CAPITOLUL III - COMBATANT PRIN CURTEA REGELUI-FOTBAL - Pagina 4

: Scris de Vasile Bolboja Vasile Bolboja; Categorie: Istorie Locala Istorie Locala; Creat: 21 Iunie 2024 21 Iunie 2024; Accesări: 2687 2687

Index articole

Pagina 4 din 8

------------------------------------------------------------------

În vara anului 1971 Dudu Sava a plecat departe de noi şi a descins la “noul loc de muncă... fotbalistică”. Desigur avea şi alte variante pe plan local, Bucureştii erau împânziţi, în acei ani, de echipe chiar şi de Divizia B, dar el a optat pentru o echipă metalurgistă în speranţa, altminteri legitimă şi realizabilă, că dacă se remarcă acolo va fi rechemat la echipa-mamă, echipa lui de suflet, Metalul Bucureşti. Era tânăr, eram tineri aveam entuziasmul şi curajul tinereţii de a lua “viaţa în piept”. Şi dacă aceste acte de curaj nu sunt făcute la tinereţe este greu de crezut că sunt apanajul anilor maturităţii... Pentru mine a urmat o vară liniştită, aveam încă din prima sesiune asigurat locul la ASE, pentru Dudu a urmat drumul lung al Cugirului... Eram, fiecare, în preajma unor paşi importanţi în viaţă: eu continuam viaţa de salariat dublată de cea de student seralist, Dudu pe cea de fotbalist de Divizia B în mijlocul Ardealului, cu posibilităţi, după cum vom vedea, să-şi continue şi studiile. Paralelismul era evident: meseria de bază: eu strungar apoi funcţionar, el fotbalist; apoi am continuat fiecare studiile postliceale.

Cum a debutat Dudu în noua echipă, în noul mediu de muncă şi viaţă ? Cel mai bine ar fi “să-l ascultăm” pe el prin intermediul primei scrisori datată la 20.08.1971:

“...Am lăsat timpul să treacă să mă obişnuiesc puţin, să vă spun, să vă scriu mai mult, dar practic nu am ce să vă spun. Aici în groapa aceasta m-am săturat. M-am săturat şi de munţi şi de fotbal şi de... de fete nu m-am săturat. In cercul lor abia acum eu m-am lansat. De fotbal să-ţi spun ceva. Duminică am fost la Mediaş. Fotbal nu se mai mumeşte jocul acesta. Război, măcel adevărat a fost. Aşa ceva n-am văzut decât la argentinieni şi italieni cândva şi iată acum şi la români în Divizia B, seria 2. Am început meciul şi n-au trecut decat 7 minute de fotbal căci restul a fost bătaie. În minutul 10 am fost lovit în spate, am leşinat, am fost leşinat, Wasea. Am jucat în continuare dar am început să fug de minge. Şcoala ? Şcoala Tehnică. Pentru admitere: matematica si desen (auzi desen ?). Dacă nu reuşesc vin în Bucureşti direct la comisariat şi în continuare îţi scriu din armată.

Satul, micul Paris, cum se prezintă de când am plecat, ce se petrece în el? Acolo, în Micul Paris soarele meu răsărea din marginea lui şi razele sale încălzeşte tot cuprinsul dar asupra satului nostru străluceşte mai puternic mai frumos, crează un ansamblu atât de fermecător şi de poetic încât oricine l-ar vede nu ar putea trece fără să-l admire fără să se oprească o clipă fără să întrebe: Câtă splendoare, cât farmec, ce frumuseţe este acolo în Micul Paris în Tânganu... Toate bucuriile, toată împărăţia mea nu se află în altă parte decât acolo în micul Paris. Acolo sunt fete şi băieţi frumoşi, fermecători şi buni şi liniştiţi şi blânzi şi modeşti. Acolo trăieşti mai intens, mai puţin superficial, acolo iubeşti până la moarte şi nu te saturi, da, nu te saturi niciodată. Aici Vasea soarele meu răsare noaptea. Aici m-am saturat, m-am saturat, m-am saturat.

