Scris de Lilian Iordache Lilian Iordache

Categorie: Stiri recente Stiri recente

Creat: 24 Octombrie 2024 24 Octombrie 2024

Accesări: 2124 2124

Ieri 23-oct-2024, Paul Daniel Sava din satul Tanganu, comuna Cernica, a cucerit titlul de Campion Mondial la Ju Jitsu, categoria M2 Fighting Masculin - 77 kg, in urma a trei lupte castigate consecutiv (care au durat efectiv 12 minute) la campionatul mondial din Grecia, Creta, Heraklion cu francezul Sanesi Sebastien, Taibagarov Arman din Kazakhstan (ambii invinsi prin superioritate tehnică - Full Ippon, 50-0) si Gurbanov Emil din Azerbaijan (invins prin victorie la puncte 18-6). click aici.

Membru al C.S. SPARTACUS 2001 București din cadrul Federatiei de Arte Martiale, Paul a reprezentat cu succes Romania la campionatul din acest an din Grecia, urcand pe locul cel mai inalt al podiumului acestei competitii.

In anul 2022, Paul a castigat titlul de vice-campion mondial la campionatul mondial de la Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite. click aici

Felicitari Paul, suntem mandri ca un tângănean, din comuna Cernica, a facut sa rasune imnul Romaniei, inca o data, la acest campionat si iti uram mult succes in continuare. 

Puteti urmari luptele de la acest campionat in video-urile de mai jos la minutele 1:46:00 (cu Franta), 2:06:38 (Kazakhstan) si 2:21:00 (Azerbaijan).

VIDEO 1 - Festivitatea de premiere:

VIDEO 2 - Lupte castigate de Paul Daniel Sava din satul Tanganu, Cernica, la Campionatul Mondial de JU JITSU - Grecia, Heraklion, 23-oct-2024 împotriva Sanesi Sebastien – Franta (FRA), Taibagarov Arman – Kazakhstan (KAZ) si Gurbanov Emil – Azerbaijan (AZE).

VIDEO 3 - Ziua I - Campionat Mondial Ju jitsu  2024 Grecia, MAT 2 

Pentru cei care nu stiau, Paul Daniel este unul din cei doi fii ai renumitului fotbalist tanganean Dumitru (Dudu) Sava, component al echipei de juniori a Metalului Bucuresti, campioana nationala in anul 1970 sub bacheta lui "Papa" Leon Lazar alaturi de nume prestigioase din fotbalul romanesc: G. Stan, G. Sandu, Mateescu, M. Savu, Trandafilon. Apoi, acesta a plecat pe meleaguri ardelene, la Metalurgistul Cugir unde a evoluat intre anii 1971-1985. In anul 1975 a fost declarat cel mai bun fotbalist al judetului Alba. Click aici si aici.

Jujutsu, de asemenea jujitsu, jiu-jitsu sau jiu jitsu (柔術 jūjutsu^?, arta supleței) este o artă marțială japoneză. Tehnicile utilizate in Jujutsu conțin în principal proiectări ale adversarului la podea, imobilizări, strangulări, și, un mare număr de tehnici articulare. Varietatea mare de tehnici și folosirea eficientă a biomecanicii corpului în acestea, fac din Jiu-jitsu o metodă de autoapărare foarte eficientă.

Creat înJaponia, jiu-jitsu este un sistem de luptă de apărare fără a folosi arme sau vreun alt obiect, ci numai mijloace corporale, care are ca scop trântirea adversarului la pământ și imobilizarea lui. Pentru aceasta unul din luptători folosește împotriva celuilalt apucări, lovituri, torsionări și întinderi ale ligamentelor, care îi provoacă dureri de o intensitate excesivă și insuportabilă.

A SE CITI SI

Destine tângănene. Dumitru Sava.

Memorial "DUMITRU SAVA"

Dudu Sava a plecat dintre noi...

Ion Sava

Cupa Cernica-SKDUN. Competitie Karate. Sala de sport Balaceanca, 26 mai 2012.

Rezultate Progresul Cernica la Campionatul European de Karate Shotokan si Cupa Europeana destinata Kohailor. Chiajna 21-22 Aprilie.

Cupa Karate Mos Craciun. Progresul Cernica, Balaceanca.23-12-11

Progresul Cernica-10 medalii la Campionatul Mondial de Karate- Germania

Examen de grad Karate-Progresul Cernica. 3 iunie 2011

Noi medalii castigate de sectia de karate Progresul Cernica

Comuna Cernica are campioni Europeni si Mondiali la KARATE

Noi medalii pentru Clubul de Karate "Progresu Cernica"

Album Foto Clubul de Karate 'Progresu Cernica"

Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja

Categorie: Istorie Locala Istorie Locala

Creat: 21 Iunie 2024 21 Iunie 2024

Accesări: 2414 2414

MICRO-POVESTIRE LOCALĂ REALIZATĂ SUB EGIDA PORTALULUI VOXCERNICA.RO

D E S T I N E  T Â N G Ă N E N E  -  D U M I T R U  S  A  V  A

 VASILE  BOLBOJA - 2010

A se citi si:

107 pagini de istorie fotbalistica a comunei Cernica.

Dudu Sava a plecat dintre noi...

Memorial "DUMITRU SAVA"

Destine tângănene. Rădița. Predestinare - Prietenie - Dragoste.

Amintiri si reamintiri fotbalistice... cernicase

Amintiri Fotbalistic-Cernicașe…. 1978

 Vizita la terenul de fotbal din Tanganu

Versiune pdf descarcare click aici:

Care este prima mea amintire despre Dudu ?

       Caut în memorie, în timpuri de demult, peste care au trecut veri caniculare (precum cea din zilele  în care am început să aştern aceste rânduri/gânduri), ierni geroase şi vânturi reci venite din pustia rusă şi ploi aduse de nu ştim unde pe cerul nostru, câteodată vânăt şi oameni care nu mai sunt şi oameni care nu au fost... Atunci în acele vremuri depre care eu vreau să vă povestesc, deci, încerc să găsesc, să descopăr în intimităţile sufletului meu prima amintire despre Dudu.  Ajung aproape inevitabil la însemnările mele despre istoria fotbalului tângănean în care povesteam că în curtea lui familiei Sava se juca fotbal. Reproduc fragmentul din acea microistorie fotbalistică tângăneană.  În curtea lui  “Marinuş al lui Marin Agentu (care avea casa lângă familia Sava, fără gard despărţitor şi când se încingea câte o partidă de fotbal în acea curte, Ion Sava le aducea mingea “arzându-i” şi el câte un şut!)”. Relatarea aparţine  unui mare iubitor de meleaguri natale, fiu al acestor pământuri, profesorul  Stere Cristea (Turugă).  Şi cei mici profitau de mingile care depăşeau “cadrul” afectat curţii şi “păleau” şi ei, cu sete, obiectul magic. Se juca fotbal (miuţe) oriunde: pe maidanul din centrul satului, pe uliţele mai largi. Tot în acele însemnări am scris că cei mai mici erau “plasaţi” în poartă. Era o realitate. Toţi doreau să se avânte în atac să lovească des mingea, să marce goluri. Cel din poartă era un fel de “pândar” care avea grijă să repună obiectul în joc... Diferenţa de vârstă dintre Sava Ion (născut în 1943) şi “cel mic” Sava Dumitru (născut în 1952) era, deci, apreciabilă: 9 ani. Prâslea, cu un păr  blond, creţ,  îl însoţea pe “nenea” peste tot. Protejat şi susţinut de fratele cel mare era şi el inclus în miuţele de pe uliţe. Dar legea (chiar nescrisă) era lege... şi trebuia respectată: cei mici să înceapă ca... portari. Aşa l-am cunoscut pe prichindelul numit de toţi “Creţu”: portar “uliţar”. Curajos, îndrăzneţ, abil, “Sava cel mic” şi-a luat rolul în serios făcea plonjoane şi mai apăra din mingile care se  îndreptau spre poarta sa, stârnind admiraţia jucătorilor şi a privitorilor de ocazie. Printre privitori şi cel ce scrie aceste rânduri... Aşa l-am remarcat pe Creţu. Prima lui poză, care se află în posesia mea, ne arată un băietaş care chiar avea părul creţ. Mi-e greu să localizez, în timp, când s-a întâmplat această întâlnire. Cred ca eu aveam vreo 13-14 ani iar el vreo 9-10. Probabil prin anii 1961-62.

       Apariţia terenului “central” de fotbal a modificat, substanţial, datele problemei. Fotbalul de pe maidan şi uliţe s-a mutat ... central pe noul teren abia înfiinţat. Aici s-au format noi prietenii s-au cimentat prietenii vechi.  Eu am avut şansa să fac parte dintr-un grup de băieţi, mai deosebiţi, iertaţi-mi lipsa de modestie, mai aparte. Şeful nostru faptic şi spiritual era Ion Sava căruia nu ştiu de ce i s-a spus “Doctoru’ “, apelativ pe care-l folosim şi azi. Apoi urmau Sandu Constantinescu-Pripigică, Ion (Neluţu-Nelu)  Matei, Mircea Tache, Marin Iordache-Zanea şi evident ni s-a alăturat şi puştiul Dudu Sava-Creţu.  Ne coordonam  activităţile între noi: cele profesionale (Neluţu Matei şi Mircea Tache erau colegii mei de serviciu), şcolare (aproape toţi urmam liceul la seral), distractive (dans, revelioane, băi în lacul Cernica, mai târziu în ştrandul cu acelaşi nume) şi evident... fotbalistice. Fotbalul a fost un extraordinar liant între băieţi. Se juca seară de seară pe terenul central şi era imposibil să nu se lege  prietenii. Eu, după zeci de ani, am afinităţi cu unii consăteni pentru că am  jucat... cândva fotbal  împreună. Cândva înseamnă anii ‘960.  Din păcate azi fotbalul nu mai are aceiaşi putere de seducţie, de apropiere între tineri.

    Între  anii 1963-1968 (an în care eu am plecat în armată) am fost prezent  în multe seri pe terenul de fotbal pentru incredibilele meciuri (Doamne!, cum să le zicem: “serale?”). Rar se va mai întâmpla pe “miniplaneta Tânganu” un alt fenomen de asemenea dimensiuni faptice şi emoţionale. Eu aveam între 15-20 ani. Prietenul meu avea între 11-16 ani. Îmi amintesc vag de puştiul (“creţ”) care se implica în meciurile “serale” doar în anii 1966-68. Dar numai atunci când avea timp. Ca şi mine urma liceul (seral) şi timpul nostru era drămuit mai ales pentru... serale fotbalistice. Aş putea să intru, iar!, în detaliile acelor meciuri. Cu alegeri în fiecare seară, cu perioade în care se stabileau echipe pentru o perioadă mai lungă de timp, cu “bombele” lui Nită şi ale lui Mircea lui Dospitu care pe mine, portar, mă terorizau, cu victoriile sau înfrângerile “şefului de echipă” Godac, care în caz de înfrângere a acestuia se terminau cu “baterea tablei” pe drumul către bodega lui “nea Mitică”.  Dar Dudu nu a fost unul dintre protagoniştii acelor “întâmplări fotbalistice” decât ocazional.

      Să abordam un capitol  în care Dudu Sava a avut un rol important.

