Steluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivăSteluță inactivă
 

Ignatul, o traditie care inca se mai tine si in comuna Cernica, chiar daca, de mult timp, in conditiile evolutiei societatii romanesti, taierea porcilor nu se mai face chiar in ziua de 20- decembrie.

Chiar locuind la țară, oamenii sunt nevoiți sa se ducă la lucru in timpul săptămânii, iar in sat / comuna sau in oras, sunt putini cei care de fapt mai  taie porcul chiar în această zi, de Ignat. 

Cei mai multi, dintre cei care inca isi mai permit, "luxul" taierii porcului și care sunt din ce in ce mai putini, preferă ziua / zilele de la ultimul sfarsit de saptamana, sau zilele cu o saptamana dinainte de Craciun, motivul fiind faptul ca, oamenii doresc sa aiba suficient timp pentru pregatirea adecvata a preparatelor si pentru alte pregatirii necesare in vederea sarbatoririi Craciunului.

ignat 2În comuna Cernica, tăierea porcilor începe dis-de-dimineata iar gospodarii / proprietarii porcului, apelează la vecini, ajutându-se între ei pentru operațiunea "porcul".

Nu toata lumea știe sau are curajul să înjunghie porcul, dar pe fiecare stradă există cel puțin o persoană, "specializată". De asemenea, nu toată lumea are curajul să stea și să asiste la înjungiere, mai ales dintre cei mici. 

Sarcina cea mai grea, constă de fapt în imobilizarea porcului, fiind nevoie (în functie și de marimea porcului) de cel puțin patru barbați / tineri vânjoși pentru a se asigura că porcul nu scapă de sub cuțit și astfel să se trezească cu el, alergând și țipând prin curte plin de sânge. 

De cel puțin 10 ani, chiar dacă în anumiți ani au fost temperaturi destul de reduse, de iarna, totuși, nu au mai existat, tăieri de porci în condiții de ninsoare sau de existență a zăpezii. Acum 20-40 de ani, sângele porcilor înroșea zăpada din curțile oamenilor.

Porcul este scos din cotineață, legat cu o frânghie de picior sau de rât, ținut și ghidat de coadă și condus la locul de tăiere. Acolo, este încălecat, imobilizat, trântit la pămant și înjunghiat în hărmălaia făcută de țipetele și grohăielile acestuia și a strigatelor celor care îl țin.  

După ce porcul este sacrificat, este pus pe scânduri, sau mai nou, pe paleți și începe să fie pârlit cu paie sau cu arzătorul de gaze de butelie.

Pe vremuri, porcul / șoriciul se pârlea exclusiv cu paie sau cu sipică (o plantă asemănătoare paielor și pe care o adunam de pe lunca dintre satul Căldăraru și Manolache), iar acolo unde șoriciul se ardea prea mult, pe negreala respectiă se punea un pumn de zăpadă.  

În zilele noastre, cel puțin în comuna Cernica, în condițiile dispariției paielor / baloților de paie din zona noastră, șoriciul este pârlit exclusiv cu arzatorul de gaze, chiar dacă coacerea cu paie îi dă șoriciului un gust mult mai bun și o fragezime mai mare.

De asemenea și comoditatea este un motiv pentru care oamenii au renunțat la paie. Este mult mai greu să controlezi coacerea uniformă a șoriciului de porc atunci cand acesta este acoperit cu paie care ard, față de varianta cu arzătorul de gaze. Ai la îndemână doar o furcă cu care poți mânui sursa de foc de paie. De asemenea, un alt dezavantaj al focului cu paie este ceea ce rămâne după arderea acestora.

Oricum, cu toate aceste dezavantaje, mai ales dacă se dorește să se beneficieze din plin de aspectele legate de acest ritual, este recomandat ca porcul să fie pârlit mai înâi cu paie sau cu sipică, iar arzătorul de gaze să fie folosit doar pentru finisare.

Problema este că, nici sipica nu mai poate fi gasită pe luncile comunei Cernica, în condițiile în care acestea au fost deturnate de la scopurile agricole, în prezent fiind ocupate cu infrastructură de transport și de parcuri logistice comerciale.

