File din istoria satului Balaceanca: Eftimie Diamandescu.

Evaluare utilizator: 4 / 5

Steluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță activăSteluță inactivă
 

----------------------------------------------------------------------------
NOTĂ DE FUNDAMENTARE PENTRU STRĂMUTAREA
RĂMĂŞIŢELOR PĂMÂNTEŞTI ALE LUI
EFTIMIE DIAMANDESCU LA BĂLĂCEANCA
----------------------------------------------------------------------------

Istoria satului ilfovean Bălăceanca, este multiseculară. Ca şi a suratelor sale din acelaşi areal, Tânganu, Mărăcineni (actualmente Căldăraru) sau Floreştii de Jos (actualmente Cernica)..

Documentele istorice consemnează imparţial, rece, sec, că în anul 1592, pe timpul vremelnicului voievod, Ştefan Surdu (1592-1593), a fost atestat documentar satul Balaci.. Şi acesta a fost începutul. Satul nou atestat s-a numit, în decursul vremurilor: Balaci, Balaciu, Potoceanca, Bălăceanca. Pe la mijlocul secolului 19, satul Bălăceanca era în proprietatea Marghioalei Golescu, soţia lui Iordache Golescu din renumita familie de boieri paşoptişti-progresişti care au participat la toate evenimentele politice majore ale mijlocului amintitului secol.

Aceasta a vândut în anul 1848 (între timp soţul dumneaei, Iordache Golescu a decedat) proprietăţile sale din satul Bălăceanca lui Eftimie Diamandescu, unul dintre cei mai bogaţi oameni din Bucureşti.
De la această dată destinul satului Bălăceanca se leagă de potentul şi influientul proprietar, Efitimie Diamandescu. Şi invers: acesta s-a legat, după cum vom vedea în continuare, sufleteşte şi materialiceşte, de moşia şi satul său de suflet, Bălăceanca.

Eftimie Diamandescu a fost una dintre cele mai importante personalităţi româneşti ale veacului 19. S-a născut în 1819 în Bucureşti. În anul 1860 s-a căsătorit cu Sofia Niculescu A fost proprietarul caselor din strada Primăverii nr. 27 din Bucureşti şi al moşiilor Bălăceanca (în suprafaţă de 1394 hectare), Costeşti din judeţul Buzău, Macrina şi Niculeşti din judeţul Rm. Sărat şi Zănoaga din judeţul Prahova.

Anul 1870 a fost un an de vârf al vieţii lui Eftimie Diamandescu: în perioada februarie –septembrie a fost ales în înalta şi onoranta funcţie de primar al oraşului Bucureşti. Deşi perioada cât a ocupat scaunul de prim- edil al Capitalei a fost, relativ, scurtă, a fost extrem de importantă prin densitatea, corectitudinea şi eficienţa măsurilor de modernizare luate cu promptitudine. Lista măsurilor luate sunt multiple şi complexe. Noi vom prezenta

doar o mică parte dintre ele: modernizare de străzi prin pavare, lărgire, aliniere (printre care şi binecunoscuta Calea Mogoşoaiei, actualmente Calea Victoriei), amenajarea (operaţiune de o mare complexitate) a cursului râului Dâmboviţa, amplasarea celor patru poduri care transversau Dâmboviţa, înlocuirea pompelor care alimentau oraşul cu apă, instalarea a două fântâni, montarea a 20 de urinare (closete), cesionarea iluminatului cu gaz fluid societăţii cunoscutului chimist român, Theodor Mehedinţeanu.

Sunt multe alte măsuri organizatorice, mai mărunte dar stringente, pentru buna funcţionare a oraşului. Mandatul de primar al lui Eftimie Diamandescu a încetat în septembrie 1870 ca urmare a dizolvării Consiliului Comunal şi înlocuirii acestuia cu o Comisie interimară.

