-o, aşa cum mă aşteptam, în salonul 41. M-am speriat. Dar o fostă colegă de salon m-a lămurit: o mutaseră în alt salon. Am întrebat-o:

- Nu a venit nimeni la matale?

- Nu, mi-a raspuns.

- Poate n-au nimerit salonul, încerc eu o scuză.

- Am lăsat vorba în salonul 41 să-i îndrepte aici.

Aşa era. Noul ei salon era mai mare. Şi aproape gol. Nu avea decât 3 paturi ocupate cu bolnave. În acea după amiază, în acel salon ce mi se părea imens, poate şi datorită liniştei ce-l domina cu autoritate, m-am lăsat cuprins şi dominat de nişte senzaţii ciudate, unice, aş putea spune. Priveliştea era dezolantă, atât afară unde frunzele îngălbenite ale teilor se cerneau neputincioase prin sita nevăzută a toamnei, cât şi înăuntru unde 3-4 fiinţe încercau să se strecoare prin sita morţii în drumul către viaţă...

M-am simţit aşa, dintrodată, fără vreun motiv imediat şi palpabil, dacă am în vedere cele petrecute până atunci sau văzute atunci, dominat, dependent de un sentiment de singurătate.

Imensitatea salonului (deşi în realitate nu era chiar aşa de mare; poate imaginaţia mea sensibilizată în acel moment i-a dat dimensiuni incomensurabile) Mama privindu-mă, tristă, cu cearcăne în jurul ochilor, imaginea teilor îngălbeniţi, clinchetul veselei (se apropia ora mesei de seară) albul acela imaculat ce domina salonul m-au facut să mă simt într-o lume străină de aceea a noastră, pământeană. Parcă pluteam amândoi în univers, singuri, fără sentimente umane, goliţi de sentimente chiar, cu inimile de piatră privind impasibili la valurile soartei ce ne purta aiurea. Blestemată imagine. Am plecat de acolo cu un sentiment de nesfârşită trişteţe. Şi am lăsat în urma mea o fiinţă cuprinsă de aceiaşi nesfârşită tristeţe. Dar n-am plecat cu mâna goală ci cu o adeverinţă care conţinea diagnosticul mamei: “limfoedem al membrului inferior drept prin metastaze osoase şi ganglionare după histerectomie totală”. Se procopsise şi cu un cancer osos. De cel ganglionar ştiam.

În acele zile medicul Constantinescu mi-a spus câteva lucruri dezarmante. Printre altele că numai printr-un tratament forte şi sub supraveghere medicală atentă (deci numai internată) putea să supravieţuiască până la Anul Nou. Dacă nu o internam în spital viaţa ei s-ar mai fi lungit pe durata unei singure luni. Radiografiile puseseră în evidenţă o situaţie îngrozitoare. Osul de la încheietura piciorului era atât de “mâncat” de boală încât se formase un gol prin care, după afirmaţia medicului Constantinescu, încăpea un pumn... Nu era absolut nici o speranţă. Ce i se mai putea face? Medicul Constantinescu spunea: raze Roentgen. Pentru a rezista acestui tratament i s-a făcut, mai întâi, unul de întărire. Compoziţia sângelui era dezechilibrată. La internare avea un milion de celule roşii şi normal îi trebuiau 4 milioane. După tratamentul de întărire se apropia de 2 milioane. Avea 8-9000 celule albe. Normal trebuiau 5-6000. După tratamentul de întărire a scăzut la 7-8000. Medicul Constantinescu mi-a explicat şi de ce a fost mutată din salonul iniţial. Transferul s-a făcut pentru a-i mai schimba, cât de cât, mediul înconjurător şi mai ales să nu mai vadă cum alţi bolnavi pleacă şi ea nu. Viaţa de acasă este cu totul altceva, ţinând-o permanent în spital câştigă sau pierde din viaţă?

În una dintre vizite i-am adus flori. Erau galbene. Nu ştiu cum se chemau. Au intrat în contradicţie cu albul imaculat al pereţilor, al cearceafurilor.

După trei săptămâni, cât a durat tratamentul de întărire, a început, în sfârşit!, şi tratamentul cu raze Roentgen. Dar, paradoxal, tocmai atunci, când noi ne-am edificat pe deplin asupra nulităţii şanselor ei de supravieţuire, au început să crească speranţele ei. Ca-ntr-un balansoar: ea sus, noi... jos.

- Poate vrea Dumnezeu să mă fac bine. A început să mă lase piciorul. Această constatare a făcut să redevină (pentru a câta oară?) MAMA mea. Şi-mi promite:

- Când vin acasă îţi fac un pulover. Apoi a schimbat vorba:

- Să-i spui lui taică-tu să facă nişte uşi de lemn la marchiză. O să punem acolo aragazul când o să-l cumpărăm. Tot pe acolo o să se joace Mihăiţă. Să cumpăraţi şi gogoşari. Apoi, după o scurtă pauză, a continuat: să aveţi grijă la iarnă. Eram derutat: ce vrea sa spună prin vorbele acestea? Cunoştea adevărul ? Eu am crezut, este adevărat cu mici intermitenţe, că a ştiut adevărul. La momentul oportun am să aduc şi alte dovezi-vorbe ca acestea:

- Domnul doctor operează totul în afară de cancer. Operează şi vindecă. Are mâini de aur.

Sigur că şi-a pus mereu întrebarea: pe ea de ce nu o operează? Dacă ştia adevărul atunci de ce nu discuta cu noi? Ne menaja? Dacă era adevărat atunci spiritul ei de sacrificiu nu avea limite.

În acele zile am urmărit la televizor meciul de fotbal Steagul Roşu Braşov şi echipa turcă Besiktaş Istambul. S-a întâmplat acolo, pe gazonul verde, un adevărat miracol: jucătorii români au marcat, în ultimele 5 minute ale meciului trei goluri exact câte le trebuiau ca să se califice în turul următor al Cupei UEFA. Sub aparatul proiector de raze Roentgen nu se întâmplă minuni. Desigur minuni se întâmplau şi în afara gazonului. Dar nu la tot pasul...

După patru sedinţe cu raze Roentgen, arăta groaznic. Era atât de obosită şi slăbită încât nici nu putea să stea de vorba cu noi. Cu toate eforturile ei vizibile de a sta trează, moţăia. Se străduia din răsputeri să se joace cu Mihăiţă (îl adusesem la dorinţa ei). La vizita următoare, într-o duminică arăta mult mai bine. De-atunci înainte ciclul se va repeta cu precizie: făcea săptămânal 4-5 sedinţe, la capătul acestui grupaj arăta foarte rău, după pauza de 2-3 zile îşi mai revenea într-o oarecare măsură.

Situaţia nu se ameliorase, aşa cum ne aşteptam noi (temporar evident). Este adevărat că au mai slăbit durerile, dar nu putea sta şi dormi decât într-o anumită poziţie. Extraordinar efort uman! Admirabilă voinţă! A rezistat tuturor greutăţilor. De unde atâta putere? Dar cuvintele ei erau contradictorii. Câteodată spunea că s-a săturat de spital, că nu mai are zile să-şi vadă şi ea casa. Apoi imediat adăuga:

- Nu plec de aici până nu mă fac bine!

Colegele ei de salon ne-au spus că după plecarea noastră plângea.

Odată cu trecerea timpului au început să se rărească şi vizitele (şi aşa destul de puţine). Ultimii mohicani am rămas eu şi sora mea. Sub un pretext sau altul a început să se eschive de la nu prea obositoarele vizite la spital şi tata...

Mâncare a avut întotdeauna din abundenţă. La început a consumat totul cu multă poftă. Dar încet, încet a început să-i piară pofta de mâncare.

Într-o zi mi-a arătat pe vecina ei de salon (care avea patul cel mai apropiat de al ei):

- I-au făcut aceiaşi operaţie ca şi mie. Apoi i-am surprins ochii atintiţi asupra-mi. Incă o dovadă că ştia adevărul.

PATRULATERUL

------------------------

În ziua de 22 octombrie 1974 am ajuns destul de târziu la vizita de la spital. Ne aştepta. Din păcate nu am fost decât eu. Mi s-a părut mai veselă decât de obicei. Palida ei veselie mi s-a părut nefirească.

Povestea:

- M-am culcat seara pe la ora 10 şi am adormit. M-am trezit pe la 12.30 cu nişte dureri groaznice. Doamne, ce mă dureau! Am luat un algocalmin, am adormit din nou şi m-am trezit pe la 5 dimineaţa. Am mai luat un algocalmin. Am adormit şi m-am trezit tocmai la 8.