După ce este pârlit, porcul este răzuit și curațat la prima mână, cu cuțitul, de arsura rezultată. După aceea, este opărit cu apă fiartă, pregatită din timp de către gospodine, pe plita sobei (pe vremuri) și acoperit bine cu materiale textile (tot pe vremuri, saci de cânepă, foițe, etc.) pentru ca șoriciul să se înmoaie. 

Acum, în sfarsit, gospodarul împreună cu ceilalți participanți, pot să bea în tihnă, în cele 10-15 minute de pauză, tradiționala țuică fiartă, acest moment fiind asteptat de toți, cu nerabdare.

vine ignatulUrmează curațarea / răzuirea detalită a șoriciului, cu cuțitul, pana când acesta capată culoarea specifica alb - gălbuie - rumenă.

După ce este curățat și spălat foarte bine cu apă fiartă, peste tot, urmează momentul de spaimă al copiilor, cand aceștia sunt puși să "pupe crăciunul", locul exact diferind de la caz la caz, în funcție de noroc, de zonă si de obiceiul casei. Nu detaliem mai mult.

După acest moment horror-distractiv, porcul este frecat și masat bine cu sare, peste tot și acoperit din nou cu saci de cânepă sau alte materiale și este lăsat să intre sarea în șorici.

Urmează tranșarea porcului, operatiune făcută de către cei care, în timp, au învățat de la predecesorii lor, cum să facă acest lucru, cât mai eficient și astfel încat să le fie cât mai ușor gospodinelor la stocarea și pregatirea preparatelor.

De mai mult timp, aceste persoane sunt numite măcelari și sunt aduse / plătite special pentru aceasta operațiune, mai ales de catre cei care nu știu să tranșeze porcul singuri.

Există foarte multe feluri de a tranșa porcul sau de a începe tranșarea lui, pe spate sau pe burtă, după preferințele fiecărei gospodarii / gospodine sau după cum este specializat măcelarul.

Oricum, partea cea mai complicată și de care fug toți, este partea de curațare a mațelor și a stomacului de porc, dar care sunt atât de gustoase atunci cand le regăsim sub formă de cârnați, caltaboș, tobă, sângerete, lebăr, etc.

După ce porcul este tranșat și depozitat corespunzator urmează partea cea mai plăcută a zilei și anume "pomana porcului" la tigaie sau la ceaon, cu țuică fiartă - din nou, mamaligă, murături și binenteles vin roșu din anul curent, din gospodaria proprie (tot pe vremuri, acum fiind de fapt foarte putini care mai produc vinul din vita-de-vie proprie).

Din păcate, în condițiile unei legislații naționale și europene care este în defavoarea țăranului român, a tradițiilor acestuia și a României și în favoarea marilor corporații / fermelor străine, această tradiție, precum și obiceiul creșterii porcului în ograda proprie, dispare încetul cu încetul. De fapt, țăranul român este pe cale să dispară cu totul, acesta fiind înlocuit cu consumatorul orașean sau periurban și care trebuie să susțină economia de piață prin a cumpăra carnea de porc de la supermarketurile care de asemenea nu sunt românești, producătorii mici autohtoni nemaiavând voie să comercializeze, în mod direct, porcii crescuții în propriile gospodării.

A se citi si:

Porcii crescuți în propria gospodărie nu mai pot fi vânduți de Crăciun și nici carnea lor.Care sunt noile reguli.  

 DOCUMENTAR: Ignatul – tradiţii româneşti cu origini antice - Sursa: Radio Romania Rador

ignatulMiercuri, 20 decembrie, în calendarul popular românesc este marcată Sărbătoarea Ignatului, sau Ihnatul, Ignatul porcilor sau Inătoarea, care deschide, conform credinţelor populare, suita sărbătorilor de iarnă care se încheie cu Sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul.

Fără o legătură directă cu această tradiţie, în religia creştin-ortodoxă este prăznuit, în această zi, Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul, urmaş al apostolilor, patriarh al Bisericii Antiohiei şi ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan, care a suferit multe chinuri pentru că nu s-a lăsat întors de la credinţa în Hristos şi a fost aruncat leilor, care l-au devorat, oasele lui fiind duse în Antiohia şi venerate ca moaşte. Astfel, tăierea porcului de Ignat este modul în care o practică păgână este asociată cu o sărbătoare creştină.