Scurta sa perioada în care a deţinut înalta funcţie de prim-edil al Capitalei a fost extrem de fructuoasă. Era acea perioadă de efervescenţă din a doua jumătate a secolului 19 în care oraşul Bucureşti, cu puternice reminiscenţe balcano-orientale, s-a transformat în ceea ce mai târziu a primit onoranta etichetă de "Micul Paris".

Pentru a ne edifica despre personalitatea lui Eftimie Diamandescu şi a soţiei sale, Sofia, privind poziţia familiei sale în protipendada ("societatea aleasă") a Bucureştilor acelor ani, vom aminti, ca un element auxiliar, faimoasele baluri la care, cităm din presa vremii, au participat "distinşi medici, magistraţi, deputaţi, jurnalişti, militari şi alte însemnate personage".

În anul 1892, Eftimie Diamandescu (atunci în vârsta de 73 ani), conform obiceiului timpului, şi-a redactat testamentul prin care a împărţit, cu rigurozitatea lui caracteristică, imensa sa avere. Măsură binevenită, pentru că doar peste 2 ani a decedat, la Sinaia, în casa prietenului său, Alexandru Antimescu, de "congestie celebrală", fără ca înainte să aibă vreun simptom al neiertătoarei şi rapidei boli.

Dorinţa sa, exprimată clar în testamentul său, a fost să fie înmormântat la moşia si satul său de suflet, Bălăceanca, din judeţul Ilfov.

Neprevăzutul deces s-a produs, la Sinaia, departe de locul dorit de dânsul pentru cele veşnice. Pe acele timpuri, posibilităţile de a transporta trupul neînsufleţit al lui Eftimie Diamandescu de la o distanţă aşa de mare erau extrem de limitate.

S-a ales o soluţie de compromis: a fost înmormântat la o mănăstire ilfoveană din drum, Ţigăneşti.

Să ne întoarcem la documentul prin care testamentarul a împărtit cu rigurozitate, credinţă şi dreptate, bunurile agonisite în lunga şi fructuoasa sa viaţă.

Acest testament, datat 12 iunie 1892, a fost pe măsura dimensiunii averii lui Eftimie Diamandescu şi este extrem de complex. În cele ce urmează nu ne vom referi la prevederile conexe privind rudele sale (nu a avut copii). Vom insista aupra prevederilor referitoare la aceia de care şi-a legat viaţa şi care l-au servit cu statornică credinţă. Ne vom referi la partea care priveste averea destinată satului său de suflet, Bălăceanca şi care reprezintă ponderea cea mai importantă. Redăm acea parte din testament care ne interesează pe noi, locuitorii satului Bălăceanca:.
"Moşia mea Bălăceanca, judeţul Ilfov, va fi dotată în veci pentru întreţinerea Azilului înfiinţat pe moşie la anul 1890, sub absoluta îngrijire a consortei mele Sophia, cât va trăi, dispunând de tot venitul anual; din venitul moşiei se va întretine Azilul, dându-se fiecăruia câte o pâine pe zi, locuinţă, hrană, lemne şi câte cinci lei pe lună de personă; numărul azilenilor va fi pe cât va putea venitul total al moşiei, preferându-se ţărani de pe moşia Bălăceanca:, care Azil va purta numele de "Azilul Diamandescu", şi dacă după vremi venitul anual al moşiei se va mări, se va înmulţi şi numărul azilenilor înfiinţându-se chiar în casele propietăţii; întreţinerea azilului, a şcolei şi a Sfintei Biserici fondată la anul 1884; vor fi administrate de soţia mea cât va trai, fără a da compt la nimeni, având toată confienţa; se va numi un îngrijitor cu leafa de 1200 lei pe an având locuinţa în Azil, doi servitori a câte 320 lei pe an, având amândoi locuinţa în azil, şi pentru repararea acareturilor se va cheltui pe fiecare an câte o mie lei şi de va cere trebuinţă şi mai mult, ţinându-se în bună stare; preotului bisericei care va fi după vremi, i se va da pe fiecare an câte 500 (cinci-sute) lei având grijă a întreţine biserica şi şcola în stare bună şi a face cele de cuvinţă în memoria ctitorului acestor locaşuri; se va da la câte doi dascăli câte 200 (două sute) lei pe an, se va da câte o mie de lei pe an să cumpere cărţi şi îmbrăcăminte la copiii săraci cari se vor sili la învăţătură, preferându-se fii sătenilor Bălăceni; căutarea sufletului şi înmormântarea mea o va face consorta mea, căci întrânsa am confienţă, luând şi dispunând pentru acesta de tot ce se va găsi naht în casă cum şi la Casa de Depuneri la moartea mea, după ce mai întâi va desface din alea suma legatelor la personele de mai sus. Din acei bani se va cheltui atât pentru înmormântarea mea, facerea unui monument şi căutarea sufletului; înmormântarea se va face la moşia Bălăceanca, fără nici o pompă, slujit la Bucuresci şi pornit la moşie, unde mi se va face serviciul religios de mai mulţi preoţi de ţară".