Între timp a terminat de mâncat un ou. A continuat cu o gogoaşă caldă pe care i-o adusesem.

- Am întrebat-o pe sora (medicală) până când mai face raze şi mi-a spus că până sâmbătă. Cred că săptămâna viitoare îmi dau drumul acasă.

Acesta era motivul pseudo-bucuriei Mamei mele!

Credea cu toată convingerea (sau se prefăcea!) în tratamentul radiologic ce i se administrase! Cuvintele următoare mi-au spulberat această constatare:

- Mi-au făcut de toate: şi raze, mi-au dat medicamente, alifii. Ce să-mi mai facă şi ei!

Nici o lacrimă, nici un gest nu-i trădau deznădejdea. Cel puţin până atunci ieşise învingătoare în lupta dramatică cu propriile slăbiciuni.

Am trecut din nou la cele lumeşti. Intrebările ei erau:

“ Acasă ce mai este?”

“ Aţi pus geamlâcul?”

Apoi, dintr-odată a alunecat, oarecum inedit şi nepotrivit pentru acele momente: nunta mea! Boala ei amânase pentru mult timp acest eveniment care făcea parte din patrimoniul ei vital: căsătoriile noastre (a mea şi a surorii mele) şi respectiv cele două nunţi. Cum prima, cea a surorii mele se produsese, mai rămânea nunta mea ca să închidă definitv, patrulaterul menirii ei. O banală ameliorare a sănătăţii ei a făcut ca să-i revină în atenţie acel ultim eveniment.

- M-am gândit să facem nunta la vară la noi acasă. Îl luăm lăutar pe Virgil. Punem masa în curte.

(“Numai dacă stă internată în spital mai apucă Anul Nou” erau cuvintele medicului Constantinescu care îmi reveneau obsedant în minte).

Privirea mi-a fugit spre picioarele ei. Cât de viguroase erau altădată! Mi-au trebuit mulţi ani ca să pot fugi mai repede decât ea şi să scap, astfel, de o corecţie corporală - “bataie de mamă”, cum se spune pe la noi care este “ruptă din rai”.

- Vasile, să nu-mi mai aduceţi dulciuri. Şi nici acrituri. De ce urmez tratamentul ăsta dacă nu mă păstrez, dacă nu ţin regim!

Am renunţat la ideea de a-i explica de ce acriturile nu influienţează cu nimic tratamentul. Exista riscul de a mă da de gol. Hmm! Secretul lui Polichinelle!

La vizita următoare au fost mai mulţi vizitatori. Printre ei o prezenţă inedită: Mariana, nepoţica ei. Stătea în poala ei. Am rugat-o să nu mai stea acolo că o doare piciorul. Dar Mariana şi-a motivat prezenţa în poala ei prin faptul că durerile erau în altă parte!

Soţia mea sosise prima. A găsit-o plângând. Faptul este surprinzător deoarece, faţă de mine şi sora mea, nu şi-a permis asemenea momente de slăbiciune (mă refer la perioada din spital). Dar tocmai acel plâns explica un adevăr de care aveam să mă conving încet, încet: pe mine şi pe sora mea ne menaja, ne scutea de scene dramatice. Nu uitase că suntem copiii ei... Încerca să fie veselă atunci când noi eram de faţă, deşi efectul razelor o făcea să-şi scuture din când în când, capul pentru a-şi alunga somnolenţa. Ne spunea:

- Dacă nu aveţi timp nu veniţi la mine. Eu nu mă supăr. Mă descurc eu.

Dar prezenţa noastră era reconfortantă pentru ea. Cum să nu dorească să schimbe câteva vorbe cu noi când, zi şi noapte, stătea acolo într-un pat de spital, într-o poziţie unică?

La plecare i-au scăpat câteva vorbe triste:

- Voi plecaţi, eu rămân. M-am săturat...

UN OM CU “PERSONALITATE”

---------------------------------------------

Atunci în acele zile dramatice împotriva noastră s-a mai ridicat un val. Un val, care, în cele din urmă avea să se dovedească a fi uriaş... Aproape inutil să mai spun: valul era stârnit de “tata” (îmi permit, stimate cititor, ca de acum încolo să folosesc ghilimele ori de câte ori condeiul meu trebuie să scrie acest cuvânt; cele ce urmează îmi vor da dreptate).

Ambiţiile lui de altădată au reieşit la iveală tocmai atunci, atunci când noi făceam eforturi uriaşe, disperate, pentru a salva aparenţele unei cauze iremediabil pierdute.

Ştiam “graţie” unor experienţe mai vechi că la el manifestarea violentă a “personalităţii” are un caracter ciclic. Pierdusem din vedere acel amănunt. Atunci ne-am lovit din nou de el, şi i-am resimţit, din plin, efectele.

Începutul unui nou “început” l-a făcut tot cu o fiinţă din sexul opus lui. Cu sora mea terminase, cu Mama deasemenea. Mai rămânea o fiinţă din tagma lor care “trebuia” să facă cunostinţă cu stilul lui caracteristic. Şi din nou este aproape inutil să mai spun că aceasta a fost soţia mea.

Prilejul unic pentru declanşarea “ofensivei” l-a constituit două evenimente importante: plecarea Mamei pentru o ipotetică vindecare şi a mea pentru a continua studiile (începusem anul universitar patru). Şi nu l-a ratat.

Geneza declanşării noii etape a atributului de stăpân a constituit-o aflarea tristei veşti de la cumnatul meu: Mama este bolnavă de cancer.

Atunci liniştea zilelor petrecute acasă (Mama, se ştie, era la spital) şi-a pus bazele temeinice ale unui plan diabolic pe care l-am intuit cu exactitate.

Cum după operaţia din 1971 Mama devenise “incomodă” pentru el, la aflarea veştii că boala este incurabilă, a căutat să se pună “la adăpost” pentru mai târziu.

În virtutea unor obiceiuri strămoşeşti, ajunse până în zilele noastre, atunci când unul dintre părinţi dispare, celălalt rămâne în îngrijirea unuia dintre copiii majori. Este ceea ce se cheamă o familie tradiţională, în care părinţii, copiii, nepoţii trăiesc în comun împărţind bucuriile, tristeţile şi necazurile vieţii.

Dar, această perspectivă nu-i convenea. Nu lăsa posibilitatea înfăptuirii unui vis ce prindea contururi: un nou mariaj.

Cine ar fi fost de acord cu acel ipotetic mariaj dacă noi i-am fi asigurat îngrijirea necesară, mâncare gătită, spălat, curăţenie, etc.? Cine ar fi spus că-i era necesară o soţie la 58 de ani când familia îi asigura tot ce îi era necesar? Era necesară deci o ruptură brutală de noi. Şi a acţionat în consecinţă. Primul motiv de care s-a folosit a fost acela că nu-i plăcea mâncarea pregătită de soţia mea. O arunca la câini şi mânca în schimb conserve ale căror cutii le aşeza, ostentativ!, pe pragul uşii de la camera noastră. Bineînţeles când nu eram acasă. Laşitate...

Următoarea fază s-a petrecut când a fost necesar să facem focul în casă. Deşi lemnele le-am procurat împreună şi tot împreună le-am tăiat şi pus la adăpost a refuzat să facem cu ele focul şi în camera noastră.

Şi ca nu cumva soţia mea să-ndrăznească să-i calce cuvântul lui de stăpân a lansat o ameninţare teribilă: “E problema de viaţă şi de moarte dacă te mai prind la lemne!”. Şi-n acel timp Mihăiţă a stat în frig, s-a-mbolnăvit de bronşită, de care nu a mai scăpat mulţi ani!

Apoi a continuuat cu înjurăturile, presiunile psihologice şi mai ales calomniile. Toate în speranţa că voi părăsi casa părintească şi-l voi lăsa stăpân absolut pe casă, curte, grădină. Adică pe moştenirea Mamei şi pe munca noastră! Ar fi fost un atuu hotărâtor în apropiata însurătoare. Noi îl încurcam decisiv. Viitoarea mireasă trebuia aici, unde am asudat eu şi Mama, să se simtă “ca la ea acasă” alături de mirele-stăpân.