     Am scris şi cu altă ocazie că meciurile duminicale între “Tineri” şi “Bătrâni” au făcut deliciul spectacolului  fotbalistic tângănean de a lungul a multor zeci de ani. Aşa am pomenit eu în anul 1958 pe terenul de la “Zuzea”, aşa a continuat, în deceniul următor, pe “terenul central”, cu alţi protagonişti. Puterea exemplului, a tradiţiei, pe acele vremuri, era puternică. Trecuse vremea generaţiei lui Ion Zanea, Cosma Tudor-Mafoame, Fane Megheş, Mihalache Gheorghe-Coamă, Nicoară Mieluş-Cotoiu, Ion Gheorghe-Popeda,  Oprea Marin-Şinu lui Patile, Nicu Şindiu, chiar şi a celebrului cuplu de mijlocaşi – Tache Ion-Băşinică – Ştefan Alexandru-Ţigae. Pe poziţie au rămas eternii Cosma Tudor-Cocoş şi Ion Ciobanu secondaţi de omniprezentul State Vasile-Pocăitu şi Ion Nicolae-Godac...

     Aşa că în anii 1966-1968 aceste meciuri tradiţional-duminicale s-au desfăşurat cu o regularitate de ceasornic.

     Să amintim echipele:

      TINERII: 

• - În poarta, cu voia dvs. Vasile Bolboja zis şi “Andrei” (după numele portarului de atunci al Rapidului) pentru modul defectuos în care prindea mingea “la piept” din care sărea ca din gardul... cimitirului (ziceau răutăcioşii...).
• - Fundaşi: Mircea Tache, Istrate Tudor-Pichi, Tudor Nicolae-Pleau, Popescu Nicolae (Icil), Dumitru Ion-Ţânţaru,
• - Mijlocaşi: Marin Iordache-Zanea, Zamfir Constantin-Târnaţi, Gogu Iordache-Zanea, Ivan Virgil-Coţomeagă, Radu Constantin-Coţain,
• - Atacanţi:  Oprea Gică-Câcă, Sava Dumitru-Creţu, Ion Constantin-Godăcel, Pârvu Nicolae-Leonte.

       Acesta era, ca să zicem, lotul de bază. Desigur că mai existau şi alţii care completau, la nevoie, sau în caz de  absenţe fortuite, echipa “Tinerilor”. De cealaltă  parte nu lipseau cunoscuţii “veterani”: Cosma Tudor-Cocoş, Ion Ciobanu, Ion Nicolae-Godac, Iordache Mircea-Dospitu, Gheorghe Ion-Nită, fraţii Mamonu (Marin şi Ion-Curcă), Ivan Tudor-Dudel, State Vasile, Marcu Marin-Nuş, Sava Ion-Doctoru’ şi alţii...

    Meciurile – arbitrate de Radu Ion – Muţunache – erau spectaculoase, gustate de numerosul public, şi, oarecum surprinzător, începeau  la orele 15,00-16,00 pentru a se asigura timp şi pentru  fotbaliştii amatori şi de ...dans la Caminul Cultural plasat în fosta “Cârciumă a lui Stancioi”. Evident când acestea se desfăşurau. Că nu aveau regularitatea meciurilor de fotbal...

    Am fost un portar mediocru. Cu predecesori iluştri ca Ion Zanea sau Gheorghe al Matilichii era greu să te impui ca portar de valoare... Dar, se pare, că la acele meciuri din anii 1967-1968 am fost un portar să zicem... “bunicel”. Altminteri, fără concurenţi de valoare, în acei ani, am fost portarul echipei Tânganului în puţinele meciuri amicale şi de calificare în “Promoţia” judeţeană. Indiscutabil, eram titularul echipei de “Tineri”. Îmi aduc aminte că  înainte de un  asemenea meci am întârziat şi m-am trezit acasă cu Dudu  (a venit cu o bicicletă de împrumut!) să vadă de ce nu m-am prezentat, în timp util, la meci. Atunci mi-a adus cea mai importantă apreciere din acei ani, a modestei mele prestaţii de portar: “Vasea, fără tine în poartă nu am curaj să joc!”.  Era aprecierea prietenului meu de o viaţă mai tânăr cu 4 ani. Eu aveam 20 de ani el doar 16 ani. Niciodată  nu am să uit acele cuvinte venite de la un prieten total, de la un frate... Ele ascund mult mai mult decât prestaţia mea de modest portar. Ele ascund o imensă încredere într-un prieten. Şi acum peste atâţia ani îmi aduc aminte (printre lacrimi...) de Dudu la poarta mea, lângă o bicicletă împrumutată, spunându-mi cuvintele care au devenit emblematice pentru o prietenie de excepţie.

     Acele meciuri erau aprig disputate. Nu intru în amănuntele pe care le-am prezentat, în detaliu, în “Microistoria fotbalistică a Tânganului”. Forţa echipei noastre, a “Tinerilor”, consta în siguranţa cu care evolua în apărare, “creierului” ei, regretatul Istrate Tudor zis şi “Pichi” pentru asemănarea fizică şi siguranţa în joc cu a  celebrului “libero” al lui Inter Milano cu acelaşi nume, renumita echipă a acelor ani, antrenată de legendarul Helenio Herrera.

     La mijloc forţa echipei consta în talentatul Marin Iordache-Zanea şi a efemerului talent Zamfir Constantin-Târnaţi. Dar “floarea de la butoniera celor... Tineri” era, indiscutabil, cuplul de înaintaşi centrali Dudu Sava – Godăcel. Fără golurile lor nu ar fi fost posibil echilibrul aproape matematic în număr de victorii cu cei mai vârstnici.  Ciudat este că în competiţiile de înalt nivel (până la Divizia B) cei doi au evoluat (cu succes!) pe extreme. Atunci, în acei ani, în acele meciuri strict locale, cele două “zvârlugi” marcau gloluri după goluri, creîndu-le reale probleme celor “Bătrâni” dislocându-i, măcinându-i pe flancuri. A fost asul din mâneca noastră, a celor “Tineri”, în disputele cu mai experimentaţii şi mai valorosii noştri adversari...

     În decembrie 1967 am cumpărat, în rate, un magnetofon Tesla-Uran (cu dublă alimentare curent-baterii – o noutate a acelor vremuri) de  provenienţă cehoslovacă. Se apropia revelionul dintre graniţa anilor 1967/68. Ca de obicei, în acei ani nu am pregătit nimic lăsând totul “pe ultima zi”. Neluţu Matei a venit cu o ştire “bombă”: părinţii lui făceau revelionul la nişte rude din Pantelimon şi, ca atare, noi puteam să facem revelionul la el acasă, evident cu acordul celor “bătrâni”.

     A fost cel  mai frumos revelion la care eu am participat vreodată  S-a făcut o mobilizare “ad-hoc” şi ne-am strâns fix... 17 combatanţi: 9 băieţi şi 8 fete. Încerc să reproduc, din memorie, lista participanţilor:

   Fete: Dorina şi Sanda (Suflă), “vecina” Visi (fata  lui Ilie Neagu-preşedinte CAP), Didina (sora mea), Lenuţa Sava, Codiţa Bâlbâcică,....(nu imi mai amintesc încă 2 nume)...

  Băieţi: Neluţu Matei (gazda), Ion Sava, Dudu Sava, Mircea Tache, Marin Iordache-Zanea, State Vasile-Pocăitu, Dumitrică Florea-Verde, Pârvu Nicolae-Leonte, Vasile Bolboja.

  A fost un revelion de pomină.

  Vedeta a fost, surprinzător,... Dumitrică Florea-Verde. A găsit o cămaşă ţărănească de a lui nea Mică Matei (tatăl lui Neluţu Matei) şi-a  pus nişte dinţi de ceapă şi la graniţa dintre ani a ţinut un spectacol pe cinste. Îmi amintesc o replică a Lenuţei Sava: “Eu credeam că ăsta este mut!”. Eu, Dumitrică Florea şi Lenuţa eram de o seamă, adică paşoptişti (născuţi în 1948). De la 11.30 până la 12.30 deci la graniţa dintre ani, magnetofonul a cântat o... periniţă prelungită peste ani...pigmentată cu amintitele demonstraţii umoristice ale lui Florea-Verde. Pe la ora 3, aşa cum îi stă bine unei petreceri, s-a iscat o dispută  feminină cum că unul dintre bărbaţi (care avea o pereche... stabilă) s-ar fi uitat, (prea) tandru, la o altă frumuseţe locală... A ieşit un mic scandal, cu  ceva pahare  răsturnate, şi în final combatanţii au părăsit scena revelionului. Îmi amitesc perfect, am râs copios după aceea, că în toiul scandalului, Neluţu Matei, gazda noastră, strângea liniştit... paharele răsturnate pe sub masă...  În final au rămas pe metereze doar 6 combatanţi, toţi de sex masculin: evident gazda, Neluţu Matei, Mircea Tache, Dudu Sava, Marin Iordache, hazliul de ocazie, Dumitrică Florea şi Vasile Bolboja. Am încercat să ne hodinim care cum puteam după un aşa revelion zbuciumat, dar nişte pârdalnice de perne ne cădeau de sub cap tocmai când să aţipim. A doua zi am descoperit misterul: şugubeţul Dumitrică Florea nu a avut somn, ne urmărea şi cum aţipeam (evident sub influienţa băuturilor) ne trăgea pufoasele perne de sub cap şi aşa ne-am chinuit până dimineaţa. Dimineaţa am luat-o de la început, noi, cei şase. A venit Visi, ca o adevărată gospodină şi vecină grijulie ne-a făcut câte o cafea, a făcut o ordine exemplară, pentru care semnatarul acestor rânduri a răsplătit-o cu un “pupic” dulce şi am purces către ...”Vântu”.  Cine era “Vântu” ? Tatăl lui Dudu şi al lui Ion Sava care ne-a primit, ca de obicei, cu bucurie, vin, ţuică şi... ziceri proprii în care era renumit şi pe care le rostea cu o plăcere evidentă.

    Eu am ajuns acasă seara târziu, obosit...nevoie mare de... Sfântul Vasile... 

    Voi povesti, în continuare, un episod care are mai puţină legătură cu Dudu. Dar are cu prietenii lui de o viaţă, cu atmosfera acelor ani, în care şi-a trăit adolescenţa, s-a format ca om.

     Sărbătoarea de Paşti a anului 1968.