La revedere Wasea. Sava D-tru

Strada Tineretului nr. 5 Loc. Cugir. Jud ALBA

Această primă scrisoare trimisă de Dudu de la Cugir a fost reprodusă aproape integral. Am reprodus-o păstrând grafia lui, aşa cum voi proceda şi în continuare. În finalul scrisorii apare adresa care imi va deveni mie atât de familiară. Din rândurile lui se desprind, clar două paliere: unul sentimental, altul dominat de şocul înstrăinării. Acest sentimentalism “iremediabil” (cum ar spune poetul) a fost una dintre trăsăturile care ne-a legat indestructibil pe parcursul vieţilor noastre. Şi şocul înstrăinării a fost una comună: eu eram un “ţăran dezrădăcinat” în Bucureşti, el unul în mijlocul Ardealului. Diferenţa era enormă: eu reveneam cel puţin în fiecare săptămână în “Micul Paris”, el cel mult de două ori... pe an. Nu vrem, ca în amintirile noastre să facem exces de scrisorile lui Dudu, dar considerăm că este interesant să prezentăm, în detaliu, următoarea scrisoare pentru a sesiza oscilaţiile sufletului omului (oricare ar fi el) şi capacitatea incredibilă de adaptare a oricărei fiinţe. Inclusiv a omului... Redau fragmente din scrisoare din 10.09.1971

“Am primit două scrisori una de la profesorul meu pe care n-am să-l uit şi am să-l iubesc la fel atâta timp cât am să exist. Nici pe celălalt mohican nu l-am uitat. Lui nu i-am scris pentru că nu ştiam cum îl cheamă. Şi nici acum nu ştiu în afară de Sandu (Alexandru)”. Este vorba, bineînteles, de Sandu-Alexandru Constantinescu-Pripigică; pe atunci nu ne prea ştiam numele de la “catalog”. “Locul unde nu s-a întâmplat nimic” după cum spui tu parafrazându-l pe Sadoveanu este pentru mine paradisul, locul care îmi vorbeşte despre anii copilariei ce au trecut atât de repede, oceanul de băieţi şi fete frumoase. Aici unde sunt nimic nu mai aminteşte despre ţinuturile mele, despre prietenii mei atât de dragi, nimic, ci totul este împietrit este fără viaţă.

Aici nu iubeşti pe nimeni, pe nimeni nu iubeşti dragul meu. Ştii de ce? Pentru că oraşul acesta a fost denumit “DALLAS” iar cuţitul înlocuieşte pistolul. O întârziere de la ora 22 îţi poate face o surpriză. Vasea pe cuvântul meu dacă te mint. Unui baiat în faţa stadionului i s-a înfipt un cuţit în gât şi a murit pe loc. Aici locuiesc “moţii” iar când se îmbată declară război.”

În continuare povesteşte cum i s-au furat nişte lucruri, hoţul a fost văzut, s-au dat declaraţii la Miliţie şi... nimic. A fost chiar atenţionat să stea în banca lui. Şi continua: “Linisteşte-te băiete că altfel... Şi m-am făcut băiat liniştit, atât de liniştit încât în câtva timp am să vin acasă, acasă am să vin de tot. Ce dulce era aerul din satul meu chiar dacă uliţele erau prăfuite... Acolo, dragă Vasea, sorbeam o cantitate mare de aer, de soare... “

Îmi scrie că se pregăteşte pentru examenul de admitere la Şcoala Tehnică. “La matematică mă mai pricep dar desen nu ştiu de loc”.