Pur şi simplu uluitoare a fost insistenţa cu care şi-a urmărit realizarea acestui plan. Printre calomniile uzitate cea mai des vehiculată a fost aceea care avea drept subiect o fiinţă ABSOLUT NEVINOVATĂ: fiul meu, Mihăiţă. Şi anume că n-ar fi fiul meu! Şi în timp ce Mama îşi trăia zilele şi noptile prin saloanele spitalelor, uitându-se îndelung la uşa de la intrare în zilele de vizită, el ca un veritabil detectiv, făcea ample investigaţii pentru a găsi un tată imaginar lui Mihăiţă!!! Am avut curajul să atrag atenţia rudelor noastre apropiate asupra plnurilor sale. Toţi, aproape fără excepţie, au considerat temerile mele nejustificate. Nu mă credeau. În felul lor aveau dreptate: cine s-ar fi gândit?

Am încercat să trecem peste toate acestea. Ţelul eforturilor noastre a rămas, în ciuda acestor breşe, tot asigurarea “liniştei” ultimelor zile ale mamei. În cele din urmă nu am reuşit. N-a fost vina noastră (când spun “a noastră” îl exclud pe “tata”). Pentru că vorba românului: “Un necaz nu vine niciodată singur”

Mama a intuit imediat, de acolo din spital, adevărata atmosferă de acasă.

“ Mă-ntorc eu acasă şi-l calmez. Numai eu ştiu să-l potolesc” ne spunea. Eşecul a urmărit-o şi pe ea...

Aşadar a reintrat din nou “tata” în acţiune. Apariţia tatălui dumitale, stimate cititor, al prietenului, al vecinului, al colegului, etc., înseamnă în 99% din cazuri bucurii. La noi însă nu. N-am avut norocul de o asemenea bucurie. La noi ca la nimeni...

“NUNTA”

-------------

27 octombrie 1974. Ploua. Era o zi tipică de toamna. Mi-amintea de Bacovia:

Şi plouă şi ninge

Şi ninge şi plouă

Şi toamna şi iarna,

Coboară amândouă.

Deocamdată doar ploua. Toamna ajunsese la “îmbrăţişarea” cu iarna. Era duminică. Nu era o zi oarecare. Era o zi însemnată: sora mea cununa! Era nuna mare, cum se spune. Cu o zi mai înainte am trecut pe la ea. Agitaţie mare. Mă simţeam ca un străin în vâltoarea aceea de pregătire. Am plecat destul de repede acasă.

Acasă s-a dat o luptă dramatică între două gânduri care îmi dominau, cu autoritate fiinţa: să mă duc la nunta la care sora mea era nună mare sau să mă duc la Mama în vizită, cu siguranţă singură în acea zi ? Am ales, în cele din urmă, varianta a doua. Nici nu puteam proceda altfel. Emoţiile din acea zi au fost unice, inconfundabile. M-am apropiat cu emoţie de spital şi mi-am pus o întrebare aproape fără rost: oare s-o aştepta Mama la vreo vizită astăzi? Evident nu. Când am deschis uşa salonului toate privirile s-au îndreptat asupra mea. Sau poate asupra costumului meu cel negru. Poate cea mai surprinsă a fost Mama. În primul moment mi-a zâmbit aşa cum numai ea ştia s-o facă. După soare vine furtuna şi o...lacrimă a început să i se prelingă, încet, pe obraz.

Când m-am apropiat de ea m-a îmbrăţişat cu toată puterea de care era capabilă în acele momente. M-a ţinut îndelung strâns lipită de ea. A fost o îmbrăţişare care în alte condiţii ar fi fost sufocantă. Dar, vai, atunci puterile ei erau atât de diminuate de boală încât înfocata îmbrăţişare s-a transformat, pardoxal, într-o nedorită manifestare a propriilor ei slăbiciuni!

Mi-a amintit de o scenă dintr-un film celebru al lui Griffith în care o mamă îşi îmbrăţişa copilul, îmbrăţişare care, în cele din urmă, era o mască menită să-i ferească privirea de un monstruos masacru dintr-o poiană alăturată. Poate şi Mama încerca prin acea îmbrăţişare să-mi ascundă masacrul care se petrecea în interiorul ei. Apoi a început să-mi spună, dezordonat, prin cuvinte simple, dar cu o imensă încărcătură emoţională:

- Băiatul meu, băiatul mamei, tu nu m-ai părăsit niciodată.

Nu se aştepta ca-n acea zi mai deosebită să vina cineva la ea. Sosirea mea a surprins-o şi a emoţionat-o peste măsură, dându-i prilejul să-şi manifeste întreaga ei căldură sufletească şi înţelegere a desfăşurării evenimentului.

Celelalte bolnave din salon ne priveau şi ele emoţionate. Apoi lacrimile i-au inundat ochii. Motivul era lesne de bănuit: în acea zi, unica ei fată era nună mare! Şi ea era departe de toate. O voce stingheră a întrebat mai mult în şoaptă:

- Ce s-a întâmplat?

- Fata mea este nună mare astăzi, i-a răspuns Mama, stergându-şi lacrimile. Ce n-aş da să fiu şi eu lângă ea acum.

În salon s-a lăsat o linişte mormântală. Parcă am fi păstrat un moment de reculegere. Privirile noastre s-au oprit ca la un semnal, în podea. Nu-ndrăzneam să ne privim in ochi.

- Ce s-a întâmplat? a repetat întrebarea o bolnavă care tocmai a intrat în salon.

- Fata doamnei de acolo, e nună mare astazi şi ea, săraca, este aici, a spus o voce. Ruşinată parcă de cele întâmplate, mama a făcut o întoarcere de 180% devenind veselă chiar... A urmat apoi o discuţie lungă despre nunţile programate în acea zi (nunţi mai aveau încă doi prieteni) despre Mihăiţă (de care îi era dor) despre piciorul ei (ale cărui dureri se mai domoliseră) despre apropiata reîntoarcere acasă (într-adevăr şederea ei în spital se apropia de sfârşit...). După abia trecutele emoţii ale acelei reîntâlniri se vedea clar că era bucuroasă de venirea mea.

Ne-am despărţit cu zâmbetul pe buze, ca niciodată! Era o dovadă că în ziua aceea alesesem cea mai bună variantă. Şi cea mai umană. Aş putea să mă exprim aşa: Mi-am făcut datoria. Dar nu mă pot exprima în acest fel. În relaţiile dintre o mamă şi un fiu nu există datorie, pentru că acest cuvânt prea sună a rutinism, a profesionalism.

REÎNTOARCEREA

-------------------------

Întotdeauna am fost un visător. Deşi în multe cazuri sunt o fire comunicativă, viaţa mea interioară este mult mai bogată, mai cuprinzătoare decât acel fascicol de gânduri care iau calea cuvintelor. Pe măsura ce anii treceau şi mă loveam tot mai puternic de valurile vieţii mi-am dat seama că între visele copilăriei mele şi realitate este o cale destul de lungă. Uneori nu există nici o cale. Visele nu sunt realizabile. Apoi m-am obişnuit să-mi impun numai vise palpabile. Aşa am început să visez la un carnet de muncitor calificat. Apoi la o diplomă de bacalureat.

Dorinţele Mamei din perioada când a fost bolnavă nu erau vise. Erau nişte dorinţe palpabile, reale, de o simplitate cutremurătoare. Dar bariera pe care a ridicat-o boala în cale ei a făcut ca şi cele mai banale dorinţe să devină vise irealizabile.

“Să mă fac şi eu bine. Să stau lângă casă, să am grijă de Mihăiţă. O bucată de pâine are cine să-mi dea”.

La prima vedere cuvintele ei nu au nimic comun cu visele. Sunt cuvintele simple ale unui Om simplu. Altădată dorinţele ei erau şi mai simple, tulburător de simple.

“Să-mi treacă şi mie piciorul, să pot sta acasă, nu prin spitale, nici mâncare să nu pot face. Să vină Culina (soţia mea) de la serviciu şi să facă mâncare şi apoi să mă cheme la masă. Nu mă lăsaţi voi pe mine să mor de foame. Vreau să trăiesc şi eu, să-mi văd nepotul şi nepoatele cum cresc”.

O colegă de serviciu îmi spunea: “Trebuie să fim tari, moartea este ceva natural la orice vârstă. Fiecare cu destinul său”.

Spre sfârşitul lui octombrie 1974 s-a tot pus mai des problema întoarcerii Mamei acasă. Mama era foarte bucuroasă.

- Nu pot să mai suport razele. Când simt aparatele acelea cu uruitul lor deasupra mea, am senzaţia că mă sufoc.