     Am hotărât să o petrecem la modernul şi nou înfiinţatul Restaurant Cernica. Liderul nostru era,evident,  Sava Ion. Zis şi făcut. Concentrarea: la casa lui Nea Anton “Vântu” cu care ne-am întâlnit şi de... revelion. Eu în drumul meu spre locul de întâlnire am mai “colectat” câteva păhăruţe de ... lichior de casă, la modă pe atunci. Nea Anton, gazdă primitoare, ne-a mai tratat şi el cu ceva licoare... Şi aşa am purces spre Restaurantul Cernica. Erau următorii: Ion Sava, Dorina soţia lui, State Vasile şi soţia lui Lenuţa Sava, Neluţu Matei, Marin Iordache, Florea Dumitrică, Mircea Tache, Vasile Bolboja. Eram însotiţi de magnetofonul meu Tesla-Uran pe baterii.  Acolo evident mici şi... bere cât poate să ducă fiecare... Şi să ştiţi că s-a consumat din plin. Acelaşi hâtru (pe atunci) Florea Dumitrică turna pe gât unul după altul pahare de bere spunând că “de la motorină în sus el bea orice”, fapt care i-a atras, din nou!, uimirea  Lenuţei Sava (devenită State) că ea îl credea “mut”... Eu aveam programat, cu magnetofonul propriu, fix la ora 16, o “duminică dansantă” la improvizatul Cămin Cultural din Tânganu (recte fosta cârciumă a lui Stăncioi ) sub gestiunea lui “nea Fănel” (tatăl unui nume cu care ne vom întâlni mai târziu: Istrate  Florica...).  Era responsabil şi cu proiectarea filmelor.  Dă-i cu bere... Eu eram mereu cu gândul la dansul de la cămin. Deh!, datoria nu-mi da pace! Comesenii mei mă asigurau că nu mai ajung la camin... Şi îmi spuneau mereu că rămân în urmă cu consumul de bere.  “Hai, măi, Vasea, goleşte şi tu paharul!”. Într-adevăr paharele lor erau goale, al meu mereu plin!  Din întâmplare am prins nişte gesturi demascatoare: Marin Iordache  îi făcea semn, discret, lui Sava Ion să-mi umple paharul între timp golit de mine....  Vroiau să mă îmbete şi să abandonez ideea de a mai ajunge, cu magnetofonul, la dansul tângănean de la ora 16. Am luat măsurile de rigoare, m-am ambiţionat şi am... plecat lăsându-i acolo. Am ajuns cu IRTA până la Cernica (acolo era, atunci, capătul de linie) am mers pe jos pe o înăbuşitoare căldură primăvăratică până la Tânganu, unde eram aşteptat de o mulţime de doritori de ... dans. Acolo era şi “secundul” şi vecinul meu în ale tehnicii, Iordache Tudorică. Era, îmi aduc perfect aminte, ora 16,07, iar eu ameţit bine şi toropit de căldură şi cei 2-3 km parcurşi de la Cernica până la caminul din Tânganu, insistam obositor, că m-am ţinut  de cuvânt, nea Fănel, Tudorică şi alţii, mi-au mulţumit, formal, şi m-au îndemnat să mă duc acasă să mă odihnesc că se descurca ei şi fără mine.  Am plecat spre casă am ajuns ameţit... bine, am cerut de mâncare dar până să mănânc am adormit, m-am trezit buimac după ora 18, am plecat la vecinul meu, nea Kivu (unul dintre puţinii tângăneni care deţinea un televizor; primul a fost  Cosma Tudor-Cocoş), să văd finalul meciurilor (pe vremea aceea se transmiteau, invariabil, cuplajele bucureştene, între orele 14-18). Meciurile se terminaseră, eu  începusem să mă trezesc, am simulat o încurcătură cu citirea ceasului şi am purces, degrabă, în sat, la căminul cultural. Acolo dansul se terminase cu bine (se desfăşura între orele 16-19), dansatorii, privitorii, se plimbau pe “Corso tângănean” şi se uitau curioşi la mine. Evident, aflaseră că “Vasile” era  beat... Ce legătura au toate acestea cu Dudu? El avea doar 16 ani şi nu a participat la aventura noastră bahică. Se plimba vesel şi glumeţ pe acel “Corso tângănean”.  M-a abordat cu binecunoscutele lui vorbe “Ce faci, măi, Mănică”. La care eu încă ... nerestabilit ... am răspuns aiuritor, stupefiant: “Bine, măi, Bănică”. Mulţi, mulţi ani după aceea am râs de replica mea cu... “Bănică”... 

       Într-o altă duminică Dudu a lansat, tot pe “Corso tângănean” o ştire bombă: “a murit Gică Petrescu”. Încă de pe atunci renumitului interperet de cântece de petrecere i se atribuia o vârstă matusalemică... Avea însă doar 53 ani  (se născuse la 2 aprilie 1915). Bineînţeles că a fost doar o glumă “marca Dudu”. Venerabilul interpret a trăit mulţi ani dupa aceea, a depăşit vârsta de 90 de ani (a decedat la 18 iunie 2006) şi a plecat, dintre noi, singur, trist, uitat de toţi...Atunci nu şi de Dudu...

     Era, deci, vara lui 1968. Viaţa lui Dudu avea două segmente importante: şcoala (era, încă din anul 1967,  elev al cunoscutului liceu din cartierul Pantelimon, “Alexandru Sahia”, cursuri serale) şi fotbalul – activa la juniorii cunoscutei echipe din estul Capitalei, Metalul Bucureşti, sub îndrumarea renumitului făuritor de talente, Leon Lazăr.  Eu, eram, încă din anul 1965, elev la cursurile serale ale liceului “23 August” din apropierea  Şcolii Profesionale cu acelaşi nume. Deci un avans de 2 ani. La finele anului şcolar 1967/68 eu absolvisem clasa a XI-a, el clasa a IX-a. Dar în toamna anului 1968 eu am plecat militar, am întrerupt liceul doi ani aşa că la revenirea acasă ne pregăteam amândoi să abordăm ultima clasă, a XII-a. Dar despre toate acestea în capitolul următor...

                    ---------------------------------------------------------

    În primul capitol prietenia dintre mine şi Dudu era una incipientă. Diferenţa de vârstă, de 4 ani, este mare în adolescenţă, insesizabilă la bătrâneţe. Între un adolescent de 18 şi un puşti de 14 ani relaţiile sunt de protecţie venită de la cel mai mare către cel mai mic.

    Am revenit din armată în februarie 1970. Eu aveam 22 de ani, Dudu 18 ani. Era totuşi altceva. Devenise un băiat frumos. Părul lui creţ se alungise devenise ondulat. Cu faţă rotundă, bine proporţionată (moştenire de la mama sa, ca, de altminteri, şi fratele său, Ion Sava şi sora sa, Lenuţa Sava-State) ) cu un fizic de ... fotbalist chiar dacă nu era înalt, cu o candoare care nu l-a părăsit toată viaţa, cu o ingenuitate care, în acei ani, în care etichetele erau altele decât cele de azi, îl făceau fermecător, devenise unul dintre preferaţii fetelor din Tânganu. Succesul lui la reprezentantele sexului frumos locale (şi nu numai...) a fost de notorietate. A fost, în acei ani, unul dintre idolii lor, succes care, poate, nu a fost egalat niciodată, în anii următori, de vreun reprezentant al sexului “tare”...  tângănean.

      Eu mi-am reluat vechile prietenii cu Neluţu Matei, cu Sandu Constantinescu-Pripigică, Mircea Tache, Marin Iordache-Zanea şi bineînţeles cu mentorul nostru, Ion Sava. Acesta se căsătorise, avea un băiat, pe Cristian, era alături de noi în multe situaţii, dar viaţa de familie oferea mai puţin timp liber de petrecut cu... celibatarii... În viaţa mea a venit puternic, din urmă, Dudu. Întrerupsesem liceul între clasele a XI-a şi a XII-a, aveam gânduri de viitor şcolar şi mulţi spuneau că o pauză de 2 ani îmi va fi fatală. Cel mai dificil obiect era, nu putea să fie altul, decât complexa materie, matematica, obiect de examen de bacalaureat şi de examen de admitere pentru orice facultate – cursuri serale - pe care intenţionam să o urmez. Cum şi Dudu, atunci în clasa XI-a, “scârţâia” la obiectul cu pricina, am convenit să facem un parteneriat, în doi, şi să abordăm, sistematic, toate materiile din domeniu: algebra, geometria analitică, trigonometria, analiza matematică, geometria plană şi în spaţiu. Plus literatura claselor IX-XI. Am purces imediat la treabă din acea primăvara a anului 1970. Am avut ambiţia, ca la începutul clasei a XII-a, să mă prezint, cu aceste materii, ca şi cum nu aş fi întrerupt liceul. Aveam un companion care avea aceiaşi ambiţie ca şi mine. Am făcut o programare riguroasă parcurgând metodic materiile prezentate, capitol cu capitol. Am făcut mii de exerciţii, ne-am bătut capul cu formulele greoaie ale matematicii, am parcurs culegeri celebre din acele timpuri (de exemplu “Gheba”, “Năstase”, etc). De obicei învăţam acasă la Dudu în camera din faţă-apus (unde dormea el). Programul era după ceas. Aveam pauze de 10 minute după o oră de studiu şi la intervale mai mari de 20-30 de minute. În acele pauze jucam tenis cu piciorul în curtea lui. Ritmul era infernal. Grigore Rada – Rădiţa, cu care devenisem coleg de serviciu (m-am angajat strungar la Postăvăria Română, unde ea deja lucra) ne-a rugat să o primim şi pe ea să asiste la unele sedinţe de pregătire promiţându-ne că ea doar ascultă, nu ne întrerupe chiar dacă anumite probleme  nu le înţelege. Bineînţeles că noi, cavaleri înăscuţi, când a fost cazul, nu am lăsat-o în... ceaţă. A rămas impresionată de ritmul şi seriozitatea cu care ne pregăteam. Altminteri, amintirile despre Rădiţa vor constitui, probabil, un alt subiect pentru ciclul nostru,  “Destine tângănene”.

     De mâncare, înfulecam ce ne pregătea mama lui, adică ceea ce avea de obicei la masă. Nu eram pretenţioşi la mâncare. Câteodată ne pregăteam la mine acasă. Într-o zi, eram schimbul 3, plecam seara la şcoală şi ne-am pregătit toată ziua. Evident ni s-a făcut foame, dar mama s-a scuzat că nu are decât... fasole. Bineînţeles că n-am făcut nazuri, am mâncat  pe săturate: fasole cu murături.  Mulţi ani după aceea Dudu spunea şi ne amuzam: “Măi, Vasea, ce fasole am mâncat noi, atunci, la tine!”. A venit vara lui 1970 care a fost una de excepţie pentru Dudu: împreună cu echipa de juniori a clubului Metalul Bucureşti a câştigat titlul de campioană naţională la juniori. Atunci, acest trofeu era la mare valoare: ocupa poziţia a 3-a în ierarhia naţională, după campionatul naţional şi Cupa României. Astăzi nici nu se mai scrie despre această competiţie tradiţională pentru că spaţiul tipografic este ocupat de  “bombele-sexy” ale nu ştim cărei pseudo-vedete...

    Antrenorul echipei era “papa” Leon Lazăr, celebrul făuritor de talente metalurgiste din acei ani. Coechipieri: Bucaru – Rădulescu, Zane, G.Sandu, M.Savu, G. Stan, Mateescu, Trandafilon... Îmi amintesc că a primit, ca primă!, 1.000 lei. Nu era o sumă prea mare, dar jucătorii de atunci erau modeşti şi se bucurau pentru orice sumă, pentru orice trofeu, pentru orice apreciere. Pentru comparaţie salariul meu lunar era de 1.175 lei. Mi-a făcut cinste cu o bere şi altele la Restaurantul Cernica, eu care eram prietenul lui de învăţat şi de miuţe de relaxare. Bineînţeles că altruistul Dudu a făcut cinste şi la alţi prieteni/consăteni...

    Am început amândoi, în forţă, clasa a XII-a a anului şcolar 1970/71. Munca noastră şi-a spus cuvântul: eu am continuat să fiu liderul noii mele clase unde fusesem repartizat, Dudu şi-a impresionat colegii cu cunoştintele sale de la materiile matematică şi literatură. Le-a explicat misterul, povestindu-le că se pregăteşte cu un bun prieten de-al său, consătean. Am făcut, pentru examen, analize literare la toate subiectele de la literatură. Eu dictam şi Dudu le scria într-un registru. După examenul de bacalaureat am făcut imprudenţa să povestesc despre  aceste conspecte dirigintei mele de la liceu, Alexandrina Dumitrescu, m-a rugat să-l împrumut unei alte eleve de a dumneaei, il l-am dat şi... dat a fost pentru că nu am mai reuşit să-l recuperez. Şi ne-a părut rău la amândoi...

    Într-una din zile am fost invitat de noi mei colegi de clasă să învăţăm împreună, eu fiind un fel de mentor al lor. Zis şi făcut. Ne-am prezentat acasă la unul dintre ei şi am început pregătirea... Ce pregătire?  Un simulacru.. Am făcut un exerciţiu două, apoi au început să discute despre radiofonie, muzică... Pierdere de timp.Le-am spus de intensitatea pregătirii făcute de mine cu consăteanul meu.