Comentează informaţiile trimise de mine despre meciul Victoria Tânganu –Cornetu (O, tempora!) şi întreabă dacă a jucat şi ce a jucat Marin Iordache-Zanea şi de ce nu-i răspunde la scrisoarea sa. Şi încă un pasaj interesant:

“Am să vin acasă. Poate bătrânul se va îndupleca să mă lase să joc şi eu în Promoţie căci de meciurile “măcel” din această divizie, această serie m-am săturat”. Sunt cunoscutele oscilaţii psihice ale sensibilului meu prieten, care în momentele de restrişte se gândea, evident fantezist, că va veni la Tânganu şi va juca la echipa Victoria Tânganu promovată în Promoţia judeţului Ilfov. Dacă “Bătrânul” va fi de acord... “Bătrânul” nu era altul decât Cosma Tudor - Cocoş zis şi “Moşul”... Şi un detaliu “material” a jucat la Timişoara până în minutul 62 când a fost schimbat şi a primit o primă de 460 lei (integraliştii au primit 500 lei).

S-a interesat de Mama sa, de adresa lui Nelu Matei (care era în armată), de adresa lui Ene şi de sănătatea unei fete din Tânganu, prietena noastră, vecina lui : Codiţa Galiei, care era în spital... Şi ca o curiozitate mi-a trimis o scrisoare a unei fete căreia eu să-i pregătesc (pe vechiul obicei...) răspunsul!. N-am mai păstrat acea scrisoare din timpuri ce mi se par imemoriale şi, iertaţi-mă nu-mi mai amintesc despre cine era vorba. Dar cu siguranţă că era vorba de o persoană feminină care nu a jucat vreun rol important în viaţa prietenului meu. Altfel, ca şi în alte dăţi, aş fi reţinut idila respectivă...

Interesant este finalul: “Te salut Vasea. La revedere. Pelică”

Aşa cum am scris în capitolul anterior el folosea vocabula “Mănică”. Acum completez: o folosea şi aceea de “Pelică”. Dacă vă amintiţi după aventura semi-bahică din ziua de Paşti, 1968, eu am folosit o a treia variantă, hilară, stupefiantă, aiuritoare: “Bănică”. Deh, ale tinereţii invenţii lingvistice!

După aceste două scrisori, din care am reprodus, în extenso, să intrăm şi în detaliile nesentimentale ale vieţii lui Dudu de la Cugir.

Echipa Metalurgistul din localitate a luat fiinţă în anul 1939. A evoluat în campionatul judeţean (până în anul 1946), apoi în Divizia C (până în anul 1954) când, pentru un an, a evoluat în Divizia B, din nou în Divizia C şi în anul 1962 (antrenor, celebrul Iosif Petschovschi) revine în Divizia B unde are o viaţă lungă la care s-a ataşat în 1971 şi Dudu Sava. Locurile ocupate de Metalurgistul Cugir, într-un interval de 10 ani, primii din perioada “Dudu Sava” sunt: 1971/72 locul 7, 1972/73 locul 15, 1973/74 locul 12, 1974/75 locul 5,1975/76 locul 12, 1976/77 locul 13, 1977/78 locul 11, 1978/79 locul 12, 1979/80 locul 8 si 1980/81 locul 16, retrogradabil în Divizia C. Deci în cele zece ediţii de campionat (cu eroul nostru în lotul de jucători) Metalurgistul Cugir a evoluat numai în Divizia B. A fost o performanţă pentru o echipă dintr-un oraş modest din partea de sud a judeţului Alba. Pe atunci era mult entuziasm local pentru fotbal şi pentru locuitorii modestului şi izolatului orăşel era o mare bucurie ca duminică de duminică să se prezinte pe cochetul lor stadion şi să încurajeze echipa lor de fotbal. Nu erau importante promovările ci menţinerea unui status-quo, adică în Divizia B şi, deci, bucuria de a asista la meciuri de fotbal de “mâna a doua”. De aceea jucătorii erau înconjuraţi cu respect şi dragoste. Printre ei şi consăteanul nostru Dudu Sava căruia localnicii şi coechipierii îi spuneau “Piticu” pentru înălţimea sa de doar 170 cm. Dacă la capitolul “fineţuri” tehnice nu a excelat în schimb era foarte serios în pregătire, tenace, disciplinat. Şi la o echipă “muncitorească” aceste calităţi primau. Să amintim şi câţiva dintre antrenorii pe care i-a avut în acei ani: Nicolae Voinescu II, Ştefan Onisie, Tiberiu Bone. Din enumerarea locurilor ocupate de Metalurgistul se poate observa că locul cel mai bun (5) l-a ocupat în ediţia 1974/75. La finele anului 1975, Dudu Sava a fost declarat cel mai bun fotbalist din judeţul Alba. Şi în acel judeţ mai erau echipe cunoscute cum ar fi viitoarea divizionară A, Unirea Alba Iulia sau Metalul Aiud...