Pentru a prezenta complexa personalitate a lui Eftimie Diamandescu merită să mai adăugăm alte două prevederi, aparent nesemnificative din testamentul său, şi anume: "se va da trei mii Stancului grădinaru de la Bălăceanca şi cât va trăi i se va da pensie 60 franci pe lună" şi "cinci mii lei se va împărţi sătenilor de la Bălăceanca".

Pentru a ne edifica asupra bunurilor considerabile lăsate de Eftimie Diamandescu satului sau de suflet, Bălăceanca, prezentăm, foarte, foarte sumar, câteva dintre punctele importante ale inventarului, extrem de riguros, întocmit la 1900.

Începem cu "casa propietăţii" adică cea a lui Eftimie Diamandescu care conţinea 4 camere, un antreu, toate bogat mobilate, aşa cum se cuvine unui proprietar cu o asemenea potenţă materială. Apoi: pivniţă, grajd, gradină, vite, puţ, teren aferent şi absolut toate "acareturile" necesare bunei funcţionări a unei asemenea gospodării a secolului 19. Nu consemnăm toate dotările, foarte complexe, luxoase pentru acele timpuri, care, evident, subliniază bogăţia lui Eftimie Diamandescu şi care atestă, indubitabil, interesul şi dragostea lui pentru localitatea lui, declarată, şi repetăm mereu, "de suflet.".

Sunt trecute şi bunurile aflate în gospodăria arendaşului care era, normal, mai complexă: casa cu 6 camere (evident cu toate dotările necesare), bucătărie, plus magazii, pătule şi hambare pentru porumb şi grâu, bordei, pivniţe, cămară, loc viran îngrădit de 0,5 pogoane şi multe altele pe care nu le mai consemnăm.
Dar capitolul cel mai important care ne interesează pe noi şi care arată dimensiunea sufletească şi dragostea lui Eftimie Diamandescu pentru satul lui de suflet, Bălăceanca, cuprinde binefacerile materiale clare, concrete, oferite localităţii:
- Azilul cu 20 camere, 2 saloane, 2 bucătării, 1,5 pogoane curtea azilului, spălătorie, pavilion administrativ şi alte dotări absolut necesare unei asemenea instituţii.
- Biserica construită în anul 1884 cu hramul "Adormirea Maicii Domnului".
- Casa preotului cu 2 camere şi o sala.
- Şcoala cu 3 camere.
- Un han cu 4 camere plus pivniţă.

Dragostea lui Eftimie Diamandescu faţă de satul şi moşia sa, Bălăceanca, a fost atotcuprinzătoare:azilul, biserica, şcoala, hanul, dar mai ales pe săteni, în totalitatea lor, până la slujbaşii mărunti cum a fost grădinarul, amintit mai sus.
Vom insista, în rândurile următoare, asupra acestei instituţii de excepţie: Azilul de bătrâni deschis –oficial- în anul 1900. În anul 1904 se vorbeşte de azilul de infirmi.de la Bobeşti-Bălăceanca întreţinut din "legatul măriminosului Eftimie Diamandescu".