     Viaţa sentimentală a frumosului meu prieten era în continuare bogată. S-a împrietenit cu o fată din Tânganu, nu prea frumoasă dar inteligentă, finuţă, sentimentală, romantică. Pe atunci se scriau şi scrisori. Eventual de dragoste. Dudu scria şi scrisori de dragoste. Odată după nişte pârdalnice de exerciţii, obosit el, obosit eu, mi-a spus că are o treabă grea şi nu prea are inspiraţie: să scrie o scrisoare de dragoste. Cum eu eram “tare la literatură” mi-a zis: “n-ai vrea să mă ajuţi?” Am acceptat. Sentimental incorigibil am scris de parcă eu eram indrăgostitul. Fetei i-a plăcut mult... I-a spus/scris că a fost impresionată de cuvintele şi sensibilitatea lui şi, la rândul ei, i-a răspuns cu  frumoase, romantice misive de dragoste. Dar Dudu trebuia să “ţină stacheta sus” aşa că a trebuit, cât a ţinut acea prietenie să-l “sponsorizez” pe romanticul meu prieten în... dragoste scrisă... Dar toate au un început şi un sfârşit, mai ales în iubirile adolescentine şi fiecare şi-a urmat drumul lui. Dudu al nostru a plecat în Ardeal, fata aceea sensibilă a plecat în ţări streine. Eu n-am mai văzut-o de zeci de ani. Am rămas aici, singur, să vă aduc aminte de oameni, de sentimente, de iubiri petrecute demult, demult. Şi de scrisori de dragoste scrise de mine, trimise de Dudu, admirate de o fată sensibilă. Pe unde eşti tu, fată romantică? Că unde este Dudu, ştim!

      Încet, încet, între scoală, fotbal, pregătiri asidue şi... scrisori de dragoste  a trecut şi anul scolar 1970/71 şi ne-am pregătit pentru examenul de bacalaureat. Ţin minte că în preziua examenului de la literatură l-am găsit pe Dudu obosit, cu frumosul lui păr ondulat, acunci răvăşit, zicându-mi deznădăjduit: “Vasea, eu am uitat, tot, tot...”. L-am încurajat şi l-am asigurat că v-a lua examenul fără probleme. Era obişnuitul fenomen întâmplat aproape tuturor acelora care se pregăteau pentru examene ca în preajma lor să aibă impresia că au uitat totul, că în capul lor s-a produs o mancurtizare, un fel de “tabula rasa”. Examenul de bacalaureat a fost trecut cu brio de amândoi. Iertată-mi fie lipsa de modestie: l-am absolvit cu media 9.50 cea mai mare din liceu.

    Apoi drumurile noastre şcolare s-au despărţit. Eu am urmat, hotărât, drumul deschis de prietenul nostru Sandu Constantinescu-Pripigică şi am dat examen de admitere la ASE în sesiunea din vară. Am intrat, fără probleme, de pe locul 10 din 500 de candidaţi.

    Pentru Dudu lucrurile nu erau clare. Perioada de juniorat se terminase şi trebuia să rezolve nu o problemă, ca mine, ci două: în primul rând unde să joace fotbal şi apoi să se hotărască cum şi unde să continue studiile. Dacă le va continua. Am  ferma hotărâre că dacă s-ar fi pregătit cu mine pentru ASE ar fi intrat fără probleme. Examenele au fost: două la matematică şi unul la economie politică. La matematică nu avea probleme (avea cunostinţele necesare), mai trebuia să se pregătească la economie politică. Evident cu mine.

    Şi a venit bomba: Clubul Metalul nu l-a reţinut în lotul său şi i-a recomandat să se transfere la o echipă “din branşă”, adică metalurgistă, conform uzanţelor vremii. I s-a propus Metalurgistul Cugir. Eu am crezut că refuză. Unde să plece adolescentinul nostru, iubit de o familie numeroasă, de o armată de prieteni şi de mai mult sau mai puţin frumoasele din Tânganu şi din împrejurimi ? Decizia a fost surprinzătoare pentru ezitantul, răsfăţatul, adulatul meu prieten: s-a hotărât să-şi încerce norocul acolo în mijlocul Ardealului. A zis că este şansa lui şi nu poate, nu trebuie să o rateze. A fost opţiunea lui, susţinută şi de o parte din familie (în special de fratele său, Ion Sava, care dorea ca “ăl mic” să-şi ia viaţa în propriile mâini)) aşa că eu n-am încercat  să-l influienţez în nici un fel.

       Aşa că în vara lui 1971 Dudu a plecat, într-o doară, să-şi încerce norocul lui de fotbalist la echipa uzinei de maşini-unelte şi... (în secret) de armament, undeva la nord-est de Ţara Haţegului, pe aproape de istoricele cetăţi Sarmisegetuza şi Alba Iulia. Nimeni nu se gândea, atunci, că va “staţiona” acolo... 14 ani...

      Dar despre acei ani de acolo şi de aici de lângă noi în capitolele următoare.

                   ------------------------------------------------------------------

       În vara anului 1971 Dudu Sava a plecat departe de noi şi a descins la “noul loc de muncă... fotbalistică”. Desigur avea şi alte variante pe plan local, Bucureştii erau împânziţi, în acei ani, de echipe chiar şi de Divizia B, dar el a optat pentru o echipă metalurgistă în speranţa, altminteri legitimă şi realizabilă, că dacă se remarcă acolo va fi rechemat la echipa-mamă, echipa lui de suflet, Metalul Bucureşti. Era tânăr, eram tineri aveam entuziasmul şi curajul tinereţii de a lua “viaţa în piept”. Şi dacă aceste acte de curaj nu sunt făcute la tinereţe este greu de crezut că sunt apanajul anilor maturităţii... Pentru mine a urmat o vară liniştită, aveam încă din prima sesiune asigurat locul la ASE, pentru Dudu a urmat drumul lung al Cugirului...  Eram, fiecare, în preajma unor paşi importanţi în viaţă: eu continuam viaţa de salariat dublată de cea de student seralist, Dudu pe cea de fotbalist de Divizia B în mijlocul Ardealului, cu posibilităţi, după cum vom vedea, să-şi continue şi studiile. Paralelismul era evident: meseria de bază: eu strungar apoi funcţionar, el fotbalist; apoi am continuat fiecare studiile postliceale.

     Cum a debutat Dudu în noua echipă, în noul mediu de muncă şi viaţă ? Cel mai bine ar fi “să-l ascultăm” pe el prin intermediul primei scrisori datată la 20.08.1971:

   “...Am lăsat timpul să treacă să mă obişnuiesc puţin, să vă spun, să vă scriu mai mult, dar practic nu am ce să vă spun. Aici în groapa aceasta m-am săturat. M-am săturat şi de munţi şi de fotbal şi de...  de fete nu m-am săturat. In cercul lor abia acum eu m-am lansat. De fotbal să-ţi spun ceva.  Duminică am fost la Mediaş. Fotbal nu se mai mumeşte jocul acesta. Război, măcel adevărat a fost. Aşa ceva n-am văzut decât la argentinieni şi italieni cândva şi iată acum şi la români în Divizia B, seria 2. Am început meciul  şi n-au trecut decat 7 minute de fotbal căci  restul a fost bătaie. În minutul 10 am fost lovit în spate, am leşinat, am fost leşinat, Wasea. Am jucat în continuare dar am început să fug de minge. Şcoala ? Şcoala Tehnică. Pentru admitere: matematica si desen (auzi desen ?). Dacă nu reuşesc vin în Bucureşti direct la comisariat şi în continuare îţi scriu din armată.

     Satul, micul Paris, cum se prezintă de când am plecat, ce se petrece în el? Acolo, în Micul Paris soarele meu răsărea din marginea lui  şi razele sale încălzeşte tot cuprinsul dar asupra satului nostru străluceşte mai puternic mai frumos, crează un ansamblu atât de fermecător şi de poetic încât oricine l-ar vede nu ar putea trece fără să-l admire fără să se oprească o clipă fără să întrebe: Câtă splendoare, cât farmec, ce frumuseţe este acolo în Micul Paris în Tânganu... Toate bucuriile, toată împărăţia mea nu se află în altă parte decât acolo în micul Paris. Acolo sunt fete şi băieţi frumoşi, fermecători şi buni şi liniştiţi şi blânzi şi modeşti. Acolo trăieşti mai intens, mai puţin superficial, acolo iubeşti până la moarte şi nu te saturi, da, nu te saturi niciodată.  Aici Vasea soarele meu răsare noaptea. Aici m-am saturat, m-am saturat, m-am saturat.

     La  revedere Wasea.  Sava D-tru

     Strada Tineretului nr. 5  Loc. Cugir.  Jud ALBA

    Această primă scrisoare trimisă de Dudu de la Cugir a fost reprodusă aproape integral. Am reprodus-o păstrând grafia lui, aşa cum voi proceda şi în continuare. În finalul scrisorii apare adresa care imi va deveni mie atât de familiară. Din rândurile lui se desprind, clar două  paliere: unul sentimental, altul dominat de şocul înstrăinării. Acest sentimentalism “iremediabil” (cum ar spune poetul) a fost una dintre trăsăturile care ne-a legat indestructibil pe parcursul vieţilor noastre. Şi şocul înstrăinării  a fost una comună: eu eram un “ţăran dezrădăcinat” în Bucureşti, el unul în mijlocul Ardealului. Diferenţa era enormă: eu reveneam cel puţin în fiecare săptămână în “Micul Paris”, el cel mult de două ori... pe an.   Nu vrem, ca în amintirile noastre să facem exces de scrisorile lui Dudu, dar considerăm că este interesant să prezentăm, în detaliu, următoarea scrisoare pentru a sesiza oscilaţiile sufletului omului (oricare ar fi el) şi capacitatea incredibilă de adaptare a oricărei fiinţe. Inclusiv a omului...  Redau fragmente din scrisoare din 10.09.1971

“Am primit două scrisori una de la profesorul meu pe care n-am să-l uit şi am să-l iubesc la fel atâta timp cât am să exist. Nici pe celălalt mohican  nu l-am uitat. Lui nu i-am scris  pentru că nu ştiam  cum îl cheamă. Şi nici acum nu ştiu  în afară de Sandu (Alexandru)”. Este vorba, bineînteles, de Sandu-Alexandru Constantinescu-Pripigică; pe atunci nu ne prea ştiam numele de la “catalog”.  “Locul unde nu s-a întâmplat nimic” după cum spui tu parafrazându-l pe Sadoveanu este pentru  mine paradisul, locul care îmi vorbeşte despre anii copilariei ce au trecut atât de repede, oceanul de băieţi şi fete frumoase. Aici unde sunt nimic nu mai aminteşte despre ţinuturile mele, despre prietenii mei atât de dragi, nimic, ci totul este împietrit este fără viaţă.

     Aici nu iubeşti pe nimeni, pe nimeni nu iubeşti dragul meu. Ştii de ce? Pentru că oraşul acesta a fost denumit “DALLAS” iar cuţitul înlocuieşte pistolul. O întârziere de la ora 22  îţi poate face o surpriză. Vasea pe cuvântul meu dacă te mint. Unui baiat în faţa stadionului i s-a înfipt  un cuţit în gât şi a murit pe loc. Aici locuiesc “moţii” iar când se îmbată declară război.”

   În continuare povesteşte cum i s-au furat nişte lucruri, hoţul a fost văzut, s-au dat declaraţii la Miliţie şi... nimic. A fost chiar atenţionat să stea în banca lui. Şi continua: “Linisteşte-te băiete că altfel... Şi m-am făcut băiat liniştit, atât de liniştit încât în câtva timp am să vin acasă, acasă am să vin de tot. Ce dulce era aerul din satul meu chiar dacă uliţele erau prăfuite... Acolo, dragă Vasea, sorbeam o cantitate mare de aer, de soare... “

      Îmi scrie că se pregăteşte pentru examenul de admitere la Şcoala Tehnică. “La matematică mă mai pricep dar desen nu ştiu de loc”.