*

Ritualul tăierii porcului în ziua de Ignat îşi are originea, conform folcloriştilor, în tradiţiile Romei antice, care practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, zeu al semănăturilor, la origine. Porcul era considerat întruchiparea acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la cumpăna dintre ani.

Încă din acele vremuri, ritualul tăierii porcului trebuia să respecte anumite condiţii stricte: sacrificiul trebuia pornit după ivirea zorilor şi încheiat la apusul soarelui, întrucât numai lumina poate ţine la distanţă spiritele malefice care ar putea anula virtuţile sacrificiului. De asemenea, locul sacrificiului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită, pentru îndepărtarea duhurilor rele.

Cuvântul Ignat provine din latinescul Ignis, care înseamnă foc, iar în vremuri îndepărtate, această zi era una dintre cele mai importante sărbători solare.

Din bătrâni se spune că, dacă sacrificarea porcului nu se împlineşte în ziua Ignatului, animalului nu-i merge bine şi începe să slăbească.

Conform tradiţiei, tăierea porcului este singura activitate permisă a se desfăşura în ziua de Ignat, fiind interzise oricare alte activităţi casnice – spălatul, cusutul, torsul lânii, măturatul.

În vremurile actuale, respectând tradiţiile antice, bărbatul care se ocupă de ritualul tăierii porcului trebuie să fie un om curat sufleteşte, care înainte de sacrificiu trebuie să se spovedească la Biserică, Duhovnicul iertându-i astfel şi păcatul sacrificării porcului. De asemenea, conform vechilor ritualuri, e necesar ca şi gospodăria să fie sfinţită înainte de sacrificare.

Există credinţa că femeile, mai miloase din fire, nu trebuie să participe sacrificiu, deoarece se spune că animalul nu poate muri, rolul lor începând din momentul în care carnea ajunge spre preparare în bucătăria gospodinei. Conform altor credinţe, participarea oamenilor miloşi la ritual trebuie evitată şi fiindcă se spune că în caz contrar, carnea porcului nu va fi gustoasă.

Unii specialişti în tradiţiile noastre mai menţionează şi aspecte magice, printre care şi sacrificarea unui porc de culoare neagră, a cărui carne, după sacrificiu, are efecte vindecătoare în cazul unei boli ciudate, numită „Spurcatul”. Dealtfel în medicina populară se spune că, atunci când sângele porcului negru este amestecat cu făină, reprezintă un leac sigur pentru bolile grave, cu care se „afumă” copiii, ca să scape de guturai, de frică şi de alte boli ale copilăriei.

Fie el alb sau negru, ritualul tăierii porcului începe cu o seară înainte, atunci când oamenii pregătesc câteva cuţite bine ascuţite, o butelie de gaz sau paie – pentru pârlit, vasele în care vor pune carnea, slănina şi şoriciul. Se spune că paiele pentru foc e necesar să fie primele din cele culese în urma secerişului de vară, special depozitate pentru Ignat.

Se spune că în noaptea de Ignat porcii visează dacă vor fi sau nu tăiaţi sau visează un cuţit, ceea ce constituie un semn că vor fi sacrificaţi.

Tradiţia arată că în focul pregătit pentru preparare trebuie să fie aruncate ramuri de lemn câinesc şi de iasomie, pentru ca aroma şoriciului să fie una deosebită.

Un alt obicei arată că, după ce este gata de pârlit, trebuie să se pună un pled peste porc pe care să se urce cei mici, să se veselească, pentru ca porcul să fie mâncat cu poftă. Mai mult, în unele zone din ţară, copiilor care participă la ritual, când sunt urcaţi pe pântecul porcului, li se face semnul crucii pe frunte cu sângele animalului sacrificat, existând credinţa că, respectând acest obicei, copiii vor fi rumeni în obraji şi feriţi de deochi tot anul. Acest ritual este legat de credinţa populară mai largă care arată că de Ignat oamenii trebuie vadă sângele porcului sacrificat pentru a fi feriţi de boli în Noul An.