S-a fixat ziua de 2 noiembrie 1974 pentru părăsirea spitalului. Odată cu părăsirea spitalului nu mai rămânea nimic de făcut. Se intra în linie dreaptă... Eram învinşi. Iremediabil. Este groaznic acest sentiment care nu lasă loc pentru speranţe. Învinşi am mai fost noi şi altădată dar nu definitiv. Întotdeauna am căutat şi de fiecare dată am reuşit să ştergem, într-un fel, urmele înfrângerilor. Viaţa este o luptă presărată cu victorii şi înfrângeri. Înfrângerea definitivă este direct legată de inexistenţa vieţii. Viaţa pentru cel ce luptă este piatra de temelie în obţinerea victoriilor.

În sfârşit a sosit şi ziua plecării din spital. Era într-o sâmbătă. Pentru transportul de la spital am recurs la ajutorul prietenului meu, coleg de serviciu, Nicuşor Presecan, care avea un autorurism Dacia 1300. Ora despărţirii de spital era fixată la 12.00. Prietenul meu Nicuşor şi cu sora mea au sosit la spital înaintea mea. Întârzierea mea a pus la îndoială plecarea ei deoarece nu avea cine să facă toate formalităţile necesare în asemenea cazuri. Emoţiile reîntoarcerii se transformaseră, în această conjunctură în supărare.

- De ce nu mai vine, Vasile? El este bărbat, se descurcă mai repede şi mai bine.

Dar totul s-a termnat bine în cele din urmă. Despărţirea de colegii de suferinţă, de surorile medicale, de medici a fost emoţionantă. Apoi am coborât scările. Pentru prima dată după şase săptămâni avea cerul liber deasupră-i. S-a suit în maşina şi... Adio spital! De atunci încolo n-a mai rămas decât în amintirile noastre. Adio, deci!

Pe drum m-am străduit să fiu vesel. Glumeam, râdeam, discutam cu Nicuşor despre fel de fel de mărunţişuri. Nu trebuia să lăsăm ca atmosfera să devină încordată. Am trecut pe lângă ASE. I-am arătat Mamei impresionanta clădire unde învăţam eu. Era prima dar şi ultima ocazie când vedea clădirea unde descinsese fiul ei... Şi ultima ocazie de a mai vedea străzile, clădirile Bucureştiilor. Atmosfera devenise cu adevărat destinsă datorită lui Nicuşor. Lângă acest formidabil om nu poţi fi trist nici în momente dramatice. Ca acela. Cu umorul lui înnăscut pulveriza orice urmă de tristeţe, de încordare.

Clădirile uriaşe ale citadelei au fost înlocuite cu modestele case din satul nostru, dar atât de cunoscute, de familiare ei: am ajuns acasă. Toate gesturile Mamei trădau bucuria.

Şi dacă totuşi în ultima vreme mă mai năpădeau visele, aidoma celor ale copilăriei, acestea aveau un subiect unic: viaţa Mamei. Pur şi simplu visam să-i dau viaţă. Evident, un vis irealizabil. Rămânea în domeniul atât de vast al viselor. Atunci întreaga mea fiinţă era străbătută de acel firicel de lumină şi speranţă, aşa cum apa firavului izvor străbate muntele uriaş din vârf până la poale în speranţa că, în calea lui, va întâlni fluviul cu care să-şi unească apele într-o mirifică înfrăţire.

În sfârşit a apărut şi casa noastră.

Am trăit toţi patru aceiaşi emoţie. Din cauza noroiului maşina a fost parcată ceva mai departe de casa noastră. A parcurs această distanţă cu o nerăbdare neobişnuită la ea. Eu şi cu sora mea o flancam, iar Nicuşor venea în urma noastră. Din piciorul bolnav şi-a scos papucul pentru că o stânjenea la mers.

Doamne, ce triumfal a fost mersul acela !

A intrat în curte, a privit totul cu luare aminte şi cu o emoţie vizibilă.

(“Parcă nu este casa mea. Mi se pare prea mică!”)

(“Credeam că nu mai am zile să ajung să-mi văd casa. Slavă Domnului!”)

Bucuria revederii a făcut ca necazurile ce mi se păreau atotbiruitoare să se topească în acele momente de entuziasm şi “uitare” tipic umane.

Există o dorinţă des întâlnită mai ales la oamenii simpli: aceea de a muri pe “perna” lor. Neîndoielnic şi ea se gândise la acest lucru. Cel puţin acea reîntoarcere îi asigura acest “drept sacru”. Desigur nu se gândea atunci, în acele momente, la ultima dintre “satisfacţiile” omeneşti posibile.

Am ciocnit în cinstea sosirii ei un pahar cu vin. M-am ameţit puţin. O stare euforică a pus stăpânire pe mine. Amintiri frumoase au început să înlocuiască pe cele triste. În definitiv, Mama era acasă, mergea, vorbea, respira aerul “nostru”, era bine dispusă. Trăiam cu toată fiinţa satisfacţia acelor momente. Nu se vor mai repeta... Acea după amiază a zilei de 2 noiembrie 1974 mi-a dat satisfacţia realizării unui vis pe care l-am mai formulat: printr-un efort comun reusisem, într-adevăr, să-i dam Mamei ceva viaţă chiar dacă era măsurată cu ziua, ora, minutul, secunda. Orice câstig, indiferent de unitatea de măsură devenea preţios.

(“Unde este, Mihăiţă? Imi este dor de el!”).

(Dar Mihăiţă nu mai era acasă. Demult casa noastră nu mai era şi a lui...)

Ca de obicei sâmbăta, am stat până după miezul nopţii, pregătindu-mi examenele şi seminariile. Ea s-a culcat. M-au necăjit, peste măsura, câinii. Până şi pisicile îşi făceau de cap. Tocmai atunci când ea avea nevoie de multă linişte. Pe la ora 2.00 am trecut pe la geamul ei. Totul părea să fie în ordine şi m-am culcat.

Dimineaţa, însă, s-au răzbunat pe noi toate clipele de mulţumire trăite în ajun. Mama nu închisese ochii toată noaptea!!

Amară decepţie!

- Ştiu când te-ai culcat, Vasile. Era fix ora 2.00. Şi era atât de palidă!... Un om sănătos care nu doarme o noapte arată, a doua zi, destul de rău. Dar un om bolnav?! Şi ce bine arăta numai cu o zi inainte. Au început să vină să o vadă rudele, vecinii, cunoscuţii. Doream din tot sufletul ca la acel prim contact după reîntoarcere, să arate cât mai bine. Aşa palidă cum era nu putea stârni decât compătimire.

Dintre cuvintele ei, rostite în acele zile merită a fi reţinute câteva datorită cumulului de semnificaţii ce-l conţineau:

“Dacă nu era Vasile să mă ducă la spital, eram moartă acum”.

Deci în acele zile premergătoare internării în spital şi-a simţit sfârşitul aproape, aproape. De reţinut şocanta coincidenţă a concluziei pe care a tras-o ea cu a afirmaţiilor medicilor.

“Ce-o vrea Dumnezeu!. Eu nu mai plec de la casa mea. Am fost peste tot; m-au tratat, m-au operat. Ce să-mi mai facă!”

Vorbele acelea m-au pus iarăşi în dilemă: a cunoscut adevărata situaţie?!. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor avea să infirme vorbele de atunci.

În acele momente gândea aşa. În alte condiţii gândurile şi vorbele ei vor lua o altă întorsătură. Vom vedea mai târziu...

Seara am sfătuit-o să ia picături tonice. Nu ştiam, în acea vreme, că de fapt ele erau doar pentru pofta de mâncare!. Credeam că sunt pentru o echilibrare a sistemului nervos.

Nici în noaptea următoare nu a dormit. Şi nici în celelalte...

Luni dimineaţa când am plecat la serviciu mă copleşea cu sfaturile:

“ Ia-ţi mâncare la tine”.

“ Ai grijă de serviciu şi de scoală”.

“ Vezi să nu pierzi trenul!”.

Mama era tot... mamă. Atunci şi întotdeauna...

NEÎNCREDERE

---------------------

De atunci drumurile mele şi-au schimbat traseul. Am înlocuit pe cele care mă duceau la spital cu cele care mă (a)duceau acasă. Am schimbat autobuzul 31R cu trenul Titan-Olteniţa de la ora 16.20. Am schimbat acelaşi autobuz 31R care mă ducea de la spital la facultate cu trenul de Olteniţa -Titan de la ora 17.45 care mă ducea spre aceiaşi destinaţie - facultate. Singura diferenţă era că în situaţia din urmă pierdeam prima oră de cursuri la facultate (18-19) pe care trebuia să o recuperez, transcriind cursul! în timpul meu LIBER (care ?). Zilele în care veneam acasă coincideau cu cele în care, cu ceva timp în urmă, mă duceam la spital.