Încet, încet s-a adaptat la viaţa de fotbalist de provincie. Câştiga relativ bine pentru acei ani, era foarte ocupat cu cele două activităţi: fotbal şi şcoala tehnică, era apreciat de conducere şi de ... fete.

În altă scrisoare datată 28 ianuarie 1974 corespondenţa noastră este mult mai bogată în fapte concrete. În continuare duce dorul celor de acasă dar viaţa de acolo devine mai complexă. Între timp este încorporat în armată. Pe atunci nimeni nu era scutit de serviciul militar, nici măcar fotbaliştii, care, de obicei erau repartizaţi la echipe militare. După influienţa şi puterea clubului puteau să satisfacă stagiul militar în ograda proprie sau la echipe prietene. Dudu a oscilat atunci între Cugir şi Someşul Satu-Mare (o echipă ardelenească prietenă). Până la urmă cele vreo 6-8 luni au trecut repede şi Dudu a rămas la Cugir, însă a evoluat foarte rar. În schimb, după absolvirea şcolii tehnice s-a pregătit pentru examenul de admitere la Secţia de Subingineri a Politehnicii din Cluj care funcţiona chiar la Cugir. La întrebarea mea din acei ani, cum îşi petrece timpul, îmi spunea mereu că este foarte ocupat cu antrenamentele, meciurile, deplasările, cantonamentele şi cu “şcoala”. Noi mai adăugam şi cu fetele... Cred că înainte de a se decide pentru “Subingineri” intenţiona să urmeze un Institut de Educaţie Fizică pentru că mi-a solicitat o anatomie, materie care, în nici un caz nu era obiect de examen la o... Politehnică... Probabil ca i-a venit mult mai la îndemână sa nu scape vrabia din mână... adică o facultate de subingineri aflată în localitate.

Aminteşte şi de corespondenţa cu două fete de acasă, care probabil visau la frumosul nostru consătean la întoarcerea la origini.... Un nume care mie nu-mi spune nimic Veta (probabil din Fundeni) i-a trimis... 8 pachete de ţigări. Dudu, atunci nu era fumător, le-a consumat cu şefii şi colegii. Şi un amănunt: i-a trimis, nedelicat, banii: 50 lei. Mai aminteşte de corespondenţa statornică pe care o avea cu Elena, verişoara Lenuţei lui nea Cocoş, care, imperturbabilă, îi trimitea mereu scrisori... Aminteşte şi de o vizită importantă: Mama lui împreună cu cumnatul Vasile s-au deplasat la Cugir şi scrie: “Ziua aceea a fost prea scurtă dar nu o voi uita-o niciodată”. Mă asigură că Rapidul meu va termina pe locul 7. A terminat pe locul 14 şi a retrogradat în Divizia B... Spune despre Metalurgistul Cugir că va retrograda sigur din Divizia B. A terminat pe locul 12 şi a rămas în divizia secundă. Surprinzător, şocant pentru mine, vorbeşte de băiatul meu nenăscut (repet scrisoarea este datată 28.01.1974, Mihai s-a născut pe 16.02.1974) şi propune să-i dau numele: Claudiu (Dudu) Robert Eduard Orlando Bolboja...Dar adaugă: în eventualitatea că este fată să o cheme Ana Maria Claudia Ellisa Bolboja. Am păstrat întocmai grafia lui. Fantezii de ale lui Dudu care era mereu surprinzător, romantic, ingenuu, schimbător. Acestea îi creau un farmec cu care a “fulgerat” multe inimi sensibil-feminine...

