Evaluare utilizator: 1 / 5

Steluță activăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă
 
“De ce-ai plecat ?
De ce-ai mai fi rămas?”

Tudor  Arghezi

Mostenitorii din Judetul IlfovFiii satelor aflate la margini de Bucureşti, s-au împărţit în două: cei care au plecat, cei care au rămas. Cei care au plecat în Bucureşti, şi-au făcut familii în oraş, au căpătat/cumpărat apartamente de la “stat”. Li s-au făcut buletine “de oraş” şi s-au adaptat la o viaţă, trebuie să se recunoască (mai) confortabilă. Altfel nu ar fi părăsit locurile natale...Cei care au rămas au trebuit să rezolve şi problemele  părinţilor rămaşi în “custodia” lor. Cu ajutorul mai mult sau mai puţin consistent al celor plecaţi “la oraş”.  Din timpuri străvechi familiile ţărăneşti de pe meleaguri mioritice  au convieţuit, s-au condus după legi strămoşeşti nescrise printre care, poate cea mai importantă, statorniceste: cei care rămân lângă părinţi moştenesc casa părintească şi, logic, părinţii... Pentru un părinte aflat la

final de viaţă nimic nu contează mai mult decât  grija unui fiu iubitor. Ei au nevoie de o cană cu apă, de o farfurioară de ciorbă caldă, de  o pastilă pentru dureri, să le fie adus un braţ de lemne cu care să-şi încălzească oasele bătrâne şi friguroase, să le  fie vegheate  nopţile lor de oameni bolnavi. Pentru ei iubirea… de la Bucureşti, de departe, nu are nici un efect practic. Speranţele  lor sunt legate de “cei de acasă”, cei care au rămas  “să-i ajute la bătrâneţe”, cei care le moştenesc casa, curtea, datoriile la percepţie sau altele, cei care le fac pomenile...

Aşa a fost dintotdeauna. Fiecare cu viaţa lui, cu problemele lui, cu uitarea, toate generate de această viaţă tumultoasă, dar când părinţii  plâng în prag, când se topesc în picioare, când nu pot dormi noaptea de dureri, când  ochii rugători cer o fărâmă de viaţă nu mai există probleme personale. Aceste drame mereu repetabile (“Repetabila povară”?) nu se rezolvă “la fără frecvenţă sau prin corespondenţă…”. Eventual de la Bucureşti. Departe de lumea întristată a părinţilor nu de puţine ori cei plecaţi au uitat de toţi. Şi, inuman, de părinţi. A trece pe la cimitir odată pe an este omeneşte ca uitarea să devină atotstăpânitoare. Pentru cei rămaşi acasă poate că cimitirul le este în cale sau îşi conduc pe ultimul drum un vecin, o rudă…

Dar au venit  “Evenimentele de la 22 decembrie 1989”, România a luat un  alt drum, averea a devenit etalonul de măsura al tuturor. Brusc, unii dintre “plecaţii” pe cele meleaguri bucureştene s-au trezit că sunt comoştenitorii  bunurilor lăsate celor de acasă, adică fraţilor, nepoţilor, rudelor de tot felul. După “acte”, în neocapitalismul românesc, sunt coproprietari, deşi cei de acasă nu au dreptul la apartamentele primite gratis de la stat pe care rudele lor le deţin în oraş. Cei de acasă aveau domiciliul “la sat” şi, conform legilor de atunci, nu se aflau la minimum 50 de km de marea citadelă pentru a beneficia de aceleaşi facilităţi imobiliare. Turnura pe care a luat-o România sfarmă toate cutumele, toate legile bunului simţ tărănesc, iar omenia a devenit o floare rară pe care bucureşteanul de pripas nu şi-o aşează la butonieră…