Conform noului program într-una din zilele săptămânii imediat următoare sosirii Mamei acasă mă aflam în tren în drum spre casă. Mă chinuiau întrebările cărora încercam să le intuiesc răspunsul:

“Au reînceput durerile?”

“Oare doarme noaptea?”

“I-o fi pierit pofta de mâncare?”

M-am întâlnit în trenul cu pricina cu soţia mea:

- Cum se simte Mama? am întrebat-o fără introducere.

- Mai bine, îmi spune. Am simţit o mare uşurare; o moleşeala plăcută îmi străbătea corpul.

- Doarme noaptea?

- Da.

Atunci în clipa aceea am observat pentru prima dată frumuseţea neobişnuită a acelei zile de noiembrie.

- O doare piciorul?

- Nu.

Nu-mi venea să cred! Totuşi, viaţa are, câteodată, şi în perioade dramatice, clipe frumoase. Le trăiam atunci.

Dar acasă, Mama m-a întâmpinat cu o tristeţe pe care n-o mai ştiam de la reîntoarcerea acasă dar şi cu o paliditate care nu era o noutate. Deducţiile soţiei nu erau conforme cu realitatea...

- De ce eşti supărată?

- Mă ţine piciorul...

- Deci te doare....

- Nu.

- Dormi noaptea?

- Aşa... câte puţin... spre ziuă...

Situaţia evolua peste aşteptările noastre dar mult sub speranţele ei. Ne aflam de o parte şi de alta a unei baricade. Mama într-o parte, restul lumii de cealaltă. Binele pe care-l credea la orizont nu se apropia. Am încercat să o liniştesc:

- Lasă Mamă nu te necaji că-ţi trece. Eşti acasă la noi. Aici suntem toţi. Nu te speria suntem alături de dumneata.

- Ce ţi-a spus doctoru’, mi-a replicat.

- Mi-a spus că ai o umflătură datorată unei fisuri pe care a avut-o piciorul drept sus acolo la coapsă. S-a macerat osul. Asta-i tot. Apoi am adăugat: nu vreau să te sperii dar va trece mult, mult timp până se va vindeca piciorul. Doream să câştig timp, să-i alung gândul despre o rapidă vindecare, MINŢIND!.

- N-am să mai fac prostia să muncesc, regreta ea cu voce tare.

(Medicul Constantinescu: “Nu, nu are nici o legătură cu faptul că a muncit”).

Am încercat să-i alung reproşurile tardive şi mai ales inutile. Şi neadevărate.

- Nu se ştie, Mamă dacă munca este cauza. Sunt alte cauze la mijloc.

N-avea rost să creadă că a ajuns în situaţia aceea datorită în exclusivitate propriilor ei greşeli. Convingerea ei că munca este cauza primordială se datora, în mare, chiar foarte mare măsură, agitaţiei pe care o făcea “tata”: “Ţi-am spus EU să nu te mai duci la colectiv (CAP). Acum vezi ce ai păţit dacă nu m-ai ascultat!”

Tot în acea zi i-am adus şi medicamentele prescrise: viplex, clordelazin, algocalmin şi lasonil (un unguent produs de Intreprinderea de Antibiotice din Iaşi în colaborare cu cunoscuta firmă vest-germană Bayer).

A mâncat puţin. După o lungă pledoarie am reuşit să o conving că vinul nu afectează cu nimic tratamentul. În cele din urmă a băut un pahar de vin.

Dimineaţa următoare s-a plâns că a avut dureri. Începuseră, deci! Aşa de repede! Deci trebuia să recurgem mai repede decât ne-am aşteptat la calmante puternice (mialgin).

- Trebuie să mă duceţi la spital, ne-a spus Mama. Să-l bage în ghips (piciorul). Apoi a adăugat ca pentru sine: cine să mai aibă timp şi pentru mine.

Nu trecuse nici o săptămână de când spusese că nu mai vrea să mai audă de spital?! Atunci speranţele ei erau intacte, aşezate într-un fals turn de fildeş. Peste o săptămână erau pe jos amestecate (murdărite) cu noroiul realităţii crude. Se făcuse rapid pasul de la speranţă la neputinţă, groază, disperare.

Celălalt picior slăbea văzând cu ochii. Îl vedea ea, îl vedeam şi noi. Dar nici ea, nici noi nu am vorbit despre această evidenţă.

În acele zile a reintrat în scenă (se putea altfel!) un personaj cunoscut nouă “tata”. Parcă nici nu observa tragedia care se consuma sub ochii noştri. Îi venise soţia acasă, spusese adio conservelor. Avea cine să-l servească cu promptitudine şi a profitat de aceasta.

Într-o seară pe când eram toţi patru acasă a cerut Mamei să-i pregatească ouă-ochiuri cu mămăliguţă. Fără să spună nici un cuvânt Mama a început să-i pregătească cele dorite. Într-un picior cu o mână sprijinindu-se de ce putea şi cu cealaltă lucrând efectiv, Mama ne-a dat un extraordinar exemplu de voinţă. Aşa am găsit-o când am intrat întâmplător în camera lor (care ţinea şi loc de bucătărie pentru ei, având sobă de încălzit cu plită). M-am cutremurat. În acelaşi timp soţia mea făcea alte treburi gospodăreşti prin curte. Evident, putea, fără prea mari eforturi, să-i prepare cele dorite. Dar refuza categoric orice mâncare preparată de soţia mea pe motivul că îi făcea farmece!!! De necrezut, dar totuşi adevărat. Câteodată egoismul, ca-n acest caz, depăşeşte orice limită, punând sub semnul egalităţii comportamentul uman cu cel animal. Din păcate situaţia penibilă prezentată mai sus nu va rămâne singulară.

A intuit că boala ei va fi lungă şi că va necesita îngrijiri prelungite. Ea care i-a ajutat pe toţi în orice imprejurare, în care era necesar. Nu dorea acelaşi lucru pentru ea. De aceea poate nu moartea în sine o speria ci gândul că chinul ei şi al celorlalţi era foarte mare. Şi această temere nu o va părăsi niciodată în ciuda asigurărilor că boala ei nu va dădea nimănui prilejul să se plângă de inconveniente. Oarecum m-a surprins acea neîncredere în cei de lângă ea, cei cu care de-a-lungul anilor a împărţit bucuriile şi necazurile. Cred că nu l-a luat etalon pe “tata”. Astfel cum putea să ne creadă pe noi nişte oameni fără suflet, care să o lăsăm în plata domnului! Sau “să mor ca un câine, plină de răni”!!

Răspunsul trebuie căutat în însăşi viaţa ei, în nenumăratele lovituri ce le primise sub “centura” vieţii...

DURERI

------------

A trecut o săptămână de la reîntoarcere. Sâmbătă dimineaţa (16 noiembrie 1974) sora mea a venit să o vadă. A surprins-o într-o situaţie emoţionantă: cu o traistă de gât cu băţul într-o mână, sprijinindu-se, îmi ducea, în camera mea, cărbuni cu care să facă focul!! Aşa mi-am dat seama de ce atât eu cât şi soţia mea găseam camera încălzită... Şi aşa va proceda până când picioarele o vor părăsi definitiv...

În ciuda faptului că mie şi numai mie îmi reproşa toate necazurile pe care le avea cu boala ei şi tot pe mine mă tortura cu întrebările ce o frământau niciodată nu am simţit că s-ar fi diminuat căldura ei de Mamă.

Rudele, cunostinţele, vecinii, curioşii au început un pelerinaj nesfârşit. Altminteri, foarte obişnuit in mediul nostru ţărănesc. M-am temut să nu plângă. Dar s-a ţinut tare!

Mi-a spus că: “piciorul m-a mai slăbit”. Aceasta însemna că putea să meargă mai uşor.

Într-o seară dorea să se spele. Şi-a pus apă într-un lighean şi a încălzit-o. Dar când a încercat să-l ia după plită n-a reuşit. Am văzut scena din întâmplare şi, evident, am ajutat-o. Putea foarte bine să ceară ajutorul oricăruia dintre noi. Dar nu se-mpăca cu gândul că trebuie să fie îngrijită. Atâta timp cât nu o vor părăsi acele minime puteri, va evita ajutorul altora!

Într-una dintre zile am stat acasă (am avut o recuperare de la serviciu). Am discutat cu ea despre o mulţime de lucruri. Tangenţial i-am amintit de nişte injecţii care ar ajuta-o, calmându-i durerile. I-am sugerat, discret!, că ar fi bine să i le facă unul dintre noi. A refuzat cu hotărâre..