Deşi Ignatul cade întotdeauna în plin post al Crăciunului, tradiţiile moştenite de români sunt extrem de puternice, încât nu pot fi oprite nici chiar de regulile foarte stricte impuse de Biserică.

Acum despre cele „lumeşti”: după prepararea şi tranşarea în „mare” de către bărbaţi, femeile sunt cele care se ocupă, uzual, cu împărţirea cărnii pe categorii, pentru cârnaţi, caltaboşi, tobă, pentru friptura de la ”pomana porcului”, iar picioarele se folosesc pentru piftie.

După tranşarea şi sortarea cărnii, se pregăteşte „pomana porcului”, pentru toţi cei care au ajutat sau doar asistat la tăierea porcului. Într-un ceaun mare se prăjeşte carne din porcul proaspăt sacrificat, tăiată din toate părţile porcului: muşchi, ficat, slănină, coastă, alături de care se „asezonează”, de obicei, o mămăligă mare, şi eventual un castron plin cu murături asortate, alături de, bineînţeles, ţuica fiartă.

Nu ne îndoim că în materie de preparare a produselor din carne de porc, românii sunt unii dintre cei mai calificaţi şi cei mai apreciaţi specialişti. Vorbim aici de utilizarea oricărei bucăţi a porcului, începând de la urechi, coadă şi picioare pentru piftie, la carnea macră pentru friptură, slănina pusă la afumat, până la intestinele folosite pentru a fi umplute cu carnea tocată – pentru delicioşii cârnaţi, condimentaţi în fel şi chip, tobă, lebăr şi caltaboş.

În unele zone de la noi, ”pomana porcului” se împarte comunităţii şi săracilor, sau o parte din bucatele gătite din carnea porcului se duce la biserică spre a fi sfinţite.

În unele zone din Banat şi din Moldova, sărbătoarea se mai numeşte şi Inătoarea – un duh ostil, o divinitate răzbunătoare, întruchipată de o femeie bătrână, urâtă, lacomă şi cu apucături de căpcăun, care „mânca lumea”, sau o fiinţă vicleană, ce încerca să le ispitească pe femei să lucreze, după care le opărea sau le devora. Pentru a contracara acţiunile ei malefice şi a o împiedica să se apropie de casă, femeia „ispitită” trebuia să iasă, la miezul nopţii, în curte şi să imite cântecul cocoşului, repetându-l de trei ori. Se credea că, auzind cântecul cocoşului, Inătoarea se retrăgea speriată. După ce îndeplinea acest ritual de apărare, femeia trebuia să intre în casă şi să stingă focul, ca Inătoarea să nu fie atrasă de lumină şi să revină. Tocmai de aceea, se spune că este bine ca, pe tot parcursul zilei de Ignat, oamenii să poarte sau să aibă asupra lor inele, cercei, monede sau orice alt obiect metalic, care încărcat fiind cu energie, să ţină la distanţă duhurile ostile.

Tot în Banat există obiceiul ca Inătoarea să fie împiedicată să se apropie de casă, după sacrificarea porcului, prin înconjurararea de trei ori a gospodăriei cu o cârpă aprinsă.

Toate aceste obiceiuri şi credinţe se circumscriu, de fapt, obiceiului străvechi al oferirii ofrandelor pentru alungarea spiritelor rele şi atragerea duhurilor bune care să ocrotească gospodăriile şi oamenii, în anul care urmează.

Adaugă comentariu
Pentru un dialog civilizat, articolele si comentariile care contin expresii vulgare, injurii catre alti utilizatori sau incita la violenta, ura, sunt defaimatoare, ofensatoare, promoveaza produse sau servicii, sau nu au legatura cu subiectul comentat, vor fi sterse. Responsabilitatea pentru articole si comentarii revine autorului acestora.
Campurile de mai jos marcate cu * sunt obligatorii.


Codul de securitate
Refriseaza codul / Introduceti codul in campul de mai jos

Vox Cernica TV