Aş mai aminti două scrisori datate 14.02.1975 şi 23.05.1975. În intervalul dintre aceste două scrisori a plecat dintre noi aceea care a fost MAMA mea, adică aceea care l-a iubit pe Dudu ca pe băiatul ei, ca pe fratele meu. Tristul eveniment s-a întâmplat la 31 martie 1975... Sunt rânduri emoţionante de prietenie, de durere, de încurajare, de dragoste pentru părinţi, de solidaritate la strigătul meu disperat că ”Nu, nu mai este nimic de făcut” aşa cum mi-au spus doctorii şi aşa a fost. Mi-a oferit şi sprijinul său material... Atunci a avut loc şi o scurtă vizită acasă cu o întâlnire fugitivă. A constatat că m-am schimbat şi evident pune aceasta pe seama celor prin care am trecut. Durerile mari şi mici lasă urme... Şi iarăşi aminteşte de o fată, Persida, care, din câte îmi aduc aminte, era o fostă colegă (cunoştinţă?) din Bucureşti cu care a ţinut legătura peste ani...

În ediţia 1975/76 o surpriză pentru noi, sudici-tângăneni, echipa Metalurgistul Cugir a fost repartizată în seria 2 sudică, deci şi cu echipele bucureştene: Metalul, Tehnometal, Voinţa... Am fost pe toate stadioanele. Pe stadionul Voinţa Dudu nu a jucat (a fost, mi se pare, accidentat) a jucat, in schimb pe Tehnometal, Metalurgistul a câştigat cu 1-0 (gol Giulevezean), Dudu a jucat binişor pe extrema dreaptă. După meci ne-am întâlnit, evident că a fost învoit să treacă şi pe acasă, am discutat despre meci. L-am întrebat de ce n-a speculat mai mult viteza sa superioară faţă de adversarul direct. Mi-a spus, stupefiant, că meciul a fost “aranjat” şi că este foarte, foarte greu în astfel de meciuri. Eu, sincer, nu observasem nimic. Dacă nu îmi spunea Dudu credeam că am asistat la un meci “tare”...

Am fost şi la meciul cu o altă “sudică”, SN Olteniţa scor 1-1. Dudu nu a jucat dar a venit cu noi acasă, ne-am oprit în gara din Olteniţa şi, înfometaţi, era toamna, am mâncat o gustoasă... pastramă de oaie. Eu... pentru prima dată...

În unul din acei ani într-una din vizitele duble, în vacanţa de vara şi de Revelion, a venit însoţit de Angela. O fată frumoasă din Orăştie, care avea să-i devină soţie...

În scurt timp Dudu a trecut în lumea cea largă a familiştilor. Probabil în anul 1976. Şi ca sincronismul dintre noi să funcţioneze copiii noştri, toţi băieţi, s-au născut alternativ după cum urmează: Mihai Bolboja (1974), Bogdan Sava (1978), apoi Iulian Bolboja (1979) şi evident Paul Sava (1980).

Într-o scrisoare datată 18 noiembrie 1977 Dudu îmi scrie că nu joacă fotbal, era bolnav, că e greu să nu joci fotbal, că ieşi din centrul atenţiei, ceea ce pentru un fotbalist poate fi fatal, conducerea îl suspecta că se sustrage, etc.... Dar se apropia şi un eveniment fericit: naşterea primului copil: “poate am şi eu un Mihăiţă peste vreo 2 luni – m-ar bucura sau poate o Mihaela...”. Continua cursurile la subingineri cu speranţa că totul se va termina cu bine, era optimist, se baza pe pregătirea şcolară de acasă, de la Tânganu. Întreabă de vărul său Iordache Nicolae-Raj, de cele două echipe tângănene Victoria şi Viitorul despre care eu îl ţineam la curent prin scrisorile mele. În acel plic am primit şi o superbă fotografie, cea mai reuşită pe care o cunosc şi pe care am primit-o vreodată de la el. Este binecunoscuta fotografie alb-negru în echipament de fotbalist pe un teren de fotbal cu nişte pomi pe fundal. Are chiloţi albi, jambiere şi tricou de culoare închisă are o minge la picioare, păr lung conform obiceiului timpului, ondulat. Fotografia conţine următoarea dedicatie: “În ciuda anilor ce trec, voi rămâne mereu cel de azi. Cu dragoste, D. Sava 18.11.1977 Cugir”