Săptămânal treceam pe la Circumscripţia Sanitară Cernica şi discutam cu medicii de acolo: Ionescu Valentin şi Gabrielescu. Îmi dădeau reţete cu medicamente inofensive (placebo) sau cu un efect vag pozitiv. În felul acesta îi menţineam trează speranţa şi îi alungam un gând sinistru: că ar fi părăsită de toţi...

Nopţile erau foarte grele pentru ea. Câteodată reuşea să mai doarmă puţin. Altădată nu. Am observat că mânca din ce în ce mai puţin... Avea dreptate când spunea:

- De unde să am poftă de mâncare dacă stau zi şi noapte numai în casă! Dacă aş munci, dacă aş pleca şi eu pe ici pe dincolo, ar fi altfel.

Când au sosit rudele ei de la Bălăceanca: fraţii, cumnatele, verişoarele ... a început să plângă sfâşietor, fapt nemaiîntâlnit la ea până atunci. Aducerile aminte, întâlnirea cu cei cu care a copilărit şi dragi ei, comparaţia posibilă în acele condiţii cu ceea ce a fost cândva, făceau să se rupă acel extraordinar echilibru în întâlnirile cu... alţii. Şi de fiecare dată când soseau rudele ei de la Bălăceanca torente de lacrimi porneau din ochii ei de culoare nedefinită. Apoi îşi revenea. La plecarea lor de fiecare dată le spunea acelaşi lucru:

- Nu-mi duceţi grijă că eu sunt sănătoasă. Doar nenorocitul ăsta de picior mă mai ţine. În rest mă simt bine.

Tot în acea perioadă aveam să descoper, în urma discuţiilor cu ea, că durerile de la încheietura piciorului le-a avut cu mult înaintea operaţiei!!!

- De mult, de când eraţi voi mici am avut dureri aici la “şoaca piciorului” (şi mi-a arătat cu mâna). Ţin minte că odată m-am dus la biserică şi m-au cuprins durerile. A trebuit să mă reazăm de perete.

Aproape instinctiv (şi inutil) am fulgerat-o cu o întrebare:

- De ce nu te-ai dus la doctor? Poate îţi făcea radiografie şi era mult mai uşor de vindecat atunci decât acum..

(Mi-am adus aminte de întrebarea medicului Constantinescu: “ Nu stiţi dacă a avut vreo fractura în zona şoldului?!”. Evident, atunci n-am ştiut. Oricum nu mai avea nici o importanţă practică).

Zilele deveneau mai ploioase, închise, triste, noroioase. Şi nopţile erau nesfârşite; parcă ne ţineau timpul în loc, în singurătate. Iarna ce se apropia cu paşi repezi mă îngrozea. În primul rând noroiul, zăpada şi mai ales alunecuşul (gheaţa) erau foarte periculoase pentru Mama. O singură alunecare şi dramatismul situaţiei s-ar fi amplificat. Aceasta ar fi însemnat pur şi simplu, dezlipirea piciorului de coapsă (de care era legat numai cu ţesuturi!). S-ar fi depăşit (dacă mă pot exprima astfel!) limitele rezistenţei umane. Şi medicii mi-au atras atenţia asupra acestui aspect. Şi apoi iarna mă mai îngrijora şi sub aspect sentimental: o despărţire în miez de iarnă în şuieratul infiorător al viscolului... era peste limitele mele sentimentale... Tabloul acesta nu mi l-am putut şterge din memoria sensibilizată, bolnăvicioasă...

O ZI CARE NU SE UITĂ

-----------------------------------

Sâmbătă 23 noiembrie 1974. Am sosit acasă, ca de obicei, în jurul orei 15.00. Până spre seară totul a decurs absolut normal. Dacă în acele zile ceva era normal... Am stat de vorbă cu Mama. Se simţea oarecum mai bine, durerile cele mari încă nu-şi făcuseră apariţia. Spre seară m-am apucat de învătat pentru seminariile de la facultate de săptămâna următoare. Pe la ora 19.20 m-am dus în camera ei unde era radioul familiei pentru a asculta cotidiana rubrică “Sport” din cadrul radioprogramului, “Orele serii”, rezultatul unui meci al marelui nostru tenisman, Ilie Năstase.

Dar dincolo, în camera ei mi-a fost dat să ascult, fără voia mea, una dintre cele mai înfiorătoare acuze pe care mi le puteam închipui că i se pot aduce Mamei...

Mama stătea în pat cu cotul pe masă şi cu palma îşi sprijinea obrazul. “Tata” crezând că eu am plecat definitiv din camera lor şi-a luat reluat “predica”. Apariţia mea neaşteptată nu i-a mai permis să curme avântul cu care îşi susţinea “predica”.

-... din cauza ta am ajuns aşa. Ai stat în spital şi pe mine m-ai lăsat să mă chinui, de m-am îmbolnăvit de stomac. Am băut coji de ouă ca să mă vindec.

A început să se învârte prin cameră în jurul meu. Cum era posibil să-i spună asemenea cuvinte? Într-o asemenea situaţie, nu se putea ca aceste cuvinte să iasă din gura unei fiinţe care se numeşte atât de simplu, tulburător de simplu... om...

Cuvintele Mamei care se doreau replici m-au făcut să tresar şi să-mi dau seama că totul era adevărat, cutremurător de adevărat. Mama i-a replicat:

- Ce sunt eu de vină! M-am dus şi eu să-mi caut norocul şi sănătatea pierdută, să mă întorc lângă familia mea...

Atunci am intervenit eu:

- Bine, “tată” se poate să spui aşa ceva! De ce nu te duci la doctor să-ţi dea un tratament pentru stomac. Dumneata vezi cât ne chinuim noi să o facem bine! Boala dumitale de stomac pe lângă piciorul Mamei este un fleac.

La auzul acestor cuvinte tot egoismul din el (şi era foarte mult!) a izbucnit violent. A început să se agite în stilul lui caracteristic atât de cunoscut nouă. Nu se schimbase . Ochii îi jucau ameninţător, dădea din mâini, răcnea:

- Ea, bolnavă?! Eu sunt bolnav, pe mine nu mă vedeţi că sunt bolnav. Toţi numai la ea vă gândiţi.

- Cine te-a pus sa mănânci conserve, i-am spus. Nu te gândeai că odată şi odată o să simţi pe propria dumitale piele toate ambiţiile astea...

- Uite ce e, mie să nu-mi faci observaţii, mucosule!!! Tu să-nveţi copiii tăi să mănânce căcat cu mă-sa şi cu ta-su. Ieşi afară din casa mea!

În momentele de mare tensiune devin, aproape miraculos!, calm. Aşa s-a întâmplat şi atunci. M-am aşezat liniştit pe un scăunel din faţa sobei. Am mai adăugat:

- Eu nu plec de lângă Mama mea până nu te linişteşti şi o laşi în pace!

În acea clipă s-a întâmplat o scenă cum rar îi este dat unui om să o vadă.

Odată cu terminarea ultimului cuvânt, în momentul în care privirile-mi se opriseră în podea, pentru a-mi ascunde obişnuitele-mi lacrimi pătimaşe, trădătoare, ce mi se strecurau pe obraz, “tata” a pus mâna pe un scaun fără spătar care-i era la îndemână şi a răcnit:

- Să ieşi din casa mea!

Ghemuit acolo lângă gura sobei cu capul cufundat între umeri, preocupat de propriile mele slăbiciuni omeneşti n-am văzut pericolul, n-am simţit fiorul ce cuprinde o fiinţă omenească în faţa hamletienei întrebări: “ A fi sau a nu fi..”... viaţă... Am avut însă noroc cu carul, cum ar spune românul.

Norocul meu dintotdeauna.

Norocul meu dintotdeauna şi din acea seară se numeşte simplu: Mama. Pentru viaţa mea s-a zbătut întotdeauna, acelaşi lucru l-a făcut şi atunci când viaţa ei nu mai era nici cât să încapă într-un degetar. Ea mai putea să-mi dăruiască viaţă; eu ei... niciodată...

Într-o fracţiune de secundă, firavu-i trup s-a oprit deasupră-mi, iar firavele-i mâini a oprit scaunul care se îndrepta spre capul meu. În fracţiunea de secundă următoare am sărit în picioare, concomitent cu strigătul de deznădejde al Mamei:

- Fugi, Vasile, fugi că te omoară!

Ajunsesem amândoi, faţă-n faţă, cu scaunul între noi. L-am împins prin intermediul scaunului, cu toată puterea mea şi a căzut cu scaunul deasupra lui. Apoi am fugit pe uşă. Imediat a ieşit şi el în curte, ţipând cât îl ţinea gura:

- Săriţi, lume bună. M-a omorât. Aoleoooo! M-a omorât câinele...