În anul 1937 el se numea, oficial "Aşezământul Eftimie Diamandescu". Dar tribulaţiile privind denumirea aşezământului continuă: în 1951 îl regăsim sub denumirea "Spitalul de psihiatrie nr 9, secţia Bălăceanca", din 1976 redevine de sine stătător sub denumierea "Spitalul de psihiatrie Bălăceanca" pentru ca, în 2003, să primească, surprinzător, numele de "Spitalul de psihiatrie Domniţa Bălaşa". A fost o eroare de interpretare a unor documente istorice, altminteri destul de clare. Gratie eforturilor unor personalităţi locale s-a restabilit un adevăr de necontestat: a fost atribuit numele Spitalului – Azil celui care i-a pus piatra de temelie si a investit, în decursul timpurilor, toate fondurile necesare pentru funcţionarea sa: Eftimie Diamandescu.

Deasemenea pisania de pe frontispiciul bisericii construite în anul 1884, restabileşte un alt adevăr istoric: fondatorul instituţiei este Eftimie Diamandescu. Anul acesta, 2014, a fost sărbătorit, cu mult fast, hramul de 130 ani.al multisecularei biserici cu hramul "Adormirea Maicii Domnului".

Destinul a făcut ca el să se săvârsească din viaţă departe de acea complexă "entitate' ţărănească, Bălăceanca, în care a investit tot ce a avut mai important material. Şi sufletul său.

Dorinţa lui de a îşi trăi somnul cel de veci la Bălăceanca este legitimă. Aşa s-a întâmplat şi cu alte mari personalităţi din panteonul de aur al României. Şi dăm un exemplu: Nicolae Titulescu a revenit acasă şi îşi duce somnul de veci în inima României, la Braşov. Pentru că inima lui a bătut şi a avut mereu în "centrul" ei, România. A lui Eftimie Diamandescu a fost lângă Capitala ţării în alăturatul sat Bălăceanca din judeţul Ilfov. Care atunci, ca şi astăzi, este tot în centrul ţării şi tot inimă românească a avut. Vom aminti şi alte asemenea cazuri: Aşezământul Brătianu, Institutul Mina Minovici sau Palatul Nifon Mitropolitul.

Demersul nostru al acelora care, azi, beneficiem, din plin!, de instituţiile fondate şi finanţate de dânsul sunt clare si legitime: Eftimie Diamandescu trebuie să se întoarcă acasă... Pentru că locul lui este aici.
Lângă noi.

Lista celor care au contribuit la restabilirea acestor adevăruri istorice este, desigur, lungă. Noi consemnăm doar câteva: istoricul local, Nicolae Ciotoran, fostul director al Spitalului de psihiatrie "Eftimie Diamandescu", Aura Istrate, cărora, azi, li se alătură preotul-paroh, Neculai Gavrilă, preotul Florin... şi alţii, aparent anonimi dar care, prin sufletul şi dăruirea lor au contribuit, şi contribuie în continuare, la buna funcţionare a acestor instituţii. Şi susţin cu tărie, convingere şi argumente o "reparaţie" istorică necesară, îndeplinirea dorinţei manifestate clar de Eftimie Diamandescu: înmormântarea trupului său, trecut în nefiinţă, la şi lângă ctitoriile sale de suflet din Bălăceanca.. Ctitorii care au fost, există şi vor dăinui în satul Bălăceanca.

Vasile Bolboja

Adaugă comentariu
Pentru un dialog civilizat, articolele si comentariile care contin expresii vulgare, injurii catre alti utilizatori sau incita la violenta, ura, sunt defaimatoare, ofensatoare, promoveaza produse sau servicii, sau nu au legatura cu subiectul comentat, vor fi sterse. Responsabilitatea pentru articole si comentarii revine autorului acestora.
Campurile de mai jos marcate cu * sunt obligatorii.


Codul de securitate
Refriseaza codul / Introduceti codul in campul de mai jos

Vox Cernica TV