Să nu dăm cu pietre în toţi. O bună parte dintre cei plecaţi au  respectat cutuma strămoşească: au lăsat casa rudelor de la sat şi au împărţit frăţeşte pământul din extravilan restituit conform legii 18/1991, altminteri un act de dreptate. Pe vremea când au luat drumul Bucureştilor pământul părinţilor lor nu exista în proprietate privată ci în cea cooperatistă. Dar au fost şi excepţii: au  urmat  procese costisitoare, scandaluri interminabile. Aşa s-a ajuns, în unele familii, la situaţii tensionate: nu se mai înţeleg frate cu frate, soră cu soră, copii cu părinţi. Este o situaţie pe care ilfovenii o resimt din plin, unii plecând pe drumul fără întoarcere după asemenea “bătălii imobiliare”. Există vreo soluţie, în afara bunului simţ, de rezolvare a acestei situaţii traumatizante pentru locuitorii judeţului Ilfov? Noi nu credem, pentru că şi justiţia este  sufocată de multitudinea de procese  “pentru avere”. Că doar averea este măsura-etalon în neocapitalismul  românesc. Şi de pretutindeni...

Publicat si in Viitorul Ilfovean, nr. 111, 21 Ianuarie 2009

A venit aseara mama - Vasile Militaru

 A venit aseară mama

Din sătucu-i de departe

Să mai vadă pe fecioru-i

Astăzi domn, cu multă carte.

A bătut sfios la uşă,

Grabnic i-am ieşit în prag;

Ni s-a umezit privirea

De iubire şi de drag.

 

Sărutându-i mâna dreaptă,

Ea m-a strâns la piept, duioasă;

Şi-ntrebând-o câte toate,

Am intrat apoi în casă.

În lăuntrul casei mele,

Din ce brumă-am adunat,

Dă prilej bietei bătrâne

Să se creadă-ntr-un palat.

 

Nu-ndrăzneşte nici să intre

Cu opincile-n picioare,

Şi cu multă grijă calcă

Doar pe-alături de covoare.

Eu o-ndemn să nu ia seama,

Şi să calce drept, în lege,

Că e doar la fii-su-n casă,

Nu e-n casa vreunui rege!

 

Şi de-abia o fac să şadă

Pe-un divan cu scoarţă nouă;

"Mi-era dor de tine, maică

Ţi-am adus vreo zece ouă,

Niţel unt, iar colea-n traistă,

Nişte nuci, vreo două sute..."

Şi cu ochii plini de lacrimi,

Prinde iar să mă sărute.

 

"Poate mor, că sunt bătrână...

Şi-a prins dorul să mă-ndrume

Să mai văd odată, maică,

Ce mi-e azi mai drag pe lume...

  

Caierul mi-i pe sfârşite;

Mâine, poate-şi curmă firul,

Şi-ntre patru blăni de scânduri

Să mă cheme cimitirul...

Jale mi-i de voi, mămucă

Şi visez, chiar şi deşteaptă

Cum, pe-o margine de groapă,

Bietul taică-tău m-aşteaptă...

 

Tu odoru' mamii-n urmă

Să te-aduni cu fraţii-acasă

Şi să-mparţi agonisita

De pe urma lui rămasă:

Lui Codin, să-i dai pământul

De la moară, şi cu via

Vaca şi-un pogon din luncă,

Maică, să le ia Maria...

Lui Mitruş să-i laşi zăvoiul

De răchiţi, dintre pâraie;

Carul, boii şi cu plugul

Să le laşi lui Niculaie.

Iară tu, ca mai cu stare

Decât fraţii zişi pe nume,

Să iei casa-n care ţie,

Ţi-a fost dat să vii pe lume.

 

Când şi când, în miez de vară

Sau de Paşti, să vadă satul

Cum îmi vine, ca-n toţi anii,

La căsuţa mea, băiatul...

Şi-având tihnă şi odihnă,

La venire, sau plecare,

S-aprinzi şi la groapa maichii

Câte-un pai de lumânare..."

 

A tăcut apoi bătrâna,

Şi-a plâns mult, cu lacrimi grele,

ce, curgându-i lin în poală,

Se-ntâlneau cu ale mele...

Adaugă comentariu
Pentru un dialog civilizat, articolele si comentariile care contin expresii vulgare, injurii catre alti utilizatori sau incita la violenta, ura, sunt defaimatoare, ofensatoare, promoveaza produse sau servicii, sau nu au legatura cu subiectul comentat, vor fi sterse. Responsabilitatea articolelor si comentariului revine autorului acestuia.