      Comentează informaţiile trimise de mine despre meciul Victoria Tânganu –Cornetu (O, tempora!) şi întreabă dacă a jucat şi ce a jucat Marin Iordache-Zanea şi de ce nu-i răspunde la scrisoarea sa.  Şi încă un pasaj interesant:                                      

   “Am să vin acasă. Poate bătrânul se va îndupleca să mă lase să joc şi eu în Promoţie căci de meciurile “măcel” din această divizie, această serie m-am săturat”. Sunt cunoscutele oscilaţii psihice ale sensibilului meu prieten, care în momentele de restrişte se gândea, evident fantezist, că va veni la Tânganu şi va juca la echipa Victoria Tânganu promovată în Promoţia judeţului Ilfov. Dacă “Bătrânul” va fi de acord... “Bătrânul” nu era altul decât Cosma Tudor - Cocoş zis şi “Moşul”... Şi un detaliu “material” a jucat la Timişoara până în minutul 62  când a fost schimbat şi a primit o primă de 460 lei (integraliştii au primit 500 lei).

     S-a interesat de Mama sa, de  adresa lui Nelu Matei (care era în armată), de adresa lui Ene şi de sănătatea unei fete din Tânganu, prietena noastră, vecina lui : Codiţa Galiei, care era în spital... Şi ca o  curiozitate mi-a trimis o scrisoare a unei fete căreia eu să-i pregătesc (pe vechiul obicei...) răspunsul!.  N-am mai păstrat acea scrisoare din timpuri ce mi se par imemoriale şi, iertaţi-mă nu-mi mai amintesc despre cine era vorba. Dar cu siguranţă că era vorba de o persoană feminină care nu a jucat vreun rol important în viaţa prietenului meu. Altfel, ca şi în alte dăţi, aş fi reţinut idila respectivă...

     Interesant este finalul: “Te salut Vasea. La revedere. Pelică”

Aşa cum am scris în capitolul anterior el folosea vocabula “Mănică”. Acum completez: o folosea şi aceea de “Pelică”. Dacă vă amintiţi după aventura semi-bahică din ziua de Paşti, 1968, eu am folosit o a treia variantă, hilară, stupefiantă, aiuritoare: “Bănică”. Deh, ale tinereţii invenţii lingvistice!

    După aceste două scrisori, din care am reprodus, în extenso, să intrăm şi în detaliile nesentimentale ale vieţii lui Dudu de la Cugir.

    Echipa Metalurgistul din localitate  a luat fiinţă în anul 1939. A evoluat în campionatul judeţean (până în anul 1946), apoi în Divizia C (până în anul 1954) când, pentru un an, a evoluat în Divizia B, din nou în Divizia C şi în anul 1962 (antrenor, celebrul Iosif Petschovschi) revine în Divizia B unde are o viaţă lungă la care s-a ataşat în 1971 şi Dudu Sava. Locurile ocupate de Metalurgistul Cugir, într-un interval de 10 ani, primii din perioada “Dudu Sava” sunt: 1971/72 locul 7, 1972/73 locul 15, 1973/74 locul 12, 1974/75 locul 5,1975/76 locul 12, 1976/77 locul 13, 1977/78 locul 11,  1978/79 locul 12, 1979/80 locul 8 si 1980/81 locul 16, retrogradabil în Divizia C. Deci în cele zece ediţii de campionat (cu eroul nostru în lotul de jucători) Metalurgistul Cugir a evoluat numai în Divizia B. A fost o performanţă pentru o echipă dintr-un oraş modest din partea  de sud a judeţului Alba. Pe atunci era mult entuziasm local pentru fotbal şi pentru locuitorii modestului şi izolatului orăşel era o mare bucurie ca duminică de duminică să se prezinte pe cochetul lor stadion şi să încurajeze echipa lor de fotbal. Nu erau importante promovările ci menţinerea unui status-quo, adică în Divizia B şi, deci, bucuria de a asista la meciuri de fotbal de “mâna a doua”. De aceea jucătorii erau înconjuraţi cu respect şi dragoste. Printre ei şi consăteanul nostru  Dudu Sava căruia localnicii şi coechipierii îi spuneau “Piticu” pentru înălţimea sa de doar  170 cm. Dacă la capitolul “fineţuri” tehnice nu a excelat în schimb era foarte serios în pregătire, tenace, disciplinat. Şi la o echipă “muncitorească” aceste calităţi primau. Să amintim şi câţiva dintre antrenorii pe care i-a avut în acei ani: Nicolae Voinescu II, Ştefan Onisie, Tiberiu Bone. Din enumerarea locurilor ocupate de Metalurgistul se poate observa că locul cel mai bun (5) l-a ocupat în ediţia 1974/75. La finele anului 1975, Dudu Sava a fost declarat cel mai bun fotbalist din judeţul Alba. Şi în acel judeţ mai erau echipe cunoscute cum ar fi viitoarea divizionară A, Unirea Alba Iulia sau Metalul Aiud...

    Încet, încet s-a adaptat  la viaţa de fotbalist de provincie. Câştiga relativ bine pentru acei ani, era foarte ocupat cu cele două activităţi: fotbal şi şcoala tehnică, era apreciat de conducere şi de ... fete.

    În altă scrisoare datată 28 ianuarie 1974 corespondenţa noastră este mult mai bogată în fapte concrete. În continuare duce dorul celor de acasă dar viaţa de acolo devine mai complexă. Între timp este încorporat în armată. Pe atunci nimeni nu era scutit de serviciul militar, nici măcar fotbaliştii, care, de obicei erau repartizaţi la echipe militare. După influienţa şi puterea clubului puteau să satisfacă stagiul militar în ograda proprie sau la echipe prietene. Dudu a oscilat atunci între Cugir şi Someşul Satu-Mare (o echipă ardelenească prietenă). Până la urmă cele vreo 6-8 luni au trecut repede şi Dudu a rămas la Cugir, însă a evoluat foarte rar. În schimb, după absolvirea şcolii tehnice s-a pregătit pentru examenul de admitere la Secţia de Subingineri a Politehnicii din Cluj care funcţiona chiar la Cugir. La întrebarea mea din acei ani, cum îşi petrece timpul, îmi spunea mereu că este foarte ocupat cu antrenamentele, meciurile, deplasările, cantonamentele şi cu “şcoala”. Noi mai adăugam şi cu fetele... Cred că înainte de a se decide pentru “Subingineri” intenţiona să urmeze un Institut de Educaţie Fizică pentru că mi-a solicitat o anatomie, materie care, în nici un caz nu era obiect de examen la o... Politehnică... Probabil ca i-a venit mult mai la îndemână sa nu scape vrabia din mână... adică o facultate de subingineri aflată în localitate.

     Aminteşte şi de corespondenţa cu două fete de acasă, care probabil visau la frumosul nostru consătean la întoarcerea la origini.... Un nume care mie nu-mi spune nimic Veta (probabil din Fundeni) i-a trimis... 8 pachete de ţigări. Dudu, atunci nu era fumător, le-a consumat cu şefii şi colegii. Şi un amănunt: i-a trimis, nedelicat, banii: 50 lei. Mai aminteşte de corespondenţa statornică pe care o avea cu Elena, verişoara Lenuţei lui nea Cocoş,  care, imperturbabilă, îi trimitea mereu scrisori... Aminteşte şi de o vizită importantă: Mama lui împreună cu cumnatul Vasile s-au deplasat la Cugir şi scrie: “Ziua aceea a fost prea scurtă dar nu o voi uita-o niciodată”. Mă asigură că Rapidul meu va termina pe locul 7. A terminat pe locul 14 şi a retrogradat în Divizia B... Spune despre Metalurgistul Cugir că va retrograda sigur din Divizia B. A terminat pe locul 12 şi a rămas în divizia secundă. Surprinzător, şocant pentru mine, vorbeşte de băiatul meu nenăscut (repet scrisoarea este datată 28.01.1974, Mihai s-a născut pe 16.02.1974) şi propune să-i dau numele: Claudiu (Dudu) Robert Eduard Orlando Bolboja...Dar adaugă: în eventualitatea că este fată să o cheme  Ana Maria Claudia Ellisa Bolboja. Am păstrat întocmai grafia lui. Fantezii de ale lui Dudu care era mereu surprinzător, romantic, ingenuu, schimbător. Acestea îi creau un farmec cu care a “fulgerat” multe inimi sensibil-feminine...

    Aş mai aminti două scrisori datate 14.02.1975 şi 23.05.1975. În intervalul dintre aceste două scrisori a plecat dintre noi aceea care a fost MAMA mea, adică aceea care l-a iubit pe Dudu ca pe băiatul ei, ca pe fratele meu. Tristul eveniment s-a întâmplat la 31 martie 1975... Sunt rânduri emoţionante de prietenie, de durere, de încurajare, de dragoste pentru părinţi, de solidaritate  la strigătul meu disperat că ”Nu, nu mai este nimic de făcut” aşa cum mi-au spus doctorii şi aşa a fost.  Mi-a oferit şi sprijinul său material...  Atunci a avut loc şi o scurtă vizită acasă cu o întâlnire fugitivă. A constatat  că m-am schimbat şi evident pune aceasta pe seama celor prin care am trecut. Durerile mari şi mici lasă urme... Şi iarăşi aminteşte de o fată, Persida, care, din câte îmi aduc aminte, era o fostă colegă (cunoştinţă?)  din Bucureşti cu care a ţinut legătura peste ani...

    În ediţia 1975/76 o surpriză pentru noi, sudici-tângăneni, echipa Metalurgistul Cugir a fost repartizată în seria 2 sudică, deci şi cu echipele bucureştene: Metalul, Tehnometal, Voinţa...  Am fost pe toate stadioanele. Pe stadionul Voinţa Dudu nu a jucat (a fost, mi se pare, accidentat) a jucat, in schimb pe Tehnometal, Metalurgistul a câştigat cu 1-0 (gol Giulevezean), Dudu a jucat binişor pe extrema dreaptă. După meci ne-am întâlnit, evident că a fost învoit să treacă şi pe acasă, am discutat despre meci. L-am întrebat de ce n-a speculat mai mult viteza sa superioară faţă de adversarul direct. Mi-a spus, stupefiant, că meciul a fost “aranjat” şi că este foarte, foarte greu în astfel de meciuri. Eu, sincer, nu observasem nimic. Dacă nu îmi spunea Dudu credeam că am asistat la un meci “tare”...

      Am fost şi la meciul cu o altă “sudică”, SN Olteniţa scor 1-1. Dudu nu a jucat dar a venit cu noi acasă, ne-am oprit în gara din Olteniţa şi, înfometaţi, era toamna, am mâncat o gustoasă... pastramă de oaie. Eu... pentru prima dată...

    În unul din acei ani într-una din vizitele duble, în vacanţa de vara şi de Revelion, a venit însoţit de Angela.  O fată frumoasă din Orăştie, care avea să-i devină soţie...

    În scurt timp Dudu a trecut în lumea cea largă a familiştilor. Probabil în anul 1976. Şi ca sincronismul dintre noi să funcţioneze copiii noştri, toţi băieţi, s-au născut alternativ după cum urmează: Mihai Bolboja (1974), Bogdan Sava (1978), apoi Iulian Bolboja (1979) şi evident Paul Sava (1980).