A continuat să se văicărească.

Eu am strigat-o pe Mama să vină la noi în cameră. În cele din urmă a apărut şi ea, ca o umbră. În mâna dreaptă avea bastonul, iar cu stânga se sprijinea de perete. În mâna stângă avea o bocceluţă care cuprindea, în principal, cutia cu medicamente. A intrat în camera mea. Nu a scos o vorbă. S-a aşezat pe pat. Nici un semn nu-i trăda tulburarea pe care i-o intuiam. Ochii i-a pironit, tot timpul, în pământ. Pe neaşteptate au încetat văicărerile lui “tata”. Apoi a plecat. Ştiam că s-a dus la fraţii lui după “ajutor”. M-am aşezat la masă şi-am încercat să-nvăţ. Mi-era imposibil. Literele îmi fugeau, neliniştite, în faţa ochilor. Şi jocul lor nevinovat a continuat neverosimil... Peste un timp câinii vecinilor au început să latre. Veneau... Mama a tresărit. S-a ridicat în picioare. S-a apropiat mai întâi de uşa, apoi protector de mine. Au lătrat şi câinii noştri. Era un semn că au intrat în curtea noastră. Veneau, deci. Dar cum de au avut timp să vină aşa de repede? Inima îmi bătea cu putere. Din întuneric a apărut soţia mea. Era schimbul doi şi venise mai devreme. Am răsuflat uşuraţi. Soţia era nedumerită. Nu i-a explicat nimeni ce se întâmplase. Într-un târziu câinii vecinilor au lătrat din nou. Nu mai exista nici o îndoială! Veneau... Mama stătea pe pat, soţia lângă ea, eu la masă lângă uşă. Au lătrat şi câinii noştri. Au intrat deci în curtea noastră. Se auzeau mai multe voci. Făceau zgomot. Mama mi-a spus:

- Vino încoace, Vasile, lângă noi.

Deşi nu sunt fricos m-am supus fără nici o vorbă. Am simţit că-n acele momente Mama era totuşi mai lucidă decât mine. Au ajuns în curte. Au intrat în casa noastră. S-a deschis uşa de la camera mea şi au apărut trei bărbaţi: “tata” şi doi dintre fraţii lui: unchiul Gheorghe şi unchiul Florea.

Primele scene au fost penibile: “tata” căuta cu tot dinadinsul să fiu bătut de fraţii lui. M-a scuipat, s-a agitat. Dar evenimentul mult asteptat de el (bătaia) nu s-a produs. Cei doi fraţi ai lui erau oameni cu scaun la cap şi evident nu i-au dat satisfacţie. Înfuriat a plecat în camera lui. Dupa o amplă discuţie în care am atacat toate probleme ce ne frământau au plecat la casele lor. A plecat, în cele din urmă, şi Mama în camera lor:

- Mă duc şi eu în camera mea, ne-a zis.

- Mamă! stai aici cu noi. Nu pleca...

- Mă duc. Ce-o fi o fi...

O umbră s-a strecurat pe lângă perete. În mâna stângă avea bastonul, cu mâna dreaptă se sprijinea de perete. Şi tot în stânga ţinea bocceluţa care, în principal, conţinea o cutie cu medicamente... A dispărut dincolo de uşa camerei lor. Apoi o linişte mormântală a devenit atotstăpânitoare. Apăruseră stele pe cer. Începuse să adie un vânticel. Pomii, sub mângâierea lui, deveniseră umbre tremurătoare prin curte şi aiurea. Liniştea aceea maiestuoasă a fost tulburată de şuieratul unui tren. Apoi totul a revenit în imperiul liniştei şi a tihnei. Nu şi a noastră...

CETATEA

-------------

Când m-am sculat dimineaţa, Mama discuta cu un vecin. Oare ce discuta cu un vecin? Oare ce discuta la o oră atât de matinală? Aveam să aflu imediat: căuta porumb pentru păsările mele!

Nu dormise toată noaptea. În singurătatea nopţii se gândise, pe-ndelete, la toate consecinţele incidentului din ajun. Concluziile avea să mi le spună dimineaţa.

- Vasile, trebuie să te desparţi de “noi”! Trebuie să mănânci separat.

- Cum? Şi matale ce mănânci?

- Eu mănânc cu “el”. Nu-mi purtaţi de grijă. Cu el la masă, voi nu mai puteţi mânca. Nu s-ar mai termina scandalurile.

Avea dreptate. A adăugat:

- Stricaţi soba din camera de la mijloc. Apoi faceţi alta dar cu plită. Du-te chiar acum la Iancu şi tocmeşte-te cu el. Treci şi pe la fratele meu, Gheorghe de la Bălăceanca şi spune-i să te ajute. Dacă mă fac bine mă trag şi eu lângă voi. Cine ştie ce-o mai fi...

Am plecat imediat. Drumul până la unchiul Gheorghe, la Bălăceanca, m-a răscolit peste măsură. De sus de pe dealurile care se ridicau în imediata apropiere a Dâmboviţei, pe partea dreaptă în sensul ei de curgere, am aruncat o privire atotcuprinzătoare peste panorama ce mi se prezenta în cele patru colţuri ale orizontului. Cât cuprindeam cu ochii era aria în care strămoşii mei bătuseră pământul lor cu plugul şi piciorul. Şi ca un făcut o ceaţă alburie s-a ridicat şi a făcut ca misterul ce urmărea acele gânduri să capete acea neclaritate care ne poartă pe tărâmul tulburător al improvizaţiei.

Jos, la picioarele mele şi ale dealului pe care eram, se-ntindea lunca Dâmboviţei ce devenise între timp, un întins teren arabil, cândva spaţiul vital al copilăriei Mamei, când, poate fericită, poate mulţumită de viaţa ei de copil, păştea vacile împreună cu cei de teapa ei. Câte dintre amintirile ei, pe care adesea mi le depăna de pe un fuior nevăzut, în lungile seri de iarnă, aveau ca perimetru întinderea ce-mi domina privirea şi gândurile.

Erau amintirile trecutei mele copilării când eu într-o parte buchiseam la slovele limbii române, Mama, de cealaltă parte, ne cosea ciorapii, pantalonii, izmenele şi în momentele ei de pauză şi ... carpete (desene cusute pe pânză după ce, în prealabil, erau copiate de pe altele, aşa-zis “originale”, care la rândul lor erau copiate după alte şi alte... copii...)..

Acolo pe aceste brazde, pe aceste coline, lângă stâna ce-mi apărea în vale sau poate lângă cumpăna fântânii ce părea ca vine din străfundul vremurilor s-au născut strămoşii mei. Au crescut, au trăit, au iubit, au născut la rândul lor alţi copii, au muncit, au zăcut, doborâţi de bolile vremurilor, au îmbătrânit şi... în cele din urmă s-au întors în ţărâna pământului lor. Adică acela pe care au trudit, l-au iubit, l-au muncit cu dragoste şi sârg... Ca un semn de omagiu şi respect: pe el s-au născut, el i-a hrănit, în el s-au întors atunci când şi-au terminat menirea omenească. Şi dumnezeiască...

La orizont a apărut maiestuoasă, enigmatică, precum o cetate medievală, satul de baştină al Mamei. Eram pe o colină din dreapta Dâmboviţei ce domina cu autoritate lunca acestui râu. Satul acesta mi-a vrăjit serile copilăriei mele. Prin aşezarea sa, acolo sus pe colină, unde era cufundat printre pomi, dintre care în frumoasele nopţi de vară, ţâşneau enigmatice lumini, iar din răcoroasele nopţi spre dimineţi ale aceluiaşi anotimp răzbăteau cu claritate tulburătoarele cântece ale cocoşilor întrerupte din când în când, de lătratul câinilor, ce părea cu totul şi cu totul inofensiv, din altă lume depărtată, aflată undeva sus... Satul acesta şi-a căpătat o poziţie privilegiată în sufletul meu...

Cine contribuise la aceasta?

Poate datorită faptului că Mama coborâse de acolo din această cetate inexpugnabilă pe una dintre potecile ce se văd atunci când soarele îşi concentrează focarul asfinţitului acolo, în vale şi care îmi sugerează podurile unei cetăţi. Coborâse, în căutarea norocului, în satul ce se-ntindea rugător, parcă, dincolo de apa Dâmboviţei.

Norocul nu se găsea în afara cetăţii. Poate doar amăgirea...