Au venit şi anii ’80 şi s-a pus din ce în ce mai insistent problema întoarcerii lui Dudu acasă lângă cei doi băieţi. În acea perioadă s-a accidentat destul de grav la genunchi şi la un control medical i s-a spus de către medic că “băiatule, la vârsta ta acest traumatism este începutul sfârşitului”. Şi aşa a fost. Avea 32 de ani.

În acea perioadă lucram la Centrala Industriei Lânii şi am discutat cu directorul tehnic coordonator, Valentin Badea, despre încadrarea lui Dudu la Serviciul Mecano-Energetic şi a fost de acord, deşi, i-am spus sincer că recomandatul meu nu are experienţă. Dar nu a fost considerat un impediment. Erau alte timpuri, alte mentalităţi. Pe de altă parte şi Ion Sava, fratele sau, care era preşedintele clubului sportiv Metalul Bucureşti a făcut demersurile necesare pentru a fi încadrat la uzina “23 August”. Dar între timp Dudu, în stilul lui caracteristic, s-a răzgândit şi a continuat la Cugir până în anul 1985. Dar randamentul lui nu mai era cel ştiut, accidentul de la genunchi a lăsat urme ireversibile aşa că sfârşitul era pe aproape.

În ediţia de campionat 1981/82, Metalurgistul Cugir a evoluat în Divizia C, a ocupat primul loc în seria sa şi în anul 1982 revine în Divizia B sub conducerea antrenorilor Ştefan Czako şi Alexandru Paşcanu. Bătălia pentru promovare în Divizia B s-a dus cu o echipă din vecinătate, Mureşul Deva. Trubadurul/fotbalist pe meleagurile tării, cu serviciul în industria... cimentului, Ion Constantin-Godăcel a fost prezent la Deva unde s-a disputat meciul decisiv pentru promovare între echipa locală şi Metalurgistul Cugir. Corespondentul nostru de ocazie ne-a spus că Dudu a făcut un meci senzaţional: a marcat un gol şi a dat două pase de gol vârfului de meserie, Vatafu, scor final 3-0!, şi drumul spre Divizia B a fost astfel pavat de consăteanul nostru. Împreună cu antrenorul Paşcanu şi jucătorul dobroeştean Stanciu, Dudu a venit acasă, într-o scurtă vizită la care am participat şi eu, evident la un pahar de vin.

În cunoscuta carte “Fotbal de la A la Z”, apărută la sfârşitul anului 1984, este prezentată şi microistoria echipei din Cugir. Ne este prezentată şi echipa de conducere din care nu lipseşte omnipotentul Teodor Sadi de care îmi amintea mereu Dudu. Lotul de jucători, alături de Dudu Sava şi amintitul Stanciu, cuprindea alţi jucători cunoscuţi, portarii Anuţei (fost la Dinamo) şi Sai, jucătorii de câmp: Iovănescu, Vătafu, Dobrai, Ţintea, Staicu, Mateescu, A. Moldovan, Simu, I. Moldovan şi alţii. Să nu-l uităm pe un alt ilfovean, Floare, masivul atacant din Buftea căruia Dudu i-a fost ani buni servantul de pe extremă.

Dar aşa cum se anticipa, forţa fotbalistică a lui Dudu a fost dramatic diminuată de accidentări, altminteri o dramă a multor atacanţi (mai ales ale celor de viteza cum a fost el) ale căror “unelte” (picioare) erau insistent şi consistent căutate de adversari. Cariera fotbalistică a lui Dudu se apropia, iremediabil, de final.

Aşa cum a promis, în repetate rânduri, Dudu s-a întors, în sfârşit!, la vatră. Adică lângă cei doi băieţi, lângă părinţi, lângă soră şi frate, lângă prieteni, lângă consăteni.

Fără Angela...