   Într-o scrisoare datată 18 noiembrie 1977 Dudu îmi scrie că nu joacă fotbal, era bolnav, că e greu să nu joci fotbal, că ieşi din centrul atenţiei, ceea ce pentru un  fotbalist poate fi fatal, conducerea îl suspecta că se sustrage, etc.... Dar se apropia  şi un eveniment fericit: naşterea primului copil: “poate am şi  eu un Mihăiţă peste vreo 2 luni – m-ar bucura sau poate o Mihaela...”. Continua cursurile la subingineri cu speranţa că totul se va termina cu bine, era optimist, se baza pe pregătirea şcolară de acasă, de la Tânganu. Întreabă de vărul său Iordache Nicolae-Raj, de cele două echipe tângănene Victoria şi Viitorul despre care eu îl ţineam la curent prin scrisorile mele. În acel plic am primit şi o superbă fotografie, cea mai reuşită pe care o cunosc şi pe care am primit-o vreodată de la el. Este binecunoscuta fotografie alb-negru în echipament de fotbalist pe un teren de fotbal cu nişte pomi pe fundal. Are chiloţi albi, jambiere şi tricou de culoare închisă are o minge la picioare, păr lung conform obiceiului timpului, ondulat. Fotografia conţine  următoarea dedicatie: “În ciuda anilor ce trec, voi rămâne mereu cel de azi. Cu dragoste, D. Sava   18.11.1977  Cugir”

   Au venit şi anii ’80 şi s-a pus din ce în ce mai insistent problema întoarcerii lui Dudu acasă lângă cei doi băieţi. În acea perioadă s-a  accidentat destul de  grav la genunchi şi la un control medical i s-a spus de către medic că “băiatule, la vârsta ta acest traumatism este începutul sfârşitului”. Şi aşa a fost. Avea 32 de ani.

    În acea perioadă lucram la Centrala Industriei Lânii şi am discutat cu directorul tehnic coordonator, Valentin Badea, despre încadrarea lui Dudu la Serviciul Mecano-Energetic şi a fost de acord, deşi, i-am spus sincer că recomandatul meu nu are experienţă.  Dar nu a fost considerat un impediment. Erau alte timpuri, alte mentalităţi. Pe de altă parte şi Ion Sava, fratele sau, care era preşedintele clubului sportiv Metalul Bucureşti a făcut demersurile necesare pentru a fi încadrat la uzina “23 August”.  Dar între timp Dudu, în stilul lui caracteristic, s-a răzgândit şi a continuat la Cugir până în anul 1985. Dar randamentul lui nu mai era cel ştiut, accidentul de la genunchi a lăsat urme ireversibile aşa că sfârşitul era pe aproape.

    În ediţia de campionat 1981/82, Metalurgistul Cugir a evoluat în Divizia C, a ocupat primul loc în seria sa şi în anul 1982 revine în Divizia B sub conducerea antrenorilor Ştefan Czako şi Alexandru Paşcanu. Bătălia pentru promovare în Divizia  B s-a dus cu o echipă din vecinătate, Mureşul Deva. Trubadurul/fotbalist  pe meleagurile tării, cu serviciul în industria... cimentului, Ion Constantin-Godăcel a fost prezent la Deva unde s-a disputat meciul decisiv pentru promovare între echipa locală şi Metalurgistul Cugir. Corespondentul nostru de ocazie ne-a spus că Dudu a făcut un meci senzaţional: a marcat un gol şi a dat două pase de gol vârfului de meserie, Vatafu, scor final 3-0!, şi drumul spre Divizia B a fost astfel pavat de consăteanul nostru.  Împreună cu antrenorul Paşcanu şi jucătorul dobroeştean Stanciu, Dudu  a venit acasă, într-o scurtă vizită la care am participat şi eu, evident la un pahar de vin.

      În cunoscuta carte “Fotbal de la A la Z”, apărută la sfârşitul anului 1984, este prezentată şi microistoria echipei din Cugir. Ne este  prezentată şi  echipa de conducere din care nu lipseşte omnipotentul Teodor Sadi de care îmi amintea mereu Dudu. Lotul de jucători, alături de Dudu Sava şi amintitul Stanciu, cuprindea alţi jucători cunoscuţi, portarii Anuţei (fost la Dinamo) şi  Sai, jucătorii de câmp: Iovănescu, Vătafu,  Dobrai, Ţintea, Staicu, Mateescu, A. Moldovan, Simu, I. Moldovan şi alţii.  Să nu-l uităm pe un alt ilfovean, Floare, masivul atacant din Buftea căruia Dudu i-a fost ani buni servantul de pe extremă.   

    Dar aşa cum se anticipa, forţa fotbalistică a lui Dudu a fost dramatic diminuată de accidentări, altminteri o dramă a multor atacanţi (mai ales ale celor de viteza cum a fost el) ale căror “unelte” (picioare) erau insistent şi consistent căutate de adversari. Cariera fotbalistică a lui Dudu se apropia, iremediabil, de final.

   Aşa cum a promis, în repetate rânduri, Dudu s-a întors, în sfârşit!, la vatră. Adică lângă cei doi băieţi, lângă părinţi, lângă soră şi frate, lângă prieteni, lângă consăteni.

   Fără Angela...

          -------------------------------------------------------------------------------------

       Anul 1985 a consemnat, în sfârşit, mereu anunţata întoarcere acasă a lui Dudu. Trecuse 14 ani din acel atât de îndepărtat an 1971.  Nimeni: el, familie, rude, prieteni, cunoscuţi nu credeau că Dudu va rezista atât de departe de casă atât de mulţi ani... Dar viaţa are legile ei, meandrele ei, surprizele ei. Dudu avea acasă  (acasă la Tânganu: 2 băieţi de 7 şi respectiv 5 ani). Îl aşteptau. De fapt îl aştepta toată lumea. Cu Angela. Doar ea  promisese tot timpul că după încheierea activităţii fotbalistice va veni cu Dudu alături de copii. Era, altminteri, în firea lucrurilor. Viaţa, lângă Bucureşti, avea, indiscutabil, mai multe şanse de reuşită decât în îndepărtatul şi însinguratul Cugir, unde fără fotbal nimic nu e... 

      Şi totuşi ea nu a venit cu Dudu. Pur şi simplu i-a spus că ea nu pleacă “de acasă”. Dacă vrea să plece el dar ... fără ea. Şi aşa s-a întâmplat.

      Absolvent al Institutului Politehnic de Subingineri, Dudu, prin intermediul potentului său frate, Ion Sava, a găsit, fără probleme, de lucru în cadrul Serviciului Transporturi al Întreprinderii “23 August”. Fratele său, Ion Sava, era din 1981 preşedintele cunoscutului club sportiv bucureştean “Metalul” aflat sub patronajul  mai sus amintitei întreprinderi. Imediat, pe aceiaşi filieră, i s-a găsit şi un post de antrenor de copii la acelaşi club. N-am intrat niciodată în detalii în legatură cu activitatea sa de antrenor. Era clar ca era un post de complezenţă asigurat de fratele sau. Fotbal ? Nu a mai jucat niciodată. Avea, atunci,  ani 33. Aşa cum i se spusese, încă din 1982, accidentarea de la genunchi a însemnat “începutul sfârşitului”. Atât de mult s-a temut de vreo recidivă încât nu a mai avut curajul să joace nici măcar în meciurile noatre local-duminicale. Îmi spunea mereu aceleaşi cuvinte: “Mi-e frică!”. A fost o teamă surprinzătoare pentru un luptător de talia lui Dudu. Alţi jucători talentaţi, precum Marian Preda-Firimitură, care tot cu un genunchi a avut probleme, a jucat, în “localele” noastre, până la peste 45 ani. Au fost şi alţii. Eu am jucat în acele meciuri, până la 59 ani şi... 2 zile  (ultima dată pe 11 martie 2007). Si, deşi mimam fotbalul, nu se poate spune ca nu exista riscul unei accidentări. Ba, în vreo două rânduri, am fost foarte aproape de o accidentare gravă. Dar nu  cunoaştem noi, de la distanţă, duritatea meciurilor pe care le-a susţinut Dudu într-o divizie B foarte dură, aşa cum  a spus el de nenumărate ori şi cum am relatat noi în capitolul anterior.

     Angela a rămas departe, Dudu şi-a reluat, relativ fără probleme, viaţa lângă ai săi şi în primul rând lângă familie.

    Dar Angela nu a cedat aşa de uşor. A intentat proces prin care solicita să i se atribuie ei, în calitate de mamă, baieţii spre creştere. Nu ştim dacă acest gest la făcut din convingere, chiar dorindu-şi baieţii lângă ea sau numai pentru a se justifica  în faţa lumii. Cert este că procesul s-a desfăşurat la Alba-Iulia, capitala judeţului Alba. Conform legilor, procesele se desfăşoară în localitatea reclamantului. În acest caz, domiciliul Angelei. Am fost solicitat de Dudu să fiu unul dintre martori şi normal am acceptat. Aşa că la data procesului am descins, împreună, în inima Ardealului. Ne-am oprit, mai întâi la Cugir. Am sosit în Cugir cam pe la mijlocul zilei, aşa că spre seară am făcut un tur al orăşelului. Ce tur? Am parcurs dus-întors strada principală. A fost emoţionant: nu făceam 15-20 metri şi eram opriţi de o cunostinţă locală de a lui Dudu cu care  ne-am  întreţinut. A fost o incredibilă demonstraţie de simpatie pentru “Piticu”, cum îl apelau toţi. Atunci am înţeles ce a însemnat fotbalul pentru micul orăşel, cât de multă simpatie a cules Dudu în cei 14 ani petrecuţi acolo şi de ce a rezistat atât de mult atât de departe... Cu o aşa supersimpatie a fost uşor să se adapteze şi mai greu să  părăsească oraşul adoptiv. Mi-a prezentat locurile pe unde şi-a petrecut atâta amar de timp, pe unde a locuit, unde era cazat în cantonament, unde locuiau unii dintre prietenii lui, ba chiar şi unii dintre şefi (cum ar fi Teodor Sadi), unde era sediul clubului,  stadionul, căminele de... fete, etc.  Am fost găzduiţi, peste noapte, la bunul său prieten, fotbalistul Alexandru Kilin, o gazdă ospitalieră aşa cum îi şade bine unui bun român (deşi el era ungur) mai ales din Transilvania...

     A doua zi am purces la Tribunalul din Alba Iulia împreună cu Alexandru Kilin şi încă un alt prieten, localnic, ca martori. Acolo ne-am întâlnit cu Angela, am discutat amiabil, civilizat, i-am spus că imi pare rău că suntem  (“doar”) pentru acel proces “adversari”, dar prietenul meu este Dudu şi nu ea. Părea resemnată. Pledoaria mea s-a axat, normal, pe faptul că cei doi băieţi au fost crescuţi de la 9 luni la Tânganu. Am subliniat elocvent că ei au fost bine îngrijiţi şi educaţi de părinţii lui Dudu, ajutaţi de fratele său şi de sora sa. Inevitabil a trebuit să spun că Angela îi vizita, fugitiv, de maxim 2 ori pe an. Ca punct forte al depoziţiei mele am atras atenţia, în calitate de părinte tot a doi băieţi, că a scoate doi copii din mediul în care au crescut  (şi singurul pe care-l cunosc) poate da naştere unei drame, unei înstrăinări care să-i marcheze toată viaţa. Ceilalţi doi martori s-au încurcat teribil, s-au bâlbâit, au fost lamentabili... Ei erau fotbalişti... nu vorbitori. Avocata lui Dudu a spus că fără ”domnul acela adus de la Bucureşti” ar fi pierdut procesul. Aşa că Dudu, caz  rar în jurisdicţia românească, a câştigat dreptul de a creşte amândoi băieţii în detrimentul mamei lor...