Cetatea aceasta şi-a găsit locul stabil în sufletul meu poate şi datorită faptului că soarele, după obositoare călătorii pe bolta cerească, îşi găsea culcuşul nopţii, acolo, între sau după zidurile invizibile ale cetăţii, colorându-i acoperişul cu o culoare superbă. Probabil drept răsplată pentru proverbiala-i ospitalitate. Şi când dimineaţa soarele apărea mai luminos, mai zâmbitor tot către cetate se-ndrepta.

Poate a rămas în sufletul meu şi datorită vredniciei şi bunătăţii fără margini pe care le aveau fraţii Mamei. Atunci când ne duceam la ei ne întorceam încărcaţi cu de toate şi pe lângă celelalte simboluri pe care metaforic le-am atribuit cetăţii inimii mele, am mai adăugat una: acea a bunăstării... Nu pot uita pe unchiul Gheorghe care dădea dispoziţii clare: “Lino, să faci imediat nişte scovergi să mănânce sora mea şi nepotul meu”. Acelea erau timpurile, acelea erau posibilităţile de a servi o rudă, un oaspete. Bineînţeles că la plecare dădea dispoziţie să ni se pună în traistă şi ceva făină şi altele care se găseau în casa unui asemenea gospodar. Noi, niciodată nu am cultivat grâu pe hectarul nostru de pământ, aşa că niciodată nu am avut făina noastră...

Atunci în acea zi de sfârşit de noiembrie astrul strălucitor nu mai semăna boabe de aur şi argint deasupra-i. Dispăruse în vazduh, lăsând cetatea învăluită în ceţuri neguroase...

Dar ea tot pe piedestalul sufletului meu a rămas chiar dacă, atunci, nu mai avea strălucirea de altadată.

În după amiaza zilei de 24 noiembrie 1974, am stricat soba cea veche. Ne-a ajutat şi Mama. Putere avea puţină dar voinţa-i era uriaşă. Aşa, într-un picior, lua cărămizile pe care le dislocam şi le aşeza în straturi. A fost ultima dată când am văzut-o muncind. Ştiam că ne aflam la un capăt de drum, în faţa unui epilog. Puteam să o opresc. N-am vrut, n-am putut. Munca a constituit pentru ea raţiunea supremă. Nu puteam să-i răpesc aceasta ultimă satisfacţie omenească.

Şi încă o săptămână s-a adăugat “zestrei” vieţii ei. Şi timpului inexorabil...

PREDICATORUL

----------------------

Din acea zi de pomină din finalul unui noiembrie-viteză-dureros şi al unui an atât de agitat greutăţile noastre s-au amplificat. Mai mult pe planul afectiv. Nu aveam voie să intru în camera care era şi a Mamei. Era riscant. Pentru a discuta cu Mama trebuia să o chem în camera noastră, adică a minifamiliei mele. Se infiripa un dialog... mereu acelaşi...:

“- Mama, vino puţin până la mine.”

“- Vin acuş, Vasile”

Aşteptam. Se auzea clanţa de la uşa ei. Apoi îşi trecea trupul slab peste pragul ce părea neobişnuit de înalt. Se târa (este cuvântul cel mai potrivit!) de-a-lungul pereţilor coridorului care lega camerele noastre, sprijinându-se de nelipsitu-i baston. Apoi se deschidea larg uşa de la camera familiei mele. Apărea mai întâi bastonul, apoi piciorul ei sănătos, stângul, apoi în cele din urma ea...Mama...

Mama, a mâncat puţină carne friptă cu usturoi...

Aşteptam o fărâmă, o fărâmitură de bucurie în privirea ei. Doream, din tot sufletul meu să se bucure de acea modestă atenţie filială... Doream ca mulţumirea ei să se rezume la micile mărunţişuri pe care i le puteam oferi... Ce îi puteam oferi altceva? Viaţă? Imposibil... Doar mâncare şi iluzii. Aceleia care ţi-a dăruit viaţă... Atât şi... nimic mai mult... De pe faţa ei au dispărut de mult orice urmă de bucurie. Altădată când o chemam la televizor venea. Dar cântecele populare vorbesc adesea de jale, de dor, de o mamă care-şi plânge feciorul, de o fată care-şi plânge mama, de despărţirea de locuri şi oameni dragi. Răscolesc amintirile, scormonesc adâncurile fiinţei umane, tulbură prin realitate, echilibre nestatornice, pe care, brutal, viaţa ţi le aruncă în faţă.

“Spune, mamă, ce-ai crezut

Pe mine când m-ai născut?”

Dar, iată ne-am trezit la capătul unui alt sfârşit de săptămână.

Am sosit acasă în jurul orei 15.00 în ziua de sâmbătă 7 noiembrie 1974, ca de obicei. “Tata” era schimbul doi, aşa că am putut să discut în linişte cu Mama chiar în camera ei.

La miezul nopţii a sosit şi ... el. A trântit uşa, a aprins lumina. Nici cea mai mică grijă de a nu face zgomot. Alungasem, până atunci câinii din faţa geamului Mamei pentru a nu face zgomot. Atunci nu mai era nimic de făcut.

Duminica dimineaţa, deci ziua următoare, am chemat-o, la noi şi i-am dat o bucată de carne să mănânce. Spre surprinderea noastră a mâncat-o cu o poftă neobişnuită. Adevărul nu era greu de intuit: pur şi simplu îi era foame!! M-a podidit plânsul. În propria noastră casă, în propria ei casă, împreună cu noi, să rabde de foame când noi aşteptam această necesitate a omului ca pe o izbăşire.

Şi asta pentru că neputând oricând să mă duc la căpătâiul ei nu aveam cum să stim când îi este foame. Pe “tata” nu-l interesa dacă a mâncat sau nu, avea alte preocupări. Chiar în dimineaţa cu pricina i-a sosit, invitat bineînţeles, un oaspete...

Era “fratele Gogu” cu care se-nfrăţise în închisoare. “Fratele” nu a venit cu mâna goală. Avea o canistră de vreo 20 de litri. Intenţia lui “tata” era clară: să distrugă tot ce se putea. Începuse cu vinul. Eu tăiam lemne.. “Fratele” a venit la mine şi a început să-mi ţină un logos elocvent. Avea dreptate când spunea “fratele meu Ion”. Semănau ca două picături de apă...

“- Eu sunt Gogu, toată lumea mă cunoaşte”.

“- Stau lângă Sfânta Vineri. Am nişte case... am şi telefon”.

“- ... cu Ion ne-am avut ca nişte fraţi, are un suflet bun... totul împărţea cu mine...”.

Apoi a început să atace frontal latura lacrimogeno-sentimentală.

“- Vă iubea şi plângea pe marginea patului de dorul vostru”.

Atunci poate. Avea nevoie de noi pachete cu ţigări, ciorapi, zahăr, etc.... “Fratele” a început să-mi dea sfaturi: cum trebuie să mă port cu un părinte, supralicitând cu predilecţie datoriile mele şi, omitând, cu buna ştiinţă, drepturile acestuia. Mi-era silă de toate. Politeţea mă obliga să nu-l trimit undeva.

La plecare, probabil drept răsplată pentru osteneala lui de “predicator”, a plecat cu canistra plină de vin...

În acele zile de după incident gândurile noastre mărturisite uneori, nemărturisite de cele mai multe ori s-au oprit asupra unui fapt: unde vom locui (mă refeream la familia mea) după... Atât cât mi-a stat în putinţă am refuzat să mă gândesc la aşa ceva. Cât despre casa noastră...

N-aş fi vrut în nici un caz ca în timpul agoniei Mamei să părem nişte ulii la pradă. Ar fi fost inuman. Ar fi fost întocmai aşa cum văzusem într-un film în care un animal lovit de o boală fatală era devorat înainte de a-şi da obsteşcul sfârşit. Mi-amintesc cuvânt cu cuvânt ce a spus comentatorul: “În lumea aceasta nu-i loc pentru o moarte liniştită”.

Ulterior aveam să aflu că “tata” i-a făcut Mamei repetate propuneri prin care cerea să-i dea toată casa pe numele lui. Cuvintele sunt de prisos!...

Tot în acele zile am văzut, împreuna cu Mama un emoţionant reportaj semnat de neobositul şi talentatul Aristide Buhoiu.

Un tânăr care-şi pierduse mama din anul 1958 şi-a regăsit-o. O chema Maria Mocanu. Emoţiile revederii, bucurie mare... Alţii sunt pe cale să-şi piardă mama...

Necazurile se ţineau lanţ: a început să o doară o măsea... A făcut un abces. Cum să o ducem la dentist să i-o extragă?, ne întrebam. Dar în cele din urmă n-a fost nevoie...