    Viaţa lui Dudu, aici la el acasă a intrat în... normal. Serviciu, antrenorat, creşterea băieţilor, împreună cu familia şi evident pentru frumosul nostru consătean... fete.  Metalul Bucureşti era atunci în mare vogă sub preşedinţia fratelui său, avea în lot campioane olimpice la Los Angeles aşa că Dudu al nostru avea de unde alege...

     A venit şi faimoasa “revoluţie” din decembrie 1989... Dar acele evenimente încă nu-şi puseseră decisiv amprenta asupra vieţii fiecăruia dintre noi. Încă mai trăiam, într-un fel, de “la dolce vita”. “Zestrea” pe care o lăsaseră “alungaţii” era încă consistentă aşa că o parte dintre noi a continuat să-şi ducă viaţa la vechile locuri de muncă de parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Nu pentru toţi, dar eu şi Dudu am continuat să rămânem pe vechile poziţii. Până când?  Vom vedea...

     Îmi cer scuze dar pentru a sublinia personalitatea complexă a lui Dudu trebuie să mai amintesc şi de o pseudo-idilă cu o colega a mea (de la serviciu). Nu ştiu prin ce împrejurare a cunoscut o superbă salariată din cadrul Serviciului Desfacere al Centralei Industriei Lânii, Aura Andreescu. Locuia în cartierul “23 August” şi era un supermodel feminin al acelor ani. Era divorţată. Erau două firi diametral opuse. El sensibil, fermecător, ezitant, ingenuu. Ea insensibilă,fermecătoare, autoritară, materialistă. Chiar am fost  curios dacă se poate naşte o relaţie (cât de cât) sfidând “legea contrariilor”.  Şi întradevar această presupusă relaţie a murit din faşă. În materie de relaţii umane nu este posibil chiar totul... Îmi amintesc că, colegi de serviciu fiind, şi ştiam amandoi, şi eu şi ea, de prietenia noastră, de prietenia lor, ne-am plimbat prin zona gării Titan. Toţi cunoscuţii care m-au văzut m-au întrebat cine era acea femeie superbă...

     Era de excepţie...

     Apoi, o vreme, a trăit, într-o “dulce consensualitate”, cu o salariată de la întreprinderea unde lucram eu atunci, Postăvăria Româna, pe nume Manea Mariana. A locuit la ea. Avea şi ea doi copii. Dudu şi-a adus aminte că în urmă cu mulţi ani a buchisit serios tainele matematicii aşa că le-a împărtăşit din cunostinţele sale copiilor femeii cu care trăia în concubinaj. Din când în când mă mai consulta (telefonic) şi pe mine. Atât cât îmi mai aduceam aminte din pregătirea din urmă cu vreo... 20 de ani.  Dar nici această idilă nu a ţinut o veşnicie şi Dudu a revenit acasă în Tânganu. A continuat să lucreze la “23 August”.

     Dar vremurile frumoase nu ţin o veşnicie.

     Apele s-au involburat şi viaţa relativ tihnită, monotonă, aşezată, cât de cât, a lui Dudu a început să dea semne de dezechilibru.

     Şi  nu numai viaţa lui.

     Au apărut: boala, pierderea serviciului, a unor rude, a unor prieteni, decăderea...

     Despre toate acestea în capitolul următor.

     Ultim....

                         -----------------------------------------------

     Am vrea ca viaţa noastră să se desfăşoare fără coborâşuri. Să o parcurgem  cu seninătate, cu bucurii, fără sincope negative. Dar sunt puţini pământeni care pot să aibă o viaţă linear-ascendentă. Nu a fost cazul lui Dudu. Dealtfel în lumea noastră, de oameni simpli, care ne luptăm cu viaţa încă de copii este puţin probabil, chiar imposibil, să trăim, aşa cum spuneam în capitolul anterior, o “la dolce vita”... permanentă.

     Viaţa omului se desfăşoară după o curbă balistică. Începem cu mediul restrâns al copilăriei care se măreşte odată cu vârsta. Adolescentul, apoi tânărul are vocaţie de aviator. Îşi ia zborul pe drumul larg (mai lung sau mai scurt) al vieţii. Atinge zenitul şi, inevitabil, urmează drumul descendent. Deci căderea... Este  drumul cel  simplu al vieţii. Al vieţii noastre a tuturora. A fost şi al lui Dudu. În capitolele anterioare am prezentat drumul lui Dudu de la băieţelul cu păr creţ care juca fotbal pe uliţele satului, şcoala, fotbalul, lungul drum al Ardealului, reîntoarcerea... Dar  inevitabilul se produce: drumurile lui  se scurtează şi se împuţinează. Încet, încet se însingurează pe locurile unde s-a născut.

     Nu exista viaţă fără moarte. Nu există moarte fără să fie precedată de viaţă. Este o înlănţuire firească. Marele scriitor Marin Preda spunea în debutul capodoperei sale şi a literaturii române, “Cel mai iubit dintre pământeni”, că în natură moartea este ceva obişnuit, numai oamenii o fac îngrozitoare...

     Am prezentat etapele, faptele, întâmplările luminoase din viaţa lui Dudu. Nu putem evita şi umbrele neguroase. Cele mai dramatice: pierderea unor persoane apropiate, dragi. Şi începe un şir trist de pierderi de vieţi ale unor persoane apropiate şi dragi lui Dudu...

     În anul 1998 un tragic accident îl răpeşte pe nepotul de soră atât de drag lui, Mihăiţă State. Avea doar 29 de ani (născut în 1969). Era liderul generaţiei sale din aproape toate punctele de vedere: inteligenţă, fotogenie, talent fotbalistic,  personalitate, altruism...

     În anul 2001 a trecut graniţa dintre viaţă şi moarte Mama sa, Maria Sava. Avea 77 de ani (născută în anul 1924). Frumoasele ei trăsături au fost moştenite de cei trei copii ai săi şi de o parte dintre nepoţi. A crescut direct 3 copii şi 2 nepoţi. Era o femeie echilibrată, sensibilă, caldă. În lungile noastre zile de pregătire şcolară ne asigura, discret, tot ce ne era necesar. L-a iubit mult pe “prâslea” cel care a stat atât de mult departe de ea, departe de familie, departe de noi toţi.

     Peste 1 an, în  2002 a urmat-o pe drumul fără întoarcere şi tatăl lui Dudu, Anton Sava. Avea 80 de ani (născut în anul 1922). I se  spunea “Vântu” şi din câte îmi aduc aminte această poreclă i se trăgea de la unele vorbe ale dumnealui. Avea ciudăţeniile sale, vorbe de duh pe care le repeta mereu şi o slăbiciune: îi plăcea vermutul... Susţinea, cu toată convingerea, că o boală de piele la mâini (probabil o insuficienţă cronică a vitaminei A) o trata cu cunoscuta băutură care, în opinia lui, era eficientă.   

     Peste un an, 2003,  dispare şi subalternul său, vecinul meu, Stănică Constantin, şofer în cadrul Serviciului Transporturi al Întreprinderii “23 August”. Serviciul i-a apropiat foarte mult, în ultimii ani plecau împreună “la datorie”. Stănică Constantin  îi spunea “profesorul”, apelativ care a fost preluat şi de alţi prieteni. De reţinut că acesta a fost bolnav de ficat (ciroză). De ce l-am trecut pe lista pierderilor apropiate lui Dudu?. În afară de faptul ca au fost  colegi de serviciu, destinul lor seamănă destul de mult. Stănică Constantin era vecinul meu, Dudu era prietenul meu cel bun, aşa că i-am cunoscut foarte bine pe amândoi. În adolescenţă şi în tinereţea lor nici unul dintre ei nu a fost consumator de băuturi alcoolice. Aş putea spune că erau  chiar abstinenţi. Au început să bea mai pe la mijlocul vieţii dar niciodată nu au devenit băutori notorii aşa cum au fost şi sunt atâţia în Tânganu... Şi totuşi băutura le-a fost fatală la amândoi. Probabil că zestrea lor genetică, “bogăţia” cu care Dumnezeu şi părinţii  lor i-au înzestrat a fost săracă la capitolul “rezistenţă la alcool”...

    În anul 2006, în ultima zi a lui septembrie, a trecut în eternitate şi Nelu Matei, prietenul nostru, a cărui viaţă s-a întretăiat şi cu a lui Dudu. Calmul, simpaticul, echilibratul, celebralul nostru prieten, cel proiectat sa traiască “una sută de ani” (cum spuneam noi, adesea...) ne-a părăsit  trist, surprinzător, incredibil la fine de septembrie 2006, in plin început de toamnă. A vieţii...  Avea (de reţinut) ani 57...

    Căderea industriei socialiste, şi în special a marilor întreprinderi, a lovit inevitabil şi mândria industriei româneşti,marea întreprindere “23 August”. Şi, evident este afectat şi Dudu care şi-a pierdut serviciul.

     Falnicul, vitalul, frumosul, tenacele  sportiv de  altădată a început să  aibă probleme acolo unde se aştepta (sau ne aşteptam) mai puţin: sănătatea. Aşa că s-a pensionat pe caz de boală. Este adevărat că între timp, aşa cum spuneam puţin mai sus, a început să bea. El, care în anii anteriori a avut prea puţin de a face cu băutura. Într-o discuţie despre coechipierii lui pe care i-am văzut atunci când a evoluat în seria II a Diviziei B (sudică) l-am remarcat pe portarul Şai. Mi-a spus, stupefiant, că “bea coniacul cu halba”. La Cugir, deşi se pare că mediul era propice unei asemenea “îndeletniciri”, el nu a avut mania băuturii. Prietenul lui, prietenul nostru, Ion Constantin-Godăcel, în drumurile lui cu serviciul prin Ardeal, i-a făcut câteva vizite  la Cugir şi ne-a spus că acolo el nu a fost băutor dar că “le avea cu fetele...”.

     Adevărul, gol-golut este că Dudu a început să bea. Se pare că Dumnezeu nu l-a înzestrat cu tăria de a rezista acestei defecţiuni, altminteri, umane. Alţii, am mai spus,  băutori notorii, au rezistat până la adânci bătrâneţi.

     A făcut, până la finalul vieţii, un cuplu stabil cu consăteanca noastră Istrate Floarea-“Floricel”, funcţionară la Primăria Cernica.. După moartea părinţilor săi,  Dudu a lăsat  casa părintească băieţilor săi (care între timp s-au căsătorit) şi s-a stabilit în locuinţa  prietenei sale.

     Aşa cum spuneam mai sus viaţa lui Dudu s-a îngustat simţitor. S-a retras tot mai mult într-o incredibilă carapace, el băiatul acela spiritual şi sensibil, el care a bătut, ca nimeni altul, ţara în lung şi lat. S-a refugiat în băutură... şi, evident, sănătatea lui a început să dea rateuri.

     Care au fost cauzele care l-au deturnat pe drumul acesta? Nu-mi propun, nu am forţa, nu am puterea sufletească, nu am cunoştinţele necesare, nu se cade ca, eu, prietenul său dintotdeauna să fac o analiză, la rece, a drumului său.

     Eu i-am fost prieten.  Nu judecător...

     Fiecare cu drumul său...

     Fiecare cu destinul său...

     Doar câteva amintiri legate de ultimii săi ani...

     Era în anul 2008, ne-am întâlnit la fostul butic al lui Trocan. A cerut o sticlă de vin deşi problemele sale cu sănătatea erau notorii. I s-a atras atenţia (de către un consătean, în nici un caz  de mine) că nu trebuie să mai bea. Tragic, el a spus, fără ezitare, fără emoţii... vizibile... că pentru el nimic nu mai are importanţă, dacă bea sau nu bea pentru că el oricum MOARE... A spus-o direct, bărbăteşte, fără lacrimi, fără regrete, cu o resemnare impresionantă. Pe mine m-a lăsat interzis. Cu ochii în lacrimi... şi făra grai...  Ca şi pe toţi cei de faţă.

    A venit şi anul 2009. Sănătatea lui Dudu  s-a deteriorat continuu... Drumul lui era ireversibil. A slăbit foarte mult. Băiatul frumos de altădată a devenit o amintire... Prin luna mai i-am facut o vizită la el acasă, adică la Floricel. I-am adus două carti. Pe timpuri el a fost un cititor pasionat. Era o carte despre  viaţa de excepţie a lui Che Guevara şi una de povestiri umoristice ale lui Gheorghe Brăescu. Pentru delectare i-am dat cărţi relativ uşoare. Fusese internat o vreme. Avea probleme cu vederea. Mi-a spus că va încerca să le citească dar nu crede că va reuşi. Problemele de sănătate se multiplicaseră. Se pare că avea şi un început de diabet care, aşa cum se ştie, este o boală degenerativă: afectează, diminuează toate funcţiunile esenţiale ale organismului. Nu doresc şi nu este cazul să intru în detaliile bolii lui. Am revenit pe la mijlocul lunii iulie. Era singur. Şi foarte obosit. Am stat la el atât cât  putea suporta. Un sfert de oră. Avea o drenă permanentă. Conştiincios, mi-a înapoiat cărţile. Nu le citise. Nu a putut. Discuţia a fost stingheră, plină de banalităţi. Oare?

    Şi totuşi, la un moment dat a spus nişte vorbe memorabile:

                        “VASEA, ÎN SEPTEMBRIE, EU PLEC...”

                 Se pot face comentarii la un o asemenea destăinuire?

                 Există mai mult dramatism când un prieten-frate îţi spune franc, sincer,       

                 calm, resemnat vorbe care înseamnă:

                        “ŞTII, EU... MOR... PESTE DOUĂ LUNI?”.

                 Am rămas... fără glas.  Poetul de exceptie, Tudor Arghezi, scria cândva:

                    “ DE CE AI  PLECAT ?

                       DE CE AI MAI FI RĂMAS ?”

     Am încercat să revin la el în luna august, penultima...

     Nu a mai putut să primească pe nimeni.

     Pentru că  august a fost ultima...

     Septembrie era... departe...

     A plecat pe drumul fără întoarcere pe 22 august...

     S-a grăbit...

     Avea (retineţi!) ani 57...

     Ca si prietenul nostru Nelu Matei...

     O vârstă fatidică nu numai pentru ei.

      A plecat în vara vieţii...

      N-a mai apucat nici toamna calendaristică, nici toamna vieţii...

      Viaţa lui a fost una trepidantă. A ars prea repede...                          

      Nu am intrat în prea multe detalii ai ultimilor lui ani, anii suferinţei sale, ale degradării fizice a unui bărbat superb.

      Am respectat legea universală,  valabila oriunde şi oricând, care decretează:

          ***********************************************

           DE UN OM ESTE BINE SĂ NE ADUCEM  AMINTE

           AŞA  CUM A  TRĂIT ŞI  NU AŞA  CUM  A MURIT!

          ***********************************************

          Deci şi de Dudu...

          Poetul Romulus Vulpescu spunea cândva:

                  “Vine ziua să coboare

                    Discul   meu     solar

                    Vine  vremea la izvoare

                    Să mă-ntorc, deci,  iar”...

          Şi în încheierea acestui capitol, parafrazând-o pe sensibila poetă Constanţa Buzea, putem spune că, de acum înainte, Dudu ne va privi din lumea de dincolo de viaţă:

                FĂRĂ SĂ VREA... FĂRĂ SĂ ŞTIM...

                FRAGMENT  DEDICAT  LUI  DUDU  SAVA  

                în  micro-monografia 

                “TÂNGANU, MICROISTORIE  FOTBALISTICĂ”

                 *  DUMITRU SAVA

Ne continuăm periplul fotbalistic cu prezenţe tângănene în fotbalul naţional şi ne oprim la... Dumitru Sava (născut în 1952). A fost junior la Metalul în echipa care a câştigat primul titlu de campioană naţională de juniori în anul 1970 sub conducerea marelui făuritor de talente metalurgice, Leon Lazăr. Din acea echipă de vis şi-au luat zborul spre culmile înalte ale fotbalului românesc nume de referinţă în eşichierul autohton, portarul Bucaru apoi jucătorii de câmp: G. Sandu, M. Savu, G. Stan, Trandafilon, Mateescu. Dumitru Sava şi-a urmat destinul fotbalistic într-o altă echipă metalurgistă, Metalurgistul Cugir (erau obiceiurile timpului ca echipele din aceiaşi branşă profesională să-şi împrumute jucătorii între ele). Acolo a evoluat între anii 1971-1985, deci 14 ani, spunem noi, cu  succes. În anul 1975 a fost declarat cel mai bun jucător din judeţul Alba şi implicit al  echipei din Cugir. În judeţul Alba mai existau şi alte echipe valoroase cum ar fi Unirea Alba Iulia sau Metalul Aiud. În lotul din 1982, alături de Dumitru Sava, apar şi alţi jucători cunoscuţi: Vătafu, Stanciu (din Dobroieşti), Iovănescu, Simu, Şai, Dobrai, portarul Anuţei (fost la Dinamo Bucureşti), Ţintea, Floare (din Buftea), etc. După anul 1985 s-a retras acasă, la noi, la Tânganu, a fost, o vreme, antrenor de copii la Metalul apoi a abandonat fotbalul. Surprinzător, cel mai tânăr jucător care a evoluat în echipa de „Tineri” în anii 1967-1968 (reamintim născut în 1952) nu a mai apărut în meciurile locale. A abandonat fotbalul din cauza unei accidentări la genunchi care s-a produs în anul 1982 (avea 30 ani) şi doctorul i-a spus atunci: „La vârsta ta acesta este începutul sfârşitului”. Şi n-a mai avut curaj să evolueze nici în meciurile locale... Jucător de viteză, n-a strălucit printr-o tehnică deosebită. Harnic, disciplinat s-a impus prin muncă şi a fost foarte iubit în Cugir unde i se spunea „Piticu”. Deci putem spune că a fost „metalurgist” 100%. Destinul lui fotbalistic a fost legat de o echipă de undeva de prin centrul ţării. Acum el a trecut în penumbra fotbalului si a... vieţii. Ca şi Metalurgistul Cugir. Dar şi Metalul, echipa-mamă, a trecut în istorie. Şi aşa cum evoluează lumea de astăzi se pare că nu vor mai reveni niciodată în prim-planul fotbalului românesc. În ziua de 22 august 2009  “Creţu”, prietenul meu de suflet, “fratele” meu mai mic, cu care am împărţit bucurii şi tristeţi, a plecat şi  el pe drumul atât de bătătorit de alţi fotbalişti. Avea doar 57 de ani. Am plecat amândoi pe drumul vieţii în 1970 la întoarcerea mea din armată: am terminat amândoi liceul, cursuri serale, în anul 1971. Ne-am pregătit împreună pentru bacalaureat. Apoi drumurile noastre s-au despărţit doar fizic: el a luat drumul fotbalului ajungând în mijlocul Ardealului. Eu am rămas acasă. În cei 14 ani de depărtare ne-am scris atâtea scrisori încât acestea constituie, în arhiva mea, un dosar voluminos... În acel august fierbinte s-a mai produs o despărţire... temporară...

________________________________________________________________

                          ---------------------------------------

    Am avut norocul, rar într-o viaţă de om, să am un frate de suflet poate mai important decât acela pe care l-ar fi născut  MAMA mea. Pe acest frate  îl conducem acum pe drumul cel din urmă. De el mă leagă, pe toţi ne leagă, un impresionant număr de amintiri. Pentru că a fost , iată vorbim la trecut, unul dintre cei mai importanţi oameni născuţi pe meleagurile noastre.  Talent fotbalistic înnăscut,  dublat de o extraordinară şi tenace putere de muncă, a dus faima noastră de iubitori de fotbal până în centrul Ardealului unde destinul lui de om şi de fotbalist i-a purtat  paşii şi viaţa… Timp de 14 ani a înnobilat cu talentul, munca şi perseverenţa sa recunoscute, un oraş, Cugir, o echipă, care l-au adoptat ca pe copilul lor de suflet. ‘Piticu’ aşa cum îl gratulau cei din Cugir. Dar a fost şi al nostru al acelora care i-am îndrumat, urmărit şi apreciat drumul său prin fotbal şi prin viaţă, aşa că în 1985 s-a întors la vatră, adică aici lângă noi, lângă două flori pe care le-a lăsat lângă părinţii săi, lângă fratele sau, lângă sora sa, lângă numeroasele sale rude. Şi, dacă mi se permite, şi lângă noi ceilalţi care l-am iubit atât de mult.

      Frumos ca un zeu, bun ca un înger, delicat ca o fată, a început să joace fotbal pe terenul nostru din centrul satului. De aici şi-a luat zborul spre culmile cele înalte ale fotbalului  românesc, la  Metalul Bucureşti (campion naţional de juniori în 1970) , apoi la Metalurgistul Cugir între anii 1971-1985. Aş putea să invoc prietenia unică pe care am avut-o cu Dudu Sava, străduinţele şi examenele noastre şcolare  dar şi cu viaţa pe care le-am dat, câteodată împreună . Dar aş fi nedrept cu toţi aceia care i-au fost prieteni. Căci cu  cine nu a fost el prieten! A supărat vreodată pe cineva?

        Printr-o tragică asociere pe terenul de fotbal pulsează viaţa, dincolo de gard există neviaţa, moartea. În istoria de aproape 50 de ani a terenului unde şi-a făcut ucenicia cel pe care îl conducem acum pe ultimul drum, s-au produs prea multe “transferuri” nefotbalistice din terenul de fotbal în cimitirul de alături. Există o lungă listă de tineri care în floarea vârstei au plecat dintre noi şi îşi dorm somnul cel de veci în vecinătatea unde viaţă şi tinereţe nu mai există. Doar veşnicia…

       Ce  a  lăsat în urmă? Doi băieţi ca două flori.  soră, frate, nepoţi şi foarte multe  rude îndurerate. Un număr impresionant de prieteni, pentru că el a fost prieten cu toată lumea. Iar trecătorului vorbitor de acum, prin lumea aceasta, i-a lăsat un dosar gros de scrisori. Când frunzele cele galbene vor cădea în calea noastră, a noastră ascultătorule de aici şi de acum, când vântul va bate a pustiu mă voi apleca, cu lacrimi în ochi, asupra rândurilor lui de dincolo de viaţă. Şi îmi voi aminti, şi ne vom  aminti, poate împreună,  de el AŞA CUM A TRĂIT ŞI NU AŞA CUM A MURIT!  Acum, aici, îl conducem pe ultimul drum şi îl lăsăm  să se odihnească în  vecinătatea terenului de fotbal care i-a marcat decisiv destinul

       Acum pleacă definitiv dintre noi, nu spre meleaguri streine, fie ele ardelene. Dar de acolo, de sus, suntem siguri că ne va veghea, pe noi, cei care  i-am apreciat talentul, blândeţea, seninătatea, prietenia cu care ne-a gratulat aici, pe pământ..

        Adio dragul nostru prieten, fratele meu de suflet!

                                           -----------

       Aceste modeste gânduri/amintiri prezentate pe parcursul acestor pagini au fost scrise ca urmare a legământului făcut în acea zi de august 2009 lângă trupul neînsufleţit al lui Dudu...

                                       S F Â R Ş I T